vineri, 3 mai 2019

IISUS SI NICODIM - Dumnezeu nu judecă lumea

IOAN  3, 1 - 24

Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor.
Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.
Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.
Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?
Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.
A răspuns Nicodim şi i-a zis: Cum pot să fie acestea?
Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?
Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi.
Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.
Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.
Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.

După acestea a venit Iisus şi ucenicii Lui în pământul Iudeii şi stătea acolo şi boteza.
Şi boteza şi Ioan în Enom, aproape de Salim, că erau acolo ape multe şi veneau şi se botezau.


Nicodim,"fruntas al Iudeilor", vine si ii pune lui Iisus  două scurte întrebări, care ii oferă Mântuitorului prilejul de a dezvolta câteva teme fundamentale. 

Aceasta convorbire ţine un pic şi de stilul specific Sfântului Evanghelist Ioan!

Referirea la un eveniment cunoscut din istoria biblică vechi-testamentară este binevenită in discutia cu un cunoscator al Legii ca Nicodim.

Cum stim din VT, pentru necontenita nemultumire a evreilor din timpul peregrinării, Dumnezeu ii pedepseşte la un moment dat trimiţându-le şerpi veninoşi. Dumnezeu, în urma rugăciunilor lui Moise, le da un remediul salvator. Astfel Moise primeşte poruncă să înalţe un şarpe de aramă pe un lemn, la care doar privind, cel muşcat de şarpe se vindeca. Aceasta avea sa arate tuturor faptul că salvarea vine tot de la Dumnezeu, adica de Sus!
Esential era sa se păstreze conştiinţa că Dumnezeu era cu ei, că El i-a scos din robia Egiptului şi El îi va conduce în pământul făgăduinţei si, pentru ca totul sa decurga bine, ei trebuiau sa stie asta
.
Înălţarea şarpelui de aramă pe lemnne duce  insa cu gandul la înălţarea pe lemnul Crucii a Mântuitorului Hristos. 
Aşa cum sarpele de arama inaltat pe lemn a fost salvator pentru iudei, tot aşa răstignirea Fiului lui Dumnezeu va fi mântuitoare pentru omenirea întreagă. 
Fiul lui Dumnezeu Se va înălţa pe cruce, aşa cum şarpele a fost înălţat de Moise, spre izbăvirea celor pierduţi.

Era firesc ca un reprezentant de frunte al societăţii iudaice, cum este Nicodim, să poată pătrunde sensurile ascunse ale evenimentelor vechi-testamentare. De aceea Mântuitorul Hristos le foloseşte în discuţia cu el.
Ca şi în cazul şarpelui de aramă, şi în situaţia ridicării Fiului lui Dumnezeu pe Cruce, izbăvirea nu vine dintr-o înlănţuire de cauză şi efect. Izbăvirea vine de sus, de la Dumnezeu!

În dialogul cu Nicodim, Mântuitorul Hristos aduce în discuţie tensiunea dintre realităţile pământeşti şi cele cereşti, dintre cele de aici şi cele din cer, dintre cele trupeşti şi cele duhovniceşti. 

Face foarte clar precizarea că nu are nimeni acces la cele cereşti, decât Cel care a coborât de acolo. 
De aceea, El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, va deveni unica noastră poartă spre cer, singura şansă a lumii create, pământeşti, de a se împărtăşi de cele cereşti.

De ce este insa atât de importantă această ajungere a noastră la cer şi împărtăşirea de cele cereşti!?! 
Pentru că aceasta este finalitatea existenţei noastre, pentru aceasta am fost creaţi şi, în consecinţă, numai aşa ne împlinim existenţa. Izbăvirea, eliberarea, mântuirea, împlinirea, vederea împărăţiei, viaţa veşnică, toate aceste sintagme, exprimă împlinirea existenţială a omului, finalitatea pentru care el a fost creat.
Aceasta este marea taină a credinţei noastre şi aceasta face Biserica prin lucrarea ei continuă: il împărtăşeşte pe Dumnezeu omenirii. Biserica însăşi este un segment  de omenire care se împărtăşeşte la propriu de Dumnezeu. Biserica este formată din suma celor care, prin botez, au primit Duhul lui Dumnezeu.

Evenimentul la care Mântuitorul Hristos face foarte clar trimitere, în dialogul cu Nicodim, este cel al botezului: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Mântuitorul vorbeşte despre o naştere din duh, în contrast, bineînţeles, cu naşterea din trup, pe care o cunoaştem. Naşterea din trup presupune naşterea prin sămânţă. Cauza naşterii este semănarea unei seminţe care întâlneşte un ogor rodnic şi se zămisleşte acolo o fiinţă umană. 
Paralel cu această naştere trupească, şi mult superioară ei, este naşterea din Duh, naşterea de sus, naşterea din cer, din apă şi din duh. Acest eveniment, care nouă ne scapă de cele mai multe ori, deşi este mai important decât naşterea trupească, se săvârşeşte în Taina Sfântului Botez, printr-un gest foarte simplu din punct de vedere fizic.

În discuţia cu Nicodim, Hristos subliniază dimensiunea duhovnicească a realităţii, componenta duhovnicească a lucrurilor.
Ce înseamnă componenta duhovnicească a lucrurilor? 
Lumea creată, în ansamblul ei, ca şi orice parte a ei, are două componente: una fizică şi o alta duhov­nicească. 
Componenta duhovnicească, este ceea ce noi numim gând, intenţie, motivaţie, mişcare lăuntrică. 
Trupul şi fizicul sunt manifestări, expresii ale realităţii duhovniceşti.

Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă. 
La acest nivel cu greu se poate vorbi despre cele dumnezeieşti. 
Noi, oamenii, suntem chemaţi să trăim nu numai la nivelul duhovnicesc omenesc, ci la nivelul dumnezeiesc, adică părtaşi realităţilor dumnezeieşti.

„Dumnezeu este duh”, spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan. Dumnezeu nu Se manifestă trupeşte, pentru că nu este trup, nici fizic, pentru că nu este fizic. Dumnezeu este duh şi se manifestă duhovniceşte. 
Să ne gândim ce este duhul! 
Gândul nostru, intenţia noastră, vrerea noastră sunt realităţi duhovniceşti. Toate sentimentele noastre se zămislesc la nivel duhovnicesc şi sunt realităţi duhovniceşti. 
Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune   Dumnezeu este iubire. Nu ne spune că iubeşte, ci că este iubire. 

Dumnezeu este plinătatea existentei duhovniceşti şi plinătatea existenţei duhovniceşti este existenţa ca iubire.

Omul şi el este duh, dar nu are plinătatea existenţei pentru că nu există prin sine, ci există prin alimentare din resurse duhovniceşti exterioare. Şi noi experimentăm iubirea, într-o măsură sau alta, şi ne putem da seama că asta este o stare duhovnicească. Sigur, se manifestă în trup şi în mişcările noastre fizice, dar este o realitate duhovnicească.

Noutatea pe care o aduce Hristos şi despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, ca de altfel, în general, toată Evanghelia Mântuitorului Hristos, este posibilitatea ce se oferă omului de a se împărtăşi de Duhul dumnezeiesc şi de a trăi la nivel duhovnicesc-dumnezeiesc. Aceasta este naşterea din nou, despre care vorbeşte Hristos, sau cea de-a doua naştere, naşterea din duh.
Este atât de importantă această posibilitate ce se oferă oamenilor în Hristos, încât ea a fost echivalată cu o nouă creaţie. 
Aşa cum la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, tot aşa, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, avem un pământ nou şi un cer nou. 
Aşa cum a făcut Dumnezeu în continuare pe om din ţărână, la prima creaţie, tot aşa, prin Hristos Dumnezeu, face pe omul cel nou, „făptura cea nouă”, din duh. Cerul cel nou şi pământul cel nou vor lua chip desăvârşit la sfârşitul veacurilor, atunci când se va schimba chipul acestei lumi. La fel şi omul cel nou, va lua chip deplin la învierea cea de obşte.

Biserica există ca să-l cheme pe om la nivelul dumnezeiesc de vieţuire, nu să-i îmbunătăţească viaţa materială a omului, nici chiar pe cea morală.
Hristos ne cheamă să fim atenţi cu săracii, cu cei nevoiaşi, cu cei defavorizaţi, nu pentru a rezolva problemele sociale, ci pentru ca să fim ca Dumnezeu, ca să ne aşezăm în duhul dumnezeiesc, în modul de vieţuire duhovnicesc.
Acolo este esenţialul!
Nu în faptul propriu-zis că am dat cuiva ceva şi îmi agonisesc nişte merite, mă ridic poate in ochii multora. Poate mai şi contabilizez spunând: iată, Doamne, ce fac eu!
Dumnezeu face mult mai multe lucruri bune decât noi şi nu îşi face nici un fel de publicitate, nici nu aşteaptă vreo răsplată.

In limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel.
Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! 
Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa!

Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din păcate, crezându-se că ameninţările şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori.
Este o deviere de la adevărul Evangheliei.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).
Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească.
Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul.
Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a 
celor mai ascunse gânduri ale noastre. 
Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! 
Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta scena aceea?!

Judecata va fi confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos: „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48).
Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe mintea şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim.

Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. 
Orice confruntare cu adevărul este o judecată. 
Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. 
Confruntarea cu Hristos este  judecata în sine. 
Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii.
Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă!

Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).
Aceasta este judecata lui Dumnezeu! 

Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii!
Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi.
Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. 
Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul.

Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!

De unde vine neputinţa aceasta de a-I raspunde? 
Din necredinţa şi întunecimea mintii noastre! 
Din încrederea prostească a omului în mintea sa! 
Din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. 
Din persistenta grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. 
Din discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească!
Din trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi.

Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. 
Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. 
Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. 
Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica bineves­teşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.
Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi.
Am văzut, comportamentele diferite din pilda Datornicului nemilostiv!
Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr. 
Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. 
 Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască si spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, eu sunt Doctor!»
„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este 
mesajul cel mai optimist, mai plin de speranta. 
Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu! 
De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! 
De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. 
Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. 
Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!
A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. 
A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. 

Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. 
Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. 
Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!”

pr. prof dr. C-tin Coman









(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu