marți, 31 martie 2020

CUM SA FIM IN LITURGHIE CHIAR SI DE LA DISTANTA


Traim un timp inedit. 
Iata, nu putem sa mergem la Biserica! 
Liturghia nu se opreste, chiar daca noi nu suntem prezenti,  dar nevoia nostra de Biserica incepe sa devina o lipsa dureroasa.
Acum e timpul intelepciunii caci ne gasim in plin timp Kairos, adica in timpul cel bun, timpul lui Dumnezeu! 
E pace in jur si ni se ofera ocazia meditatiei, a contemplarii, timpul rugaciunii ne sta la dispizitie!

Simtim lipsa Bisericii?

Poate ca Dumnezeu ne da prilejul sa reflectam, sa ne intrebam: 
  • de cate ori am putut sa o facem dar am preferat sa nu mergem la Liturghie? sau 
  • de cate ori am ajuns tarziu sau am plecat inainte de final? ori 
  • de cate ori am fost prezenti la Liturghie doar cu trupul?       si, nu in ultimul rand
  • de ce nu am reusit prea des sa stam atenti in timpul Liturghiei si ne-am plimbat prin Biserica ca pe bulevard?

Poate ca trebuia si sa ne revigoram credinta, sa constatam nevoia noastra de Dumnezeu!

Acum ne este mai dor ca niciodata de Sfanta Impartasanie
E poate momentul sa ne gandim si de cate ori am primit-O nepregatiti!

 
În perioada aceasta, cand epidemia ne obliga sa stam in casa, si, in consecinta, participarea fizică la slujbe nu este posibilă. credincioșii sunt îndemnați să își continue rânduiala de rugăciune acasă și să participe, de la distanță, la slujbele religioase transmise via TV sau internet.

Detestata inainte si considerata nepotrivita ca si manifestare a credintei, trairea liturgica on line a devenit azi, iata, o varianta salvatoare pentru sufletele aflate in imposibilitatea de a se hrani prin Liturghie cu HRISTOS!

Trebuie sa ne descurcam cum putem si, slava Domnului, avem la dispozitie mijloace care ne ajuta sa nu rupem lantul comuniunii.
Ma gandesc ca acum 30 de ani... ar fi fost altceva!

Acest nou cadru de participare poate fi însă complicat, mai ales la început si, pentru ca trairea nostra sa fie claditoare, e necesar sa punem un pic de disciplina. 
Așadar, iata câteva sfaturi în acest sens necesare pentru o mai bună organizare spre mai mult folos. 
Materialul este inspirat dintr-un ghid  publicat de Parohia Sf. Andrei Noarlunga, Australia

Sfaturi pentru participare la slujbele Bisericii de la distanță

  1.  Amenajați un colț de casă (fără surse de distragere a atenției) destinat rugaciunii, cu următoarele elemente:

  •  Icoane
  •  Candelă
  •  Cățuie și tamâie
  •  Metanii
  •  Cărți pentru a urmări slujba: Liturghier, Ceaslov, etc.
  •  Un scaun, dacă este necesar
   2. Păstrați rânduiala obișnuită de rugăciune din perioada când           puteați merge la biserică, inclusiv rugaciunile de dinainte 
       de Sf.  Împărtășanie dacă veți urmări Sf. Liturghie. Preoții
       slujesc Liturghia în numele tuturor, chiar dacă nu suntem                 prezenți fizic acolo.

   3. Îmbrăcați-vă corespunzător, precum faceti în cazul în care               primiți un musafir acasă

   4. Anunțați familia și pe toți cei din casă că slujba va incepe.

   5. Pregătiți din timp mijloacele tehnice. Închideți aplicații,                   programe sau notificări care ar putea să vă întrerupă.

   6. Decideți din timp transmisiunea cărei biserici o veți urmări.             Schimbatul între transmisiuni din biserici în timpul aceleași             slujbe vă va distrage atenția.

   7. Stați în picioare, în măsura posibilului, așa cum faceți de                   obicei la slujbe.

   8. Ascultați și urmăriți cu atenție cuvintele preotului și ale                   cântăreților. Puteți găsi noi înțelesuri în rugăciuni în acest                 context inedit. (Pe multi dintre noi foiala din Biserica ne      

       distrage! NP)

   9. Îndreptați-vă rugăciunea către Dumnezeu care ne va păzi și               elibera de amenințarea acestei epidemii și către cei care sunt             afectați de această boală.

10. Dacă întâmpinați probleme tehnice (conexiune lentă sau                  întreruptă, probleme de sunet, etc.) nu vă enervați sau pierdeți          răbdarea. Folosiți o carte sau rugați-vă singuri.

11. Multumiți Domnului pentru posibilitatea de participa la slujbă 
      în aceste vremuri. Multumiți preoților care au slujit Sf.                      Liturghie în numele dumneavoastră.

12. După Sf. Liturghie, citiți rugăciunile de dupa Sf. Împărtășanie.

     Nu uitati sa-i contactați-i pe cei dragi (familie, prieteni). În             acest context este important să păstrăm legătura cu ei și să ne         îmbărbătăm unii pe alții.

Doamne, ajuta-ne noua!

luni, 30 martie 2020

DUMINICILE POSTULUI MARE


Fiecare Duminica din Post are doua teme, doua inţelesuri.

1 Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni in care ritmul si dialectica duhovniceasca specifice Postului sunt descoperite. 
2 Pe de alta parte, in cursul dezvoltarii istorice a Bisericii, aproape fiecare duminica a Postului Mare a capatat o a doua tema. 

1. Astfel  in  prima duminica Biserica praznuieste biruinta 
Ortodoxiei, pomenirea victoriei asupra iconoclasmului si    restabilirea cultului icoanelor in Constantinopol, la anul 843.      Legatura acestei praznuiri cu Postul Mare este una pur istorica:  prima biruiruinţa a ortodoxiei a avut loc in aceasta Duminica!  

Acelasi este adevarul despre praznuirea din cea de a doua
Duminica din Postul Mare,
zisa a Sfântului Grigore Palama-
osandirea detractorilor sai si apararea invataturilor sale de catre Biserica, in secolul al XlV lea, a fosta considerata ca a doua biruinţa a ortodoxiei si, din acest motiv  praznuirea sa anuala a fost randuita pentru cea de a doua Duminica a Postului Mare. 


Desi importante si pline de inţeles,  aceste pomeniri sunt totusi independente de Postul Pastelui! 

Mult mai  "integrate" in Postul Pastelui sunt pomenirile 
Sfântului Ioan Scărarul, in cea de patra Duminica si ale Sfintei Măria Egipteanca, in cea decincea Duminica!
In amandoua Biserica vede mesagerii ascetismului crestin 
- Sfantul Ioan pomenind randuielile ascetismului in scrierile sale,  - Sfanta Maria prin viaţa sa. 
Pomenirea lor in timpul celei de-a doua jumatati a Postului este, in mod evident destinata  a incuraja ostenelile credinciosilor din timpul Postului. 

2. Cea de-a doua tema a Duminicilor Postului Mare,  este descoperita, intai de toate, in pericopele biblice

Pentru a inţelege succesiunea lor trebuie, o data in plus, sa ne amintim legatura originara dintre Post si Botez, inţelesul Postului ca pregatire pentru Botez. 
De aceea  aceste pericope constituie o parte integranta a catehezei crestine timpurii; ele explica si sintetizeaza pregatirea catehumenului pentru taina pascala a Botezului. 

Botezul este intrarea in viaţa noua inaugurata de Hristos. Pentru catehumen aceasta viaţa noua este numai vestita si fagaduita, iar el o accepta prin credinţa. 
El este credinţa lor intr-o fagaduinţa a carei implinire nu au vrut-o. 

Si aceasta este tema primei Duminici. 

Dupa ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola Sf Apostol Pavel (Evrei, XI, 24-26, 32-40, XII, 2) concluzioneaza: 
" Si toţi acestia marturisiţi fiind prin credinţa, n-au primit fagaduinţa. Pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva
 mai bun!"

Dar ce inseamna aceasta?

Raspunsul este dat in pericopa evanghelica a primei Duminici (Ioan1, 43-51)  "Mai mari decat acestea veţi vedea. Si i-a zis: Adevarat, adevarat zic voua: de acum veţi vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului".
Aceasta se talmaceste: voi catehumeni, voi care credeţi in Hristos, voi, care doriţi sa fiţi botezati, care va pregatiţi voi insiva pentru Paste - veţi vedea inceputul veacului celui nou, implinirea tuturor celor fagaduduite, aratarea imparaţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai daca aveţi credinţa si daca va pocaiţi, daca schimbaţi pornirea cea rea a minţii, daca purtaţi dorul (dupa cele duhovnicesti), daca va osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteste apoi in Apostolul celei de a doua
Duminici (Evrei 1-10, 10- 3)
"Pentru aceea se cuvine ca noi sa luam aminte cu atat mai mult la cele auzite, ca nu cumva sa ne pierdem. ... Cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire" ;
in pericopa evanghelica a celei de a doua Duminici (Marcu 2: 1-12)
icoana acestei osteneli si dorinţe este slabanogul care a fost adus la Hristos prin acoperis: "Si vazand Iisus credinţa lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iţi sunt pacatele tale!"

In cea de-a treia Duminica - Duminica Sfintei Cruci - tema Sfintei Cruci isi face aparitia si noua ni se spune:
"Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8, 34; 9,1)

Incepand cu aceasta duminica fragmentele din Epistola catre Evrei incep sa ne descopere 
  • sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiti inlauntrul Sfantei Sfintelor Imparatiei lui Dumnezeu (in cea de-a treia Duminica - Evrei IV:14; V:6 ; in cea de-a patra Duminica - Evrei VI:13-20; in Duminica a V.a - Evrei 9;11-14), 

in timp ce pricopele evanghelice din Evanghelia dupa Marcu vestesc 
  • patimirea cea de buna voie a lui Hristos - 
"Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia."  (Marcu, 9; 17-3 - 
Duminica a IVa);
"iar dupa ce-L vor ucide, va invia" (Marcu 10:32-45 - 
Duminica a Va).

Pregatirea pentru marea taina isi va schita sfarsitul: 
ceasul hotarator al intrarii omului in Moartea si Invierea lui Hristos!

”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

duminică, 29 martie 2020

DUMINICA A IVa A POSTULUI MARE (A SFANTULUI CUVIOS IOAN SCARARUL)

Momentul vindecarii lunaticului - reiterat in a IV-a Duminica a Postului Mare - isi are locul, in Evanghelia dupa Marcu, dupa Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de pe muntele Tabor, "unde şi-a încredinţat ucenicii apropiaţi de sensul final al lucrării Sale şi al vieţii lor: împărtăşirea slavei eshatologice, revărsarea neîncetată a luminii neînserate şi preafrumoase în lume, participarea deplină a oamenilor şi a universului la regimul solar al Fiinţei, adică la lumina zilei a opta. (pr.Galeriu)

Asadar, atunci cand acolo, pe Tabor, Cerul coborase pentru un moment pe pamant, la poalele muntelui pamantul insa se apropia de iad... 

Acolo, un tanar, posedat de un duh mut, se zvarcolea in spasme si nimeni nu-l putea ajuta, nici chiar apostolii lui Iisus.

Din discutia dintre tatal copilului si Mantuitorul se desprinde mesajul esential.

Omul i se adreseaza lui Iisus:
- "Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi."
Adresarea implica un dubiu. Asadar el nu era chiar sigur ca Cel caruia i se adreseaza este Atotputernic!
Raspunsul Mantuitorului este pe masura cererii:
- "Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede."
... "Cred, Doamne, zice tatal disperat, ajuta necredintei mele!

Aceasta ultima replica a acelui om  aflat la nevoie, spusa cu lacrimi, este strigarea noastra, a tuturor crestinilor, care, incercand sa urcam pe treptele desavarsirii, ne poticnim, ne indoim, cadem... 

Avem nevoie de Harul Sau pentru a ne imbiba cu credinta astfel incat sa mutam muntii din loc! Si pentru asta e nevoie, pe langa credinta,  de rugaciune, de dialogul cu El, si de Post!


Dincolo de toate cele pe calear trebui sa le invatam din pericopa evanghelica a acestei duminici, trebuie sa incercam sa ramanem macar cu aceasta idee:


Primim daca stim sa cerem si pe masura increderii si a credintei noastre in Dumnezeu! 

In dialogul nostru cu El, prin rugaciune, cu ajutorul Postului, ca jerfa nesangeroasa, reusim macar sa ne tinem in picioare, daca nu sa si urcam, pe Scara despre care vorbeste Ioan Scararul!

Si, pentru ca veni vorba, potrivit lui Ioan Scararul, 
  • cel ce face milostenie urca 2 trepte pe scara spre Rai,  dar coboara 6 - caci se mandreste! 
  • cel care aduce pacea... urca 6 trepte si de coborat... coboara doar 2!
Trebuie sa exersam milostenia in care sa nu intre pacatul trufiei! Cat despre pace... Domnul sa ne ajute sa o putem aduce pe unde mergem, asa cum au fost meniti Apostolii lui Hristos sa o aduca!

In aceste zile dificile sa ne pastram in duhul pacii este foarte important!

Domnul ne stie slabi dar ne vrea doritori intru intarire!
Ajuta, Doamne, slabei mele credinte sa se intareasca si sa creasca, spre mantuirea mea! Amin


Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

sâmbătă, 28 martie 2020

SAMBETELE POSTULUI MARE

Ajunsi in acest moment al parcursului nostru duhovnicesc, in Post si rugaciune, am gasit potrivit sa reiau niste lamuriri cu privire la ritualul liturgic al perioade Postului cel Mare

Lamuririle, gasite in scrierile Pr A. Schmemann, mi s-au parut cu atat mai necesare, cu cat atentia la citirea pasajelor apostolice, care ne pregatesc mintea si sufletul pentru evenimentul liturgic, pare adesea disipata.

Importanta textelor apostolice este si mai evidenta in vremea Postului Mare cand, ele chiar anticipeaza mesajul liturgic in zilele de sambata si duminica.


”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

"Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu
Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Paștele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi

Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care, în călătoria duhovnicească a Postului, au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. 
...
Din punctul de vedere al rânduielilor, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). 

Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminică, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. 
Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. 

Pe de altă parte, pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie,  „numărarea” Duminicii  ca prima sau a opta zi accentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu.  
SAMBATA este ziua în care Creaţia a fost  recunoscută drept „bună foarte” şi acesta este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. 

Aceasta înseamnă că, în ciuda păcatului şi a căderii, lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). 

A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. 
Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. 

Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. 
Aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. 
Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită de El ca ceva nou ".

Hristos dăruieşte omului împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care, pentru un creştin, „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la împărăţia
„ce va să vină” şi care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. 

Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi înviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). 

Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. 

Acesta este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: împărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi împărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. 
În afară de cazul când cineva descoperă împărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când altii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „împărăţia Ta!”— „Vino Iisuse, Doamne!” 
Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. 
A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către împărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. 
Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. 

În ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, cand femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, si prima zi a Noii Creaţii a început. 

In această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. 
Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. 

  •  Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat împărăţia Sa, caci întruparea, Moartea şi învierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. 
  • Este si o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei, sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. 

Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante:

  • aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte 
  • şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului  acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). 

Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. 

Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare
Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra telului ultim al acestei călătorii. 

Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.
  1. În prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. 
  2. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16): „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”… 
  3. Luptă este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă: „Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia”. 
  4. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12). „Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele”(Evrei, VI, 10—12). 
  5. Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28). „Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când, de la timpul aşteptării, începem „trecerea” către timpul plinirii. 

Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune
Cheia înţelegerii  este dată ... 
  1. în prima SâmbătăHristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând: „… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei. O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început.
  2. in cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos: „… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”
  3. În cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi: „… mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii.”
  4. In cea de a patra Sâmbătă, la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei, Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie: „… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”
  5. În cele din urmă, în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc apogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru: „…Tu eşti Hristos”. Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. 


Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care, „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice”, au adormit întru Domnul. 

Această pomenire, după cum am spus-o deja,
pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. 
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă.
In această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. 

Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, 
şi-a pierdut, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. 

Pentru oricare dintre noi, această intrare a început cu „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. 

O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri prin folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. 

Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. 

Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbete, în general, şi în Sâmbetele Postului Mare, în special. 

Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. 

Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. 

Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. 

Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (Romani, VIII, 24—25). 
 Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

...



Nota.

Pasajul evanghelic care se citeste astazi,  Vindecarea surdomutului din Decapole, prezinta una dintre minunile facute de Iisus. 
Consemnarea acestei minuni o gasim doar în Evanghelia după Marcu (7:31-37). 
Amanuntele legate de vindecarea surdomutului, ne reamintesc o alta minune, cea a Vindecarii orbului din Betsaida, prezenta si ea doar in Evanghelia dupa Marcu (8:22-26).

O sambata de post binecuvantata!

În vremea aceea, ieșind din părțile Tirului și Sidonului, a venit Iisus la Marea Galileei, prin mijlocul hotarelor Decapolei. Și I-au adus un surd, care era și gângav, și L-au rugat să-Și pună mâna peste el. Atunci Iisus, luându-l la o parte, din mulțime, Și-a pus degetele în urechile lui și, scuipând, S-a atins de limba lui. Apoi, privind la cer, a suspinat și a zis lui: Effatá!, ceea ce înseamnă: Deschide-te! Și îndată urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui s-a dezlegat și vorbea limpede. Însă Iisus le-a poruncit să nu spună cuiva. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau. Și erau uimiți peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească.” MARCU 7. 31- 37

joi, 26 martie 2020

10 REGULI PENTRU O CARANTINA NEDISTRUCTIVA

Dragii mei, 

Iata cateva sfaturi care ne-au fost transmise de duhovnicii nostri, sfaturi lăsate de călugării din Pustia Egiptului inca din veacul al IV-lea și care sunt foarte actuale. 
Pentru a  evita nervozitatea, inerenta recluziunii, și a ne păstra pacea atunci cand suntem nevoiti sa traim laolalta, închiși impreuna cu ai nostri, e necesar ca viata sa aibe mai de graba un ritm reglementat! 

Astfel:
  1. Nu vă tulburați, nu sunteți singurii oameni care ajung la stări de nerăbdare cand sunt puși să stea mai mult timp la un loc  intr-un spatiu inchis - este o ispită a naturii umane. 
  2. Nu dati ordine, fii tu cel care slujește. Nu spune: "fă cafea, fă mîncare, spală vasele", ci apucă-te tu și fă cafea, fă mîncare sau spală vasele. Fă o revizie în memoria ta și vei vedea că orice tensiune și ceartă începe de la o poruncă sau reproș că celălalt nu a făcut un lucru despre care tu crezi că e treaba lui să îl facă. Nu, nu e treaba lui, e treaba voastră, pentru că acum sînteți în celeași condiții. Despre un sfînt se spune că a trăit o viață cu ucenicul său mai tînăr și niciodată nu i-a poruncit ceva.
  3. Nu răspunde cu reproș la reproș. Constientizeaza că un duh rău vrea ca voi să nu păstrați iubirea nu soțul/soția, copilul sau părinții care te tulbură cu nemulțumirile și reproșurile lor! Iți va fi mai ușor să nu răspunzi în același mod răzbunător. Răul este o fantomă străină care nu are ce căuta între voi. 
  4.  Faceți puțină disciplină: conveniți orele de masa și de somn, de relaxare ca să nu aveți prilejuri de ceartă. Traiti in acelas ritm. Dacă unul adoarme la ora 23, iar altul la 2.00 noaptea, vă veți trezi pe rînd și veți avea prilej de gînduri si reactii proaste. Unul doarme, altul mananca, altul bea cafea si face zgomot trezindu-l pe celalalt etc. motivul de ceartă e gata. Mîncarea și somnul sînt momente de convivialitate daca sunt luate ca atare altfel pot tulbura întreaga zi.
  5. Obisnuiti-va sa vă cereți iertare  dacă simțiți că tensiunea a crescut. 
  6. Rugați-vă, cautati un loc ferit ori de cîte ori inima voastra se umple de  revoltă împotriva celuilalt. 
  7. Nu vorbiți la manie căci veți ajunge să auziți de la celălalt ceea ce vă va chinui multe zile după aceea. 
  8. Reflectati la lucrurile care vă irită la celălalt și evitați-le  - biruiți revolta cu gînduri bune.
  9. Considerati această perioadă un exercițiu de autoevaluare care vă arată cine sunteți, cît puteți, ce si cat aveți de oferit celuilalt, o interesanta si inedita experiența de viață! Cu alte cuvinte, veti afla cam cate parale faceti! 😊
  10. Nu uitați, toată lumea este la strîmtoare acum și nu e vreme de certuri și reproșuri fără noimă. Nu sunteti o victima!
  11. Mîncați cumpătat, dormiți la timp, vorbiți cu măsură, căutați pacea și o urmați, fiți stîlpul de susținere, nu piatra de poticnire.
  12. Toate trec, va trece si asta si veti constata ca sunteti intarit!

miercuri, 25 martie 2020

VESTEA CEA BUNA

În zilele acelea Elisabeta, soția lui Zaharia, a zămislit și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Și, intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei! Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, care se numea stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.” 
LUCA 1:24-38

Azi sarbatorim Veste cea Buna, cea care anunta marea schimbare, indurarea lui Dumnezeu pentru oameni!
Pacatul, cel venit in lume prin femeie, avea sa fie biruit tot printr-o Femeie!

In urma cu aproape 2000 de ani, intr-o localitate mica si fara importanta, Nazaret, o tanara fecioara primeste, prin Arhanghelul trimis de Dumnezeu, Vestea ca ea avea sa-L nasca pe Hristos! 

Maria avea sa accepte cu umilinta si supunere voia lui Dumnezeu, traind destinul unic de mama a Fiului Omului, a Mantuitorului, Fiul lui Dumnezeu Tatal!

Odata cu asumarea maternitatii in deplina minune, Fecioara Maria asuma soarta mamei indurerate, care va cunoaste suferinta extrema, aceea de a vedea moartea pe cruce a fiului ei, dar va trai si bucuria suprema, aceea de a-L sti Inviat, Inaltat la Ceruri si Asezat de-a dreapta Tatalui Ceresc!


Prin Cel ce s-a întrupat din sangiuirile Fecioarei Maria, Maica noastra, a tuturor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Dumnezeu adevarat si om adevaratnascut si nu facut, de o fiinta cu Tatal, Atoatefacatorul - "iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a slobozit, moartea s-a omorât, si noi am înviat."


Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16).
 

Si, atentie: 

Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3:17)
 


Minunea nasterii curate este zugravita in icoanele ortodoxe, in mod sombolisticMaica Domnului avand pe cei doi umeri si pe cap cate o stea.
Aceasta inseamna, in limbaj iconografic, ca Maria a fost fecioara *, a purtat in pantece pe fiul lui Dumnezeu fecioara fiind*a nascut si a ramas fecioara dupa nasterea Mantuitorului *!
Orice imagine, presupusa a o inchipui pe Maica Domnului, in care nu sunt pictate cele trei stele... este doar un tablou si nici decum o icoana!

Sa ne rugam Maicii Domnului sa ne fie mijlocitoare pe langa Fiul Sau si sa ne miluiasca pe noi! In aceste zile grele, in care intrega lume se teme si sufera avem nevoie mai mult ca oricand de ajutorul Maicii Domnului!

Sfântă Fecioară Maria, roagă-te pentru noi! Usureaza-ne suferinta si roaga-te pentru mântuirea sufletelor noastre! Amin

marți, 24 martie 2020

„Cinstește pe doctor… căci de la Cel Preaînalt este leacul”


Boala poate fi pedeapsă divină pentru păcate. 
De exemplu, egiptenii au fost loviți de Domnul cu moarte în vite (Ieșire 9, 3, 6) și bube purulente (9, 9-10), pentru că s-au opus eliberării din robie a fiilor lui Israel. 
Filistenii au fost și ei pedepsiți cu bube usturătoare (1 Regi 5, 6), pentru că au capturat chivotul și pentru că l-au pus într-un sanctuar idolatru.
Chiar fiii lui Israel sunt avertizați la încheierea legământului de pe Muntele Sinai că nerespectarea poruncilor atrage după sine blestemul și pedeapsa divină: „Iar dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău și nu te vei sili să împlinești toate poruncile și hotărârile Lui […], să te bată Domnul cu oftică, cu lingoare, cu friguri, cu aprindere […] Te va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie și cu pecingine, de care să nu te poți vindeca; să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire și cu amorțirea inimii” (Deuteronom 28, 15, 22, 27-28).

În psalmi, orantul este de multe ori conștient că boala poate fi o urmare a păcatelor: „Săgețile Tale s-au înfipt în mine și ai întărit peste mine mâna Ta. Nu este vindecare în trupul meu de la fața mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la fața păcatelor mele. Că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele, de la fața nebuniei mele. Chinuitu-m-am și m-am gârbovit până în sfârșit, toată ziua mâhnindu-mă umblam. Că șalele mele s-au umplut de ocări și nu este vindecare în trupul meu” (Psalmul 37, 2-7).

Păcatul sau răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu constituie, așadar, o cauză pentru boală. Dar ele nu sunt singura. Pentru a sublinia importanța acestei teme, o întreagă carte din Biblie dezbate această problematică, luând ca model viața Dreptului Iov. Deși Iov era „fără prihană și drept” (Iov 1, 1), el este lăsat în mâna lui Satan, trecând printr-o serie de necazuri cumplite, printre care și boala: „Satan […] a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creștetul capului. Și a luat Iov un ciob ca să se scarpine și ședea pe gunoi, afară din oraș” (Iov 2, 7-8).

Cartea lui Iov dezbate tocmai convingerea contemporană că orice necaz și orice boală sunt cauzate de păcate. Pe Iov îl vizitează trei prieteni, care se străduiesc să-l convingă că trebuie să fi săvârșit păcate, de vreme ce trece prin asemenea grozăvii. Iov însă nu știe ce păcate a săvârșit și dorește să fie lămurit de Însuși Dumnezeu, Care va interveni spre finalul cărții. Totuși, până atunci, problematica suferinței este discutată cu argumente de un alt prieten, care intervine mai târziu în dezbatere, Elihu. Acesta explică cel mai limpede din întreaga carte cum stau lucrurile. Suferința nu este neapărat provocată direct de un păcat anume. Omul însă este o făptură slabă, limitată, iar suferința poate apărea spre înțelepțire. „Nelegiuiții […] nu se roagă lui Dumnezeu când sunt puși în lanțuri” (Iov 36, 13). 
Cel care dobândește folos din suferință este cel care înțelege mai bine condiția precară umană și conștientizează dependența lui de Dumnezeu, iar suferința nu îl va îngenunchea, ci îl va înțelepți. Dar pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui și prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură” (Iov 36, 15). 
Elihu i se adresează apoi direct lui Iov, cel încercat de boală: „Tot așa și pe tine te va scoate din strânsoarea durerii, ca să te pună la loc larg, unde nu mai este nici o stinghereală și unde masa ta va fi încărcată cu mâncări grase și alese. Dacă tu ai fost pedepsit cu strășnicie, ca un nelegiuit, tu scoate din pedeapsă puterea dreptății. Certarea Lui să nu te împingă la mânie împotriva Lui și mulțimea bătăii să nu te scoată din calea cugetului drept” (Iov 36, 16-18).

Domnul va izbăvi sigur din suferință, fie că o face prin vindecare, fie, putem merge chiar atât de departe, prin moarte. 
Moartea nu trebuie să fie înfricoșătoare, fiind doar o trecere. Dar suferința nu constituie finalul, ci este doar un mijloc de înțelepțire, pe care oamenii nu trebuie să-l rateze, aruncând vina asupra lui Dumnezeu. Pentru condiția umilă a omului, pentru limitările lui, suferința poate fi singura modalitate de atenționare, așa cum un ucenic poate fi atenționat spre învățătură.

Confruntarea cu boala nu trebuie să dirijeze doar pe prima direcție: boala cauzată de păcat. Riscul este întruchipat de prietenii lui Iov, care, privind boala lui Iov, erau convinși că Iov săvârșise păcate grave și îl judecau. 
Ar trebui să contemplăm boala sub amândouă aspectele: ca pedeapsă pentru păcate (dar nu ale altora, ci ale noastre, ca psalmistul în Psalmul 37) şi ca înțelepțire, conștientizare a condiției umile a omului și a dependenței de Dumnezeu.

Să fie, atunci, singura soluție contemplarea pasivă? Nicidecum. În cărțile sapiențiale, se discută chiar și despre rolul doctorului. 
Titlul materialului de față l-am preluat după Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, cap. 38, din care merită citat pe larg: 
„Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar. Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele. Au nu din lemn s-a îndulcit apa, că să se cunoască puterea Lui [referire la episodul în care Moise aruncă un lemn arătat de Domnul în apa amară și o face dulce și bună de băut – Ieșire 15, 25]. Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu aceasta tămăduiește și ridică durerea. Spițerul cu acestea va face alifiile. Nu este sfârșit lucrurilor Domnului și pace de la El este peste fața pământului” (Sirah 38, 1-8).

Doctorul (medicul) este vrednic de cinste, fiind și el lăsat de Dumnezeu. Cinstea pe care i-o acordăm înseamnă să ascultăm de sfaturile medicului, să nu forțăm minuni printr-o credință ispititoare. Dacă ar fi să transpunem în limbajul Noului Testament, ar însemna să nu ne aruncăm de pe aripa Templului, convinși fiind că Domnul va trimite îngeri care să ne prindă în brațe. Nici Hristos n-a căzut acestei ispite (Luca 4, 9-12).

Omul înțelept nu va disprețui leacurile (medicamentele), pentru că și ele sunt opera lui Dumnezeu. Tămăduirea vine de la Domnul, iar Dumnezeu dă știință spițerilor (farma­ciștilor, medicilor) ca să facă alifiile (medicamentele). Textul din Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, este poate cel mai profund din Biblie pentru încrederea în medicină și în medicamente. Dumnezeu rămâne singurul vindecător, dar El poate lucra și prin oameni, prin darurile înțelepciunii, care pot cuprinde și domeniul medical.

Medicul adevărat este cel care își cunoaște limitele și înțelege că vindecarea ține de puterea lui Dumnezeu. De altfel, unul dintre cei mai prolifici scriitori ai Noului Testament, Evanghelistul Luca, cel care a alcătuit Evanghelia care îi poartă numele și istoria Bisericii primare, cartea Faptele Apostolilor, era medic („Vă îmbrățișează Luca, doctorul iubit” – Coloseni 4, 14).

Dumnezeu tămăduiește prin minuni, dar și prin leacurile (medicamentele) făcute de spițeri (medici și farmaciști). Concluzia paragrafului din cartea sapiențială este edificatoare: „Nu este sfârșit lucrurilor Domnului”.

luni, 23 martie 2020

CE INSEAMNA SA NE LUAM CRUCEA SI SA-I URMAM LUI HRISTOS

Evanghelia citita la Liturghia de ieri ne-a pus in minte si in suflet cuvinte la care am putea reflecta o viata! 

Caci Scriptura ne arata o data in plus ca este vie! 

Ea creste odata cu cei care o citesc, in Evanghelie fiecare putand gasi necontenit raspuns la propriile intrebari. Hermeneutica se actualizeaza permanent si asta este fascinant!


Cuvintele Mântuitorului sunt in aceste zile de o actualitate tulburatoare caci zice Mantuitorul :

„Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8,35)

Cu alte cuvinte orice acțiune egoista, facuta cu gandul de a-ti salva propria-ti viața în aceste zile apocaliptice, mai devreme sau mai tarziu  se va întoarce tocmai împotriva vieții tale, după cum, dimpotrivă, orice sacrificiu facut pentru aproapele tau (caci asta ne invata Hristos) va salva și viața lui dar și viața ta. 

Medicii sunt azi in lumina reflectoarelor. Pentru ei ne rugam, lor le suntem datori!
Ei sunt niste soldati! 
La razboi un soldat se pune la dispozitia armatei. Daca nu o face... e socotit un dezertor caci a incalcat un juramant, nu s-a supus ordinelor!
Medicii, in aceste zile apocaliptice, respectandu-si juramantul pe care l-au facut, daruindu-se semenilor, sfidand pericolul, isi fac datoria nu numai fata de oameni ci si fata de Hristos!
Caci cine-și va pune viața pentru a ajuta pe aproapele sau o face pentru Hristos și pentru Evanghelie si,  indiferent de pericolul existent, cel care face asta isi va salva sufletul, propria viata.

Eu cred ca medicii, care in aceste vremuri, au ales sa stea in casa lor, la adapost, in carantina, departe de focul luptei cu molima, departe de sacrificiul disperat al confratilor lor care lupta zi si noapte cu molima incercand sa salveze vieti, au ratat ocazia de a-si salva sufletul! 
Deasemenea, oamenii obisnuiti, care aleg in aceste zile sa nu se supuna disciplinei carantinei, ori care devalizeaza magazinele, sunt doar niste egoisti care nu au cum sa se salveze, in sens evanghelic! 

De la Adam pana azi, neascultarea este motivul tuturor relelor lumii.
Nu mai ascultam  de nimic, nesocotim bunul simt. Omul a rasturnat lumea si legile lui Dumnezeu le-a rastalmacit sau le-a  judecat!

Cine nu-şi ia crucea lui şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). 

Cum adica?

Sfanta Cruce a Domnului este pentru noi toti un altar al jertei mântuitoare.  Crucea Lui Hristos aprinde in noi combustibilul necesar purtarii crucilor noastre personale!
Caci fiecare isi are crucea proprie, o cruce pe care vrea, nu vrea trebuie sa o poarte!

Domnului zice: "cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). 



Crucea asta este facuta din toate ne­cazurile, suferințele și neajunsurile vieții pământești pe care omul trebuie să le indurecu multă răbdare și în mod jertfelnic!
Castigarea acestei rabdari izvorăște din insasi puterea Cru­cii Domnului căci "pentru cei ce se mântuiesc cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1, 18). 

Crucile noastre au greutati masurate, pe potriva puterilor personale! 
Dar pentru ca ducerea crucii sa aibe putere mantuitoare este nevoie de asumarea, acceptarea,  intelegerea pedagogiei lui Dumnezeu! Impotrivirea, cartirea, cautarea subterfugiilor spre usurare ... ne departeaza de mantuire! 

Sf Ioan Hozevitul are o povestioara alegorica menita sa ne ajute sa intelegem. 
El da exemplul unui credincios,  cârtitor împotriva lui Dumnezeu pentru crucea sa (pe care o socotea mult prea grea). Un inger il pune să-și aleagă el o alta, crucea pe care o considera el mai potrivită; după multe încercări, alege o cruce de lemn. 
Va afla insa că ceea ce alesese era tocmai propria-i cruce, aceea cu care venise.
Finalul este pilduitor:

Slava Domnului, răspunde,

Tare-s multumit cu ea,

Căci din toate numai asta,

Este dupa vlaga mea!



Îngerul atunci îi zice:
Omule nemulțumit,
Pentru crucea vieții tale,
Totdeauna ai cârtit!

Astazi ți-am adus anume
Ca să-ți fie ție semn
Ca nici una nu poți duce
Decât crucea ta de lemn.

Asta este «crucea vieții»
Dată ție de când ești
Deci, lui Dumnezeu dă slava,
Și de-acum să nu cârtești.

Cele de metaluri scumpe
Sunt a oamenilor sfinți
Care sufar pân-la sânge,
Întru grele nevoinți.

Iară tu cu sărăcia,
Lesne te vei mântui,
Dacă vei păzi credința
Și răbdând vei mulțumi!"

(Cruce vieții omenești)

(Tâlcuiri din opera Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Editura Doxologia, pp.17) publicata pe doxologia.ro