JUGUL MANTUITORULUI

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 

Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.”

Matei 11: 27-30

Cat de frumoasa este invitatia Mantuitorului!

Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. 

Credinta in Dumnezeu ne dezvaluie o frumusete desavarsita iar ortodoxia este sumumul acestei frumuseti! 

Pentru a iubi nu ai nevoie de o instruire anume, nici de practici sofisticate, nici de doctorate in teologie!

A iubi tine de firescul divin pe care trebuie sa ni-l insusim prin Hristos!

Zice Domnul: 

Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. 

Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.”

Iata: nu ne promite numai bucurie, nici desfătări duhovnicești, dar nici numai supărări, jertfe și necazuri, ci ne arată Calea Lui, care este o cale de mijloc… 

In sine, orice ar face, omul trebuie poarta un jug - fie ca se inhama la pacat, fie ca accepta nevointa duhovniceasca, acel jug ușor de purtat, ușor de dus, caci nu il duce niciodata singur ci impreuna cu Hristos!

Injugarea asta este un mecanism care duce voința celui "înjugat" pe calea aleasă de Vizitiu. Căci omul singur, fără vizitiu, se duce în râpă . 

Viața în Hristos este o sforțare,  o jertfă, o silire a sinelui… toate astea spre bine. Jugul lui Hristos presupune  suferință…  dar nu este suferinta  păcatului. 

Jugul păcatului e mult mai greu de dus, e mult mai împovărător, e mai plin de necazuri decat am crede, mai plin de suferință, de griji;  este plin de cazne, de pedepse, de lupte, de panici, de răutate... este o tulburare identificata ca fiind lucrarea diavolului! Jugul păcatului e jugul fără de Dumnezeu, la care omul trage crezând că ajunge la libertate. De fapt, păcatul se arată nu ca fiind un jug, ci dimpotrivă, ca fiind un vizitiu care mână căruța vieții unde ai vrea tu. Adevărul e că la cârma păcatului e diavolul, și cei înjugați  la păcat sunt oamenii si vizitiul asta te duce la pieire.  

La jugul lui Hristos trage, ca un al doilea injugat, Domnul Hristos, împreună cu noi ;Tatăl este vizitiul! Cu cât tragem mai mult cu Hristos la acest jug, cu atât jugul dispare… și găsim libertatea!

Să ne învățăm să tragem la acest jug, precum Hristos, Cel blând și smerit cu inima. 

Ca sa ne mantuim, trebuie sa conlucram cu Dumnezeu. Omul și Hristos trebuie sa traga la același jug impreuna.

Omul si Dumnezeu încearcă permanent să se pună de acord pe direcția de mers a căruței, având ca vizitiu pe Tatăl. Omul e un animal îndărătnic, tulburat, care trage caruta unde vrea el si vrea mereu in directii bizare… Dar în timp, partenerul sau cel bun îl va liniștii pe cel nărăvaș… și asa se educă amândoi, apucand calea de mijloc, calea bunului simt!

Sf. Ioan Evanghelistul zice: „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 In. 5:3)

Serile Biblice

SA VA IUBITI UNUL PE ALTUL

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul! Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine, urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut, ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă smintiți. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu.” Ioan 15, 17-27; 16, 1-2„

"Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15, 17). Inima noastră cu putere se împotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită, în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim... Suntem datori să-i tăiem voia ei şi în toate să facem voia lui Dumnezeu". Ioan de Kronstadt

Avem o dorinta comuna: sa fim iubiti! 
Ne dorim asta si, in mod absolut incredibil, iubim asa de putin!
Nu recunoastem , evident! Dar, daca iubim de ce sunt atatea neintelegeri familiale, violente, abuzuri, despartiri?

Cand ne indragostim avem impresia ca atingem cerul. 
Si totusi cum se face ca din atata "iubire" se ajunge la ura, uneori chiar la crima? Nu cumva indragosteala noastra are alte valori intre care iubirea nu are loc?

Avem deci o problema cu iubirea! Poate fi mandria?! 
Duhul mandriei ne poate transforma,  alterand  facultatea de a iubi! 

Mantuitorul a venit sa ne arate cum trebuie sa iubim spre a vindeca sufletele noastre mutilate de neputinta asta, ca, ascultandu-L, smerindu-ne, omorand egoismul din noi, sa putem ajunge sa iubim fara sa cerem nimic in schimb, fara vreun interes, chiar fara reciprocitate!

Doar iubirea aduce iubire. Cine iubeste cum se cuvine, primeste pe masura. Numai ca, atunci cand, din cine stie ce motive, uitam sau nu suntem in stare sa iubim, ajungem de nu ne mai putem suporta nici pe noi insine! 

Si asta duce la deznadejde!

"Iubirea determinã alte iubiri. Dumnezeu porunceste iubi-rea, Dumnezeu spune cã iubirea este porunca cea mai înaltã, deci ne angajeazã în iubire. Dacã Domnul Hristos a spus: "Întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii fatã de altii" (Ioan 13, 35) sau "Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sã vã iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34), înseamnã cã Domnul Hristos conteazã pe iubire la Judecata de Apoi. 
Vom fi întrebati atunci despre faptele iubirii pe care le-am fãcut sau pe care nu le-am fãcut. Fiecare dintre noi lucreazã cu capacitatea lui, cu puterea iubitoare pe care i-a dat-o Dumnezeu, cu iubirea la care a ajuns. 
Iubirea trebuie salvatã, trebuie sã fie mântuitã, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinta în bine sau în rãu, pentru cã "ce faci te si face", iar Sfântul Marcu Ascetul zice cã "Dacã nu faci binele pe care îl stii n-are rost sã cunosti alt bine" ca sã-l faci pe acela. 
Fiecare lucrãm cu capacitatea noastrã si trebuie sã veghem asupra iubirii, pentru ca iubirea sã fie cum o vrea Dumnezeu, dupã poruncã, si sã determine alte iubiri din partea celor care rãspund iubirii noastre. Existã o emulatie în iubire, existã o angajare în iubire. Domnul Hristos l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru: "Mã iubesti tu mai mult decât acestia?" (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulatie în iubire, sã iubim cât putem noi mai mult, ca sã-i putem ajuta mai mult pe oameni. (Pr Teofil Paraianu)

ASUMAREA CRUCII PERSONALE

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. MARCU 8, 34-38; 9, 1

Pericopa evanghelica de azi reda un discurs foarte important al Mantuitorului,  un mesaj cu semnificatii speciale!

Ca si rituare cronologica, ne aflam dupa momentul  celei de-a a doua inmultiri a painilor (cand Iisus a inmultit 7 paini, cu care a hranit 4000 de barbati, strangandu-se firimituri in 7 cosuri!)  - despre care puteti citi aici!

Dupa aceasta minune Iisus ii intreaba pe apostoli cine crede lumea ca este El, apoi ii intreaba si pe ei "Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?  Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul "!

Odata rostit adevarul acesta, Iisus vorbeste despre misiunea Sa:  "Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze." 

Petru, speriat de prorocire, uitand parca faptul ca tocmai lL identificase pe Iisus cu Mesia, Il dojeneste practic pe Acesta, spunandu-I ca in nici un caz nu trebuie sa se lase prins si omorat!

Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. ii raspunde Mantuitorul! 

Aceasta a fost prima reactie a Mantuitorului! Petru, din dragostea lui sincera si in simplitatea sa,  nu dorea decat să-L ferească pe Iisus de această moarte - negand practic, fara sa stie,  Crucea - la doar cateva secunde dupa iluminarea avuta! 

Cuvintele lui Petru sunt un bun prilej pentru Mantuitorul ca sa explice ca, tocmai prin aceasta moarte umilitoare, care avea sa vina prin ura si tradare omeneasca, El - identificandu-se cu noi -  se va uni cu noi si ne va darui salvarea dumnezeiasca!

Petru,  cand Il recunoaste pe Mesia in persoana Mantuitorului, este iluminat de Duhul Sfant, dar, mai apoi,  a reactionat ca un om care nu poate sa separe lucrurile, care nu-si poate imagina prea multe din misterele lui Dumnezeu! 

Multi si-L imagineaza pe Dumnezeu si astazi ca fiind un batran cu barba care fie bate fie sta si asculta toate ineptiile nostre!

Este greu sa alegi intre lumea asta, pe care o stii, si cea de Dincolo pe care doar ti-o imaginezi! Este dificil sa deosebesti binele lumii acesteia, despre care ai ideea chiar daca nu-l traiesti, de binele vesnic de Dincolo. 

Imposibil, fara o constanta evolutie spirituala!

Vesnicia ... desi face parte din noi, o asociem cu ce nu trebuie: cu
binele lumesc, pe care-l dorim acum si aici,  tanjind dupa el, uneori chiar invidiem pentru el. 

Binele "de dincolo" doar il banuim - sau nici macar nu mai credem in el - neputandu-ne imagina ce inseamna din pricina materialitatii care ne domina caci, cu cat suntem mai legati de lume cu atat imaginatia nostra se stinge!

Cuvintele care descriu binele aluneca adesea in intelesuri prea concrete care sunt departe de ceea ce inseamna binele etern, desavarsit.

Nu ne putem insa, sau nu vrem, sa ne imaginam numarul imens de "fericiti" ai lumii carora ar trebui sa le plangem de mila! Vedem ce nu este, tanjim dupa ce ni se pare ca ne-ar face fericiti. Efortul, durerea, jertfa din spatele reusitelor semenilor nostri nu o luam niciodata in calcul!

Omul traieste respirand, dar suflarea de viata cu care ne-a inzestrat Dumnezeu, duhul sufletului, care se dezvolta odata cu cresterea noastra spirituala, cu credinta noastra. Acesta ne face sa traim bucurii  speciale, sa simtim un alt fel de bine, sa vedem Dincolo... sa constientizam ce inseamna desavarsirea.

In duh simtim credinta si pe Hristos!

Binele duhovnicesc, care este o pregustare a binelui de Dincolo, se simte prin vointa, determinare si jertfa. 

Orice lucru trainic poarta in el munca, consecventa, lacrimi, sudoare, sacrificiu. 

Multi dintre cei care invidiaza reusitele altora sunt lipsiti tocmai de aceasta determinare, de harnicie si, nu in ultimul rand, de credinta. Cat despre jertfa... putini intelegem ca e nevoie sa dam ceva din noi, sa asudam un pic pentru a ne bucura cu adevarat de ceea ce primim! Este mereu in joc o alegere, o renuntare la ceva lumesc pentru a castiga ceva dumnezeiesc!

Drumul cel mai scurt spre intelegerea celorlalti porneste de la intelegerea propriei noastre persoane! A ne intelege pe noi insine, a ne evalua corect, a ne sti limitele, a ne recunoaste greselile... ne ajuta in final sa fim mai ingaduitori cu ceilalti, mai blanzi, mai putin invidiosi.

Oricat de refractari am fi in fata sacrificiului, fiecare din noi are o cruce de purtat. Orice bucurie lumeasca isi are umbra ei, grauntele ei de neimplinire, picatura ei de suferinta, lacrima care ii da gust! 

Crucea personala, ca vrem sau nu, de purtat tot o purtam! 

Unii si-o poarta singuri,  altii o duc impreuna cu Hristos, in duh, bucurandu-se!  

Mantuitorul ne cheama sa fim curajosi in purtarea grijilor noastre, sa ne asumam neimplinirile, sa ni-L luam pe El ca exemplu, sa fim consecventi cu noi si cu altii, loiali si increzatori, impartind greutatea crucii cu El, care ni Se ofera! Doar asa vom cunoaste, la capat de drum, acel bine desavarsit din care ne-am pregustat, purtandu-ne crucea!

A-L urma pe Hristos nu inseamna a crede intr-o idee filozofica. 

A-I urma lui Hristos inseamna a uita de sinele tau... 

Credinta in Hristos nu este un certificat de trai bun in lumea asta. 

Nimic dobandit in acesta lume nu te salveaza de moarte!

Nu vin la Liturghie ca Dumnezeu sa-mi ajute sa fiu sanatos, sa castig mult si sa traiesc bine! Auzim asta de prea multe ori! 

Vin sa capat putere, sa retraiesc viata Lui, sa gust din El, cu tot cu ce a fost pe cruce!

Credinta in Hristos inseamna sa ma cutremur de neputinta mea in fata pacatului, oricare ar fi el, sa ma zdrobesc lovindu-ma de toti peretii egoismului meu pana ce nu mai ramane in mine decat iubire, sa-mi car crucea impreuna cu El, pana ce voi ajunge in varful Golgotei mele!

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Cu alte cuvinte... daca ocolesc realitatea micimii mele, limitele,  neputintele mele de om ... viata mea este o eroare!

Iisus ma avertizeaza ca refuzand sa ma vad  asa cum sunt  - conditie a evolutiei spirituale -  nu fac  decat sa ma ratacesc, sa traiesc departe de El, de Cel Care S-a intrupat, a patimit, a murit si a inviat pentru ca eu sa fiu restaurata, sa devin om nou, sa merit sa fiu primita la Tatal!

Sa-L urmez pe Hristos inseamna sa ma doara cum L-a durut pe El, sa indur scuiparile si umilirea, sa suport totul ca si El, si apoi, sangerand si eu,  sa pot sa iert si sa iubesc ca El!

Iisus ma invita sa incetez "sa mai vreau" si sa transform aceasta optiune in  "sa iubesc"!

Foarte greu dar... totul e sa indraznesc!

Indrazniti, eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33)

"Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit!”

În primele două capitole ale Evangheliei sale Luca, descrie categoriile fundamentale ale religiei iudeo-creştine: Cuvântul, făgăduinţa, împlinirea, credinţa, rugăciunea, aşteptarea, Mesia.

Odata cu cap 3 ni se prezinta  începutul activitatii publice a Mantuitorului, care – la fel ca în toate Evangheliile – este anticipata de predicarea Botezătorului. 

Ioan este o persoană care sintetizează în sine toate caracteristicile istoriei lui Israel, popor pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru a-L primi pe Mesia.

Botezătorul reprezintă omul care îl poate primi pe Domnul, a carui venire este implinirea, căci omul este chip al lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că Sfânta Treime Se arată în momentul zidirii şi al rezidirii.
Dumnezeu Tatăl l-a zidit pe om după chipul Cuvântului şi i-a dat viaţă în Duhul Sfânt. 

Întreaga Sfântă Treime a participat la crearea fiinţei omeneşti. Trebuia aşadar ca Sfânta Treime să Se arate şi în momentul replămădirii şi rezidirii omului!

După Botezul Său, Domnul Iisus Hristos Şi-a început lucrarea publică pentru mântuirea neamului omenesc.

Mărturisirea Tatălui cum că Cel care Se botează este Fiul Său iubit este un semn al Dumnezeirii Cuvântului şi al faptului că Fiul este deofiinţă cu Tatăl.

Apariţia Duhului Sfânt „ca un porumbel” ne aduce aminte de potopul din vremea lui Noe, când porumbelul pe care acesta l-a trimis de pe arcă s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, prin care a anunţat sfârşitul potopului. 

În clipa Botezului lui Hristos, Sfântul Duh „ca un porumbel” a vestit sfârşitul potopului păcatului şi mântuirea care vine la toată lumea prin Hristos.

Botezul lui Ioan era un simbol, o pregătire în vederea primirii credinţei şi a Botezului pe care avea să-L aducă omenirii Domnul nostru Iisus Hristos prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime. 

„Eu unul vă botez cu apă, El însă (adică Iisus) vă va boteza cu Duhul Sfânt”, zice Botezătorul Ioan însuşi, spre a deosebi botezul său de Botezul creştin, numit şi Botez cu foc, sau Botezul cu Duhul Sfânt (Marcu, 1-8; Matei 3, 11; Fap. Ap. 1, 5), pentru că a fost aşezat de drept la Pogorârea Duhului Sfânt în chipul limbilor „ca de foc”. 

Şi aceasta pentru a primi darul mântuirii adus lumii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Iisus ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind Împărăţia cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele, suferind pătimirea cea mântuitoare şi înviind din morţi, ne-a dăruit nădejdea învierii şi vieţii veşnice”.

Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat”!

În vremea aceea Irod tetrarhul, fiind mustrat de Ioan pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, și pentru toate relele pe care le-a făcut Irod, a adăugat la toate și aceasta, că a închis pe Ioan în temniță. Deci, după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul și S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, și s-a făcut glas din cer: Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit!” Luca 3: 19-22

Învierea fiului văduvei din Nain

La unul din examenele pe care le-am sustinut la sesiunea 2018 a Centrului Dumitru Staniloae - Paris, unul dintre profesori mi-a pus urmatoarea intrebare:
- Cum vedeti dvs moartea unui copil?
Intrebarea ca... intrebarea dar raspunsul... in mod cert este o oglinda a nivelului duhovnicesc!

Pentru ca suferinta, in general, ne umple de revolta. Nimeni nu considera ca merita sa sufere. In fata tragediilor ne credem pedepsiti ! Surprins  de durere,  nu te poti abtine sa nu te intrebi: "de ce eu?", "de ce mi se intampla asta tocmai mie"... 
Te adancesti in ranchiuna si te certi cu Dumnezeu, indiferent daca credeai sau nu in El inainte sa suferi. Sa-ti pierzi insa copilul...  te coboara in iad ... ii poti chiar atinge fundul !
Sufletele copiilor  sunt menite sa petreaca cu îngerii. 
Dar clipa deschiderii raiului pentru un copilas se dovedeste a fi fara inteles pentru un parinte,  care se gandeste la viata lumeasca pe care copilul sau ar fi putut sa o petreaca si care a fost nemilos intrerupta de moarte,  vesnicia devine o vorba ...  Tocmai in acest moment sufletul  lui se prăbușește în iad. 
Si doar cu Dumnezeu se mai poate ridica!

Minunea invierii fiului vaduvei din Nain, ca toate celelalte readuceri la viata, era necesara, era un mesaj, un fel de a ne spune ca moartea nu este un sfarsit ci doar o trecere spre altceva !  Corpul este cel care moare pe cand sufletul... el traieste vesnic! 
Invierea Domnului Hristos a dat cu adevarat inteles tuturor acestor minuni! 

Orice cuvant, orice gest al Mantuitorului este un mesaj.  

Viata nostra, pe care o visam a fi un sir nesfarsit de bucurii si reusite dar care se dovedeste  mult prea des a fi plina de frustrari, dureri si nereusite, ar fi mult mai simpla, ocazie binecuvantata de imbogatire, de capatare de sens, daca invatatura Lui ar ajunge cu adevarat la mintea si inima noastra!


În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Luca 7, 11-16

PARABOLA CELOR 10 FECIOARE

Cap. 25 al Evangheliei dupa Matei, prezinta concluzia discursului final al lui Iisus, ținut cu două zile înainte de patima Sa.  Acest capitol este alcătuit din trei parabole care constituie tot  atatia pasi spre intelegerea unui singur lucru esential. Dacă ne reamintim, la început, apostolii L-au întrebat pe Iisus: „Când va veni sfârșitul lumii? Când Te vei întoarce și care e semnul?”  În aceste trei parabole, Iisus le da un raspuns referitor la aceasta reîntoarce, si concluzia este ca Iisus se reîntoarce în... azi, adică în timpul vieții noastre.  Acesta e sensul pildei celor 10 fecioare prin care ni se sugereaza ca in această viață trebuie să ne procurăm uleiul, care este darul Duhului Sfant, a carui ardere ne da identitatea de fiii ai lui Dumnezeu.  Următoarea parabolă este cea „a talanților”. Ea ne da de inteles că trebuie să ne străduim, să depunem efort pentru a cumpăra acest ulei, adică pentru a iubi așa cum suntem iubiți.  Apoi ultima parabolă, cea „a judecății finale”, ne indică felul prin care-L recunoaștem pe Domnul: înfometatul, însetatul, dezbrăcatul, întemnițatul, bolnavul… Adică  in toate semnele oamenilor care sunt departe de viață și de Dumnezeu. Pentru aceștia Domnul s-a urcat pe cruce pentru a fi recunoscut și iubit. Tocmai iubindu-i pe aceștia –toti frații Lui mai mici – Îl iubim pe El și cumpărăm uleiul, adică înțelepciunea Duhului, în această viață. Întregul discurs despre sfârșitul lumii ne cheamă să trăim prezentul  cu iubire față de aproapele nostru, căci în el Îl întâlnim pe Domnul și așa trăim darul Duhului Sfant. Daca ne gandim ca parabola celor 10 fecioare a fost rostita de Mantuitorul dupa intrarea Sa in Ierusalim si inaintea Sfintelor  Patimi intelegem ca este un moment important, foarte dificil, cand lupta cu fariseii devenise pe fata! Astfel:   Zece reprezinta un tot; si sunt...10 femei!   Femeia este biserica; aceste zece Fecioare ar   reprezenta  omenirea.    Bărbatul il reprezintă pe Hristos.    Toate au o candelă, caci omenirea L-a aflat pe Hristos   care    este Lumina lumii.    candela este simbolul arătarii lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu,   untdelemnul inseamna dobândirea Duhului Sfânt   vasele sunt altarul lăuntric.   Drumul, care se face pe timp de noapte,      sugereaza  neputinta noastra, dificultatea de a-L  cunoaste    pe Dumnezeu   somnul este moartea   In mod evident nu noi suntem cei care mergem spre Dumnezeu  ci El vine spre noi si atunci El ne cheama sa-L urmam. Ni se spune ca: „cinci (dintre cele zece fecioare) erau fără minte, iar cinci înţelepte” ! Niciuna nu ştia cât avea să dureze drumul, căci lucrul acesta nu le fusese inca descoperit. („Iar de ziua şi ceasul acela (al celei de‑a Doua Veniri), nimeni nu ştie, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”) Mt 24, 36. Dar Mirele întârzie si intarzierea Lui le pune la incercare pe   toate cele zece fecioare, chiar şi pe cele înţelepte!   Unde este aici generozitatea la care suntem invitati, m-am Dobandirea Duhul Sfânt este o lucrare personala, de care  fiecare din noi raspunde in fata lui Dumnezeu. Mai trebuie sa observam aici ca toate cele zece femei erau fecioare, chiar si cele cinci, care sunt socotite fara minte, si deci niciuna nu a savarsit vreo greşeală din punct de vedere moral.  Aici este mistagogia, taina duhovniceasca.   Omul nu este fecioresc pentru sine sau în sine, ci devine fecioresc si este fecioresc, (căci nimeni nu este curat prin fire de la căderea protoparintilor), pentru ceva şi mai ales pentru Cineva! Fecioria reprezinta in sine  un început al iubirii, al unirii. Ţelul nostru este deci unirea cu Dumnezeu. Mesajele sunt foarte incarcate, pline de intelesuri care aveau sa puna lumea pe ganduri si continua inca sa o faca si azi!  Considerand foarte importanta aceasta parabola, gasesc ca trebuie sa invatam corect simbolistica ei.  Din toate talcuirile am ales-o pe cea a Pr. Noël Tanazacq, publicata in Revista Apostolia, care apare la Mitropolia bisericii ortodoxe a Europei Occidentale si Meridionale - Paris, din care am facut un rezumat pe care va invit sa-l cititi.  Reperele simbolistice ne folosesc si spre intelegerea altor parabole asa ca nu este deloc inutil sa luam aminte! Parabola  ne sugereaza ca unicul scop al vietii noastre pe acest pamant este intrarea in Imparatia Cereasca si pentru a intelege asta ni se da cheia!  Pilda constituie asadar o initiere in tainele Noii Legi. Fecioarele pornesc deci toate impreuna la drum,cu candelele lor,  pentru a-L intampina pe Mirele ceresc, ce va sa vina, Cel care l-a unit pe Om cu Dumnezeu, facandu-Se om El insusi!   Aceasta este drumul duhovnicesc al omenirii.  Asadar toate cele zece au primit harul chemării, dar, cum omul  este liber si cum drumul duhovniciei se parcurge prin stradanie personala, nu toate au procedat la fel.  Astfel  cele neintelepte  „nu au luat untdelemn cu ele”, pe cand cele înţelepte „au luat untdelemn în vase”,  in plus fata de  cel din candele.  Simbolistic vorbind, asta ramane o taina spre descoperirea careia umblam prin noaptea nestiintei noastre!  Caci Dumnezeu ne testeaza adesea iubirea si loialitatea fata de El, punandu-ne la incercare.  Prin incercari deprindem  răbdare şi stăruinţa. Iubirea se lamureste cu timpul, prin incercari!  Apoi toate adorm, chiar şi cele înţelepte, iar candelele lor sunt stinse. Daca somnul reprezintă moartea, deducem ca: pentru  a te uni cu Hristos (Mirele) trebuie sa mori in sinele tau! Si in acest demers exista ceva care depăşeşte puterile Omului.   Dar se aude: „Iată Mirele”, „mergeţi în întâmpinarea Lui”! Venirea Fiului Sau o decide deci Domnul si nu omul, nici chiar  Fiul, caci doar Tatăl cunoaşte ziua şi ceasul!  Cele zece fecioare se trezesc şi se ridică (simbol al Invierii),  si apoi îşi pregătesc candelele. Cele cinci fecioare fără minte nu mai au untdelemn. Atunci ele cer celor înţelepte, care le refuza, caci este posibil ca „nu va fi destul nici pentru noi, nici pentru voi…” Dar tocmai aici era samburele parabolei! Vasele, altarele sufletelor noastre,  sunt unice si nu sunt intersanjabile! Aici fiecare lupta pentru sine!   Fecioarele fara minte merg sa cumpere ulei, dar se intorc prea tarziu. Mirele vine si dupa El... usile se închid.   Si cu disperare ele strigă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă”. Dar Mirele le spune: „Adevărat vă zic, nu vă cunosc pe voi!”. Problema fecioriei este centrală. Fecioria este un început, un mijloc, si nu un scop. Femeile fără minte s‑au mulţumit cu o feciorie „firească”,  exterioară (aproape de cea a Evei înainte de ispitire). Cele înţelepte, însă, aveau o asemenea dorinţă de a întâlni Mirele, că nu au vrut să rişte şi să‑L piardă din lipsa luminii, a untdelemnului: toată fiinţa lor era întoarsă către Mire. Fecioria lor era un dar. Dovada iubirii lor este în faptul că erau acolo când El a sosit, si ca Îl aşteptau. Reproşul pe care‑l face Mirele fecioarelor celor fără de minte este foarte semnificativ: când am venit, nu eraţi aici, nu Mă aşteptaţi, deci  nu Mă iubiţi. Când spune: „Adevăr zic vouă, nu vă cunosc pe voi”, „a cunoaşte” în sens biblic inseamna „a se naşte împreună”, adică a deveni una.   Adevăratul păcat al omului nu este asadar moral, ci este exclusiv duhovnicesc! Este pacatul de a nu‑L iubi pe Dumnezeu, de a nu înapoia lui Dumnezeu iubirea pe care El i‑o dă în dar. Dacă nu‑L iubim, nu‑L putem lua de Mire, nu putem să ne unim  cu El. In acest caz fecioria nu mai slujeşte la nimic, căci este întoarsă doar către ea însăşi. Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre  ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.  Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.  Iar cele înţelepte  au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.  Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.  Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!  Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit  candelele lor. Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte:  Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.   Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu  ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând  şi cumpăraţi pentru voi.  Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a  închis.  Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.   Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului. MATEI 25, 1-13