miercuri, 28 februarie 2018

Bucuria smereniei


Lasă-te răstignit şi nu răstigni.
Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi.

Lasă-te bârfit şi nu bârfi.
Fii blând şi nu zelos şi rău.

Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng
căci acesta este semnul curăţiei.

Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plângi cu cei păcătoşi.
Bucură-te cu cei ce se pocăiesc.
Fii prieten cu toţi oamenii, dar şi singur în cugetul tău.
Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor.
Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l. 
Dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina…

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba.
Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar in trupul tău.
Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău.
Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el.

Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara.
Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi.

De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.
De nu plângi în inima ta, imbracă-ţi cu jale măcar faţa ta.
De nu poţi milui, vorbeşte măcar cu un păcătos.

De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.
De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav.
De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi.
De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea.

Caută înţelepciunea şi nu aurul.
Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase..
Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…

Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Domnul Iisus Hristos o are fata de tine.


(Sfântul Isaac Sirul – Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia X)

luni, 19 februarie 2018

SA PUNEM INCEPUT BUN

Inchid ochii si incerc sa patrund cu gandul randuiala lucrurilor al caror... rost... pare uitat.
Risipim atata energie, inteligenta, entuziasm... doar pentru a ne departa de firesc!

Firescul la care ma gandesc este natura si perfectiunea ei, schimbarile ciclice care fac ca ciresul din curte sa treaca surprinzator de la faza de uscatura la cea de corola de flori fascinante, delicate dar pline de vigoare.

Cu toata schimbarea climatica, iarna europeana - cu precaderea cea continentala - este un anotimp antipatic, in general; e lunga, sumbra si incarcata de framantari. Nevoiti sa stam mai mult la adapost, in spatii inchise, vitregiti de soare, de lumina... ne ciocnim unii de altii, ne observam suspiciosi, petrecem poate mai mult timp impreuna dar ne si judecam mai mult, acumulam in noi frustrari de tot felul.

Duminica dinaintea Postului Mare, numita si Duminica Iertarii, este pentru mine sfarsitul iernii.
Chiar daca e inca frig... e reperul meu ca natura este pregatita sa se elibereze de uscaciune si sa renasca. In sufletul meu incepe sa reintre speranta si, privind florile  pregatite sa isi deschida mugurii, inteleg ca primavara e deja in prag.

Acumulam in timp de iarna multe nemultumiri. Suntem nevoiti sa traim cu micile sau marile noastre nefericiri hibernale inegrindu-ne sufletele.
In Dumineca Iertarii... incheiem un ciclu si incepem un altul.

E ziua cand putem sa ne eliberam de tot ce am facut rau cerand smeriti iertare celor carora le-am gresit in timpul cand lipsa luminii in viata noastra ne-a facut mai ursuzi si poate mai pretentiosi, cand durerile de tot felul au fost exacerbate si, in consecinta, am fost mai neprietenosi. 

Duminica aceasta e ziua cand ar trebui sa  iertam si noi, la randu-ne, pe cei ce ne-au gresit si sa ne iertam chiar si pe noi insine, daca e cazul, pentru a reusi sa o luam de la capat.

A ierta si a cere iertare este esential pentru cladirea spirituala!

Duminica Iertarii marcheaza si inceputul Postului Mare, perioada de curatire a trupului necesara pentru a trai pe deplin bucuria Invierii!

Daca toata iarna  am facut tot felul de prostii mancand aiurea, agitandu-ne, lovind si fiind loviti, oblojindu-ne ranile si ascunzandu-ne durerile, ni se ofera ocazia, in cele 45 de zile de acum in colo, sa ne debarasam de balastul acumulat in trup si in suflet.

Doar 45 de zile din an, macar atat sa nevoim pentru ca trupul si sufletul sa intre in rezonanta cu firescul naturii!

Ar trebui sa petrecem Postul mancand sanatos, respirand aerul primavaratec, iesind la lumina, scotocind  in suflete precum in dulapuri , scotand din noi "vechituri", ranchiuni, rautati, nedreptati facute, cautand in adanc greseli inca nemarturisite.

Apoi ar mai trebui sa  facem si un pic de rugaciune si sa ne plecam cu  smerenie in fata "firescului", a maretiei Intreit Sfinte!

Curatindu-ne casa, trupul si sufletul vom renaste  si noi odata cu natura, care se trezeste din somnul iernii pura, frageda, tumultuasa si plina de promisiuni.

Abia astept sa resimt, la sfarsitul acestor zile, multumirea curatitoare a Impartasaniei, sa ma bucur de Bucuria bucuriilor!  "Gustati si vedeti, ca bun este Domnul!"

Frumusetea promisa a ciresului pe care il astept sa infloreasca.... imi da putere sa imi scot "cojoacele" imbacsite, sa fac ordine, in jur si in mine, si sa pun in inima debarasata de toate relele nadejdea, iubirea si credinta renoite!

Imi doresc pentru mine si pentru toti cei ce au credinta ca de azi sa punem inceput bun si cu ravna si nevointa sa iesim mai buni, mai curati, mai frumosi la Lumina cea dorita in Ziua Invierii Domnului!

DUMINIA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI

Duminica  de ieri are o denumire specială: „a Izgonirii lui Adam din Rai”, care ne amintește momentul rupturii comuniunii dintre om și Dumnezeu și al intrării umanității în planul tensiunilor și contradicțiilor, în raport cu sine, cu creația și cu Dumnezeu. 
În tradiția liturgică creştină, intrarea în Postul Mare este asociată cu alungarea din rai a protopărinților, iar eforturile ascetice ale crestinilor din perioada celor patruzeci de zile ce be despart de Pasti sunt asemănate încercărilor umanității căzute de a recupera starea harică pierdută prin păcatul adamic. 
În viața Bisericii însă, postul și rugăciunea nu sunt exclusiv acte de penitență, ci totodată mijloace duhovnicești ce contribuie la prefacerea chipului omului în asemănare cu Dumnezeu, de actualizare continuă, la nivel personal, a harului adus prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
Mt. 6, 14-21

joi, 15 februarie 2018

Nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri!

„Numai Hristos are, ca Dumnezeu, puterea să ne dăruiască toate bunătățile. Și foarte bine spune, în loc de: "a fost răstignit", că "a fost înălțat". Celor ce L-au ucis le-a ținut taina neînțeleasă, căci nu erau în stare să o priceapă. Dar celor mai cuminți le-a dat putința să înțeleagă că va pătimi din pricina tuturor și pentru toți. Și socotesc că cineva va putea zice - și foarte drept - că moartea pe cruce este înălțarea în renume și în slavă.

Hristos e preaslăvit și pentru aceasta, aducând omenirii multe bună­tăți, prin care îi atrage pe oameni spre Sine.”

Înălțarea pe Cruce a Mântuitorului Hristos 
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, fragmente din Cărțile 7 și 8, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, p. 780

„În vremea aceea arhiereii, cărturarii și bătrânii poporului L-au dus pe Iisus înaintea lui Pilat. Și au început să-L învinuiască, zicând: Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru și împiedicând să dăm dajdie cezarului și zicând că El este Hristos Împăratul. Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu ești Împăratul iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: Tu zici. Și Pilat a zis către arhierei și către mulțimi: Nu găsesc nici o vină în Omul acesta. Dar ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învățând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Iar Pilat auzind, a întrebat dacă omul este galileean. Și, aflând că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era și el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte mult, fiindcă de multă vreme dorea să-L cunoască, pentru că auzise despre El și nădăjduia să vadă vreo minune săvârșită de El. Și L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Iar arhiereii și cărturarii erau de față, învinuindu-L foarte tare. Însă Irod, împreună cu ostașii săi, batjocorindu-L și luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare și L-a trimis iarăși la Pilat. Și, în ziua aceea, Irod și Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, pentru că mai înainte era dușmănie între ei. Iar Pilat, chemând pe arhierei și pe căpetenii și toată mulțimea, a zis către ei: Ați adus la mine pe Omul acesta ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om din cele ce aduceți împo­triva Lui. Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi. Și iată, El n-a săvârșit nimic vrednic de moar­te. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Și tre­buia, în ziua praznicului, să le elibereze un vinovat. Dar ei, cu toții, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta și eliberează-ne pe Baraba, care era aruncat în tem­niță pentru o răscoală făcută în cetate și pentru omor. Și iarăși le-a vorbit Pilat, voind să le elibe­reze pe Iisus. Dar ei strigau, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Atunci el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârșit Acesta? Nici o vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, iar strigătele lor au biruit. Deci Pilat a hotărât să se împlinească cererea lor. Și le-a eliberat pe cel aruncat în temni­ță pentru răscoală și ucidere, pe care îl cereau ei, iar pe Iisus L-a dat în voia lor. Și, pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din țarină, i-au pus crucea ca s-o ducă în urma lui Iisus. Iar după El venea mulțime multă de popor și de femei, care se băteau în piept și Îl plângeau. Dar, întorcân­du-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusa­li­mului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri! Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe și pântecele care n-au născut și sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munților: Cădeți peste noi! și dealurilor: Acoperiți-ne! Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi? 
Și erau duși și alți doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. Iar când au ajuns la locul ce se cheamă «al Căpă­țânii», L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! Și, împărțind hainele Lui, au aruncat sorți. Era acum ca la ceasul al șaselea și întuneric s-a făcut peste tot pământul până la cea­sul al nouălea, când soarele s-a întunecat, iar cata­peteasma templului s-a sfâșiat pe mijloc. Atunci Iisus, stri­gând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu! Și, aceasta zicând, Și-a dat duhul. Iar sutașul, văzând cele ce s-au făcut, a slă­vit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevă­rat, Omul Acesta drept a fost. Și toate mulțimile care venise­ră la această priveliște, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-și pieptul. Iar toți cunoscuții Lui și femeile care Îl însoțiseră din Gali­leea stăteau departe, privind acestea. 
Și, iată, un bărbat cu nu­mele Iosif, din Arimateea, cetate a iudeilor, sfetnic fiind, care era bărbat bun și drept, care nu se învo­ise cu sfatul și cu fapta lor și care aștepta Împără­ția lui Dumnezeu, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Și coborându-L, L-a înfășurat în giulgiu de in și L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Iar ziua aceea era vineri și se lumina spre sâmbătă. Și, urmându-I femeile care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui. Și, întorcându-se, au pregătit miresme și miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după porunca legii.”
Luca 23, 1–34, 44–56

miercuri, 14 februarie 2018

NECESITATEA RUGACIUNII


A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. 


Ce este omul prin el insusi? Un neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste binele a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune. “Fara Mine nimic nu puteti face”.

Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire.

Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-l iubesc.

Iisus ne indeamna: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” iata calea de a-ti insusi harul si mila lui Dumnezeu, calea de a capata lumina cea adevarata, cunostinta cea sigura si nefalsificata.

Iar Iisus adauga: ”Rugati-va neincetat”, iar Sfantul Pavel recomanda pocaitilor sai sa se roage fara intrerupere. 

”Rugaciunea este asemanatoare respitatiei crestinului, care prin ruga sa elimina aerul corupt al secolului pentru a aspira in schimb spiritul datator de viata al harului lui Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Crisostom, iar a inceta sa ne rugam este ca si cum am scoate un peste din apa. Rugaciunea este viata crestinului. Pentru a ne salva trebuie mai intai sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne indepartam de frivolitatile si desertaciunile lumii, sa capatam o cunostinta luminata asupra adevaratelor noastre indatoriri. Ori acestea Dumnezeu ni le descopera in timpul rugaciunii.

Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga. Ei se conduc numai dupa pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea definitiva.

Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate. Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.

“Acela ce stie sa se roage, acela stie sa traiasca bine”, spune Sfantul Augustin, iar Sfantul Efrem spune: “Rugaciunea este paznicul modestiei, fraul furiei, leacul impotriva urei, reprimarea orgoliului, consolarea suferintelor, increderea in rezolvarea tuturor greutatilor .

“Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”, ne invata Domnul nostru, iar a rabda ce inseamna decat a ne ruga mereu?

In ziua in care nu ne rugam ne daruim satanei, cu mainile si picioarele legate.”Privegheati si va rugati pentru a nu cadea in ispita”. O clipa de neatentie, de indolenta, de lene in privinta rugaciunii si diavolul pune stapanire pe noi. Numai printr-o permanenta rugaciune il putem deci tine la distanta.

Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reinvia in mod glorios.

Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita. Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il iubeste, Il recunoaste de Tata si ajunge cu siguranta la fericirea suprema. Este deci ultranecesara rugaciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arata calea de urmat spre perfectiune, spre Dumnezeu. Indepartarea de Dumnezeu aduce moartea sufletului. Suntem deci obligati sa ne rugam, nu numai prin legea divina, dar chiar prin legea naturii.

Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu. 



Pr. Arsenie  Boca

luni, 12 februarie 2018

CU INCREDERE DIN NOU PE DRUMUL CRUCII

Astazi, practic, incepe Sfantul si Marele Post, chiar daca doar cu p saptamana ... de pregatire!
Ca de fiecare data, purtam in noi nadejdea de a face toate cum se cuvine, de a reusi, nu numai respectarea unui regim alimentar, desprinderea de cele ce apasa sufletele noastre, privirea in adancul fiintei noastre, ci si constientizarea sacrificiului divin spre rascumpararea noastra! 
Fie ca timpul acesta si toate cate le vom purta pe Drumul Crucii impreuna cu Hristos, sa ne fie spre crestere si folos duhovnicesc!


Luca 19, 29–40; 22, 7–39

„În vremea aceea, când S-a apropiat de Betfaghe și de Betania, către Muntele care se cheamă al Măslinilor, a trimis Iisus pe doi dintre ucenici, zicând: Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el, veți găsi un mânz legat, pe care nimeni dintre oameni n-a șezut vreodată. Și, dezlegându-l, aduceți-l. Iar dacă vă va întreba cineva: Pentru ce-l dezlegați? veți zice așa: Pentru că Domnul are trebuință de el. Și, plecând, cei trimiși au găsit precum le-a spus. Pe când aceștia dezlegau mânzul, au zis stăpânii lui către ei: De ce dezlegați mânzul? Iar ei au răspuns: Pentru că are trebuință de el Domnul. Și l-au adus la Iisus și, aruncându-și hainele lor pe mânz, L-au ajutat pe Iisus să urce pe el. Iar pe când mergea El, oamenii își așterneau hainele pe cale. Și, apropiindu-se de coborâșul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră, zicând: «Binecuvântat este Împăratul Care vine întru numele Domnului!» Pace în cer și slavă întru cei de sus! Dar unii farisei din mulțime au zis către El: Învățătorule, ceartă-ți ucenicii! Atunci El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga. Și a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți să ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. Iar ei I-au zis: Unde voiești să pregătim? Iar El le-a zis: Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un ulcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra și spuneți stăpânului casei: Învățătorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paștile cu ucenicii Mei? Și acela vă va arăta un foișor mare, așternut; acolo să pregătiți. Iar ei, ducându-se, au aflat precum le spusese și au pregătit Paștile. Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, iar apostolii s-au așezat împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de pătimirea Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu. Și, luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi; că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce va veni Împărăția lui Dumnezeu. Și, luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi. Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut! Iar ei au început să se întrebe unul pe altul cine dintre ei ar fi acela care avea să facă aceasta. Și s-a iscat între ei și o neînțelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? Iar El le-a zis: Împărații păgânilor domnesc peste ei și cei care îi stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, iar căpetenia, ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care slujește? Oare, nu cel ce sta la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul care slujește. Și voi sunteți aceia care ați rămas cu Mine în încercările Mele. Și Eu vă rânduiesc vouă Împărăție, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea și să ședeți pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și a zis Domnul: Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credința ta. Și tu, oarecând întorcându-te, întărește pe frații tăi. Iar el I-a zis: Doamne, cu Tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte. Iar Iisus i-a zis: Zic ție, Petre, nu va cânta astăzi cocoșul până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, zicând că nu Mă cunoști. Și le-a zis: Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: De nimic. Și El le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, iar cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere. Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta:

«Și cu cei fără de lege s-a socotit», căci cele despre Mine au ajuns la sfârșit. Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns. Și, ieșind, S-a dus după obicei în Muntele Măslinilor și ucenicii L-au urmat.”

duminică, 11 februarie 2018

DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI

(a lăsatului sec de carne)

Pilda din duminica precedenta ne-a aratat mila, dragostea si generozitatea  lui Dumnezeu.
El este Tatal, cel care iubeste si iarta ! 

In duminica aceasta ni se reaminteste ca El nu este numai iubire, ci este si Judecător. Şi El va face dreapta judecată!

Despartirea oamenilor dupa principiul oilor si al caprelor va fi definitiva atunci, in ziua infricosatoarei judecati!

Punerea la stanga inseamna caderea definitiva din puterea harului si in acest caz... pocaina devine nula. 
Pocaina nu lucreaza fara harul lui Dumnezeu care ne atinge inima si ne ajuta sa ne indreptam.
Fara har omul doar regreta dar este neputincios spre indreptare...  Harul este cel care pune in miscare mecanismul schimbarii, al indreptarii noastre

In partea stanga, adica in locul celor neindreptati... lipseste harul Domnului si  omul nu se mai poate uni niciodata cu Dumnezeu! 
Astfel suferinta este nesfarsita!

Relele savarsite de noi in viata asta nu sunt strict legate de persoana noastra.
Si judecati vom fi:
  • mai întâi... pt răul pe care l-am săvârşit noi înşine;
  • apoi, pt raul pe care l-au savarait din vina noastra alţii, persoane pe care noi le-am împins la pacat, i-am ispitit; 
  • apoi vom răspunde pentru binele pe care l-am fi putut face, dar nu l-am facut; 
  • pentru faptele bune pe care alţii le-ar fi putut face dar noi i-am impiedicat sa le faca!
Cine nu s-a ingrijorat de parerea altora? 
Cati nu s-au sinucis de frica sa nu fie judecati de oameni, sa nu cada rusinea ori ura publica asupra lor! 
Oare de ce nu ne temem si de judecata finala? De ce nu ne cutremuram de rusine si de frica de a pierde increderea lui Dumnezeu?

Doamne ajuta-ne sa intelegem, sa ne smerim, sa ne caim!


Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: 
Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

sâmbătă, 10 februarie 2018

VOM STA INAINTEA FIULUI OMULUI... DAR CUM?



Zis-a Domnul: Vedeți să nu fiți amăgiți, căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, iar vremea s-a apropiat. Nu mergeți după ei. Iar când veți auzi de războaie și de răzmerițe, să nu vă înspăimântați; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârșitul nu va fi curând. Și vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ, strâmtorare printre neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării și al valurilor. Iar oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere și cu slavă multă. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Luați aminte la voi înșivă, ca nu cumva să se îngreuieze inimile voastre de îmbuibare și de beție și de grijile vieții, și ziua aceea să vină peste voi fără de veste; căci ca o cursă va veni peste toți cei ce locuiesc pe fața întregului pământ. Privegheați, dar, în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriți să scăpați de toate acestea care au să vină și să stați înaintea Fiului Omului.”

LUCA 21: 8-9, 25-27, 33-36

vineri, 9 februarie 2018

SFANTUL NICHIFOR


Azi biserica ortodoxa il sarbatoreste pe sf mare mucenic Nichifor, a carui marturisire de credinta i-a adus moartea muceniceasca si l-a bagat in ceata sfintilor martiri.

Raspandirea crestinismului in Imperiul Roman din perioada apostolica a adus cu sine si vremea persecutiilor.
Ele au inceput in timpul domniei lui Nero si, cu mici perioade de ingaduinta, au durat pana in vremea imparatului Constantin cel Mare!

Sfantul Nichifor a trait in secolul 3, in Antiohia.
Se spune ca, Nichifor avea un bun prieten, preot crestin, cu care se avea ca si cu un frate. Diavolul insa a bagat zanzanie intre ei si s-au certat. Dupa o vreme, Nechifor a simtit ca are nevoie de iertarea prietenul sau si s-a dus la el, a inghenunchiat si i-a cerut iertare, dar preotul a refuzat sa-l ierte!
In nenumarate randuri acesta s-a prosternat in fata preotului dar iertarea nu a capatat-o.

Se face ca veni vremea prigoanei si pentru preotul acela. Calaii l-au prins si l-au luat sa-l duca la esfod.
Nichifor a fost atunci cuprins de panica: preotul si prietenul sau avea sa moara si el avea sa ramana neiertat!
Disperat, Nichifor alerga in urma calailor strigand preotului:
- Parinte, da-mi iertarea, parinte, iarta-ma!
Parintele insa nici nu voia sa auda. El era mandru si fericit ca va muri martir pentru Hristos si deci ca se va numara printre mucenicii Domnului.
Nichifor implora iertarea iar preotul isi inalta mai abitir privirea spre cer.

Dar Dumnezeu nu indura chiar orice.
Asa se face ca, pana sa ajunga in piata mare, unde avea loc executia, Dumnezeu i-a luat preotului harul si, imediat, frica de moarte a pus stapanire pe batran care, smintindu-se, striga indata ca este gata a se va lepada de Hristos daca ii este lasata viata.
Auzindu-l, Nichifor incepu sa strige:
- Eu sunt crestin, eu il iubesc pe Hristos si sunt gata sa mor pentru El!

Batranul preot, care s-a lepadat de Hristos... a fost iertat si a inceput sa se inchine la idoli iar Nichifor a fost executat indata si astfel a intrat in ceata sfintilor Domnului, dandu-si viata din dragoste pentru EL!


Cu ale tale sfinte rugaciuni, Sfinte Nichifore, roaga-te pentru noi!
Amin



„În vremea aceea, luând pe Iisus, ostașii L-au scos afară ca să-L răstignească. Și L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăcește «Locul Căpățânii». Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Și, de la ceasul al șaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Iar la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lamá sabahtaní?, care se tălmăcește: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Iar unii din cei care stăteau acolo, auzind, ziceau: Iată, îl strigă pe Ilie. Și alergând unul, a înmuiat un burete în oțet, l-a pus într-o trestie și I-a dat să bea, zicând: Lăsați să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare. Iar Iisus, scoțând un strigăt mare, Și-a dat duhul. Atunci catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutașul care stătea în fața Lui, văzând că astfel Și-a dat duhul, a zis: Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! Și erau și femei care priveau de departe; între ele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, și Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El și Îi slujeau, și multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim.”
Marcu 15, 20, 22, 25, 33-41

joi, 8 februarie 2018

JUDECAM

... mult prea des pe altii, fara sa o facem si cu noi insine! Cu cat ne vom intelege slabiciunile si ne vom constientiza  pacatele, cu atat vom reusi  sa fim mai toleranti!
Si daca avem un pic de stima pentru propria noastra persoana, privirea ar trebui sa ni se opreasca mai intai asupra noastra.

„În vremea aceea arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu toată adunarea și legând pe Iisus, L-au dus și L-au dat lui Pilat. Și L-a întrebat Pilat: Tu ești Împăratul iudeilor? Iar El, răspunzând, i-a zis: Tu zici. Iar arhiereii Îi aduceau multe învinuiri, însă El nu le răspundea nimic. Atunci Pilat L-a întrebat: Nu răspunzi nimic? Iată câte spun împotriva Ta. Dar Iisus nimic n-a mai răspuns, încât Pilat se mira. Iar la sărbătoarea Paștilor le elibera un întemnițat, pe care-l cereau ei. Și era unul cu numele Baraba, închis împreună cu niște răzvrătiți, care în timpul răscoalei săvârșiseră ucidere. Și mulțimea, venind sus, a început să ceară lui Pilat să le facă precum obișnuia pentru ei. Iar Pilat le-a răspuns, zicând: Voiți să vă eliberez pe Împăratul iudeilor? Fiindcă știa că arhiereii Îl dăduseră în mâna lui din invidie. Dar arhiereii au întărâtat mulțimea ca să le elibereze mai degrabă pe Baraba. Iar Pilat, răspunzând, din nou le-a zis: Ce voi face, deci, cu Cel despre care ziceți că este Împăratul iudeilor? Ei iarăși au strigat: Răstignește-L! Însă Pilat le-a zis: Dar ce rău a făcut? Iar ei mai tare strigau: Răstignește-L! Și Pilat, vrând să facă pe placul mulțimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit.” MARCU 15: 1-15


miercuri, 7 februarie 2018

LEPADAREA DE HRISTOS

Nu stiu daca altii au preferinte din astea dar eu ii indragesc cei doi apostoli: pe Petru si pe Pavel!

M-am intrebat adesea de unde imi vine aceasta tandrete pe care o simt pentru cei doi si cred ca azi am inteles! 

Momentul lepadarii lui Petru este consemnat de toti cei patru evanghelisti - Marcu 13: 66-72, Matei 25: 69-75, Luca 22: 54-62, Ioan 18: 15-18, 25-27!

Lepadarea lui Petru este evident un gest de lasitate. El Il reneaga pe Invatatorul sau, caruia Ii spusese "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. "! 
Se leapada de El si nu oricum ci de trei ori si cu juramant! 

Dar aceasta este greseala care ridica, spre deosebire de Iuda care, fara pocainta, ramane daramat!
Petru  cade din statutul sau de Apostol dar caderea aceea ii va fi spre invatare de minte si de mare folos!

Cautand sa ma documentez pentru subiectul acesta, am dat peste un text de o frumusete desavarsita, pe care l-am postat mai jos. Este povestea asa-zisului proces al Mantuitorului, un film al evenimentelor extrem de percutant!

Daca ajungeti aici... nu va demobilizati de lungimea lui: nu veti simti cand il veti parcurge, si poate ca la final veti avea chiar lacrimi in ochi, cum mi s-a intamplat mie!

Palatul ocupat de Ana si Caiafa in Ierusalim se inalta deasupra unei curti dreptunghiulare, unde se intra printr-un vestibul boltit; la capatul departat al curtii era sala unde se adunase sinedriul care L-a condamnat pe Hristos la moarte. Doar doi dintre Apostoli, venindu-si in fire dupa spaima de la inceput, au urmat – desi cu teama si de departe – intune­cata procesiune a ostasilor care-L duceau din Gradina Ghetsimani pe Mantuitorul. 

Unul dintre ei, ucenicul cel iubit, care era cunoscut arhiereului, a fost lasat sa intre in curte fara a i se pune piedici, fara a incerca sa-si ascunda simpatiile sau identitatea. 
Nu s-a intamplat la fel si cu celalalt.(Petru) 
Galileean necunoscut, a fost oprit la intrare de portareasa, care avea, evident, porunca sa nu lase in curte oameni necunoscuti si dubiosi. Sa ne amintim ca saducheii se straduiau ca judeca­rea lui Iisus sa aiba loc fara nici un fel de publicitate, iar pre­zenta ucenicilor si adeptilor Lui nu era de dorit pentru jude­catori.

Era o noapte ingrozitoare, o noapte agitata, o noapte a banuielilor, iar Petru era slab si dragostea lui era ameste­cata cu teama; totusi, el s-a straduit sa se strecoare chiar in mijlocul primejdiosilor sai vrajmasi. 

Ioan l-a ajutat si, fiind cunoscut cu arhiereul, si-a folosit toata inraurirea pentru ca Petru sa fie lasat inauntru.

Cutezator si nechibzuit, ascunzand moti­vele bune care-l facusera sa vina acolo si prefacandu-se, pro­babil, ca a venit din simpla curiozitate, ca privitor intampla­tor, Petru a intrat in curte, s-a apropiat de focul care ardea in mijlocul ei si s-a asezat intre slugile arhieresti, care se incal­zeau acolo. Intre timp, de grupul din jurul focului s-a apropiat o slujnica a arhiereului si, uitandu-se bine la insul dubi­os a carui fata era bine luminata de flacara, l-a recunoscut si a strigat: "Si tu erai cu Iisus Nazarineanul"!

Petru s-a pierdut cu desavarsire: in jur era o multime de straini, il priveau cu dus­manie si banuiala cu fete intunecate. 

Sa recunoasca i se parea primejdios nu numai deoarece putea sa fie dat afara si lipsit astfel de posibilitatea de a vedea ce se va intampla, ci deoa­rece putea sa iasa si mai rau: o frica ascunsa si poate nu lip­sita de temei ii soptea cu viclenie ca ar putea sa fie arestat in calitate de complice al invinuitului, fiindca nici unul dintre ucenici nu stia care este acuzatia oficiala adusa Domnului si in ce masura erau afectati si ei. Daca Hristos era socotit un criminal politic periculos, evident ca ucenicii ar fi fost luati drept complici si tratati ca o banda de complotisti.

Ori­cum ar fi, teama ascunsa si ingrijorarea au pus stapanire pe Petru. Acesta a uitat ca nu demult, chiar in noaptea aceea, respinsese cu infierbantare orice posibilitate de a trada: "Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti… Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine" (Mt. 26, 33,35). A uitat si… s-a lepadat.
Fara indoiala, in acel moment lepadarea i s-a parut lui Petru doar evitare a unei primejdii inutile – dar s-a oprit insa doar la atat?

Vai! O minciuna atrage dupa sine, aproape inevitabil, alta

Daca ati spus o data un neadevar, sunteti deja siliti sa il sustineti, pentru a nu fi dati in vileag, si a va indrepta greseala intentionata sau nu si a o recunoaste sincer devine un lucru cu mult mai greu decat a spune adevarul de la inceput, fiindca atunci trebuie sa recunoasteti ca ati mintit – insa orgoliul nu va lasa sa faceti asta, si foarte repede „abaterea de la adevar” neintentionata devine negare constienta a acestu­ia. Exista multi oameni nefericiti, care odata cazuti in plasele propriei lor minciuni, negasind in sine puterea de a le rupe printr-o recunoastere hotarata si cinstita, stau incurcati mult timp in ele si sfarsesc prin a se impaca cu minciuna atat de mult, incat aceasta incepe sa li se para adevar.

Tagaduirea lui Petru a fost, poate, crezuta pentru o vre­me, fiindca era foarte fatisa si insistenta, insa ea i-a adus aminte de primejdie. Ca un vinovat, se retrage de langa foc la intrarea in curte, cand s-a auzit cantarea cocosului – care­ia Petru, dupa toate aparentele, nu i-a dat atentie. Tradarea pe care Domnul i-o prezisese L-a urmarit si acolo.

Slujnica L-a aratat celorlalte slugi ce se aflau in apropiere ca pe un ins care fusese, fara urma de indoiala, impreuna cu Iisus Galileeanul. Minciuna i s-a parut atunci mai mult decat indispen­sabila si, pentru a se asigura impotriva banuielilor, Petru a intarit-o cu juramant. Acum insa fuga era deja cu neputin­ta, nu ar fi facut decat sa confirme banuielile, asa ca Petru, posomorat, a hotarat sa se alature iarasi grupului nepriete­nos si inclinat spre suspiciuni care statea in jurul focului.

A trecut un ceas intreg. Pentru Petru a fost un ceas cum­plit, de neuitat. Simtamantul apasator al minciunii si consti­inta primejdiei crescande aveau o inraurire deprimanta asu­pra firii lui nervoase, impulsive. Dialectul lui galileean, vioiciunea innascuta a caracterului, imbinata acum cu cea mai mare sfiala, deosebitul interes fata de stirile despre mersul judecatii asupra lui Iisus, precum si o multime de alte imprejurari, se intorceau acum tot mai mult impotriva lui Petru. 

Evident, cu toata lepadarea lui, nu se bucura de incredere, si brusc, unul dintre cei ce stateau imprejurul focului i s-a adre­sat iarasi: "Cu adevarat esti dintre ei, caci esti si galileean si vor­birea ta se aseamana, iar altul a adaugat: Nu te-am vazut eu pe tine, in gradina, cu El?" (In 18, 26).

Cum i s-a oprit inima in piept lui Petru cand a auzit cuvintele acestea, care nu prevesteau nimic bun! 

A increme­nit de groaza, dupa cum spune Ioan Gura de Aur, si, uitand de toate, a inceput sa se jure ca nu-L cunoaste pe Hristos. Si deodata a cantat cocosul! Petru si-a amintit prezicerea Domnului: inainte de a canta de doua ori cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine.

Si-a amintit si cum il asigura de dra­gostea si devotamentul sau, a inteles ca L-a tradat, si-a inte­les caderea – si in aceeasi clipa, ne spune Evanghelistul Luca, "Domnul, intorcandu-Se, l-a privit de departe pe Petru."

O, privirea aceea! In ea nu era repros, nu era nemultumi­re, in ea era numai suferinta si o tristete de nedescris! 


Petru a tinut minte privirea aceea tacuta tot restul vietii. Aceea a fost privirea de ramas-bun pe care Domnul i-a daruit-o uceni­cului Sau inflacarat, insa nestatornic – si cat de graitoare a fost! In ea, Petru a citit ca nu s-a ascuns de Domnul caderea lui, ca invatatorul i-a auzit lepadarea, juramintele nebunesti, si ca marea Lui inima iubitoare a fost ranita de o intrista­re adanca.

Mantuitorul suferea  si in aceasta avea o parte de vina unul dintre cei mai buni ucenici ai Lui.
Privirea aceea a starnit in sufletul lui Petru o durere mis­tuitoare. Parca i s-a infipt in inima un ac ascutit si rece atunci cand a inteles fatala insemnatate a lepadarii cu juramant, de a carei greutate duhovniceasca poate ca nu-si daduse pe deplin seama pana atunci.
Si "Iesind afara, a plans cu amar"(Lc. 22, 62).

Sa ramana in gloata aceea grosolana, intre oameni nepasatori sau dusmanosi, nu mai putea. I se sfasia sufletul de suspine. Necuprin­sa amaraciune, cum nu mai traise, pesemne, niciodata, nu putea fi ascunsa sub masca curiozitatii nepasatoare. Voia sa planga, sa geama, sa se bata cu pumnii in piept si sa zaca in tarana, simtind asupra sa cumplita, strivitoarea greutate a pacatului si a durerii.

A iesit, iar noaptea intunecata l-a primit in bratele sale cu amaraciunea lui, cu mahnirea lui cu tot. Si in acea noapte nimeni nu s-a simtit mai singur decat Apostolul Petru, care-si plangea tradarea in chinurile constiintei rascolite, strapungatoare.

Pentru ce plangea Petru?

In viforul de ganduri si simtaminte ce se starneste de obi­cei intr-un suflet sensibil care a fost tulburat de pacat este intotdeauna greu sa faci lumina pe deplin. Acolo sunt atatea crampeie de ganduri lipsite de limpezime, de amintiri fuga­re, de amare pareri de rau, de muscatoare reprosuri impotriva propriei slabiciuni!  Nu se face auzita doar soapta mincinoa­sa a indreptatirii de sine, iar orgoliul se ascunde, ca un caine batut, de biciul constiintei tulburate – insa in acest haos de trairi sufletesti exista intotdeauna o idee centrala, un senti­ment fundamental, din care se nasc toate celelalte cum zboa­ra scanteile marunte dintr-un fier incins batut pe nicovala.

Pentru Petru, acest sentiment fundamental era dragostea [ranita]. Amaraciunea lui era amaraciunea unei inimi nobile, iubitoare. A iubi atat de puternic, atat de neprecupetit ca Petru, si a-L [rani] pe Cel iubit, tradandu-L, cu atata groso­lanie, cu atata lipsa de mila, fara macar a intelege bine cum s-a putut intampla una ca asta, era insuportabil de greu. 

In acele clipe i se parea ca nu poate fi nimic mai rau si ca totul este pierdut.
Probabil ca se gandea:
„Dumnezeule mare! Singur m-am scos din randul ucenicilor Lui, singur m-am lipsit de fericirea de a fi unul dintre apropiatii Lui, cu care El impartea necazurile si bucuriile Sale, carora le incredinta gandurile Sale cele mai intime, carora le-a daruit toata inima Sa mare, atotcuprinzatoare! Singur m-am lipsit de iubirea si binecu­vantarea Lui, am renuntat la ceea ce intotdeauna a fost pen­tru mine lucrul cel mai de pret in viata – si niciodata, nicio­data nu ma va mai numi Apostol al Sau, prieten al Sau! Dar eu Il iubesc! Nu pot sa-mi insel inima, care se chinuie si geme atat de tare cand ma gandesc cat de adanc L-am jignit!
„Nu-L cunosc pe Omul Acesta”, am zis. Nu-L cunosc! Nu-L cunosc pe Invatatorul meu, cu Care am umblat ani intregi printre fiii lui Israel, cu Care mi se parea ca m-am inrudit sufleteste fara putinta de ruptura, de la Care am pri­mit atata grija, atata dragoste nemeritata si milostivire atotiertatoare, de la Care am auzit atatea mari cuvinte ale vietii, pe care le adunam cu ravna lacoma, ca pe niste margaritare de pret care cadeau din gura Lui binecuvantata! El ne-a dat atat de mult!  Cu mana darnica a risipit ina­intea noastra atatea comori ale cunoasterii dumnezeiesti; neobosit, cu rabdare nemarginita, cu blanda ingaduinta fata de grosolania si prostia noastra, El ne-a invatat mereu cuvin­tele vietii vesnice, dorind sa ne aduca in Imparatia Sa si sa ne dea fericirea fara sfarsit. El ne-a dat totul: puterile Sale, dragostea Sa, descoperirile Sale, iar acum este gata sa dea sange­le Sau, viata Sa… Si cum L-am rasplatit eu pentru dragostea si mila Lui jertfelnica?!
Printr-o lepadare rusinoasa!
Da, m-am lepadat! M-am lepadat tocmai atunci cand avea mai multa nevoie de sprijin. Este batjocorit, este cleve­tit, este ocarat si batut. I se pregateste osanda de moarte si n-are cine sa-L mangaie. In jur sunt doar vrajmasi, oameni plini de ura, care se bucura cu rautate de necazul Lui! Cat de pretioasa e pentru El acum chiar si o singura privire milostiva – nici macar un cuvant spus cu voce tare, ce poate doar sa atraga primejdia si se ineaca neputincios in suvoiul voci­lor dusmanoase, ci un chip milos in mijlocul acestei gloate crude si fara mila! Si pesemne ca El cauta cu privirea in jurul Sau tocmai un asemenea chip datator de imbarbatare…
"Am asteptat pe cel ce m-ar milui, si nu era, si pe cei ce m-ar man­gaia, si nu i-am aflat" (Ps. 68, 24) 
 
S-a uitat si m-a vazut, dar ce a gasit in mine? Un tradator fricos, viclean, in stare doar sa dea incredintari mincinoase despre dragostea si daruirea lui atunci cand in jur e liniste si poate fi sigur ca va lua parte la slava viitoare. Indata ce au palit nadejdile acestea, indata ce a suflat vantul rece al primejdiei si al amenintarii restris­tilor, ce s-a ales de aceste incredintari, de aceste juraminte mincinoase?! Totul a fost uitat! M-am jurat inaintea Lui ca o sa-mi dau viata pentru El, dar de lepadat nu o sa ma lepad, iar aici m-am jurat cu si mai multa osardie ca nu-L cunosc si ca n-am nimic de-a face cu El… Acesta este pretul juramintelor mele! Si ce durere va fi strans inima-I chinuita atunci cand a bagat de seama ca de El se leapada ucenicul de la care era in drept sa astepte credinciosie…
M-am lepadat… El n-a primit de la mine nici o privire pli­na de mila, nici un semn de imbarbatare! L-am lasat singur, trist si lipsit de aparare in mijlocul acestor fiare care Il chinuie, Il bat, Il batjocoresc si Il scuipa. In acest pahar al patimirilor si necazului, eu, care eram socotit ucenic si prieten al Lui, am adaugat atat de multa amaraciune, fara indoiala mai dureroasa decat aceste batjocuri si batai! Sa fii lovit de cine­va apropiat, de un prieten, este cu mult mai greu decat sa fii lovit de un vrajmas…
El m-a numit «piatra». Mi-a incredintat sarcina de a-i intari pe fratii mei…O, cat de crud I-am batjocorit nadejdile! Piatra s-a prefacut intr-o gramada de praf risipit de vant, iar cei pe care trebuia sa-i intaresc s-au dovedit a fi mai buni, mai vrednici, mai tari ca mine, fiindca ei nu s-au lepadat, cum am facut eu!
Si doar m-a prevenit. Cu grija blanda m-a prevenit cu privire la ispita ce ma astepta, la primejdia tradarii, dar n-am crezut. N-am crezut, uitand ca El stie inima mea mai bine decat eu insumi. In mandria mea nebuneasca, in oarba mea incredere in sine, eram incredintat ca nu se poate asa ceva. Chiar ma socoteam piatra neclintita, diamant al credintei si daruirii! Am uitat chiar si lectia pe care mi-a dat-o cand era sa ma inec din pricina putinatatii credintei, dar am fost izba­vit de mana Lui!

O, dragul meu, iubitul meu invatator! Iarta-ma pe mine, necredinciosul si ticalosul Tau ucenic! Iarta-mi putinatatea de suflet, tradarea cea rusinoasa! Tu vezi inima mea, Tu stii tot ce este in om! Tu stii ca Te iubesc… Nu indraznesc sa-Ţi spun ca Te iubesc mai mult decat toti ceilalti, nu indraznesc sa-Ţi spun ca si daca toti se vor sminti intru Tine, eu nu ma voi sminti, fiindca vad cu totul altceva: nimeni nu s-a lepa­dat, nimeni nu s-a smintit in afara de mine! Dar eu, nevred­nicul si slabul, totusi Te iubesc, si inima mea este plina de durere, groaza si mahnire nepovestita. Iarta-ma daca poti, daca pacatul meu poate fi iertat! Stiu ca Tu poti! In marea Ta blandete, in dumnezeiasca Ta ingaduinta, Tu esti gata sa ierti de saptezeci de ori cate sapte pacatosului care se caieste. Tu poti sa ierti, dar eu… Cred ca niciodata n-o sa-mi iert si n-o sa mi uit caderea!“

Si Apostolul Petru nu si-a uitat-o. Ucenicul lui, Sfantul Clement, istoriseste ca toata viata, la cantarea de noapte a cocosului, ingenunchea si, scaldat in lacrimi, se caia pentru lepadarea sa si cerea iertare, macar ca Domnul Insusi il iertase la scurta vreme dupa Inviere. 


O alta traditie bisericeasca spune ca, de plansul des si amar, ochii Sfantului Petru erau rosii intotdeauna.

Noua faradelegea lui Petru ni se pare neinsemnata, ca doar in sufletul lui ramasese acelasi ucenic credincios si iubitor, ca doar lepadarea lui n-a fost sincera, ci rostul ei era numai oco­lirea primejdiei si, poate, a alungarii din curtea arhiereului, care i-ar fi rapit putinta de a-L vedea pana la sfarsit pe Inva­tatorul sau si a afla rezultatul judecatii savarsite asupra Lui. 

Care dintre noi n-ar fi facut la fel in imprejurari asemanatoa­re?

Pacatul lui Petru poate fi definit nu ca tradare adevarata, ci ca lipsa de indrazneala si de tarie in credinta si ca refuz al marturisirii fatise.

Si totusi, acest pacat i s-a parut extrem de grav insusi Apostolului, iar Biserica veche nu ingaduia asemenea lepa­dari, nici macar in vremea cumplitelor prigoane din partea paganilor, lipsindu-i pe cei ce pacatuiau astfel de impartasi­rea bisericeasca. 

Sfintii Parinti ai Bisericii au aceleasi vederi. 

Acelasi Apostol Petru, dupa lectia pe care a trait-o, spune in prima sa Epistola: "Sa fiti gata totdeauna sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea voastra, dar cu blandete si cu evlavie " (I Pt. 3,15-16).

Sa ne amintim si cuvintele rostite de Domnul Insusi cu mult timp inainte de patimirile Sale:

De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului Se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri (Lc. 9, 26).

Oricine va marturisi pentru Mine inain­tea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu, iar cel ce se va lepada de Mine inain­tea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu (Lc. 12,8-9) 

Infricosatoare amenintare! Si cu cata usurinta ne lepadam noi de Hristos chiar si in imprejurari nu atat de grele ca cele in care s-a gasit Sfantul Apostol Petru! 

Sa ne amintim de tre­cutul nostru: cat de des ne-am rusinat in fata celor care batjocoreau numele lui Dumnezeu! Cat de des am tacut inain­tea clevetitorilor si ne-am purtat de parca nu L-am cunoaste deloc pe Mantuitorul si n-am dorit sa stim nimic de El! Cat de des, in desarta flecareala lumeasca, am ascultat anecdote hulitoare si nu am indraznit sa spunem nimic, temandu-ne sa-L oprim pe hulitor cu seriozitate! Cat de des am fost biru­iti de ispite cu totul neinsemnate! Cat de des, in nereusi­te si neplaceri, am cartit impotriva lui Dumnezeu si ne-am departat de El inciudati ca nu ne ajuta in problemele noastre si nu ne indeplineste rugaciunile noastre! O singura privire, o singura vorba, o singura obiectie sau intrebare pusa la vreme nepotrivita, o neplacere cat de marunta, un lucru de nimic sunt adeseori pentru noi ocazii de a ne lepada de Iisus Hristos si de invatatura Lui

Vedem aceasta mai ales in vre­murile de acum: pana si oamenii care in adancul sufletului se considera credinciosi se leapada cu cea mai mare usurinta de credinta lor, declarandu-se oficial necredinciosi din tea­ma ca-si vor pierde locul de munca sau castigurile si uitand ca omul n-are nici un folos daca dobandeste intreaga lume pierzandu-si in schimb sufletul. Se tem de o privire nemultumita, de o incruntare a sefului lor, si nu stiu ce sa mai faca pentru a inlatura orice banuiala ca sunt religiosi – dar cel ce se leapada de Hristos inaintea oamenilor va fi lepadat inain­tea ingerilor lui Dumnezeu!

De ce din punctul de vedere al invataturii crestine lepada­rea de Hristos, chiar si pur exterioara, prefacuta, este totusi considerata un pacat grav?

Mai intai de toate, orice minciuna, oricare ar fi scopul ei, este un pacat, si nimic nu o poate indreptati, fiindca cel din­tai pricinuitor al minciunii este diavolul.

El de la inceput a fost ucigas de oameni, spune Domnul, si nu a stat intru ade­var, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii (In 8,44).

Slujirea lui Dumnezeu trebuie sa fie curata, fara pri­hana, si nu ingaduie minciuna. In domeniul relatiilor moral-religioase minciuna nu duce niciodata la urmari bune, chiar daca ni s-ar parea altfel. Chiar daca, poate, castigam ceva din ea in sensul bunastarii materiale, pe de alta parte minciuna aduce mari daune morale celui ce minte, si aceasta dauna nu este acoperita de castigul obtinut, in virtutea simplului fapt ca adevaratul crestinism nu nazuieste niciodata spre bunas­tarea exterioara, o nesocoteste si pune pe primul plan, mai intai de toate, atingerea desavarsirii morale.

Daca omul, intr-un moment critic, nu gaseste in sine bar­batia de a-L marturisi fatis pe Mantuitorul si Domnul sau, asta dovedeste ca este slaba credinta lui si ca motivele lega­te de teama, de confortul lumesc, de bunastarea pamanteas­ca sunt mai puternice in el decat iubirea de Dumnezeu – iar in acest caz cade sub osanda rostita in Apocalipsa Sfantu­lui Ioan Teologul catre ingerul Bisericii din Laodiceea:
Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici fierbinte… Asa, fiindca esti caldicel –nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea (Apoc. 3, 15-16).

De la crestin se cer devotament si credinciosie fata de Dumnezeu, fara frica de amenintari sau de patimiri  sau de moarte. Fii credincios pana la moarte, si iti voi da cununa vietii (Apoc. 2,10).

Daca lepadarea este un mare pacat din punctul de vede­re al moralitatii personale, in plan bisericesc-comunitar ea este un pacat si mai grav. Pe marturisirea mucenicilor si a ucenicilor credinciosi ai Mantuitorului Hristos s-a intarit, a crescut si pana la urma a cucerit lumea Biserica. Dimpotriva, orice lepadare, orice sovaiala in credinta a madularelor ei sla­be si nestatornice i-au intarziat cresterea si au descompus-o launtric. Tentatia slabiciunii si lasitatii e foarte mare, si orice exemplu individual de lepadare este urmat fara intarziere de cei fricosi si putin credinciosi, care isi justifica fapta aratandu-i pe cei ce s-au lepadat de Hristos inaintea lor, fiindu-le absolut indiferent daca lepadarea acelora a fost adevarata sau prefacuta.

Iata de ce Biserica a luat masuri aspre fata de toti cei ce s-au lepadat, chiar daca lepadarea lor a fost prefacuta, de fri­ca chinurilor si a mortii.

Pricina caderii Apostolului Petru e limpede: infumura­rea si increderea in sine. "Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti", spune el.
Prin aceasta fagaduinta increzuta el se pune mai presus de restul uceni­cilor si parca chiar ii osandeste pentru ca n-au dragostea si devotamentul lui fierbinte. 


Nu incape indoiala ca Il iubes­te pe Domnul cu toata inflacararea firii sale cinstite, sincere, si ca doreste cu adevarat sa-I ramana credincios pana si sub amenintarea mortii, insa uita un lucru: uita ca niciodata, in nici un fel de imprejurari, omul nu se poate bizui pe propri­ile puteri si nu se poate pune chezas pentru felul in care se va purta daca nu se sprijina pe ajutorul dumnezeiesc, fiind­ca Domnul spune: Fara Mine nimic nu veti putea face (In 15, 5).

Iar cand omul nadajduieste in sine, uitand de Dum­nezeu, harul dumnezeiesc il paraseste si, lasat de capul sau, omul cade inevitabil, prin aceasta cadere cunoscandu-si in chip dureros neputinta morala. 
Aceste lectii sunt ingadui­te de iubirea dumnezeiasca pentru a-L invata pe om smere­nia. Ele sunt absolut necesare, deoarece fara ispite si caderi omul nu isi cunoaste slabiciunea, iar daca n-o cunoaste nu se poate lipi de Dumnezeu cu tot sufletul ca sa caute doar in El ajutor si sprijin in lupta pentru mantuirea sa – si acest ajutor haric El il trimite nu celor increzuti, ci celor smeriti. 

Se vede ca Apostolului Petru ii trebuia o asemenea lectie de smerenie, si el, dupa ce a invatat, in lacrimile si durerile pocaintei, aceasta lectie, marturiseste deja cu tarie inaintea cititorilor Epistolei sale:Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. Deci, smeriti-va sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ca El sa va inalte la timpul cuvenit. Lasati-I Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Pt. 5, 5-7).

LECTIILE POCAINTEI
  • Iata prima lectie importanta pe care ne-o da istorisirea evanghelica despre lepadarea lui Petru: lectia smereniei, lec­tia nadajduirii doar in ajutorul lui Dumnezeu, lectia nece­sitatii de a ne incredinta cu totul voii lui Dumnezeu si de a cauta doar in ea reazem si mantuire.
  • A doua lectie care reiese din aceasta istorisire este cea pri­vitoare la conditiile pocainteiPetru a cazut, insa n-a pierit, asa cum a pierit, in dezna­dejdea sa, Iuda. Daca ingerul nevinovatiei L-a parasit, ingerul pocaintei i-a intins cu blandete mana, si in aceasta pocainta Petru si-a gasit iertarea si mantuirea.
Ce simtaminte s-au rasfrant in pocainta lui Petru si au facut-o roditoare? Stim ca Domnul a luat aminte spre aceasta pocainta si i-a daruit iertare Apostolului Sau ce pacatuise.
Am vazut deja ca in pocainta Apostolului Petru simta­mantul de temelie a fost cel al iubirii [ranite], constiinta ama­ra a faptului ca prin pacatul sau L-a jignit, L-a intristat pe Domnul, Care-l iubea si era iubit de el. Din aceasta consti­inta se si naste acel simtamant al smereniei si frangerii de ini­ma care este conditia indispensabila a pocaintei adevarate, deoarece "inima infranta si smerita Dumnezeu n-o va urgi­si" (Ps. 50), dupa cum spune Prorocul David, iar altundeva: "A
proape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul ii va mantui "(Ps. 33).

Pocainta noastra nu este nici pe departe patrunsa intot­deauna de simtamantul acesta, si ca atare nu poate fi totdeauna primita. In practica pastorala a Tainelor bisericesti se pot observa foarte clar diverse tipuri de pocainta, ce se deosebesc intre ele prin motivele si dispozitia sufleteasca a penitentilor.
  • Cel mai des se intalneste spovedania intemeiata pe pura obisnuinta, fara participarea vreunui sentiment. Cel ce se spovedeste isi insira apatic pacatele, iar uneori nici nu-si da macar osteneala sa si le aminteasca, cerand sa faca asta in locul lui preotul, si la fiecare intrebare raspunde nepasator: „Am pacatuit, parinte”, gandindu-se doar cum sa scape mai repede de aceasta obligatie neplacuta si sa primeasca dezle­garea. Intr-o asemenea spovedanie nu exista nici frangere de inima, nici smerenie, si este greu, de presupus ca ea poate fi primita de Dumnezeu, fiindca nu poate decat sa jigneasca marirea si dreapta Lui judecata. In ea nu exista constiinta propriei vinovatii, nici dorinta si intentia de indreptare, si ca atare nu poate dobandi iertare.
De ce acesti crestini caldicei considera, totusi, ca trebuie sa se apropie de Tainele Spovedaniei si Impartasirii? 
Cauza consta intr-o conceptie gresita asupra Tainei, care-i atribuie acesteia o lucrare pur mecani­ca, de genul "ex opere operato" din catolicism. 
Or, trebuie sa tinem bine minte ca, daca ne putem impartasi cu Sfintele Taine nu „spre tamaduirea sufletului si a trupului“, ci „spre judecata si spre osanda“, si prin Taina Pocaintei putem, in loc de a primi dezlegarea pacatelor, sa-L maniem si mai tare pe Dumnezeu.
  • Exista un alt fel de pocainta, a carei temei este orgoliul, mandria, si care se intalneste cu precadere la oamenii care abia au inceput nevointa constienta a vietii crestine, atunci cand ravna (adeseori fara discernamant) nu este inca tempe­rata de smerenie si de constiinta propriei neputinte. Manat de primele impulsuri ale osardiei, omul se avanta spre Dumnezeu, spre rasplata chemarii de Sus (Filip. 3, 14), nazuieste sa atinga cat mai degraba treptele cele mai inalte ale desa­varsirii, ia asupra sa tot felul de nevointe, uneori chiar pes­te puteri. La inceput totul merge bine. Succesele sunt vadi­te si neindoielnice. S-ar parea ca mai ramane numai un mic efort pana la idealul desavarsirii crestine, care este sfintenia – si fiind inca in necunostinta de faptul ca aceasta desavar­sire se dobandeste prin osteneala grea si prin exercitiu indelungat, omul incepe sa se admire singur si sa-si admire succe­sele. 
Vai! Tocmai aici il pandeste ispita crancena… Un singur pas gresit si urmeaza o cadere ingrozitoare; pacatul savarsit pe neasteptate il desteapta pe om din visarile orgolioase! Se destrama inchipuirile de sfintenie, se risipesc iluziile despre propria desavarsire… Omului incepe sa i se para ca s-a pra­valit si mai jos decat era inainte, si atunci in suflet se naste sentimentul tulbure al ciudei pe sine insusi, pe imprejurari, chiar si pe Dumnezeu, pentru „greseala ireparabila”, care ar fi putut fi prevenita; sunt nimicite dintr-un foc toate succesele obtinute si toate roadele sfortarilor incordateIn acest moment poate lua nastere dezamagirea si chiar deznadejdea inversunata. Este acelasi sentiment pe care il traieste picto­rul talentat care, printr-o trasatura de penel neindemanatica, imprudenta, si-a stricat capodopera – rodul inaltei inspiratii si efortului perseverent. Sentimentul acesta poate fi insotit de frangerea inimii, insa aici, bineinteles, nu exista smerenie, caci la temeiul lui se afla mandria si orgoliul dezamagit.
  • Uneori, pocainta se bazeaza pe sentimentul de frica. Omul se teme de judecata viitoare, se teme de pedeapsa si vrea sa dobandeasca iertare. Acest fel de pocainta este mai presus decat cele doua de mai inainte, insa nu este totusi desavarsit. Aici exista, fara indoiala, smerenie, insa frangerea inimii poate sa lipseasca.
  • In fine, forma cea mai inalta a pocaintei adevarate este pocainta Apostolului Petru. Omul se intristeaza pentru ca prin pacatul sau L-a intristat si L-a maniat pe Tatal Ceresc, Care-l iubeste si este iubit de el; isi da seama ca pacatul sau este o grea nerecunostinta fata de El ca raspuns la toate bine­facerile Lui, si plange pentru ca pacatul l-a indepartat de Cel iubit. Intr-o asemenea pocainta e si smerenie, si frangere de inima.
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)
„În vremea aceea, vorbind Iisus cu ucenicii Săi, a venit Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doispre­zece, și cu el mulțime de oameni cu săbii și cu ciomege, trimiși de arhierei, de cărturari și de bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Cel pe Care-L voi săruta, Acela este. Prindeți-L și duceți-L cu pază. Și, venind, îndată s-a apropiat de El și I-a zis: Bucură-te, Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El și L-au prins. Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoțând sabia, a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea. Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Și, lăsându-L, au fugit toți. Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânză de in pe trupul gol, și l-au prins. El însă, smulgându-se din pânza de in, a fugit gol. Și L-au dus pe Iisus la arhiereu și s-au adunat acolo toți arhiereii și bătrânii și cărturarii. Iar Petru, de depar­te, a mers după El până a intrat înăuntru în curtea arhiereului și ședea împreună cu slujitorii, încălzin­du-se la foc. Arhiereii și tot sfatul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L dea la moarte, dar nu găseau. Că mulți mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Și ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână și în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi. Dar nici așa mărturia lor nu era la fel. Atunci, ridicându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc aceștia împotriva Ta? Iar El tăcea și nu răspundea nimic. Iarăși L-a întrebat arhiereul și I-a zis: Ești tu Hristos, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâșiindu-și hainele, a zis: Ce trebuință mai avem de martori? Ați auzit blasfe­mia. Ce vi se pare vouă? Iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte. Și unii au început să-L scuipe și să-I acopere fața și să-L bată cu pumnii și să-I zică: Prorocește! Și slujitorii Îl loveau cu palme­le. 
Și, Petru fiind jos în curte, a venit una din slujni­- cele arhiereului și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el și a zis: Și tu erai cu Iisus Nazarinea­nul. El însă a tăgăduit, zicând: Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici. Și a ieșit afară, înaintea curții; și a cântat cocoșul. Dar slujnica, văzându-l, a început iarăși să spună celor de față că acesta este dintre ei. Iar el a tăgăduit iarăși. Însă, după puțin timp, cei de față ziceau iarăși lui Petru: Cu adevărat ești din­tre ei, căci ești galileean și vorbirea ta se aseamă-­ nă. Iar el a început să se blesteme și să se jure: Nu știu pe Omul acesta despre care ziceți. 
Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Iar Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înain­te de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și a început să plângă. Iar dis-de- dimi­neață, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu toată adunarea și legând pe Iisus, L-au dus și L-au dat lui Pilat.” Marcu 14: 10_42

marți, 6 februarie 2018

Doamne, fereste-ne!


Bunica mea, Domnul sa o aiba in paza, zicea adesea:
 
"Cand cineva greseste e indicat sa zici  "Doamne, fereste!",   sa nu te miri rautacios, dezaprobator si sa-l judeci ... caci
Domnul te ajuta sa intelegi ca si tu poti gresi si te vei smeri!" 

Siguranta de sine cere probe si probele  te smeresc   si poate mai adanc decat banuiesti! 
Intocmai lui Petru care nu putea sa creada ca se va lepada vreodata de Iisus. Si totusi a facut-o! Si nu o data ci de trei ori!

Te miri in chip judecator de cele pe care le fac altii? Vei avea parte sa intelegi cum de le-au facut... pe propia-ti piele!

De aceea e bine sa nu judecam pe nimeni si pentru tot ce nu corespunde cu intelegerea si normele noastre sa zicem... " Doamne, fereste-ma!"

„În vremea aceea Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece, s-a dus la arhierei ca să-L vândă pe Iisus. Și, auzind ei, s-au bucurat și au făgăduit să-i dea bani. De aceea el căuta cum să-L dea lor la timpul potrivit. Iar în ziua cea dintâi a Azimelor, când jertfeau Paștile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voiești să mergem să pregătim, ca să mă­nânci Paștile? Și a trimis doi dintre ucenicii Lui, zicându-le: Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om ducând un ulcior cu apă; mergeți după el. Și unde va intra, spuneți stăpânului casei că Învăță­torul zice: Unde este încăperea în care pot să mănânc Paștile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foișor mare, așternut gata. Acolo să pregătiți pentru noi. Și au ieșit ucenicii și au venit în cetate și au găsit așa precum le-a spus și au pregătit Paștile. Și, făcându-se seară, a venit cu cei doisprezece. Pe când ședeau la masă și mân­cau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde. Atunci ei au început să se întristeze și să-I zică, unul câte unul: Nu cumva sunt eu? Iar El le-a zis: Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu Mine în blid. Că Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut. Și, mâncând ei, Iisus a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și le-a dat lor, zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Apoi, luând paha­rul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți. Și a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăția lui Dumnezeu. Și, cântând laude, au ieșit la Muntele Măslinilor. Și le-a zis Iisus: Toți vă veți sminti, că scris este: «Bate-voi păstorul și se vor risipi oile»; dar, după învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea. Iar Petru I-a zis: Chiar dacă toți se vor sminti întru Tine, totuși eu nu. Și i-a zis Iisus: Adevărat grăiesc ție că tu astăzi, în noaptea aceas­ta, mai înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. El însă spunea mai stăruitor: Și de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgă­dui. Și tot așa ziceau toți. Și au venit la un loc al cărui nume este Ghet­simani, și acolo a zis către ucenicii Săi: Ședeți aici până ce Mă voi ruga. Și a luat cu El pe Petru și pe Iacov și pe Ioan și a înce­put a Se tulbura și a Se mâhni; și le-a zis lor: Întris­tat este sufletul Meu până la moarte. Rămâ­neți aici și privegheați. Și, mergând puțin mai îna­inte, a căzut cu fața la pământ și Se ruga ca, de este cu putință, să treacă de la El ceasul acesta. Și zicea: Avva, Părinte, toate sunt Ție cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiești. Apoi a venit la ucenici și i-a găsit dormind și a zis lui Petru: Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas? Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită, căci duhul este osârduitor, dar trupul nepu­tincios. Și, iarăși mergând, S-a rugat, același cu­vânt zicând; apoi, venind iarăși, i-a găsit dor­mind, căci ochii lor erau îngreuiați și nu știau ce să-I răspun­dă. Și a venit a treia oară și le-a zis: Dormiți de acum și vă odihniți! E gata, a sosit cea­sul. Iată, Fiul Omului este dat în mâinile păcăto­șilor. Sculați-vă să mergem. Iată, cel ce M-a vândut s-a apropiat.”
MARCU 14: 10 - 42

luni, 5 februarie 2018

OSANA

Oricat s-ar declara omul de capabil sa-L urmeze pe Dumnezeu in chip... prietenesc, fara norme si nevointe, realitatea ne arata ca nu este posibil!  
Omul este slab si cazator! Si fara reguli nu se poate inainta sfarsind in devalmasie! 

Oricat ne-am impotrivi nevoii de a ne fi frica, fara ea nu e cu putinta!

Desigur lumea de azi incearca sa deturneze ceea ce odata insemna bunul simt si care implica si un soi de frica. Copiilor nu le mai este frica de parinti, de profesori, de note proaste... dar le este frica sa nu-si sparga telefonul sau tableta! 


Dar ce e frica de Dumnezeu? Poate termenul nu este suficient de cuprinzator.
Frica de Dumnezeu implica respect, rigoare, reguli, ascultare.

Desigur, El e bun, drept, iertator... dar nu putem sa-L tratam ca pe prietenul cu care mergem la o bere!Dumnezeu este deasupra tuturor lucrurilor!
Ce vrea El de la noi? Sa ne salveze.
Nu o face cu forta caci libertatea ne-a daruit-o tocmai ca atasamentul nostru sa fie autentic! 
Dumnezeu nu vrea de la noi  altceva decat  respect, un respect constient, profund, imbinat cu dragoste si recunostinta, cu iubire si dorinta de a fi cu adevarat fiii cei smeriti primiti cu bratele deschise in casa tatalui mult milostiv!
Si atunci, strigatele multimii, la intrarea Mantuitorului in Ierusalim; suna altfel!
«Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!» 


„În vremea aceea S-a apropiat Iisus de Ierusalim și a venit în Betfaghe și în Betania, lângă Muntele Măslinilor, și a trimis pe doi dintre ucenicii Săi și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta? spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la o răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și ei și-au pus hainele pe el, iar Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!» Binecuvântată este Împărăția ce vine, a părintelui nostru, David! Osana întru cei de sus! Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur, iar vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.”