DREPTI SI PACATOSI

„În vremea aceea a ieșit cuvântul despre Iisus în toată Iudeea și în toată împrejurimea. Și au vestit lui Ioan ucenicii lui despre toate acestea. Și, chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Și, ajungând la El, bărbații au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Iar în acel ceas Iisus a vindecat pe mulți de boli și de răni și de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea. Atunci El, răspunzând, le-a zis: Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea. Iar după ce ucenicii lui Ioan au plecat, El a început să vorbească mulțimilor despre Ioan: Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta». Zic vouă: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. Și, auzind tot poporul și vameșii, s-au încredințat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii și învățătorii de Lege au călcat voia lui Dumnezeu în ei înșiși, nebotezându-se de el.” 

Evanghelia după Luca începe cu vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul, eveniment care marcheaza implinirea profetiei!

El este cel care are misiunea de a pregati drumul lui Mesia, el este cel care L-a recunoscut încă din pântecele mamei Sale şi care şi-a început activitatea cu puţin timp înainte de cea a lui Iisus.

Ioan avea si el ucenici, fideli care il insoteau pretudindeni, din randul carora s-au desprins primii ucenici ai lui Iisus. 

In Evanghelia lui Luca aflam, inca din capitolul al III-lea,  ca Ioan se afla în închisoare când Iisus îşi începe activitatea, întemniţat fiind pentru vina de a fi denuntat adulterului regelui. 

Regele transleaza cumva adulterul lui asupra întregului popor, care era alesul Domnului. 

Porunca fundamentală - aceea de a-L iubi pe Dumnezeu din toata inima, cu tot sufletul, cu toata fiinta şi din toata puterea este astfel deturnata caci noi toţi iubim din tot sufletul, cu toată fiinta şi cu toate puterile noastre... orice altceva decât pe Dumnezeu şi pe aproapele noastru! 

Acesta este adevăratul adulter pe care toţi îl săvârşim: caci noi nu iubim Iubirea cea adevarata, ci ne iubim idolii si fantasmele noastre!

Desi întemniţat, Ioan trimite doi soli să-L întrebe pe Iisus: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? - o intrebare in care ne regasim propriile intrebari!

Si Mantuitorul le raspunde cu un scurt bilant :

Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. 

Iisus, cu toate minunile facute, nu pare sa fie in acord cu asteptarile lumii aceleia si nici cu ale celei de azi! 

Lumea voia un conducator lumesc care sa faca ordine si sa hraneasca poporul gratis spre a-si trai scurta viata pamanteasca fara nici un efort! 

Intrebarea Botezatorului vine tocmai ca urmare a faptului ca Iisus nu corespundea cu imaginea lumii despre Mesia!

Iisus ne spune, dincolo de minuni, altceva: ca Dumnezeu nu vrea să distrugă lumea si sa faca o alta, ci vrea să salveze această lume pierdută. Domnul vrea să ne salveze pe noi cu toate ale noastre, făcând din lume un loc al iubirii si comuniunii cu El.
Dumnezeu a venit în această lume şi Işi arată mila, duioşia, compasiunea, solidaritatea aducandu-ne mantuirea!

Iisus le spune mesagerilor să se întoarcă la Botezătorul şi să-i spună că orbii văd - cu alte cuvinte ochii închişi, dornici să privească închipuirile omenesti, se deschid pentru a vedea realitatea, aşa cum este. 

Din pacate, noi vrem o lume diferită şi visăm altceva. Vrem dreptate dar facem nedraptati, vrem iubire dar nu iubim si vrem binele facand rau! 

Mantuitorul vine sa ne deschida ochii si pentru a ne vedea pe noi , felul in care ne manifestam fiecare ca madular al lunii - şi ne propune un plan de innoire, de restaurare, pentru a face din această lume locul iubirii, al compasiunii  si al comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii nostri! 

După ce a răspuns întrebărilor lui Ioan despre El, Iisus ne adresează nouă, celor care ascultăm Evanghelia, o întrebare despre Ioan. 

In smerenia Lui nemarginita ne intoarce atentia spre Ioan!

Cine e Ioan pentru noi? Pe cine credem ca vedem noi in acel om din desert? 

Iisus îl descrie pe Ioan prin loc şi  haina pe care o poartă, acestea fiind insa ceea ce se poate vedea în exterior. Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. 

Caci Ioan locuieşte în deşert, iar îmbrăcămintea era din piele de cămilă.

Dar oare ce aţi venit să vedeţi? ne intreaba El: O trestie bătută de vânt? adica o persoana slaba care devine puternica pentru ca se muleaza dupa cum bate vantul ca sa isi rezolve problemele, aidoma 

oportuniştilor sau a oamenilor puterii?

Ioan e un profet, care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, stand drept, in comparaţie cu persoanele care se adaptează schimbărilor ca sa obtina ce vor, sau cu cei care deţin puterea, stand la curtea regelui 

Ioan are o putere particulară, aceea de a profeţi. De aceea i se va taia capul! Într-o lume plină de minciuni şi care urmăreşte obţinerea avantajelor, a puterii, profetul are forta si curajul de a spune adevărul. 

Dar Ioan e mai mult decât un profet, pentru ca el vesteşte adevărul final. 

Ioan este acel profet pomenit in Maleahi 3: "Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!", zice Domnul Savaot.. 

Ioan este acesta, cel care vine înaintea feţei lui Iisus. 

Tema părţii a doua a Evangheliei după Luca va fi tocmai aceea a fetei lui Dumnezeu, care este cea a Fiului şi înaintea acestei feţe se va distruge tot răul, salvând pe toţi răufăcătorii.

Ioan nu e numai un profet, ci e cel mai mare profet. Cel mai mare dintre cei născuţi din femeie! Este elogiul maxim care se poate aduce unei persoane, cel mai frumos elogiu adus unei persoane care spune adevărul, nu umblă după cum bate vântul, nu caută interesul său, si e un om liber.

Dar: Cel mai mic din Împărăţie e mai mare decat el. 

Căci Ioan a pregătit Împărăţia, dar Cel mai mic, Iisus, care e în Împărăţie, este mult mai important decât cel mai mare, care este încă afară din Împărăţie!

Ioan ramane modelul omului care poate să-L primească pe Domnul.

Cei care-l ascultau pe Ioan erau oameni obişnuiţi,  păcătoşi, căci toţi suntem păcătoşi!

Poporul a înţeles dreptatea lui Dumnezeu pentru că s-a lăsat botezat. Dreptatea lui Dumnezeu o intelegem doar daca noi ne recunoaştem păcatul dar admitem şi iertarea Sa.

Pe Ioan il ascultau si fariseii, cei care fac totul conform, precum şi cunoscătorii de lege, cărturarii,  care cunosc foarte bine totul dar care totusi încalcă voia lui Dumnezeu, pentru că nu au acceptat botezul. 

Putem deci impartii auditoriul in două categorii: cei care se simt păcătoşi şi cei care se cred drepţi! 

Cei care nu acceptă să-şi schimbe opiniile, care nu vor să se reconsidere, indiferent cât s-ar crede ei de buni, cu siguranţă sunt în afara Împărăţiei lui Dumnezeu şi nu împlinesc dreptatea lui Dumnezeu!

Unde este credința... noastră?

„În vremea aceea a intrat Iisus în corabie cu ucenicii Săi și a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Și au plecat. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Atunci s-a lăsat pe lac o furtună de vânt și corabia se umplea de apă și erau în primejdie. Deci, apropiindu-se, L-au deșteptat, zicând: Învățătorule, Învățătorule, pierim! Iar El, sculându-Se, a certat vântul și valul apei, și ele au încetat și s-a făcut liniște. Și le-a zis: Unde este credința voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alții: Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și ascultă de El?”

Luca 8, 22-25

Viata omului este plina de situatii neprevazute, incercari socante, traumatizante ori revelatoare. 
Toate isi au rostul lor.
De cele mai multe ori nu-l vedem, nu intelegem de ce e necesar sa fim zguduiti din rarunchi... 
Daca suntem onesti si neincrancenati, dupa ce "furtuna" a trecut, vedem ca orice lacrima, orice traire sufleteasca zguduitoare a slefuit sufletul nostru si ca, oricat de nefericiti am fost... incercarea ne-a folosit!

Natura umana,  are nevoie si de trezirile astea!
Nimeni nu poate trece prin viata fara sa simta durere, fizica sau sufleteasca, caci a trai in prea mult bine aduce o plictiseala generatoare de depresie! 

Vestile rele, intamplarile neprevazute, necazurile, pierderile grele, pe care toti le suferim in viata, produc in noi anumite rupturi la nivelul mentalului, care genereaza niste salturi calitative importante in ridicarea nostra pe verticala duhovniciei.

Fiecare din noi  avem un mod unic si personal de a reactiona in fata acestor situatii de urgenta. 

Unii plang, altii se impietresc, unii devin agresivi, altii se ascund, altii ... se roaga.

Sa ai reflexul rugaciunii in incercarile vietii este ceva minunat, un adevarat dar divin. 

Asta presupune sa privesti lumea si lucrurile cu umilinta, sa ai convingerea  ca de unul singur nu poti nimic, ca totul si toate au o iesire, o rezolvare, un rost, ca vei avea ajutor, un sfat, o mangaiere,  o sustinere, din partea lui Dumnezeu, Cel care lucreaza prin oameni pentru oameni. 

In disperarile noastre, asteptandu-ne la ajutorul celor cunoscuti, a celor pentru care si noi am fost sprijin, ii uitam adesea pe anonimii care ne ies in cale si care ne salveaza cand suntem mai siguri de cadere!

In fiecare din aceste persoane "providentiale" exista lucrarea lui Dumnezeu! (Da, stiu ca multi se bat cu pumnul in piept ca au izbandit singuri dar... privind cu atentie vedem ca nu este deloc asa!)

Totul e sa credem, sa ne rugam si sa nu disperam, fie ce-o fi!

PORUNCA IUBIRII

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul! Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine, urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă smintiți. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu.” IOAN 15, 17-27; 16, 1-2

Iubirea ca porunca nu este o corvoada ci o binecuvantare!

E nevoie uneori de atat de putin, ca sa inseninezi un suflet intristat!

E destul un gest, un zambet, o privire, cateva randuri, o vorba si marasmul unui nefericit se poate transforma, ca prin minune, daca nu in fericire, macar in ceva suportabil.

O simpla invitatie la o cafea poate opri pe cineva din drumul spre moarte!

Un telefon, un SMS, ori un email, moderne mijloace de comunicare, pot sterge lacrimi, pot readuce curajul pierdut.

Adeseori ne cramponam de nerecunostinta, bani, timp, toate fiind numai motive puse ca obstacol in calea iubirii de oameni. 

Trecem pe langa nefericirile celorlalti ignorand adevaratele gesturi de compasiune, de dragoste si facand asta trecem peste propria noastra salvare! 

Gesturile iubirii sunt simple, extrem de simple si ne sunt la indemana mereu! 

Se spune "Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul!!

Este cu putinta sa dam putere unei flori, sa dam putere unui zambet... si prin asta sa schimbam lumea!

Unde ne duce iubirea de sine? Nu cumva finalitatea ei este singuratatea?

Daca ne-am gandi mai putin la bicisnica noastra existenta umana, imbibata in sentimente ostile, nu cumva am fi mai fericiti?  Oare nu ar fi mai de folos daca ne-am propune sa ne incredem mai putin in "minunata noastra capacitate de a ne descurca"  si sa fim mai smeriti, recunoscand ca, de fapt, nimic nu facem singuri si ca o multime de oameni contribuie zilnic, prin grija lui Dumnezeu, la mica noastra fericire?

De ne-am iubi unii pe altii, asa cum a poruncit Mantuitorul,

am putea intr-adevar schimba lumea, sau macar am ... ameliora-o!

Lumea lui Dumnezeu este lacasul iubirii!

Iubirea este moștenirea lasata noua de Mântuitorului Hristos

„Căci ce chip al bunătăților nu are iubirea? 

Nu dă ea credința ca temelia cea dintâi, care încredin­țează pe cel care o are despre existența lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești și dăruiește mai mult decât ochiul, care privește la cele ce se arată simțurilor, cunoș­tința despre acelea celor ce le contemplă? 

Nu dă nădejdea, care face să subziste pentru ea binele care subzistă ca existență adevărată și prinde mai mult decât prinde mâna grosimea materiei ce cade sub pipăitul ei? 

Nu procură ea gustarea celor crezute și nădăjduite, având prin ea însăși cele viitoare ca prezente prin simțire? 

Nu dă smerenia, cea dintâi temelie a păzirii virtuților? (...) 

Nu ne dă ea blândețea, prin care lovim ocările și laudele și potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adică slava și lipsa de slavă? 

Nu ne dă ea liniștea, datorită căreia chiar pătimind rămânem neschimbați față de cei ce ne fac rele, nelăsându-ne în dispoziție dușmănoasă? 

Nu naște ea în noi mila, prin care ne însușim cu voia nenorocirile altora și ea nu ne lasă să uităm pe cel înrudit și de același neam? 

Nu susține în noi înfrânarea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea, pacea și bucuria, prin care potolim cu ușurință iuțimea și pofta și arderea fierbinte și înfocată a lor? 

Și, ca să spun simplu și pe scurt, iubirea este sfârșitul tuturor bunătăților (virtuților), precum cea care duce «la» și apropie «de» Dumnezeu.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 28-29:

VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN TINUTUL GHERGHESENILOR

 Luca 8, 26-39

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

În duminica aceasta Biserica ne pune în față, prin Sfântul Evanghelist Luca, un episod cutremurător, din lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

Capitolele 8 și 9 din Evanghelia după Luca descriu minuni si intamplari petrecute spre încheierea acti­vității în Galileia a Fiul lui Dumnezeu. 

Un pic mai înaintea episodului cuprins in Evanghelia de astăzi, Hristos se arată stăpân peste elementele naturii, potolind furtuna de pe lacul Galileii (Lc 8, 22-25). 

După ce poruncește vântului și valurilor să se oprească, scoțând la iveală și puțina credință a ucenicilor Săi, Mântuitorul coboară pe țărm în partea vestică a lacului, locuită de o populație păgână. Decizia de a se opri intre  păgâni, profetică în esența ei, ne arata că Împărăția pe care Acesta o vestea nu se limita la ­poporul evreu, așa cum, probabil, ar fi dorit aceștia. Intrarea pe un teritoriu păgân era un gest scandalos in ochii oricarui evreu evlavios si asta presupunea, în același timp, întinare rituală - sugerata de evanghelist prin demoni,  morminte  și... porci .

Din punct de vedere duhovnicesc, scena descrisa de Evanghelistul Luca pare sa fie sub stăpânirea demonilor. De altfel, chiar demonul, vorbind în numele legiunii care-l stăpânea pe nefericitul om, consideră că ținutul este proprietatea lui: „Ce ai cu mine, ­Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc 8, 28). 

Toate detaliile intregesc tabloul in care se remarca Mântuitorul ! Pentru oamenii care trăiau în aceste locuri,  turmele de porci aveau o valoare imensă, întreaga lor existență, sau bună parte din aceasta, fiind pusă pe seama creșterii acestora - o marfa vanduta legiunilor romane! Pentru acești oameni, porcii reprezentau criteriul unei vieți pașnice în împărăția romană și erau gata să sacrifice inclusiv viața unui om. 

Coborând în această parte a lacului, Mântuitorul Hristos face nu doar o minune, o exorcizare, ci o lucrare misionară, vestind Împărăția lui Dumnezeu și explicand ce înseamnă să trăiești în ea și celor care se aflau sub puterea demonilor,  posedați fie direct, ca demonizatul din Evanghelie, sau indirect, ca populația care-L întâmpină pe Mântuitorul, după vindecare, și care e stăpânită de dorința de avere.

Deși inca nu apucase să vestească Împărăția cerurilor, fiind abordat imediat de cel demonizat, Mântuitorul este recunoscut instantaneu drept Fiu al lui Dumnezeu de demonul care vorbește prin gura omului! 

Evanghelistul Luca scoate în evidență, după potolirea furtunii de pe Marea Galileii, că Iisus Hristos nu este doar stăpân al forțelor naturii, ci este stăpân și peste demoni, avand autoritate asupra lor. 

Ce se întâmpla mai departe este cunoscut: demonizatul a fost vindecat, diavolii primind permisiunea de a intra în turma de porci, evenimentele ulterioare descoperind drama prin care trecea sărmanul om. Faptul că nici porcii (despre care evreii credeau că sunt animale necurate) nu au suportat pre­zența demonilor și s-au aruncat în mare, vorbește despre dezechilibrul pe care răul îl produce în creația lui Dumnezeu, dar și despre incapacitatea omului de a-l simti și de a i se opune la modul concret. 

Chiar daca bucuria gherghesenilor de a vedea un asemenea miracol și de a-l ști pe cel demonizat redat comunității este mare... totusi nu sunt in stare sa aprecieze valoarea vindecării, a salvării unui om! „Prețul e mult prea mare!”, par a gândi concetatenii celui vindecat, văzând cum turma de porci se aruncă în mare. 

Gherghesenii Il alunga pe Iisus dar omul vindecat, inghenunchiind ca un ucenic, Il roaga să-l ia cu El. Mântuitorul, însă, îl trimite la cei din comunitatea sa, ca un apostol, vestitor al Imparatiei printre păgânii din ținutul Gherghesenilor. 

În loc să cadă în genunchi şi să aducă mulțumire Domnului pentru că a salvat un suflet, gherghesenii jelesc pierderea porcilor! 

În loc să-L roage să le fie oaspete (asemenea samaritenilor descriși în Evanghelia după Ioan 4, 40-42), Îl roagă să plece cât mai repede.

Acest episod din Ev. lui Luca  ne poate pune într-o mare dilemă. 

Este oare omul de azi asemenea gherghesenilor? 

Care sunt valorile noastre? Căror „dumnezei” ne închinăm? 

Timpul, efortul, libertatea si viața celor din jur pretuiesc sau sunt doar mijloace de a ne inchina proprilor noastre idolatrii?! 

Demonii societăților post­moderniste sunt mai invizibili ca niciodată, dar la fel de pregătiți să-i înșele pe oameni, sugerându-le că a avea este ­totuna cu a exista!

Bani, putere, confort, lenevie, distracție... toate patimile în care sunt deghizați demonii ne-au intrat in existenta pe negandite! 

Părinții Bisericii nu vorbeau despre lăcomie, iubire de arginți ori  desfrânare  ci despre duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginți sau duhul desfrânării, luând în considerare tocmai această cultură duhovnicească a Antichității târzii și începutului de Ev Mediu în care lumea duhului reprezenta fundamentul și țesătura invizibilă aflate in spatele fenomenelor naturale. 

Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Ef 6, 12). 

În toți acești idoli își pun mulți dintre oamenii moderni nădejdea.

Diavolul are asupra omului doar atâta putere cât îi este oferită de el. Este stăpânit de diavol doar acela care îi da voie sa-l stapaneasca. 

Un om dominat de o patima nu va reuși să se stăpânească pe sine în fața provocărilor. Libertatea sa este astfel jertfită pentru o vietuire guvernata de o palidă plăcere de moment.

Pentru creștini, viata este mai presus de o simpla acumulare de orice natură. Ea presupune legătură, comunicare, relație, iubire. 

În ultimă instanță, rațiunea de a fi  a omului este aceea de a căuta pe Dumnezeu, iubirea absolută. 

De aceea, ­bucuria maxima a existenței umane este a iubi și a fi iubit. 

Sub influența duhurilor întunecate, omul ajunge insa adesea să se iubească doar pe sine. În loc să se dăruiască pe sine pentru a se îmbogăți in duh si adevar, ajunge să confunde puterea iubirii cu iubirea de putere. 

Evanghelia de astăzi ne spune, inca o data, ca este nevoie nu doar de credință lăuntrică, ci ca aceasta credință trebuie să fie vizibilă.

Comportamentul nostru vorbeste despre credința noastra. 

Omul, mai inainte demonizat, a căzut la pământ și I s-a Mantuitorului ca un supus împăratului. Diavolul, invins,  cade deci  la pământ și recunoaște autoritatea lui Hristos! 

Gherghesenii, desi uimiți de puterea lui Hristos, Îl invită insa să plece!

Caci diavolul are in noi oricand un motiv de revenire, un motiv ascuns in patimile noastre!

În această pericopă dracii se roagă de trei ori si Iisus le ascultă rugăciunile. Se roagă și gherghesenii și Iisus le împlinește si lor cererile. Toate rugăciunile Domnul le împlinește mereu!

Atentie deci la ce, cum si pentru ce ne rugam!

Daca nu avem discernamant ajungem robi ai dorintelor, al instinctelor animalice, tot mai posesive și mai nemiloase pe zi ce trece. 

Dacă vrem să rămânem cu Domnul, sa ne împărtășim de Trupul și Sângele Lui, sa fim asemenea Lui, caci omul se transforma în ceea ce consumă!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să fim alături de El în toate zilele vieții noastre! Amin!

Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?

„În vremea aceea a ieșit cuvântul despre Iisus în toată Iudeea și în toată împrejurimea. Și au vestit lui Ioan ucenicii lui despre toate acestea. Și, chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Și, ajungând la El, bărbații au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Iar în acel ceas Iisus a vindecat pe mulți de boli și de răni și de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea.

 Atunci El, răspunzând, le-a zis: Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea. 

Iar după ce ucenicii lui Ioan au plecat, El a început să vorbească mulțimilor despre Ioan: Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta». Zic vouă: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. Și, auzind tot poporul și vameșii, s-au încredințat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. 

Iar fariseii și învățătorii de Lege au călcat voia lui Dumnezeu în ei înșiși, nebotezându-se de el.”

Evanghelia după Luca începe cu vestirea naşterii Botezătorului, o figură importantă si unanim apreciata. 

Botezătorul atesta cumva  ca timpul implinirii profetiei, al venirii lui Mesia,  sosise. 

El este cel care urma sa pregateasca drumul lui Mesia, el este cel care L-a recunoscut încă din pântecele Maicii Sale şi care şi-a început activitatea cu puţin înainte de cea a lui Iisus, avand in jurul lui o multime de ucenici. 

Deci Botezătorul este persoana cea mai competenta pentru a-L vesti, pentru a defini lumi cine este Iisus.

Textul de azi contine doua întrebări si raspunsul la acestea:

1. Cine este Iisus? -Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?- intrebare pusa de Ioan

2.  Cine este Ioan Botezătorul?Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc?

Evanghelistul reda cuvintele Mantuitorului,  o interesanta sinteza care ne spune cine era Iisus, cine era Ioan, pentru ca, in final sa ne puna sa reflectam la intrebarea cine suntem noi?, cei de atunci si din totdeauna!

Dupa cum stim, Ioan Botezatorul predica cum ca Cel care avea să vină îi va elimina pe toţi cei răi, va aduce dreptatea lui Dumnezeu pe pamant, buni vor fi salvaţi şi cei răi isi vor lua pedeapsa, ca Mesia va construi o lume nouă.

Cum Iisus a venit sa fie botezat, S-a pus in rand cu pacatosii si a renuntat la "ofertele" maririi, Botezatorul se intreaba  si el daca "Acesta este cel care va salva lumea?" 

Intelegem ca toti Il asteptau dar ca Cel venit deja nu intra in tiparele intelegerii nimanui! 

Iisus, cu toate minunile facute - orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește  - nu pare sa fie in acord cu asteptarile lumii aceleia si nici a celei de azi! 

Lumea voia un conducator lumesc care sa faca ordine si sa hraneasca poporul spre a-si trai scurta viata pamanteasca fara nici un efort! Intrebarea Botezatorului vine tocmai ca urmare a faptului ca Iisus nu corespundea cu imaginea lumii despre Mesia!

Iisus le spune mesagerilor să se întoarcă la Botezătorul şi să-i spună că orbii văd - cu alte cuvinte ochii închişi, dornici să privească închipuirile  noastre, sunt deschisi de El pentru a vedea realitatea, aşa cum este. Din pacate, noi vrem o lume diferită şi visăm altceva! Vrem dreptate dar facem nedraptati, vrem iubire dar nu iubim, vrem binele facand rau! 

Mantuitorul vine sa ne deschida ochii pentru ca să vedem cum suntem fiecare ca madular al ei - şi ne propune un plan de innoire, de restaurare, pentru a face din această realitate locul iubirii, al compasiunii  si al comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii nostri! 

Aceasta este mântuirea, mântuirea acestei lumi!

După ce a răspuns întrebărilor lui Ioan despre El, Isus ne adresează nouă, celor care ascultăm Evanghelia, o întrebare despre Ioan. Cine e Ioan pentru noi? Pe cine am mers să vedem în deşert? Isus se adresează celor care doreau schimbările despre care vorbea Ioan.

Isus îl descrie pe Ioan prin prisma locului în care locuieşte şi a hainei pe care o poartă, acestea fiind lucrurile care se văd în exterior. Ioan locuieşte în deşert, iar îmbrăcămintea era din piele de cămilă.

Şi Isus întreabă: Oare ce aţi venit să vedeţi? O trestie bătută de vânt? Trestia bătută de vânt desemnează persoanele slabe care devin puternice pentru că se apleacă sub bătaia vântului. O trestie aplecată de vânt nu se rupe, ci doar se încovoaie. Aceasta simbolizează oportuniştii sau oamenii puterii.

Ioan e prezentat ca profet, cel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu: stă drept, în picioare.

În comparaţie cu persoanele care se adaptează schimbărilor, (ceea ce e important dacă vrem să obţinem ceva), sau cu cei care deţin puterea, numai pentru că stau la curtea regelui, Ioan are o putere particulară, şi anume aceea de a profeţi. Această putere va avea o consecinţă specială: tăierea capului. Consecinţa vine din faptul că profetul îşi exercită puterea sa cea mare, aceea de a spune adevărul.

Într-o lume plină de minciuni şi care urmăreşte obţinerea puterii, profetul are puterea de a spune adevărul. Şi Ioan e mai mult decât un profet, deoarece vesteşte adevărul definitiv. Ioan e acel profet vestit de Maleahi 3: Mesagerul Meu înaintea feţei, care vine să pregătească calea. Maleahi 3, ultimul capitol al Vechiului Testament, prezintă acest mesager înaintea lui Dumnezeu şi, în conformitate cu judecata lui Dumnezeu, distruge răul şi în final biruieşte binele. Ioan este acesta, e cel care vine înaintea feţei lui Isus. Tema părţii a doua a Evangheliei după Luca va fi faţa lui Dumnezeu, care este cea a Fiului şi înaintea acestei feţe va distruge tot răul, salvându-i pe toţi răufăcătorii.

Deci nu e numai un profet, ci e cel mai mare profet. Şi e cel mai mare dintre cei născuţi din femeie. Este elogiul cel mai mare care se poate aduce unei persoane. Apoi lucrurile se schimbă, căci Isus spune: Cel mai mic din Împărăţie e mai mare ca el. Acest text e adresat credincioşilor. La urmă: Cel mai mic din Împărăţie este Isus, care e singurul care crede în iubirea Tatălui şi a fraţilor şi e mai mare ca Ioan.

Căci Ioan a pregătit Împărăţia, dar Cel mai mic, care e în Împărăţie, este mult mai important decât cel mai mare, care este încă afară din Împărăţie.

Elogiul cel mai frumos care se poate aduce unei persoane, Isus îl aduce Botezătorului, care spune adevărul, nu umblă după cum bate vântul, nu caută interesul său, ci e un om liber. Ioan e modelul omului care poate să-L primească pe Domnul.

Totuşi, Cel mai mic dintre cei care au intrat în Împărăţie, e mai mare decât El.

Isus interpretează evenimentele care s-au întâmplat: predica şi sfârşitul vieţii Botezătorului.

VAI DE CEI CARE CRED CA A AVEA INSEAMNA A FI FERICIT!

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, bogaților, că vă luați pe pământ mângâierea voastră! Vai vouă, celor care sunteți sătui acum, că veți flămânzi! Vai vouă, celor care astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui! Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot așa făceau prorocilor mincinoși părinții lor. Iar vouă, celor ce ascultați, vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa; oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi.” LUCA 6, 24-30

Pericopa de astazi- extrasa din cap. 6, evoca un moment care se petrece dupa ce Mantuitorul si-a ales cei 12 Apostoli dintre fidelii care-L insoteau. 

In versetele precedente ni se spune ca Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu !.  

O multime de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau.Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi.(17-19)

Cu acest prilej, coborand  "în loc şes", rosteste Fericirile. 

Luca pomeneste  4 Fericiri urmate de 4 Vai-uri!

Fragmentul de astazi contine aceste Vai-uri, total opuse Fericirilor. Fericind pe cineva implica aprecierea, cinstirea, partajarea bucuriei,  Vaitand pe cineva iti exprimi, din contra, regretul, durerea chiar pentru o situatie care il poate duce la pieire!

Vai vouă, bogaților, că vă luați pe pământ mângâierea voastră!

Cu alte cuvinte, va plang pe voi cei care credeti ca binele vostru sta in bunurile pe care le ai şi tot în ele îţi cauti in ele consolarea. Mangaierea o primim doar de la Duhul Sfânt-Mângâietorul acela care ţi-o dă, Cel care-ţi ţine mereu compania. 

Daca multumirea sta in ceea ce ai acumulat, atunci eşti cu adevărat trist si singurul remediu de a te bucura este sa-ti admiri capacitatea de a acumula (egoul, eventual viclenia) si sa te afunzi, platind un sorogat de fericire! Fericirea nu depinde de bogatii, moartea tot vine si nimic din ce ai nu poti lua in viata de apoi! In spatele prosperitatii sta adesea o imensa dezamagire, prietenii interesate si nesincere, pacate pe care esti tentat sa le faci cautand un pic de fericire, fie ea si cumparata!
Isus spune: ai greşit,  vai de tine! Îmi pare rău pentru tine. Nu spun că eşti rau, ci te avertizez să-ţi deschizi ochii. 

Iisus ii deplange pe cei care gresesc calea! El nu detesta pe nimeni  si pentru iubirea pe care o are pentru oameni, fie ei si pacatosi, le arată riscurile la care se expun trăind gresit. Iisus indemnandu-i sa isi stabileasca criteriile de viata, sa observe Duhul care ii anime, îi avertizează sa nu cada in cursele pe care le intinde diavolul prin bogatie!

Vai vouă, celor care sunteți sătui acum, că veți flămânzi!

Pentru a fi corecti, sensul cuvantului "satul" este acela de "plin" adica nu mai ai unde pune... si totusi foamea de a aduna nu iti este potolita! Doar asa se explica flamanzeala! Aviditatea,  lacomia dupa averi nu are leac, nu mai poate fi stapanita. Bogatii sunt mereu flamanzi!

Vai vouă, celor care astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui! 

Am putea vedea aici durerea ascunsa in spatele unui ras de fatada, caci orice poti cumpara - doar zile de viata si iubire sincera NU! Cum sa nu fii trist si sa jelesti cand te vezi nevoit sa hranesti un anturaj care te detesta si pe cate il detesti, doar ca sa nu fii singur cu desavarsire! Sa fii iubit pentru ce ai si nu pentru ce si cine esti... este sfasietor! Ramai cu aceeasi consolare ca ai si poti plati relatii de conjunctura!

Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot așa făceau prorocilor mincinoși părinții lor

Acest verset imi pare rupt din stirile zilei! 

De fapt noi îi lăudăm pe cei cu care într-un fel ne identificam, care reprezintă idealul nostru de persoană realizată. 

Cine sunt cei pe care ii ridicam azi in slavi? Vedete de moralitate indoielnica, politicieni corupti, interlopi, bogaţii cu camasi negre la guler, puternicii zilei pe care un pas gresit ii arunca in anonimat, aroganţii in care ne investim dorinta noastra de a-i strivi pe altii....

Vai de cei care ajung sa se bucure de un astfel de dar otravit, de un succes efemer, de o astfel de "onoare"!

Citind Fericirile ai sentimentul ca e posibil, ca exista sansa de a te repara, simti in aer iubirea lui Dumnezeu, care vrea sa te invete sa iubesti si sa fii iubit!

Pericopa pare sa nu aibe o continuitate: avem chemarea celor 12 Apostoli şi imediat Fericirile. 

Dar este un rost caci cei 12 Apostoli sunt plamaditi din Cuvântul Fericirilor. Ascultarea acestui Cuvânt da o linie, construieşte comunitatea care  împlineşte acest Cuvânt al Fericirilor pe care l-a ascultat. 

Acest Cuvânt arată ce are de făcut omul pentru a fi împlinit!

Vai-urile te intristeaza pentru ca dezvaluie o realitate pe care adesea, orbiti de luminile lumii, refuzam sa o vedem. E vorba de neiubire! 

Multi poate zic: Lasa, sa am eu tot ce-mi doresc, ca de iubire am eu grija! 

Este acelas rationament pe care il face o femeie care refuza sa aibe un copil la vreme pentru ca nu are inca casa, masina, cariera si, cand le are pe toate... ceasul biologic s-a oprit! Striga atunci ca are dreptul sa aibe un copil fie si de laborator... dar uneori nici asa nu se mai poate!

De fapt orice fericire fara Dumnezeu isi are umbra ei! Exista o plata pentru greseala de a apuca o cale fara Duh, pe care pornima fara sa  ne anime iubirea ! 

Umbra nu este o pedeapsa data de Dumnezeu ci un raspuns al Universului la eroarea noastra! Creatia este perfecta! Exista un echilibru care tine lumea si orice actiune are o reactiune! 

Pe scurt: totul se plateste!

Dar asta... putem intelege inainte de a gresi, doar daca traim in Duh si Adevar!

INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. 

Luca 7, 11-16

Evanghelia Duminicii de azi abordeaza o tema pe care am incercat sa o talcuiesc cu gandul la prietena mea  - si ea vaduva  - al carui fiu a murit pe neasteptate!

Nu stiu daca textul scris de mine este suficient de clar... dar m-am straduit sa aibe in el un semn de dragoste si compasiune !

Evanghelistul Luca ne descrie o minune - o... inviere. 

Noul Testament consemneaza doar trei astfel de minuni ale

Mantuitorul Hristos:  

1. invierea lui Lazar, consemnata de Ioan (11, 43), 
2. invierea fiicei lui Iair,  cuprinsa in Evanghelia dupa Matei (9, 25),  
3. si cea a fiului vaduvei din Nain, inscrisa in Evanghelia lui Luca (7, 11-16), evanghelia zilei de astazi.

Mantuitorul nu a facut vindecari ori invieri miraculoase de dragul spectacolului, nici ca sa-i umileasca pe medici, nici ca sa castige adepti sau notorietate...

Evanghelia de azi  ne explica inca o data rostul minunilor!

Minunile relatate în Evanghelii sunt săvârşite prin credinta şi rugăciunile oamenilor - caci prin rugăciuni şi prin credinţa putem intra în comuniune cu Dumnezeu si asa se infaptuieste minunea!

Orice minune... pleaca de la noi, oamenii!
O singura minune nu poate pleca de la noi - invierea din morti - caci un trup mort, nu se mai poate nici ruga şi nici crede! 

Minunea invierii este în întregime din voia si initiativa Domnului.  Invierea este fundamentul credinţei noastre!

Textul ne vorbeste despre fiul unei vaduve pe care Iisus il învie!

Suntem uimiţi de această minune, insă a readuce la viata un om mort  nu e o minune durabila, căci omul desi reinviat, tot va trebui să moară! 

Stiind ca Mantuitorul nu face nimic fara rost, ne intrebam totusi "care este rostul acestei minuni?"

Textul ne lamureste.

,Asadar Iisus, insotit de o multime de oameni, venea din Capernaum, unde tocmai vindecase, fara atingere, pe sluga sutasului; toti asistasera la forta credintei romanului si stiau deja ca sluga lui se vindecase.

Acum, toti se îndreaptau spre orasul Nain ( care inseamna deliciu, desfatare), o cetate aproape de Nazaret si de locul în care Elisei, succesorul lui Ilie, l-a înviat pe fiul unei văduve! 

(Cartea a IV-a a Regilor, 4, 8-37)

Pe cand multimea ce-L urma pe Iisus se pregatea sa intre in cetate, un alai mortuar, alcătuit din locuitorii cetăţii, iesea, însoţind un mort la mormântul aflat dincolo de zidurile cetatii.
Mortul era un tanar, unicul fiu al unei vaduve - o femeie coplesita de durere  care, cu siguranta, si-ar fi dorit sa fi fost ea in locul fiului!

Moartea acelui tanar era dureroasa si pentru cei care il conduceau pe ultimul drum pentru ca, daca moartea unui batran pare fireasca, cea a unui tanar inspaimanta. 

Iisus vede durerea vaduvei, si fiindu-I mila de ea, ii spune femeii "Nu plange"! Apoi,"apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale.

Toate informatiile din acest fragment evanghelic au calitate de simbol! 

Invierea din Nain nu este numai o minune ci si o proprocire a celor ce aveau sa se petreaca cu Mantuitorul - moartea Sa, Fiu unic al lui Dumnezeu, urmata de Inviere ! 

Văduva ar putea fi imaginea întregii omeniri, căci întotdeauna femeia reprezintă întreaga umanitate - care din veac e singura din pricina neascultarii! Viata omenirii, mai devreme sau mai târziu, se termina în mormânt! 

Cele două alaiuri se intersectează în dreptul porţii. Unul intră şi altul iese. Ca in viata!

Intrarea in oras a Mantuitorului poate sugera venirea lui Dumnezeu Intrupat! 

Apoi intelegem ca mereu Domnul este Cel care vine la om! El vine în întâmpinarea noastră în ceasul din urma!

Ni se spune ca lui Iisus i s-a făcut milă de femeie, adică de cei vii si nu de cei morţi! Morţii deja sunt bine, chiar dacă noi nu ştim sau nu vrem sa pricepem! Noi suntem cei care trăim drama morţii, nu mortul. Mortul este cu Dumnezeu in timp ce noi continuam sa experiem moartea în chip tragic! Raul nu este deci al mortului, ci al omului viu care trece prin moarte si frica.

Dovezile iubirii si ale milei divine exista cu prisosinta in Scriptura, unde cuvantul mila apare de 250 de ori,  din care aflam ca Domnul se indura si de cel mai pacatos dintre oameni si iarta tot pentru cel mai mic semn de regret ori o cat de mica urma de mila pentru aproapele!

Domnul, induiosat, ii spune femeii "Nu plange"! 

Indemnurile lui Iisus par sa fie imposibil de urmat: paraliticului îi spune să umble, mortului să se ridice... 

Dar tocmai acest  Nu plânge! are darul de a sterge imediat lacrimile! 

Şi Iisus va plânge - va plânge moartea noastră, va plânge moartea lui Lazăr, va plange pentru soarta Ierusalimului (care va pieri pentru că nu L-a recunoscut), El Insusi va avea sudori de sange in fata mortii ! Iisus a impartasit întru totul soarta noastră. 

Plânsul Său şterge insa orice lacrima, vindeca orice durere, alina orice suferinta! El e Viaţa, El a omorat moartea acceptand sa moara pe cruce pentru ca noi să avem viaţă! 

In cap. 8 - in care Luca ne istoriseste invierea fiicei lui Iair - El le spune din nou oamenilor din jur să nu plângă - pentru că fata nu a murit, ci doarme! 

Caci mortul doarme aşteptând învierea, odihnindu-se în Dumnezeu, se simte bine caci a atins punctul maxim al vieţii. 

Noi suntem morţi în viaţa asta si, daca experiem moartea şi frica de ea, e pentru că nu am înţeles care e sensul vieţii si nici care este scopul ei! Adevărata moarte nu e a mortului, ci este a celor vii!

Domnul nu suporta suferinţa noastra! O ia asupra Sa. Iisus, patimind pe Cruce, a luat asupra Sa raul nostru ca sa ne scape de el! 

Mila este începutul vieţii. Sa simti mila, sa te induiosezi, este semn al atingerii sufletului - si Iisus a fost atins de durerea femeii!

Si, Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi a spus: „Tinere, îţi zic, scoală-te!”  iar cel care fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar el l-a dat mamei sale.

Cei care purtau mortul se opresc când Iisus atinge sicriul. 

Atunci când Domnul a atins lemnul Crucii, moartea a murit, căci deja orice moarte a noastră va fi în persoana Lui, care e Domnul vieţii!

Mamei i-a spus să nu plângă iar tanarului i-a spus Scoală-te!,  

trezeşte-te din moarte. 

Cuvântul  lui Dumnezeu vrea sa ne faca sa înţelegem că moartea nu este cuvântul definitiv al Creaţiei, ci  definitiv e Cuvântul cel de la început – care a făcut să se nască viaţa! Domnul a ziz si s-a facut! Moartea are sens datorită păcatului,  pe care l-am facut centrul vietii, al preocuparilor noastre, convinşi fiind că la capăt nu mai e nimic. 

Adevărul este că totul are un început, iar începutul meu este în Acela care mă iubeşte! De asemenea destinaţia mea este Dumnezeu care mă iubeşte.  Începutul şi sfârşitul meu sunt iubirea şi viaţa, sunt mila lui Dumnezeu, iar această mila este însăşi viaţa mea!

Această înviere e descrisă in amanunt pentru a ne ajuta să pricepem că moartea nu mai poate sa ne stapaneasca si nici sa ne sperie daca suntem in comuniune cu Domnul vieţii!

Domnul vrea sa ne elibereze de raul din noi care ne impiedica sa traim si care ne da frica de moarte! In centrul vietii noastre asezam propria noastra persoana şi uitam că viaţa înseamnă relaţionare cu începutul şi sfârşitul, dar şi cu semenii care călătoresc împreună cu noi intre aceste puncte.

Cuvântul porunceşte: Scoală-te, învie! caci Cine trăieşte în Mine, chiar dacă moare, va trăi şi nu va muri în veci.

Cuvântul Domnului arată că El poate învia un mort. Dar cum sa-i invie pe cei care sunt sufleteşte morţi?

Si tanarul a inviat si Iisus l-a dat mamei sale, mamei care, ştia că el o să moară cândva, dar spera să moară ea mai înaintea lui! Acum maicii îi este dat fiul care trăieşte, care e viu, care nu mai e mort.

Minunea invierii ne ajuta să reluăm acea normalitate a vieţii, chiar ştiind că trebuie să murim, la fel ca acest tânăr. 

Ca el a înviat e semnul a ceea ce trebuie să ni se întâmple fiecăruia dintre noi. Dar noi ştim că moartea nu e un capăt de drum, ştim că moartea e comuniunea cu Domnul vieţii –venim de la El şi ne întoarcem la El. 

In fata minunii invierii, toţi sunt cuprinşi de teamă. 

Teama insa nu este ca frică, ci e uimirea în faţa unei întâmplări cu adevărat extraordinare. De fapt, această teamă se va transforma în slavirea lui Dumnezeu!

Această minune a lui Iisus este o anticipare, o pregatire a mintilor si sufletelor noastre pentru a intelege Invierea Sa, precum si invierea noastra eshatologică, intrarea noastra in viata cea nouă – viaţa veşnică - pe care deja o trăim inca de pe acum, odată ce ne eliberam  de frica de moarte! 

Noi, speriati fiind de moarte, ne construim întreaga viaţă in raport cu acest final! Frica de moarte ne face egoisti şi astfel trăim moartea ca pe o despărţire tragica; înca din această viata ucidem - fie cu gandul, uneori chiar cu fapta - tocmai din pricina fricii noastre ancestrale de moarte. Dacă însă biruim aceasta frica - ştiind că venim de la Dumnezeu şi că ne întoarcem la El - atunci putem trăi cu adevarat liberi acest timp al peregrinarii pe pământ. Acest timp "intermediar" il putem astfel trai bine si spornic, considerandu-l o cale catre iubirea pe care insa de pe acum o experiem: iubirea "agape" fata de Dumnezeu care ne porunceste sa ne iubim apropiatii ca pe noi insine!

Viaţa noastra trebuie sa fie o lupta continua de crestere a capacităţii noastre de a iubi şi de a ne desprinde de egoism. In acest fel, inainte chiar de a muri fizic, trecem de la moarte la viata!
Încă de acum trebuie să comunicăm, să ne vrem binele unii altora, pentru că această viaţă asa capata sens şi nu se va termina cu acest NIMIC care e moartea.

In acest pasaj evanghelic nu e vorba nici de credinta, nici de rugăciunea cuiva. Minunea Invierii este un dar al Domnului facut noua, un gest care este baza credinţei şi a oricărei rugăciuni!

ALEGEREA APOSTOLILOR... dupa LUCA

În vremea aceea Iisus a ieșit la munte ca să Se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Și, când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli: pe Simon, căruia i-a zis Petru, și pe Andrei, fratele lui, și pe Iacov, și pe Ioan, și pe Filip, și pe Bartolomeu, și pe Matei, și pe Toma, și pe Iacov al lui Alfeu, și pe Simon numit Zilotul, și pe Iuda al lui Iacov, și pe Iuda Iscarioteanul, care L-a vândut. Și, coborând împreună cu ei, au stat în loc șes, El și mulțime multă de ucenici ai Săi și mulțime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim și de pe țărmul Tirului și al Sidonului, care veniseră să-L asculte și să se vindece de bolile lor. Și cei chinuiți de duhuri necurate se vindecau. Și toată mulțimea căuta să se atingă de El, că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți.” LUCA 6, 12-19

Cei 12 Apostoli propovaduitori ai Cuvantului Domnului nostru Iisus Hristos, au primit putere si cunoastere. 

Dintre ei insa doar doi au scris evangheliile ca martori ai evenimentelor - Matei si Ioan.
Dar numele lor, al celor 12 Apostoli, sunt pomenite in toate evangheliile.

La vremea aceea Cuvintele Domnului s-au raspandit tocmai prin propovaduirea alesilor Domnului! Acestia, si impreuna cu ei alti 70, adepti ai Mantuitorului, au asumat invatatura Acestuia, au dus Cuvantul Lui in toate colturile lumii,  si au suferit moarte muceniceasca.

Sfanta Traditie a completat fericit ceea ce aveau sa scrie Matei si Ioan  - dar si Luca si Marcu ( desi evangheliile acestora din urma au aparut sub anonimat!)

Exista insa si scrieri ale unor istorici - oarecum contemporani evenimentelor  - cum ar fi  Tacit, Suetoniu și Pliniu cel Tânăr - care atesta moarte muceniceasca a celor care l-au urmat pe Hristos.

Astfel "Tacit (56 - 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în Anale:
„Dar nici efort uman, nici mărinimia împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt scandaloasei idei potrivit căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului, Nero a aruncat vina pe alții și i-a pedepsit în cele mai neobișnuite feluri pe cei urâți pentru faptele lor rușinoase, pe care mulțimea îi numea « creștini ». Fondatorul acestui nume, Hristos, a fost executat de procuratorul Ponțiu Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Ținută în frâu pentru un timp, superstiția mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci și în orașul [Roma], unde toate lucrurile oribile și rușinoase se întâlnesc unul cu altul și câștigă adepți. De aceea, cei care au recunoscut că au aderat la creștinism au fost arestați, apoi, pe baza informațiilor date de ei, o mare mulțime a fost osândită, nu atât pentru crima de a fi pus foc, cât pentru ura față de rasa umană. Sfârșitului lor a fost adăugată derâderea: acoperiți cu piei de animale sălbatice, erau sfâșiați până la moarte de câini; sau erau crucificați, iar când ziua se termina li se dădea foc ca să servească în chip de torțe.” Wikipedia

Apostolat s-a facut, se face si se va mai face. Putem face si noi azi. Numai ca doar ei, apostolii Mantuitorului, au primit si harisma, puterea, darul vindecarii si al stapanirii duhurilor necurate, un dar primit DIRECT de la Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi!

EXPERIEREA CRUCII

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? 

Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” MARCU 8, 34-38; 9, 1

Sfântul Apostol Pavel, zicea: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (1 Corinteni 1, 18). 

Este nebunie potrivit „înțelepciunii veacului acestuia”, pentru că este greu de acceptat sau chiar imposibil faptul că Dumnezeu poate să se coboare într-atât, să se smerească așa de tare, să se facă atât de mic, încât să fie răstignit de către om. 

De la sine înțeles, potrivit unei logici firești, dacă vorbim despre Dumnezeu, El trebuie să fie puternic, să poruncească și să stăpânească. Or, la cruce, acest Dumnezeu „pare” să fie unul vulnerabil, abandonat, atribute care nu pot fi asociate cu Dumnezeu, potrivit aceleiași logici. 

Doar că tocmai în aceasta constă superioritatea creștinis­mului, ca evanghelie și religie revelată. Dumnezeul nostru e mare tocmai pentru că se face foarte mic, se coboară în lume și se arată „nebăgat în seamă”, de dragul omului pe care l-a adus la existență.  

Vrea să fie chemat „tată”, dar nu din depărtare, ci în mijlocul lumii, experiind deplin viața omului cu ale sale toate. De aceea, crucea nu este doar nebunie, ci, mai ales, „puterea lui Dumnezeu”, pentru cei care cred și ies din logica ordinară, orizontală, a înțelepciunii lu­mești și dobândesc „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). 

Crucea reprezintă declarația de dragoste pentru totdeauna a lui Dumnezeu față de om, dar mai ales întruparea Sa reală, prin îmbrățișarea la nivel ontologic a întregii creații.

Crucea, programul spiritual cotidian de viață

Dacă mântuirea a venit prin cruce, Hristos îl invită pe om să pășească pe aceeași cale, nu facilă, dar sigură. Crucea devine pod între lumea de jos și Împă­răția de sus. 

Crucea reprezintă centrul existenței, dar și programul spiritual cotidian de viață.
În dimensiunea sa duhovnicească concretă, crucea înseamnă a te face mic, a-ți asuma sufe­rința și a te dărui celorlalți, totul cuprins în „a iubi”, fără măsură, după modelul lui Hristos. 

În cuvintele Evangheliei de astăzi, acest program de viață urmează trei momente: „a te lepăda de sine”, „a-ți lua crucea” și „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și Evanghelie”.

Lepădarea de sine înseamnă a te face mic, a te goli, pentru a-i face loc celuilalt. Această lucrare are o dublă mișcare. Mai întâi, un exercițiu de luciditate, ce presupune, pe de o parte, înlăturarea oricăror cosmetizări față de ceea ce suntem, iar pe de altă parte, conștientizarea și asumarea realistă a ceea ce suntem. Din punct de vedere psihologic, dar mai ales spiritual, acest moment creează spațiul pentru cea de-a doua miș­care, întâlnirea cu Celălalt. Dacă eu „nu sunt totul”, atunci Celălalt poate să-și găsească un loc lângă, cu, în mine. Din punct de vedere spiritual, lepădarea de sine este un act ascetic, generat de dorința omului după Dumnezeu, dar care se împlinește în smerenia ca dar al Duhului, de sus. Zice Sfântul Siluan în acest sens: „Mare și necuprins e Domnul nostru. Dar, din iubire pentru noi, El s-a micit ca să-l putem cunoaște și iubi…” În consecință, acesta continuă, „smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei sunt fericiți să fie cei mai mici”. Lepădarea de sine îl așază pe om în poziția copilului care se încrede în Tatăl său și care aleargă grăbit și, ocazional, deznădăjduit, către întâlnirea cu Acesta. El știe că salvarea este doar acolo, în brațele Sale.

Această încredere deschide drumul pentru cel de-al doilea moment al Evangheliei - „a-ți lua crucea” personală.  Acest lucru se poate traduce cu a-ți asuma calea suferinței personale. Pe lângă „scandalul” imaginii unui Dumnezeu răstignit, și acceptarea suferinței este motiv de „sminteală”. Acest lucru este dovedit de raționamentul simplu al omului firesc (din raportul firesc-duhovnicesc/ 1 Corintei 2, 13-14) - nimeni nu caută de bunăvoie sufe­rința, ci încearcă, pe cât posibil, să o evite. Comportamentul Sfântului Apostol Petru înainte de Patima Domnului se încadrează bine în această logică. 

Există o contradicție absolut vizibilă între două răspunsuri pe care discipolul lui Hristos le dă sau este vorba, mai degrabă, de o consecvență în cele două răspunsuri, pe linia unei logici strict imanente, orizontale. 

La întrebarea „cine ziceți voi că sunt Eu?”, Petru răspunde limpede: „Tu ești Hristos!” Dar imediat după, atunci când le vestește suferința Crucii, Petru, străin de logica Duhului, dar tributar logicii materiale, îl „dojenește” pe Domnul cu privire la acest drum (Marcu 8, 29, 32). 

Concluzia pe care Hristos o trage este și mai clară și tranșantă - „nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, nu ești sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub cea a duhului veacului.

Nădejdea crucii noastre stă în crucea lui Hristos

Când suferința noastră devine tot mai grea, ne aducem aminte că Domnul Însuși a traversat aceeași experiență, doar că la intensitate maximă și că, atunci când suferim, participăm la suferința Domnului, dar, și mai mult, crucea noastră este purtată chiar de către El. Zorica Lațcu exprimă artistic această întrepătrundere sau chiar identificare a crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...”

A înțelege că în spatele Crucii se ascunde o mare poveste de dragoste ne conduce la cel de-al treilea moment important al Evangheliei - „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie” drept condiție pentru a-l salva.  Un paradox care se traduce cam în felul următor - dai totul ca să primești totul. Îți riști, pentru dragostea mare pe care o porți, chiar și mântuirea sufletului de dragul celor­lalți, atunci când înțelegi cu ce fel de dragoste ne iubește Domnul. 

Profetul Moise trăiește deplin această experiență când preferă să fie șters din Cartea celor vii de dragul poporului al cărui conducător fusese ales de Dumnezeu (Ieșire 32, 32), sau Sfântul Pavel, care dorește să fie anatema pentru frații săi de un neam (Romani 9, 3). Amândoi sunt dispuși să-și piardă chiar și propria mântuire din pricina dragostei mari pe care o poartă pentru frații lor. A­ceastă atitudine este mereu prezentă la marii sfinți ai Bisericii, care nu vor nici în rai să intre fără de ceilalți. 

Până la urmă, aceasta este și mărturia despre care vorbește Domnul în Evanghelia de azi - modul cel mai firesc de a-L mărturisi pe Domnul este acela de a-I face (re)cunoscută Crucea Sa, altarul maximei iubiri, la nivelul vieții noastre personale. 

Experierea Crucii înseamnă trairea dragostei, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o mai întâi și pe care noi suntem invitați s-o extindem față de ceilalți. 

Cine iubește Îl cunoaște pe Dumnezeu, și cine Îl cunoaște pe Dumnezeu îi iubește pe cei de lângă el. Aceasta este experiența crucii. 

 Protos. Asist Univ. Dr. Benedict Vesa
art preluat din ziarul Lumina