sâmbătă, 4 iulie 2020

DIALOGURI

Pericopa de azi - MATEI 8, 14 - 23 - ne prezinta doua dialoguri purtate intre Mantuitorul HRISTOS si doi discipoli.

PRIMUL DIALOG

Un iudeu, cucerit de Iisus, Ii spune: Te voi însoți oriunde Te vei duce!
Fiul lui Dumnezeu, îl avertizează insa că alegerea lui nu este deloc una usoara caci, zice El, "Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul."

Intr-adevar, misiunea la care isi chema Iisus apostolii insemna oboseala, lipsa de mancare, de adăpost, sete, frig ori căldură sufocanta, inospitalitate, ispite, chinuri şi, până la urmă, chiar moartea. Nici vorba de marire si huzur!
Iubitorul de oameni intelege intreaga fire umana, participa la neputinţele omeneşti, priveşte si experiaza suferinta omeneasca din interior, acolo unde sunt boli, suferinta si moarte, unde El vindeca si daruieste inviere, pogorându-Se pana în adâncurile iadului, scotand la lumină pe cei care trebuiau sa fie eliberati.

La o prima citire a acestui pasaj, cuvintele Mântuitorului ne par doar o expunere a diferenţei firesti dintre noi, oamenii - preocupaţi de cele ale lumii, de un adăpost, de o casă - şi El, Dumnezeu, Cel a carui casa este intreaga lume!


Raspunsul Fiului lui Dumnezeu este insa cu adevarat tulburator abia dupa ce analizam diferenta de sens intre cuvintele 
vizuină

şi cuib.

Prin vizuina intelegem un loc sumbru, aflat undeva sub pamant, in intunericul caruia sunt si lucruri ascunse, unde intuiesti parca suspiciunea, viclenia, capcana si 
panda ! 
Cuibul insa sugereaza casa, lumina, deschidere, perspectiva, cer,  zbor, urcus, curaj in fata ploii, a vantului, al oprelistilor, si, nu in ultimul rand, ridicare! 

Ar trebui, in lumina acestor cuvinte, sa ne intrebam ce fel de oameni suntem, care ne este natura - este una care iubeste vizuina sau cuibul? 
Exista oameni care pandesc, care ascund si se ascund, dupa cum exista oameni care trag la lumina , care indraznesc pe fata, care au curaj si isi doresc sa urce! 

AL DOILEA DIALOG
De aceasta data Mantuitorul "a zis către altul: Urmează-Mi!
Acesta raspunde invitatiei Sale dar  cere un ragaz: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu".

Raspunsul lui Iisus este unul care ar putea sa-i destabilizeze pe cei neavizati:"Lasă morții să-și îngroape morții lor, zice El,  iar tu mergi de vestește Împărăția lui Dumnezeu."!

Cu alte cuvinte ii cere sa se detaseze de familia sa! 
Asta sa fie drumul, solutia, pentru a afla Imparatia lui Dumnezeu?
Inainte de a ne tulbura...  ar fi bine sa aruncam o privire asupra Vechiului Testament - Cartea Facerea - si sa recitim povestea lui Avram si a lui Lot! (cap 12, 13)

Cand Dumnezeu l-a ales pe Avram pentru planul Sau, i-a facut promisiuni si i-a cerut ceva special, si anume sa se lepede de neamul si de familia sa. "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului".(Fa.12, 1-3)

Pare un pic contrariant insa parcursul Patriarhului Avraam ne va ajuta sa intelegem ca la Dumnezeu nimic nu este fara de rost!
Avram a ascultat aceasta porunca dar nu in intregime. 
A plecat din pamantul si din casa tatalui sau dar nu s-a putut desprinde complet de familie - " a plecat Avram, cum îi zisese Domnul, dar s-a dus şi Lot cu el."Fa.12, 4
Lot era nepotul sau, fiu al fratelui său, pe atunci deja mort! 

Aceasta neascultare i-a adus lui Avraam o oarecare departare de Dumnezeu, o racire a comuniunii care exista deja intre el si Stapanul lumii, o intarziere in parcursul sau personal

Relatia cu Lot, bazata pe legatura de sange, i-a adus prejudicii, desi Avaam era deja alesul lui Dumnezeu iar Lot era un "om drept"! 
Cu toate calitatile sale, după cum ne spune Scriptura, tot ceea ce facea Lot nu era rodul credinţei sale personale în Dumnezeu ci doar o consecinta a influentei pe care o avea Avraam asupra lui. 
Credinta lui era o copie!
Daca calea credinţei nu reprezintă o atracţie fireasca, nu este reala, sincera, din inima, in ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit. Ceea ce alegerile si intreg parcursul vietii lui Lot avea sa arate!

Intregul drum al lui Avraam a fost deci intarziat de dorinta de avere si bunastare a lui Lot si a familiei sale. Alegerile lui Lot vor fi mereu viciate.
Intelegem ca Dumnezeu nu ii ceruse degeaba ruperea de familie!
De multe ori constatam si noi frane cauzate de legaturi de rudenie...

Povestea lui Lot si a lui Avraam este una din acelea care ne ajuta sa invatam multe despre ce inseamna credinta, credinciosie si ascultare si cat sunt de importante acestea in relatia noastra cu Dumnezeu
.

„În vremea aceea, venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, cuprinsă de friguri. Și S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile, iar ea s-a ridicat și Îi slujea Lui. 
Și, făcându-se seară, au adus la El mulți demonizați și a scos duhurile cu cuvântul și pe toți cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia prorocul, care zice: «Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat»
Și văzând Iisus mulțime împrejurul Lui, a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării. Și, apropiindu-se un cărturar, I-a zis: Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului, însă, nu are unde să-Și plece capul. 
Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții lor. Și, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat.” MATEI 8, 14 -23

vineri, 3 iulie 2020

DESPRE ZIUA ODIHNEI...

... am tot scris. Desi lucrurile par sa fie clare... multi cad in capcana. Pun aici un text care mi se pare cu autoritate si bine scris.

Părintele Mihai Andrei Aldea ne explică:
Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?!!

"Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esențial, termenul sabat. Acesta tradus exact, inseamna „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se muncește”. Sabatul este pur și simplu odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident, prin urmare, că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoștință și se va bucura de Odihna sfântă, care insa nu poate fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieții veșnice întru Hristos.

Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica? Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi.

A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat.
Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? 

Ne spune Scriptura acest lucru? Da! Dumnezeu a zis lui Moise așa: „Spune fiilor lui Israel așa: Băgați de seamă să păziți zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine și voi din neam în neam, ca să știți că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfințește. Păziți deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stărpit din poporul Meu. Șase zile să se lucreze, iar a șaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca legământ veșnic. Acesta este semn veșnic între Mine și fiii lui Israel, pentru că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, iar în ziua a șaptea a încetat și s-a odihnit”. (Ieșirea 31, 13-17).

Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veșnic între Dumnezeu și fiii lui Israel!

Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn și de cei care nu sunt evrei? 
NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ȚINĂ SÂMBĂTA! 
Dacă vrem să înețelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea: de când a început a se ține Sâmbăta ca zi de odihnă?
Și căutând în cartea Ieșirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiți din Egipt mana, si le-a dat și porunca de care ei până atunci nu știau nimic, aceea de a ține Sâmbăta ca zi de odihnă. Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, și le-a explicat – căci nu înțelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să țină ziua a șaptea ca zi de odihnă. Avraam și toți Patriarhii până la Moise nu au ținut Sâmbăta!

De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de păcatul strămoșesc (1) - și; „prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu”. 

Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieșire de sub blestem, prin Legământul făcut pe munții Garizim și Ebal (Deuteronom 10, 11-22 și 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). 

S-a pus atunci înaintea urmașilor lui Avraam, Isaac și Iacob, marii Profeți și Patriarhi, oamenii lui Dumnezeu, binecuvântarea și blestemul .
Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea... dar nu avea cum să fie așa, căci omul se pleacă spre cele rele din tinerețile lui. 
De fapt, despre alegerea blestemului în locul binecuvântării a proorocit în Domnul și Moise, zicând: „Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte și miere, după cum M-am jurat părinților lor, și vor mânca, se vor sătura, se vor îngrășa, se vor îndrepta spre alți dumnezei și vor sluji acelora, iar de Mine se vor lepăda și vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor” (Deuteronom 31, 20).

De aceea și Dumnezeu a zis: „M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea!” (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna Mea! (Psalmul 94, 12). 
Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune! Și aceștia erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!

Iată de ce Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi.

Bine, dar Apostolii și ceilalți creștini din primii ani ai Bisericii au ținut Sabatul? Nu. Caci Biblia ne arată clar că primii creștini nu serbau Sâmbăta ca zi a Domnului, ci Duminica!

Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă
Care este lucrarea la care Hristos Dumnezeu ii chemase pe Apostoli? Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la Credință, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (2).
Și ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) și agapă? Nu! El lucra!
Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea păinii și agapă cu ceilalți creștini? Duminica!
Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua cea obișnuită a creștinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul apostol Pavel împreună cu sfinții ce-l însoțeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic și Trofim în Troa șapte zile! Și nu au săvârșit Liturghia nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica!

De altfel, cum s-ar fi putut săvârși Liturghia Sâmbăta, în sinagogă, în mijlocul celor necredincioși? Sau cum ar fi putut participa Sfântul apostol Pavel la creștineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioșilor? Nu putea. Nu putea să fie la slujba creștină câtă vreme era în adunarea celor necredincioși. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede:
Sfinții Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioșilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.

- Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei.

În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris..................... („ostekirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton”). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună astfel: căci Domn este Fiul Omului și sabatului. Cuvintele 
afirmă puterea lui Hristos și asupra Sâmbetei, ca Domn.
Deci acest text vrea să arate că Hristos este Dumnezeu.

Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos.
Coloseni 2, 16-17

Legea Veche nu începe de fapt cu prescrpițiile date în timpul lui Moise, și nici nu se limitează la aceasta. Legea veche cuprinde și făgăduințele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciți uită cu ușurință. Căci în făgăduința dată lui Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel. Dar este făgăduința venirii mântuirii și a Măntuitorului; și această făgăduință nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar împlinirea făgăduinței este plinirea Legii: Făgăduințele au fost rostite lui Avraam și urmașului său... Care este Hristos. 
Deci un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desființează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desființeze făgăduința. Căci dacă moștenirea este din Lege, nu mai este făgăduință, dar Dumnezeu I-a dăruit lui Avraam moștenirea prin făgăduință.

Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința, și a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui mijlocitor... este deci Legea împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care poate să dea viața, cu adevărat dreptatea ar veni din lege și atunci ar fi desființată făgăduința. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduința să dea din credința în Iisus Hristos celor ce cred. (...) Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credință. Iar dacă a venit credința nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 16-25).

Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos? De aceea a și putut zice că nu a greșit nici față de Lege, nici față de Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Și cea mai mare fidelitate față de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi la Ținta dorită. Hristos. Și dacă ai ajuns la țintă, nu pleci mai departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieși de sub călăuză. Căci Hristos este Lumina Care a venit în lume să lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El. Aceasta este de altfel altă dovedire a vinovăției adventiștilor, care țin părți din Lege, pretinzând în același că sunt cu Hristos. Ca și când ai putea fi în același timp pe drumul spre Ierusalim și în același timp să te afli și în mijlocul Ierusalimului. Ori ești pe drum către țintă, adică sub călăuză, ori ești la țintă, și nu mai ai nevoie de vechea călăuză, care și-a împlinit menirea, aducându-te la țintă. Și că Legea este sfântă și bună și dreaptă tocmai prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reușit cu adevărat să și împlinească menirea și să ne ducă la Hristos. Și că tot ce am arătat mai sus e adevărat o dovedește însuși Sfântul Apostol Pavel, cel invocat nedrept de adventiști, când spune: „Eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 19-21).



Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007


„În vremea aceea mergea Iisus într-o zi de sâmbătă printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit și au început să smulgă spice și să mănânce. Văzând aceasta, fariseii au zis Lui: 
Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta. 
Iar El le-a zis: 
Oare n-ați citit ce-a făcut David când au flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa Domnului și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea lui să le mănânce, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit în Lege că preoții, sâmbetele, în templu, calcă legea sâmbetei și sunt fără de vină? Ci grăiesc vouă că aici se află Acela care este mai mare decât templul. Dacă știați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă»
n-ați fi osândit pe cei nevinovați. Pentru că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei.”

joi, 2 iulie 2020

CALEA BUNULUI SIMT


“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.        (Matei. 11:28-30)
Cuvintele acestea s-ar traduce cam asa: Voi, iudeilor, atat de osteniti de păzirea rânduielilor Legii și de lucrarea poruncilor ei, veniți la Mine să vă odihnesc Eu! Voi păgânilor, atat de împovărați de păcate, veniți la Mine să vă odihnesc! 
„Luați jugul Meu” zice Domnul. Nu promite nici numai bucurie și nici desfătări duhovnicești, dar nici numai supărări, jertfe și necazuri, ci ne arată cum arata Calea Lui, care este calea de mijloc… In sine, mersul pe Calea Lui este un jug! 
Orice ar face omul, trebuie sa poarte  un jug - fie ca se inhama la pacat, fie ca accepta nevointa duhovniceasca, acel jug ușor de purtat, ușor de dus, caci nu il duci singur ci cu Hristos!
Injugarea asta este un mecanism care duce voința celui "înjugat" pe calea aleasă de Vizitiu. Căci omul singur, fără vizitiu, se duce în râpă și moare. Viața în Hristos este o sforțare,  o jertfă, o silire a sinelui…toate astea spre bine. Jugul lui Hristos presupune  suferință… dar nu este suferinta  păcatului. 
Jugul păcatului e mult mai greu de dus, e mult mai împovărător, e mai plin de necazuri decat am crede, mai plin de suferință, de griji;  este plin de cazne, de pedepse, de lupte, de panici, de răutate... este o tulburare identificata ca fiind lucrarea diavolului! Jugul păcatului e jugul fără de Dumnezeu, la care omul trage crezând că ajunge la libertate. De fapt, păcatul se arată nu ca fiind un jug, ci dimpotrivă, ca fiind un vizitiu care mână căruța vieții unde ai vrea. Adevărul e că la cârma păcatului e diavolul, și cei înjugați  la păcat sunt oamenii si vizitiul asta de duce la pieire.  
La jugul lui Hristos trage, ca un al doilea injugat, Domnul Hristos, împreună cu noi ;Tatăl este vizitiul! Cu cât tragem mai mult cu Hristos la acest jug, cu atât jugul dispare… și găsim libertatea!
Să ne învățăm să tragem la acest jug, precum Hristos, Cel blând și smerit cu inima. Ca sa ne mantuim, trebuie sa conlucram si noi cu Dumnezeu. Omul și Hristos trebuie sa traga la același jug impreuna.
Omul și Dumnezeu încearcă permanent să se pună de acord pe direcția de mers a căruței, având ca vizitiu pe Tatăl. Omul e un animal îndărătnic, tulburat, care trage caruta unde vrea el si vrea mereu in directii bizare… Dar în timp, partenerul sau cel bun îl va liniștii pe cel nărăvaș… și asa se educă amândoi, apucand calea de mijloc, calea bunului simt!
Sf. Ioan Evanghelistul zice: „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 In. 5:3)

Serile biblice

"Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 

Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.” MATEI 

miercuri, 1 iulie 2020

CAND CAPERNAUM SE ASEAMANA CU SODOMA


Domnul încearca să ridice mintea celor care-L ascultau plecand de la măreția și tăria lui Ioan, pentru ca ușor să le arate pe cine aveau în fața lor!
Astazi continuam sa parcurgem discursul Mântuitorului Hristos despre Sfântul Ioan Botezătorul și despre Sine Însuși, cu seria "Vai"urilor, mustrarea unor cetati (11: 20 - 24)


Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi.


E un lucru poate de neinteles aici. Cum să-L ai în față pe Dumnezeu și să nu-L cunoști? Cum să se facă Dumnezeu om și tu să nu-ți dai seama că în persoana din fața ta e ceva mai mult decât un om?
O intrebare pe care mi-am pus-o si mi-o pun, in ideea de a ma smeri si a fi ceva mai atenta cu judecatile !

E usor sa declari ca intelegi azi ceea ce s-a petrecut acum 2000 de ani... Bibliotecile sunt pline de carti explicative! A crede ca noi am fi facut altfel in acea situatie... este deja o dovada de mandrie desantata!

Sa ne amintim o segventa: 

Domnul, când a urcat pe Muntele Tabor, ca să-Si arate dumnezeirea Sa, a luat cu Sine doar 3 apostoli . Nu pe toți 12 si nici un alt om, deși erau destui care credeau în El și care-L apreciau din toata inima.
Asta pentru ca... puțini ar fi înțeles, doar vazandu-L schimbandu-se la față, ca era Fiul lui Dumnezeu. Probabil că foarte puțini dintre noi sau aproape nimeni, n-am fi putut vedea această taină.
Pentru că Dumnezeu nu se descoperă decat celor curați cu inima, celor râvnitori, ca Petru, celor care ard pentru Dumnezeu, celor curați, simpli și frumoși la suflet, ca Ioan, ucenicul cel iubit… Celor dârzi și statornici ca Iacob!

Andrei, Petru și Filip erau de loc din Betsaida și ei au crezut în Hristos, dar mulți alții din orașul lor n-au făcut-o, dovedind inca o data că invartosarea inimii ține de voință si nu neaparat de fire. Nu din fire vine răutatea ci din voința omului.

Capernaum este locul în care a locuit Iisus și totuși, desi concetatenii lui L-au văzut făcând minuni incredibile, n-au putut crede in El.
Vazand că nu le putea misca sufletele cu vorba bună, Mantuitorul incearca sa-i trezeasca amintindu-le și de pedeapsă!

Domnul ii compară pe locuitorii Capernaumului cu cei mai desfrânați dintre oameni, iar cetatea lor cu cea mai detestata si mai pedepsita dintre cetati - Sodoma.
Dacă s-ar fi făcut atâtea minuni în Sodoma, zice Domnul, pana si locuitorii ei s-ar fi trezit si atunci Dumnezeu nu i-ar mai fi pedepsit așa cum a făcut-o.

Aceste cuvinte ne pun in fata perspectiva judecatii universale,  care va avea loc la cea de-a doua venire a Mantuitorului, cand vor fi chemate sa dea seama popoarele toate! 
Atunci vor fi judecate popoarele si noi, fiecare, alaturi de poporul din care am facut parte, si de locul in care am trait!

După ce Domnul, în multe feluri, încercase să-i convingă pe evrei că El nu era doar fiul teslarului Iosif și nici doar un ales al lui Dumnezeu ori 
un profet, ci mult mai mult decât atât, îi mustră iarasi pe evrei ... 
O face insa ridicand rugăciune către Dumnezeu-Tatăl, mulțumindu-I că a ascuns  celor înțelepți marile taine ale mântuirii!

„Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. (Mat. 11:25)

Iisus Hristos nu era un simplu maestru sau un sfânt mare, ca Ioan, care și-a facut ucenici si acestia l-au urmat întru toate. 
El a aratat ca avea putere de Creator, de administrator, de iconom al Creației.
Si, in aceasta calitate multumeste Tatălui Ceresc ca a descoperit aceste mari taine ale mântuirii nu celor intelepti si mandri ci pruncilor, adica celor curati, smeriți si considerați a fi neînțelepți. De multe ori înțelepciunea omului simplu e mai adâncă decât filozofiile și cugetările minților luminate.

Cărturarii și fariseii, înțelepți prin ei înșiși si mandri de aceasta, au căzut tocmai prin mândria lor. 
Dumnezeu le-a ascuns aceste taine pentru viclenia lor si le-a dăruit apostolilor, acelor pescari umili,  puterea și înțelepciunea intelegerii  tainelor cerului. 
Ei meritau - fiind, smeriți, simpli, fara mandrie! 

„În vremea aceea a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit: Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție. În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoința înaintea Ta.”
MATEI 11, 20-26

marți, 30 iunie 2020

DISCERNAMANTUL - LIBERTATEA NOASTRA

CAPITOLELE 11 si 12  din Evanghelia dupa Matei fac referire la indarjirea cu care poporul evreu refuza sa-L primeasca pe Iisus.

Capitolul 11 s-ar putea imparti in trei parti:
-  Ioan Botezatorul si Iisus:  (11:1 - 19)
-  seria "Vai"urilor, mustrarea unor cetati (11: 20 - 24)
-  multumirea lui Iisus adresată Tatălui si Sa adresata celor osteniti (11: 26 - 30)

Pericopa de astazi se incadreaza, asadar, in prima parte aclasificarii - Ioan si Iisus.


Ca sa facem o analiza, e necesar sa revenim un pic asupra  subiectului Ioan Botezătorul, extrem de important pentru Ev. Matei, caci Ioan este vazut ca veriga care leaga Vechiul Testament de Noul Testament. 

Sf. Ioan Botezătorul reprezinta partea sănătoasă a vechiului Israel, cea care Il recunoaste pe Mesia! 
Ioan Il recunoaste pe Iisus in virtutea faptului că el este interpretul  vointei lui Dumnezeu, facand parte din iconomia dumnezeiască, proorocită de Isaia. 
Sf. Ioan este proorocul prin care Dumnezeu Insusi vorbeste poporului Său si prin cuvintele caruia se adevereste mesianitatea lui Iisus!

In viziunea Sf. Ev. Matei, totul se desfăsoară sub directa îndrumare a lui Dumnezeu. Proorocul Ioan este trimis de Dumnezeu Însusi – în duhul proorocilor întregii istorii a Israelului! 
Dumnezeu va interveni El Însusi, la momentul botezului, pentru a confirma - explicit si minunat - că Cel botezat este chiar Fiul Sau, prin care se împlineste planul Sau, iconomia Sa, voia divina

Ev. Matei concentreaza mesajul Sf. Ioan într-o singură frază, identică dealtfel, cu cea care rezuma propovăduirea Mântuitorului Hristos (4,17): 
"Pocăiti-vă că s-a apropiat împărătia cerurilor." (3,2).

Dumnezeu ne asteapta  pocainta si se bucura necontenit de intoarcerea noastra!

Mantuitorul se compară aici cu Ioan și, din spusele Sale, reiese faptul că ei doi au avut o lucrare comună, dar complementară. 
- Ioan a fost aspru, ascet și dur, care prin toate acestea i-a convins pe unii oameni să vină la pocăință. 
- Iisus Hristos a fost blând, a stat în lume printre păcătoși, a mâncat și a băut cu ei spunand că a venit în lume să-i cheme la pocăință pe cei păcătoși si nu pe cei drepți.
Au fost, iata, 2 tactici dumnezeiești de a chema oamenii la pocăință, Dumnezeu știind că unii vor rezona într-un fel și alții in altfel. 
A mai fost insa o categorie, formata din acei iudei care nu și-au schimbat inima, care nu au primit nici chemarea lui Ioan, nici cea a Domnului Hristos. Acestia i-au acuzat pe amândoi că au demon, demonstrand prin asta nimic altceva decat reaua lor vointa!
Acestora li se adreseaza Mantuitorul!
Domnul Hristos, ca Dumnezeu, a facut totul spre a-i câștiga pe oameni. 
Discernamantul este insa lucrarea pe care trebuie sa o facă omul insusi, prin libertatea conferita de Dumnezeu.
Asta este, in fapt, intelepciunea care il face pe om capabil sa aleaga binele de rau!
„Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.
Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.”
MATEI 11, 16-20

luni, 29 iunie 2020

PETRU - DETINATORUL CHEILOR IMPARATIEI

Evanghelia zilei de astazi, zi de praznic, contine in ea promisiunea facuta Sf. Ap Petru de catre Mantuitorul Hristos, în timpul vieții sale pământești, prin care i-a fagaduit lui „Cheile Împărăției Cerurilor”.

Evenimentul s-a petrecut în timpul unei conversatii purtate cu apostolii Sai: „Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci. Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mt. 16, 13-16). 

Pentru această hotărâta si esentiala mărturisire, Mântuitorul îl fericește pe Sf. Apostol, zicându-i: „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). 

Ca răsplată, pentru mărturisirea spontana si plina de adevar, pe care apostolul Simon (Petru), a făcut-o cel dintâi, Mântuitorul i-a zis: 
„... tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da ție cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 18-19).

Prin urmare, când Mântuitorul i-a dat Sfântului Apostol Petru cheile imparatiei,  l-a împuternicit pe acesta să lege și să dezlege păcatele oamenilor: „și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 19).

Petru este, in simplitatea lui, un personaj complex.

Cateva versete mai departe, dupa ce i se revelase adevarul - Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. -  cand Mantuitorul le spune ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.( 16,21), Petru Ii va spune: 
" Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta." (16, 22). 

Si, cu  acest prilej, "El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor"

Evenimentele care aveau sa se succeada - de la impetuoasa declaratie a lui Petru, facuta in timpul Cinei celei de Taina, cum că, daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda, trecand prin proorocita intreita lepadare de Invatatorul sau, la plansul si pocainta sa ulterioara, pana la restaurarea sa, petrecuta la aratarea Mantuitorului, de la Marea Tiberiadei  - ni-l vor infatisa pe Petru ca fiind apostolul cu firea cea mai nestapanita!

Dincolo de toate  contrarietatile posibile, trebuie să preamărim mărturisirea hotărâtoare a dumnezeirii lui Iisus Hristos pe care Apostolul Petru a facut-o!
Petru avea o natura vulcanica insotita totusi de o anume tandrete. Era un om devotat, desi framantat de atacurile satanei, si avea o credinta bruta, de piatra, dar curata, credinta care avea sa fie modelata tocmai de caderile sale!

Din contextul Scripturii, intelegem insa si faptul că Mântuitorul a făgăduit puterea legarii si dezlegarii de pacate, nu doar lui Petru ci tuturor Apostolilor

Aceasta se va întâmpla la doar câteva zile dupa mărturisirea marelui Apostol, cand Mantuitorul se adreseaza tuturor apostolilor:
„oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Mt. 18, 18). 

„Împărăția Cerurilor”  este „împărăția darului” sau Biserica
pe care Mântuitorul a făgăduit că o va zidi pe piatra credinței și a mărturisirii lui Petru.

După un obicei stravechi, cunoscut atat 
la evrei cat si la mai toate popoarele, înmânarea cheilor înseamna încredințarea stapanirii asupra unei case  sau asupra unei averii (Is. 22, 22; Apoc. 3, 7).

Cuvintele Mântuitorului: „și-ți voi, da ție cheile Împărăției Cerului”, trebuie înțelese tocmai prin prizma semnificatiei stravechi a acestui gest; astfel, Sfântului Apostol Petru i s-a dat puterea de a închide și a deschide intrarea în această împărăție, adica de a primi în sânul Bisericii sau de a îndepărta de la ea, de a lega și de a dezlega păcatele oamenilor. 
Pentru că poate să fie membru al Bisericii numai acela care, prin pocăință, va primi iertarea păcatelor, iertare acordata de Dumnezeu prin slujitorii Bisericii. 

In cheile imparatiei, daruite Sf. Ap. Petru, rezida simbolul stăpânirii bisericești, care are împuternicire de la Domnul nostru Iisus Hristos să lege și să dezlege, să ierte sau să nu ierte, să deschidă sau să închida intrarea în Sfant lacasul ei (Mt. 18, 17).

Biserica leagă, și Biserica dezleagă, cum spune Fericitul Augustin . Caci Biserica, întemeiată pe piatra cea din capul unghiului, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. II, 20), leagă și dezleagă!
Să se înfricoșeze deci și cei legați și cei dezlegați; cei dezlegați să nu cadă iar sub aceeași osândă, iar cei legați să nu rămână în aceeași stare pentru totdeauna, având în vedere, că în afară de Biserică nu se poate primi dezlegare”.

SARBATOARE BINECUVANTATA!

„În vremea aceea, venind Iisus în părțile Cezareei lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: 
Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? 
Iar ei au răspuns: 
Unii spun că ești Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții, Ieremia sau unul dintre proroci. 
Atunci Iisus le-a zis: 
Dar voi cine ziceți că sunt Eu? 
Răspunzând, Simon-Petru a zis: 
Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. 
Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: 
Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile Împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.MATEI 16:13-18

duminică, 28 iunie 2020

IN LOCUL GRIJILOR ...CAUTAREA CELOR DUMNEZEIESTI

“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6, 22)
Duhul este pentru suflet ceea ce ochiul este pentru trup, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Harul lui Dumnezeu este pentru sufletul omului, așa cum ochiul este pentru trup. Ochiul pentru trup este călăuză. Ne arată mereu drumul bun și ferit de obstacole, pe care trupul, în întregul lui, vrea să-l aleagă. Dacă ochii noștri se întunecă, dacă orbim, atunci tot trupul nostru va avea de suferit. Răni, durere, frustrare că nu se mai poate descurca simplu și ușor. Deznădejde că nu mai poate să se bucure de lumină… Că nu mai poate vedea chipul drag al aproapelui și natura minunată a lui Dumnezeu.
La fel și atunci când sufletul omului pierde Harul lui Dumnezeu, adică pierde comuniunea cu Duhul Sfânt, sufletul își pierde pacea.  Sufletul își pierde lumina. Sufletul nu mai are călăuză pe Duhul Sfânt în toate alegerile vieții.  Sufletul se întunecă… Deznădăjduiește… Suferă… Nu mai vede frumosul în el și nici în aproapele…  De aceea când omul pierde Harul lui Dumnezeu, tot trupul lui e întunecat, e în suferință.  Trăiește starea de iad… adică lipsa prezenței / comuniunii reale cu Dumnezeu.
“Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 23)
Prin urmare dacă avem grijă să ne păstrăm ochii sănătoși, atunci să purtăm grijă și de sufletul nostru.  Adică de mintea noastră…. cea care cârmuiește întreaga noastră ființă.  Să-i dăm minții să macine doar cele bune, cele sfinte, cele pline de folos. Și atunci și ea va rodi în noi gândurile curate… și va putea primi ușor lumina dumnezeiască.
De aici înainte începe un subiect foarte interesant, foarte popular printre noi oamenii: grijile lumii. Un subiect mult discutat între creștini, în cărțile sfinte, între preot și fii duhovnicești… în biserici, în mănăstiri, în tot spațiu Bisericii Ortodoxe.
Iată cum continuă Domnul Iisus Hristos discursul său:
“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Matei 6, 24)
Mamona este zeul banului. Este domnul banului, a bogățiilor lumești. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Domnul Iisus Hristos încearcă să ne desprindă sufletul de iubirea de averi, de iubirea de bani.
Iubirea de bani se leagă de siguranța viitorului. De altfel, acest gând, nu este o simplă speculație,ne aduce aminte de pilda bogatului căruia i-a rodit tarina, în care spune că-și va strica hambarele și va face altele și mai mari,  pentru a avea destul, în așa fel încât să mânânce, să bea și să se veselească mult timp de acum înainte. Deci, lăcomia de bani / de averi, este, de fapt, dorința omului de a-și asigura un viitor în care să aibă mereu cele necesare, să-și poată asigura plăcerile lumești pe care le îndrăgește. În adevăr că omul nu se îndrăgostește de materialul din care sunt făcuți banii, nici de hârtie, nici de aur, ci de ceea ce poate cumpăra cu ei...
Omul e, prin firea lui, programat să fie veșnic, creat de Dumnezeu să nu mai intre în neființă. Stie in sinea lui că e veșnic, și chiar dacă nu știe, vrea să trăiască cât mai mult…. și să se bucure de viață!  
Chiar dacă murim, murim doar cu trupul, și la a 2-a venire a Domnului Hristos, sufletul nostru își va recăpăta sufletul și vor merge împreună ori la osânda veșnică, ori la viața veșnică. De aceea caută în bani o siguranță a vieții lui.
Văzând cât de dezechilbrată e lumea în care trăim, cât de învolburată și schimbătoare, și cât de ușor vremurile se pot răsturna de la bine la rău și de la rău la bine, omul caută un stâlp al siguranței. Și de aceea se agață de bani, de averi, căci vede că prin ele își poate asigura, cel puțin pe termen scurt, cele pe care le râvnește.
Domnul Iisus Hristos pune iubirea de bani, pe domnul banilor, pe „zeul” mamona, față -n față cu slujirea și încrederea în Dumnezeu.
“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25)
Ne încurajează să avem încredere în Dumnezeu, că El ne va da toate; să nu avem ca stâlp al siguranței noastre în viitor, banul, ci pe Domnul Însuși.
Într-un fel omul e creat să aibă nădejdea in viitor. Fără asta nu poate trăi, se consumă, se tulbură cu gândurile și moare… Dumnezeu știa asta. El l-a creat pe om așa. Dar nădejdea să-i fie de la El.
Dacă înțelegi că viața ta curge din Dumnezeu către tine, și ca te susține permanent în toate ale trupului și sufletului tău, dar și în toate ale mediului înconjurător, e deja mare lucru!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul Hristos nu ne poruncește aici să nu muncim, ci să nu ne îngrijorăm… să nu stăm cu gândul la împlinirea acestor nevoi, căci știe Domnul că avem toate aceste trebuințe. Căci chiar El ne-a creat astfel.
După ce spune:
“Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 26)
Adaugă:
“Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6, 27)
Cine îngrijindu-se excesiv ar putea să-și împlinească ceea ce și-a propus? Sf. Ioan Gură de Aur, spune că dimpotrivă, chiar și atunci când considerăm, într-un anumit aspect al vieții, că noi am avut cea mai mare parte de merit / noi am muncit cel mai mult, chiar acolo e providența divină. Chiar acolo se vede grija lui Dumnezeu, Care face ca toate să fie posibile. 
Deși casa este construită de muncitori, în spatele acestei munci stă PRONIA CREATORULUI (purtarea Lui permanentă de grijă). Inspirația oferită de El oamenilor, puterea de muncă dată oamenilor, Legile Creației care fac posibilă construirea unei case.
Creșterea staturii cu un cot nu este în puterea oamenilor. Căci e înscris în noi genetic, de la zămislirea în pântecele maicii noastre, care ne va fi înălțimea. Asta arată că nu suntem stăpâni nici pe trupul nostru, deși face parte din noi, că nu funcționăm ca ființe independente, ci în comuniune cu Creatorul. Existăm doar prin El și în El.
“Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.” (Matei 6, 28-29)
Dacă hrana este neaparat necesară viețuirii, hainele sunt secundare în importanță. Prin urmare, grija față de felul în care ne îmbrăcăm ar trebui să fie mult mai mică față de grija asigurării hranei. Dacă Dumnezeu a rânduit o asemenea frumusețea florilor câmpului… care par la prima vedere că nu sunt necesare la nimic… cum oare nu va rândui el haine omului, pentru care a fost creată LUMEA ?Dacă se îngrijește așa de mult, oferind frumusețe robilor (crinilor), cum oare nu se va îngrji El să ofere și mai multă frumusețe stăpânului (omului)? zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Dumnezeu l-a creat pe om neîmbrăcat. Practic, dacă vă gândiți bine, suntem singurele creaturi ÎMBRĂCATE din toată Creația. 
Hainele nu sunt ale noastre… nu sunt parte din trupul nostru. E vizibil și clar de înțeles, că nu sunt din noi… nu sunt din firescul nostru…. Ci sunt un adaos. Un adaos ulterior la ființa noastră trupească. Firesc ar fi fost ca noi, oamenii, să stăm unii cu alții goi, fără să ne rușinăm. Așa cum stau pruncii cei mici unul lângă altul, și se joacă, goi fiind, fără să știe că sunt goi, fără să simtă rușinea. 
Firesc ar fi să fim toți dezbrăcați. Sau: E NEFIRESC că suntem îmbrăcați. Pentru că hainele au apărut abia după ce omul a căzut în păcat, abia atunci Adam a simțit rușinea, abia atunci s-a ferit de Dumnezeu, „gol” fiind, într-un tufiș. Neascultarea omului de Dumnezeu, gustarea din fructul oprit, din fructul pomului cunoștinței binelui și a răului, a adus omului rușinea și, implicit, nevoia de a se îmbrăca. E atât de nefiresc că suntem îmbrăcați, la fel cum ni s-ar părea nefiresc să vedem un pește în apă cu pantaloni scurți ori un porumbel cu cască de zbor.
Căderea omului în păcat, prin neascultare, a dus la retragerea Harului lui Dumnezeu de la el, într-o anumită măsură. 
Redobândirea acestui Har Dumnezeiesc, ne readuce în acea situație de firesc de la începutul creației…. și mult mai mult….Grijile se transformă în funii care ne leagă fedeleș, și ne fură libertatea.
Nu știu, cum vom fi în împărăția cerurilor, îmbrăcați sau debrăcați, dar cu siguranță cei care vor ajunge acolo, vor trăi prin Duhul Sfânt. Iar acolo nu va mai exista neputință, ispită, îndemn la rău, gând potrivnic, lascivitate… Ci doar Dumnezeu care va fi totul în toate. 
Dar la sfârșitul acestui discurs al Domnului nostru Iisus Hristos despre indemnul de a nu ne lega de grijile trupului, stă un aspect foarte important. Acela de a căuta împărăția cerurilor. Să nu ne îngrijim excesiv pentru mâncare, ca să putem mai ușor a căuta împărăția cerurilor. Să nu ne îngrijim excesiv pentru haine, ca să putem mai ușor a căuta împărăția cerurilor. Să nu ne legăm prin grijă de pământ, ca să ne înălțăm mai ușor la ceruri! Grijile sunt greutăți care atârnă de sufletul nostru, care se zbate să ajungă la cer. Interesant este că astăzi trăim într-o lume excesiv de grijulie față de hainele pe care le poartă - tocmai un semn al căderii ei.
Și iată ce spune Mantuitorul: Că nici Solomon, în toată măreția lui, în toată bogăția lui, nu s-a îmbrăcat asemenea unui crin!
Mătasea hainelor și broderiile complexe, finețea materialelor, și măiestria artiștilor care i-au creat hainele, nu se ridică la frumusețea simplă – curată și la mirosul proaspăt al crinilor câmpului. Solomon, cel mai bogat om al planetei în vremea lui… cel mai înțelept…. cel care a ridicat Templu Domnului, din cele mai bune materiale existente la vremea aceea… nu s-a îmbrăcat niciodată atât de frumos ca un crin!
Poate ca pentru ochiul nostru fandosit de azi, crinii câmpului nu se ridică la înălțimea frumuseții artistice realizate de om în istorie…  Ca să vedem frumusețea ar trebui să ne lăsăm curățiți de păcate! Deci, dacă Dumnezeuîmbracă câmpul  așa de frumos cu iarba , oare nu cu mult mai mult ar face asta pentru noi…..?
Cu ce oare vrea Domnul insa să-l îmbrace pe om?
„Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27) Cu haina botezului, cu haina Harului lui Dumnezeu, cu Duhul Sfânt care este Iubirea Personificată a Tatălui către Fiul.
Dumnezeu vrea să-l îmbrace pe om în Haina Iubirii. Dumnezeu vrea să-l îmbrace pe om în Haina iubirii Sale pe care o arată Fiului Său. Vrea să ne facă fii ai Săi, așa cum Fiul este în mod ființial / natural, Fiu pentru El.
Dacă am experimenta măcar câteva clipe frumusețea în care vrea să ne îmbrace Dumnezeu, o viață întreagă am căuta această frumusețe! Niciodată nu am mai căuta altceva…
De aici hainele neglijente ale călugărilor…. De aceea hainele ponosite ale pustnicilor
Prin haine icercăm să ne deosebim unii față de alții. Prin haine ne mândrim, ne poziționăm social, ne arătăm mai bogați, mai sus pe scara socială.”Haina face pe om” zice un proverb românesc.
Dar Scriptura zice invers. Spune Sf. Apostol Iacob să nu căutăm la fața omului, la hainele lui, și să-l judecăm.
“Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele, n-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?” (Iacob 2, 1-4)
Nu e cazul sa ne pledam pentru o lume fără haine, ci mai curand pentru o lume care cere să se îmbrace cu HAINA ÎMPĂRĂȚIEI CERURILOR. Ce haină a pregătit Dumnezeu omului !
“Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6, 31)
Adica sa ne lasam viața în mâinile lui Dumnezeu. sa muncim ca să avem cele necesare, dar sa dam și altora și Domnul mereu va suplini ceea ce lipsește.
“Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.”  (Matei 6, 32)
După mâncare și dupa haine fug oamenii care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Dar când omul Il cunoaște pe Domnul, este rănit de frumusețea Harului, si tanjeste permanent după Har.
“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu, implinind poruncile Domnului. Îl vom descoperi pe Dumnezeu în poruncile Lui. Împlinindu-I poruncile, vor dispărea inegalitățile din această lume. Vor dispărea sărăcia, bogăția, autoritatea, pozițiile sociale, invidia, pizma, certurile între oameni, bolile, etc. Va dispărea păcatul. Degeaba căutăm mâncare și băutură și vrem să fim și fericiți. Căci împărăția cerurilor nu este mâncare și băutură. Fericirea nu va veni din aceastea. Ci din împlinirea poruncilor Domnului.
Sa cautam cele dumnezeiești, și celelalte Domnul ni le va da la bună vreme, exact cât avem nevoie! 
Amin
Serile Biblice
Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Matei 6, 22-33 

sâmbătă, 27 iunie 2020

TRAINICIA ASCULTARII

Pericopa zilei de azi ne readuce la cap 7 din Evanghelia dupa Matei, Predica de pe Munte, mai precis la finalul acestui capitol, care are o concluzie esentiala.

Dar sa ne amintim versetele anterioare:

„Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.” (Matei 7, 17-18)

Cuvintele insala de multe ori! Oamenii incearca sa ne spuna ce vrem sa auzim nu ceea ce chiar sunt sau cred ei! Intenționat sau nu… Fapta nu minte…. Faptele sunt adevărata fața a omului!

Sa nu ne lasam convinsi doar de cuvinte ci sa judecam dupa fapte  pe cei care ne invata si ne conduc! 

Nu doar cele vizibile, vandute ca reclama… nu doar la faptele facute in public sa privim ci la cele de zi cu zi, la comportamentul lor cotidian, si abia așa vom putea trage concluzii!

„De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7, 20)

Nimeni, nici chiar cei care au făcut minuni mari în vremea Lui, la începuturile creștinismului, în alte vremuri, pana azi, dacă nu au ROADELE DUHULUI nu pot intra în împărăția cerurilor.

Dacă o viață întreagă ești milostiv…. și ajuți mii de oameni, dar sufletul tău  nu s-a schimbat,  nu s-a despătimit, nu s-a curățat… e degeaba. 

Acum ajungem la finalul capitolului 7 și finalul predicii de pe munte, tema de azi. Un final extraordinar!

“De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.

Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui. Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor.”
(Matei 7, 24-29)

„Fără Dumnezeu nu se poate fapta bună a se săvârși; de aceea, Hristos zice „asemăna-se-va bărbatului înţelept”zice Sf. Teofilact al Bulgariei. „Piatra” este Hristos. Iar „casa” este sufletul.„Deci, cela care își „va zidi” sufletul său pe lucrarea poruncilor lui Hristos, pe acesta nici „ploaia” – adică diavolul care-a cazut din cer – nici „râurile” – adică oamenii cei supărători, care de la o ploaie ca aceasta se înmulțesc, nici „vânturile” – adică duhurile răutății – și, în scurt, nici o ispită nu-l poate surpa pe unul ca acesta” zice Sf. Teofilact al Bulgariei.

Toate cuvintele pe care le-a spus Domnul în predica de pe munte, în capitolele 5, 6 sau 7, dacă le-am auzit dar nu le împlinim… nimic nu am făcut. 
La primele ispite vom cădea amarnic. 
Dacă le vom împlini ele vor fi pentru noi  zid de tarie, strajă sufletului și trupului. 
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este PUTERE pentru om. 
Cine împlinește poruncile Domnului, își zidește sieși CETATE de nezdruncinat împrejurul vieții sale. Și va rezista în orice situație… Căci în cetate, în mijlocul ei, este altarul pe care stă Hristos.

Îl vom afla pe Dumnezeu  în chiar poruncile Lui. Îl vom afla  imediat pe Dumnezeu  împlinindu-I poruncile. 

Si asta este o mare taină….
Caci Dumnezeu este in iubirea pe care a asezat-o în poruncile Lui.

De aceea,  sa nu citim degeaba Sfânta Scriptură, sa nu ascultam degeaba Evanghelia lui Hristos în biserica. Ci sa punem în faptă!. Asa vom simți comoara ascunsă în cuvant. 

Împlinirea poruncilor Domnului este cea mai puternică armă a creștinului.

Domnul era urmat de o mulțime de oamenii simpli, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu de cărturari și farisei, nu de cei care-l priveau cu suspiciune, ci de oamenii care-i sorbeau cuvintele, care se bucurau să stea lângă El. 

Un lepros s-a apropiat de Domnul și inchinuanu-I-se,  I-a spus direct:
 Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti.

“Şi coborându-Se El din munte, mulţimi multe au mers după El. Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând:
 Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te. Şi îndată s-a curăţit lepra lui. Şi i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Matei 8, 1-4)

Lepra fiind o boală contagioasă, cei atinsi de ea trebuiau să stea în afara cetății, departe de oameni, ca să nu ii infecteze și pe alții. Dacă un om lepros s-ar fi apropiat de un alt om, acesta s-ar fi speriat și s-ar fi îndepărtat imediat, de frica bolii care aduce  mutilarea muta a trupului. 

Domnul insa nu s-a temut. 

Evanghelistul Luca spune chiar că acest lepros s-a așezat la picioarele Domnului. 
Domnul nu se teme. Degradarea  morții, prezenta în toate, nu putea să lucreze în Cel fără de păcat. 

Nu se mai pomenise niciodată în Israel ca un lepros să fie vindecat! Lepra e o boală cumplită, în care se tocesc oasele extremităților trupului: oasele mâinilor, picioarelor, nasul, etc… se macină încet… fără durere… Lepra mutilează încet si sigur. Desfigurează omul. Strică frumusețea dăruită lui de Dumnezeu.

Cerându-i să-l vindece, subintelegem ca leprosul recunoaște, înainte de orice, puterea Dumnezeiască a lui Iisus. 

E ca și cum i-ar fi zis: Știu că ai puterea să mă vindeci, căci ești Dumnezeu, deeci daca vrei, vindecă-mă! 
Si Domnul Hristos, răspunde ferm: „Voiesc, curăţeşte-te.”

E același răspuns care ni-l dă și noua pana astăzi. 

"Da,  vreau să te curățești de păcate. Dar tu vrei? 

Vindecare leprosului este interpretată de sfinții părinți și la figurat….vorbind si de o vindecare sufletului. 
Fără voința omului, fără conștientizarea păcatelor, Dumnezeu nu poate vindeca pe nimeni de nimic!

Mai înainte insa de a-i răspunde, Mantuitorul i-a cerut omului să-și întindă mâna. 

In fata tuturor il va vindeca pe om prin atingere, prin puterea dumnezeirii Lui! El aducea vindecare si prin cuvânt dar și  prin fapta!

După ce-l vindecă, Domnul 
îi spune: 

Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Vezi, nu spune nimănui…”

Domnul nu a facut minuni din slavă deșartă,  ca o demonstratie, în fața oamenilor!

I-a vindecat pe cei bolnavi, suferinzi de ani de zile,pentru a-i scapa de suferinte dar si pentru a le spori credința lor si a celor din jur. 

Domnul Hristos îi sugreaza leprosului să nu meargă să-L laude… deși știa că acesta nu va putea sa tacă, fiind martorul unei asemenea minuni. Știa că acest om vindecat trupește, va striga în gura mare de bucurie…

Apoi îl trimite către preot: „mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Caci preotul era cel care trebuia să constate vindecare leprosului și re-acceptarea lui în comunitate.  

Domnul arată inca o data că împlinește legea lui Moise, dată chiar de Tatăl prin Vechiul Testament.
Poruncile raman!  Ele nu sunt doar arme și zid, ci ele sunt cele care zidesc castelul, palatul, casă sufletului… Zidesc un suflet frumos… Zidesc biserică și altar în inima noastră… 
Poruncile fac trupul CATEDRALĂ a Dumnezeului Celui Preaînat

Amin

Serile biblice


„Zis-a Domnul: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care și-a clădit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește asemă­na-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și a căzut; și căderea ei a fost mare. 
Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor. Deci, coborându-Se El din munte, mulțimi multe au mers după El. Și, iată, un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești! Și Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curățește-te! Apoi îndată s-a curățat lepra lui. Și i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.” MATEI 7, 24-29; 8, 1-4