sâmbătă, 25 iunie 2022

A JUDECA PE CELALALT - UN PACAT IMPOTRIVA LUI HRISTOS


„Zis-a Domnul: Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și, iată, bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu puneți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.”

Pericopa evanghelica, propusa noua astazi spre meditatie, este foarte interesanta. Pe de o parte, ne cam arata obrazul, iar pe de alta parte ne pune in fata anumite aparente contradictii!

"Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura." zice Mantuitorul in Cuvantarea Sa!

La prima vedere, lucrurile par clare
.,
Ne punem insa intrebarea:
oare noi chiar nu trebuie să-i mustrăm pe frații noștri atunci când păcătuiesc?

Daca suntem atenti la citirile din Noul Testament, observam ca, despre judecarea si mustrarea aproapelui, unele afirmatii par sa se bata cap in cap .
  • „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Ro,14, 4) ;
  • „De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.” (1 Co. 4, 5)
  • „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.” (2Tim, 4)
Pentru ca sa ne punem definitiv pe ganduri, iata si un pasaj, chiar din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul Insusi are următorul discurs:
De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 15-17) ! 

Domnul ne recomandă, iata, să-l mustrăm totusi pe cel ce ne greșește, dar... în taina, fără să știe nimeni! Ba chiar să aducem și alți oameni, pentru a-l convinge de răul făcut!

„Dacă este adevărat că nu trebuie să judeci, cum a statornicit Iisus Hristos atâtea persoane, nu numai pentru a mustra, ci chiar pentru a-i pedepsi pe cei ce păcătuiesc?” se intreaba insusi Sf. Ioan Gură de Aur.

Inainte ca noi sa devenim judecatori, Domnul Iisus Hristos ne dă câteva repere ale judecății / mustrării aproapelui, pe care trebuie să le avem în vedere:
  • Cu judecata cu care judeci, vei fi judecat.
  • Cu măsura cu care măsori, vei fi măsurat.
  • Ai făcut milă, vei fi miluit, spune Scriptura.
  • Ai iertat, vei fi iertat.
  • Ai trecut cu vederea greșeala mare a aproapelui tău, atunci îți va veni și ție rândul să greșești, și Domnul, prin oamenii de lângă tine, să-ți treacă cu vederea greșeala ta. 
  • Ai văzut mai degrabă binele din aproapele tău, și i-ai ascuns răutățile față de ceilalți oameni, așa ți se va întâmpla și ție 
  • Ai fost intransigent, perfecționist și l-ai mustrat pe cel de lângă tine pentru cea mai mică abatere? Așa îți va rândui Dumnezeu să ți se întâmple și ție…. 
Iata cum noi insine sunte proprii nostri judecători!
Trebuie sa recunoastem, cu onestitate, ca nu o data ne-am confruntat fiecare cu aceasta lectie dumnezeiasca!

Ni se intampla, nu o data, ca, judecand pe cineva pentru un anume lucru, sa ne gasim noi insine exact in situatia celui pe care l-am judecat!

Când vrei să mustri, să mustri spre îndreptarea aproapelui tău
Când vrei să îndrepți, să îndrepți cu iubire. Nu te ridica cu obrăznicie asupra fratelui tău, ne indeamna Sf Ioan Gura de Aur!
Da, mustră-l - dar nu ca un dușman care caută să se răzbune, ci ca un medic care vrea să vindece un bolnav.”

Cand il judecăm pe aproapele nostru ar trebui, mai intai, sa ne gândim la propriile noastre greseli, sa fim îngăduitori, ca și Domnul să fie îngăduitor cu noi. Căci așa ni s-a zis că, de vom ierta aproapelui nostru greșelile lui, și El ne va ierta greselile noastre!
Daca este sa ne manifestam, ar trebui asadar sa fie doar spre indreptarea omului si nu spre răzbunare. 

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? 

Dupa cum talcuieste Sf. Ioan Gură de Aur,  Domnul Iisus Hristos ne sfătuiește sa nu te ne grabim in a mustra greșelile mici ale aproapelui de vreme ce noi insine avem păcatele noastre, inca si mai mari! 
Iată ce zice Sf. Ioan: 
„Cel ce s-a întunecat de vicii să nu se facă judecător al fraților săi, mai ales atunci când greșealele lor nu sunt așa de mari.”
„El nu oprește în general de a-i corecta pe frații noștri, ci vrea ca noi să nu neglijăm propriile noastre greșeale, atunci când ne ridicăm cu îndrăzneală împotriva celor ale fratelui nostru.”


Nimeni nu trebuie asadar să condamne pe fratele său atunci când el însuși se face vinovat de aceeasi greseala!
 ”FĂȚARNICE, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”, zice Domnul cu asprime!

Sf. Ioan Gură de Aur talcuieste că Domnul, aici, ii admonesteaza dur pe evreii care erau foarte serveri judecători ai celor mai mici greșeli, in vreme ce ei trăiau în păcate strigătoare la cer. 
Si gasim confirmarea acestei pareri in Evanghelia dupa Matei, 23: 
 Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte.” (Matei 23, 1-3)

In concluzie:
Să judecăm și să mustrăm spre îndreptare, cu iubire și răbdare, gândindu-ne că și noi suntem păcătoși și avem destule greșeli, poate păcate mai mari, că putem oricând cădea în păcatele pe care le judecăm!

vineri, 24 iunie 2022

DE SANZIENE

Astazi, Biserica sarbatoreste NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

Faptul ca aceasta zi se numeste in popor Dragaica sau Ziua Sanzienelor, are legatura insa cu un stravechi cult pagan, prezent in cultura multor popoare, fiind un moment de preamarire a luminii soarelui, aflata la apogeul sau anual, este o sarbatoare a verii, a spicelor, a vietii in aer liber... a promisiunilor de casatorie, o zi a bucuriei! 

Pentru crestini, ziua de azi poarta in ea o picatura din miracolul care a facut ca Elisabeta, descendenta din semintia lui Aaron, femeie stearpa si deja
batrana, sa zamisleasca pe Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului.

Aflati inca sub bucuria harul Cincizecimii, o stare de sublima bucurie se reverbereaza astfel incat, in jurul acestei zile, ceva miraculos pluteste in aer!
Ca este asa... o pot spune doar cei care, atenti fiind, au simtit o boare de har coborand peste ei in preajma acestei sarbatori!

Nasterea Sfantului Ioan, "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" si cel mai mic dintre cei din Imparatia Domnului, este
 momentul luminii, 
ajunsa la maximum, in ziua solstitiului de vara, lumina care incepe sa se micsoreze usor pana a permite sa straluceasca Lumina Vietii prin Nasterea lui Hristos!

Pana la sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, trecand prin toate binefacerile mistice ale Sf Sarbatoari a nasterii Botezatorului, natura intreaga se bucura si ne bucura! 
Soarele ne daruieste lumina sa cu toata generozitatea.
Sfanta Scriptura tine si ea pasul, umplandu-ne sufletele cu intelepciunea ei.

La multi ani Ioanelor si Ionilor caci, e ziua lor de bucurie!


„Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeinicia învățăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoțească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron și se numea Elisabeta. Și erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor. Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze, intrând în templul Domnului. Iar toată mulțimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară și se ruga. Și i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Văzându-l, Zaharia s-a tulburat și frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată și Elisabeta, femeia ta, îți va naște un fiu și-l vei numi Ioan. Și bucurie și veselie vei avea, iar de nașterea lui mulți se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Iar pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Și va merge înaintea Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Și a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei. Și Îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Și poporul aștepta pe Zaharia și se mira că întârzie în templu. Și, ieșind, nu putea să vorbească. Și ei au înțeles că a avut vedenie în templu; iar el le făcea semne și a rămas mut. Și când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit și cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Și după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Și au auzit vecinii și rudele ei că Domnul a mărit mila Sa față de ea și se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul și-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Și răspunzând, mama lui a zis: Nu, ci se va chema Ioan. Și au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Și au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Și, cerând o tăbliță, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Și toți s-au mirat. Și îndată i s-au deschis gura și limba și vorbea binecuvântând pe Dumnezeu. Și frică i-a cuprins pe toți care locuiau împrejurul lor; și în tot ținutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte. Și toți care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi oare acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Și Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt și a prorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său; și tu, pruncule, Proroc al Celui Preaînalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feței Domnului ca să gătești căile Lui. Iar copilul creștea și se întărea cu duhul. Și a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.” 
LUCA 1: 1-25; 57-68;76,80

joi, 23 iunie 2022

FRICA - O CHESTIUNE DE... IUBIRE ?


„În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Și, iată, furtună cumplită s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Și, venind ucenicii la El, L-au deșteptat, zicând: Doamne, mântuiește-ne, că pierim
Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puțin credincioșilor?
S-a ridicat atunci, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?” MATEI 8: 23-27

Frica, cu toate derivatele ei - nelinistea, spaima, anxietatea, angoasa -  este, in mod absolut, legata de lumea materiala. 

Potrivit intelepciunii crestine, omul legat de lume, de toate ale ei, nu poate scapa de fricile lui decat desprinzandu-se, lasand toate ale vietii in grija lui Dumnezeu, cu increderea deplina ca, prin vointa Lui, va primi tot ce are nevoie! 
Greu de aplicat azi in afara moralei crestine!

Caci Iisus insusi ne spune: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine"(Mt. 6, 31-34). 

Caci, "de crezi ca Dumnezeu poarta grija de tine, pentru ce te ingrijesti de cele vremelnice si de trebuintele trupului tau ? (...) Arunca grija ta asupra Domnului, si El te va hrani (Pilde 3, 25). Si nu te vei infricosa de spaima ce vine asupra ta"; "apropie-te, zice, ca sa nadajduiesti intru Mine, si te vei odihni de orice lucru si de orice teama". (
Sfantului Isaac Sirul) 

Precum se intelege, frica isi are radacina in atasamentul omului fata de lucruri si patimi si in lipsa sa de credinta!

Sfantul Pavel amintea, in Epistola catre evrei, ca "Insusi Dumnezeu a zis: Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi"; pentru aceea, putem zice cu credinta tare: "Domnul este intr-ajutorul meu; nu ma voi teme !" (Evr. 13, 5-6)

Evident nu credinta in sine il scapa pe om de frica, ci ajutorul lui Dumnezeu, venit ca raspuns la credinta in El, il sprijina si-l intareste, raspuns obtinut prin rugaciune curata!

Sfantul Isaac Sirul spune ca cel care vrea sa fie izbavit de frica trebuie sa se roage mai intai ca sa castige smerenia: "Cu cat inmulteste rugaciunea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. (...) Iar cand omul se smereste, indata il inconjoara mila, si atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu, si afla in el o putere de incredere ce se misca in ea".

Orice om poate birui frica prin iubire, dupa cuvantul Apostolului Ioan: "in iubire nu este frica",(l In 4, 18). 
Sfantul Ioan Scararul arata ca, "cel ce s-a umplut de iubire este fara frica". 

Desi putem extinde vindecarea fricii la iubirea aproapelui, aici este mai intai vorba despre iubirea lui Dumnezeu,  cea care inlatura din sufletele noastre frica lumeasca. 
Prin iubirea lui Dumnezeu omul primeste increderea aceea necesara pentru a invinge frica!

Omul poate astfel scapa de toate fricile lumi, frici patimase, de care este necesar sa se debaraseze spre a face loc in sufletul sau acelei frici virtuase care este frica de Dumnezeu. 
Caci frica de Dumnezeu este o virtute
Sfintele Scripturi, ca si Sfintii Parintii, o prezinta ca fiind o conditie a mantuirii. 

Sfantul Ioan Casian spune: "inceputul mantuirii noastre si al priceperii este, dupa Scriptura, frica de Dumnezeu!"

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Aveti o comoara nepretuita, mai presus de toate bogatiile (...): frica de Dumnezeu".

Asadar, remediul incontestabil al fricii ramane... frica de Dumnezeu!

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai".

La simtirea fricii de Dumnezeu ajungem insa potrivit nivelului nostru de duhovnicie.

1. La inceput, ceea ce ne domina, este frica de pedeapsa, si frica asta este corespunzatoare unui stadiu de "debut" al vietii noastre duhovnicesti, caci "inceputul intelepciunii este frica de Domnul" (Ps.110, 10; cf. Pilde l, 7; 9, 10).

Toata jurisdictia omenirii se bazeaza pe faptul ca omul se poate detasa de rau fiindu-i frica de pedeapsa. 
Crestinul, prin aceasta frica,  poate nutri speranta intr-o rasplata - primita aici sau in viata de dincolo - precum si capatarea iubirii lui Dumnezeu.

"Daca tinde asadar cineva catre desavarsire - scrie Sfantul Ioan Cassian - " de la acea prima treapta de teama, despre care am spus ca in mod propriu este o stare de robie (...), inaintand de pe o treapta pe alta, se va urca pe aceea a sperantei (...), catre a treia treapta, a fiilor, treapta dragostei (...). De aceea, sa ne straduim sa ne ridicam cu desavarsita ardoare a mintii de la aceasta teama la speranta, iar de la speranta la dragostea de Dumnezeu si de virtuti".

2. A doua etapa a fricii de Dumnezeu vizeaza desavarsirea, caci tine de iubirea desavarsita!
Dupa cum spune Clement Alexandrinul, atunci "nu te  (mai)
temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu".

"Cel ce va fi intarit in desavarsirea dragostei, trebuie sa se ridice pe o treapta mai inalta, si anume la acea sublima teama a dragostei, pe care n-o zamisleste nici frica de pedeapsa, nici dorinta de rasplata, ci maretia iubirii, prin care fiul il respecta pe prea ingaduitorul sau tata, sau fratele pe frate, sau prietenul pe prieten, sau sotia pe sot, cu simtamant deplin, de vreme ce aceasta nu de cearta si de bataia lui se teme, ci de o usoara slabire a afectiunii, simtamant pornit dintr-un devotament intotdeauna curat, manifestat nu numai in vorbe, ci si in toate faptele, cu grija ca nu cumva sa se ofileasca catusi de putin floarea dragostei lui". Sf. Ioan Cassian

Asadar, incepand din acel moment, nu te mai stapaneste nici frica de pedeapsa si nici gandul la vreo rasplata viitoare ci doar frica de a nu pierde iubirea lui Dumnezeu!

"Intelepciunea are doua capete : 
primul este frica de Dumnezeu si cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, ca toata fapta buna se incepe cu frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea lui Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si cea mai inalta fapta buna.
Dumnezeu cel inchinat in Treime, Parintele, Cuvantul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa ne fie in ajutor, sa nu uitam frica lui Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui. Amin." 
pr Cleopa


miercuri, 22 iunie 2022

Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea


Zis-a Domnul: 

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos diavoli și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea.” MATEI 7, 21-23

Cei care lucreaza fărădelegea sunt cei care nu Il au in ei pe Dumnezeu, nu traqiesc efectiv in Legea Lui! 
Domnul zice ca si cei care au făcut sau fac minuni mari - cei din vremea Lui, de la începuturile creștinismului, ca si cei din toate timpurile - dacă nu au avut, daca nu au ROADELE DUHULUI nu vor intra în Impărăția cerurilor, ramanand necunoscuti lui Dumnezeu! 

Adica, poti o viață întreagă sa fii milostiv, sa ajuți mii de oameni, daca sufletul tău, prin aceste fapte, nu s-a schimbat,  nu s-a despătimit, nu s-a curățat, nu  s-a apropiat de Dumnezeu... totul este degeaba !
Dacă faptele tale bune nu te-au adus înaintea tronului lui Dumnezeu, atunci tot ce ai facut, tot ce faci, este pentru lume avand o alta motivatie decat dorinta de a face voia Domnului!  
Inseamna mândrie, un interes, slavă deșartă, nevoia de a fi in luminile rampei...

Cat timp omul încă ramane in pacat, rostind numele Domului, fara a fi realmende in Duhul Lui, tot ceea ce a făcut bine în viață sa nu ii este de folos pentru mantuire.


Telul crestinului in lumea asta este sa capete harul Duhului Sfant, si, cat priveste lumea de Dincolo, sa fie primit in Imparatia lui Dumnezeu!
Numai ca nimic nu se poate face fara jertfa si vointa pentru asta, caci sa crezi ca Dumnezeu exista nu este destul - si diavolul crede ca Dumnezeu exista! Nici sa ajuti, nici chiar sa faci minuni nu iti asigura mantuirea!

Imi imaginez  dezamagirea pe care sufletul o poate trai acolo... Pentru mine acela e iadul: sa-L auzi pe Domnul spunandu-ti ca nu te cunoaste!

Dacă voim să străbatem fără de primejdie drumul vieții ce ne stă în faţă, dacă voim să înfățişăm lui Hristos sufletul împreună cu trupul, lipsite de ruşinea rănilor pricinuite de diavol, dacă voim să primim cununile de biruinţă, trebuie să rotim necontenit, cu luare-aminte, de jur-împrejur, ochii sufletului nostru, să punem sub bănuială toate cele ce ne desfată; să le îndepărtăm îndată; trebuie să nu ne lipim sufletul de nimic, nici chiar dacă aurul ar sta grămadă înaintea noastră şi ar fi gata să ajungă în mâinile celor ce-l voiesc - că spune Scriptura: Ca apa de-ar curge bogăția, nu vă lipiți inima de ea (Psalmi 61, 10) - nici chiar dacă pământul ar odrăsli toată desfătarea și ne-ar pune la îndemână locuințe luxoase (că iarăși spune Scriptura: Cetatea noastră este în cer, de unde aşteptăm Mântuitor pe Hristos [Filipeni 3, 20]), nici chiar dacă necontenit ne-ar sta în față petreceri, chefuri, beții și mese cu lăutari (că tot Scriptura spune: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune [Ecclesiast 1, 2]), nici chiar dacă ni s-ar oferi frumuseţile trupurilor, locuite de suflete desfrânate (că spune înțeleptul: Fugi din fața femeii ca din fața șarpelui [Înțelepciunea lui Isus Sirah 21, 2]), nici chiar dacă ni s-ar pune la îndemână funcții înalte, conduceri de popoare, roi de însoțitori şi de linguşitori, nici chiar dacă ni s-ar oferi tron înalt și strălucit, popoare și cetăți gata de bună voie să ne slujească și să ni se supună nouă (că Tot trupul, spune Scriptura, este ca iarba și toată slava omului, ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba și floarea a căzut [Isaia 40, 7-8]). În dosul tuturor acestor ispite atât de încântătoare stă prigonitorul obștesc al neamului omenesc şi aşteaptă ca, ademeniți cândva de cele văzute, să ne abatem din calea dreaptă și să cădem în cursa lui. Trebuie să ne temem mult ca nu cumva, apropiindu-ne fără băgare de seamă de ele și cu gândul că plăcerea pricinuită de desfătare n-are în ea nimic vătămător, să înghițim, la cea dintâi gustare, cârligul ascuns al vicleniei și apoi să fim, cu voia şi fără voia noastră, legați de diavol şi trași pe nesimţite de plăceri spre moarte, înfricoşătorul sălaş al tâlharului. Este deci de neapărată trebuinţă, fraților, şi folositor nouă tuturor să ne pregătim ca drumeții şi alergătorii: să ne uşurăm, prin orice mijloc, sufletele pentru drum; să ne grăbim spre sfârşitul căii noastre, fără să ne uităm înapoi.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXI-a, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 305-306

marți, 21 iunie 2022

OMUL, POMUL SI ROADELE SALE


„Zis-a Domnul: Feriți-vă de prorocii mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Oare culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.


Pericopa de astazi incepe cu avertismentul "Feriti-va"!
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7, 15)

Dar cine sunt proorocii mincinoși, ce este haina de oaie, cine si ce vor lupii răpitori?
De ce ar trebui sa ne ferim? 

Prooroci mincinoși pot fi identificati cu ereticii, dar nu numai. 
Ei pot fi, desigur, toti cei care distorsioneaza cuvântul Evangheliei, chiar profesori ori teologi, scriitori, care se apuca sa raspandeasca idei, adesea necenzurate si neconforme, precum si cei care trăiesc în păcate grele.

Ereticii pot fi chiar episcopi și preoți, teologi și profesori, ctitori de locasuri sfinte care, deși au un discurs absolut corect,  mint cu viața si trairile lor. 

Acestia, neacordand Cuvantul Sfant cu viata lor,  ajung sa arate oamenilor o cale strâmbă. Chiar dacă ei nu-și doresc neaparat să ii abata pe oameni de la credință, prinși de patimi vor face acest lucru! 

Păcatul este o lentila nepotrivita care te face sa vezi distorsionat
lumea, viata, Creația intreaga si pe Dumnezeu. 
Patima altereaza vointa, adevarul, slăbește credința iar puterea Cuvântului scade. Evanghelia nu se mai propovăduiește cu aceeasi forta prin gura unor pacatosi căci Harul lui Dumnezeu nu ii mai dă puterea Sa celui ce minte cu viața proprie!

Pentru că ereticii sunt vicleni  și amăgitorii. Sunt vicleni pentru că se imbracă în piele de oaie. Iar haina aceasta este un soi de blândețe pe care o arată, prefăcându-se, ca să măgulească și să înșele, ca sa destabilizeze!

Dar nu se pot preface la nesfârșit caci, la un moment dat, își vor arăta intentia, roadele,  adică faptele. După faptele lor îi vom cunoaște. 
După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16)

Pe pastorii cei buni ii cunoastem după roade. Nu doar la slujbe, nu doar în biserică, ci în viața de zi cu zi, la fel cu orice om din lumea aceasta.

Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.” (Matei 7, 17-18)

Acesta este un exemplu simplu, solutia de a vedea realitatea, caci nu ce spune omul il recomanda celorlalti ci faptele sale.
Toate faptele sale, vazute sau ascunse, comportamentul sau, intregul ansamblu al vietii sale este cel care il recomanda. 
Cuvintele mint de multe ori - intenționat sau nu! 
Fapta nu minte. Faptele sunt adevărata fața a omului! Dar si aici sunt nuante!

Și continuă Mântuitorul Hristos:

„Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 7, 19)

Pomii care au boli si sunt putrezi vor fi taiati iar lemnul lor va fi aruncat în foc de către grădinari!
La fel vor ajunge, în iadul propriului suflet, oamenii fără roade dumnezeiești.

De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7, 20)

Viața omului, in totalitatea ei, este, în mare parte, rodul alegerilor personale. Și cu bune și cu rele. 

Dar, cei care vor aduce roade bune înainte Domnului, vor fi ele  bineplăcute Lui? Vor avea ei răsplată în veșnicie?
Dacă sunt făcute cu Dumnezeu, prin Dumnezeu, DA! 
Dacă sunt făcute cu alte scopuri, evident, NU!

Adevăratele fapte bune se zidesc pe temelia care este Hristos, pe poruncile lui Dumnezeu. 
Sfântul Apostol Pavel spune :

După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. (1 Co. 3, 10-15)

Sa ne intrebam, deci, daca 
noi zidim pe temelia Botezului primit de la Dumnezeu? 
Sunt oare faptele noastre ca aurul, ca argintul, sau ca pietrele scumpe?  Atunci ele vor rămâne în veac.
Sunt ca lemnele? Se vor arde repede caci au răsplată puțină!
Sunt ca fânul? Vor dispărea imediat, ca un foc de paie!

Ne-am luat răsplata pe pământ pentru faptele noastre.

Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Co. 3, 16)

Deci, dacă faptele noastre bune nu ne îmbogățesc în Dumnezeu, degeaba le-am făcut. Dacă faptele noastre bune nu atrag Harul lui Dumnezeu în inima noastră, degeaba le facem. Daca facem fapte bune spre lauda, spre glorie, pretinzand in schimb multumirile lumii... e degeaba!


Se intampla sa identificam presenta lui Dumnezeu de multe ori, in diferite momente, in timpul Liturghiei ori în rugăciunile personale… nu doar in rezolvarea problemelor nostre ci si prin pacea si caldura care ni se aseaza in inima! 
In acele momente binecuvantate, cand ajungem sa simtim adierea Harului lui Dumnezeu, cand suntem incredintati de faptul ca rugaciunea ne este primita, e semn că si viața voastră e bineplăcută Domnului, ca faptele noastre au ajuns sa atraga Duhul Sfânt, care vine cu bucurie să se sălășluiască în noi.

Toate roadele vieții noastre, toate faptele noastre trebuie să ne ducă spre Hristos! 
Adică să ne îmbogățească din ce în ce mai mult cu Harul Domnului, să ne facă să însetăm și mai mult după El, să ne dorim sa-L căutăm. Viața noastră toată trebuie să fie o cursă spre îndumnezeire, o permanentă lupta pentru lepădarea de patimi, o viata de pocăință, de smerenie, de rugăciune către Domnul și de tânjire după Harul lui Dumnezeu.

Omul detasat de păcat se înnoiește și are Viață în El, iar Viața rodește!

Dobândește tu Harul lui Dumnezeu și mii de oameni se vor mântui în jurul tău” zice Sf. Serafim de Sarov.

„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21)
Cu alte cuvinte: degeaba citim Scriptura, degeaba mergem la slujbe, degeaba ne rugăm, degeaba toate ale vieții duhovnicești… dacă nu ni se văd ROADELE, adica dragostea!

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Ga 5, 22-26)

Nu este de ajuns să mărturisim, 
din gura, ca Il avem pe Domnul, ci sa o si dovedim! Prin acele fapte mici, dar constante, aparent derizorii, care ne vor schimba treptat, ne vor întări!  
Dar mereu cu Dumnezeu… căci fără El nu putem nimic.

Schimbarea noastra nu va fi una bruscă. 
Viața duhovnicească nu este spectaculoasă!
Schimbarea vieții, adica trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou,  este un proces indelungat si adesea, cand crezi ca ai izbutit, constati ca trebuie sa o iei de la capat! 
Sfințirea vieții noastre cere un efort constant și multă răbdare. 
Fiind permanent cu Hristos, în Hristos, prin Hristos, permanent
inarmati, pregatiti sa luptam cu diavolii din noi, cu ispitele lumii și ale trupului putem trai induhovnicirea!
Traind o viață cu si în Dumnezeu, prin împlinirea constantă, zi de zi, a poruncilor Lui, schimbarea este cu putinta!

luni, 20 iunie 2022

GRIJILE VIETII

 ne par coplesitoare...

O noapte de insomnie este destul pentru a fi napaditi de ganduri si griji! Ne chinuie viitorul in toate formele lui! 

Ce vom face, ce vom manca, cum ne vom descurca... ?

Asta sa fie o consecinta a slabei credintei?


Cuviosul Petru Damaschinul zice: „Omul înțelept se ne­voiește cu pricepere să-și mic­șo­re­ze, pe cât se poate, micile tre­buințe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puține, sau să nu aibă grijă deloc, ca să păzească poruncile. Fiindcă, în grija de multe, nici pe sine nu se poate vedea cineva…” 



Despre grijile vieţii 

Fragmentul evanghelic de azi - tot din  Predica de pe munte - este chemarea Mantuitorului spre Imparatia cerurilor! 
De fapt, predica aceasta este, in sine,lista a conditiilor necesare dobandirii statutului de "admis" in aceasta Imparatie,  pentru obtinerea acelei demnitati speciale, necesare intrarii intr-o Lume Noua, corespunzatoare unei noi realitati.
Conditia primordiala este credinta in Hristos, insusirea mesajului Sau si urmarea invataturilor Sale - invataturi care sunt, in sine, un cod de conduita civica si personala din care este scos pacatul in toate formele lui.
Obstacolele ce ni se aseaza in calea spre Imparatie tin exclusiv de pacat si de risipirea noastra in amanuntele neesentiale ale vietii in aceasta lume. 
Se spune ca diavolul se ascunde in detalii si, daca privim cu onestitate viata noastra, trebuie sa recunoastem ca detaliile, nimicurile, asa-zisele griji cotidiene ne sufoca, ne mananca timpul, ne sug energia, ne rapesc gandul de la Dumnezeu si de la rugaciune! Ca, deh, cine mai are timp de rugaciune in stressul zilnic!
Domnul nu ne cere insa sa abandonam lupta cu viata de fiecare zi, nici sa asteptam pasivi, lancezand, momentul trecerii Dincolo, ci doar sa ne refacem lista prioritatilor! 
Si... ce este de fapt  primordial? Gandul la Dumnezeu! 
Cu El si prin El sa trecem toate ale vietii!
Caci, ne sugereaza Mantuitorul, daca Dumnezeu este primul pe lista si noi pazim legea si dreptatea Lui, de toate acele griji  care ne napadesc El va avea grija si le vom trece cu bine!
Intrebarile pe care este necesar sa ni le punem - macar astazi! - ar fi : 
  • Care este ordinea obiectivelor pe lista noastra de prioritati? 
  • Cat oare ne mai gandim noi azi la Dumnezeu si cat... la nimicurile lumii noastre?
  • Si, daca suntem dintre aceia care se roaga, este rugaciunea noastra expresia iubirii, a credinciosiei, a multumirii si a acceptarii voii lui Dumnezeu, sau ea este doar un sir de cereri spre implinirea voii noastre ?
Zis-a Domnul: Să nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de toate acestea. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. Cine este omul acela dintre voi care, dacă îi va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, el îi va da șarpe? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!”
Matei 6, 31-34; 7, 9-11

duminică, 19 iunie 2022

Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților)


Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Duminica întâi după Rusalii este dedicată pomenirii Tuturor Sfinților, câți au existat și câți există în istorie: știuți și neștiuți, de toate categoriile și vârstele, învățați sau neînvățați, bogați sau săraci, trăind în lume sau în sihăstrii, virtuoși sau foşti păcătoși etc. De aceea, ea și poartă acest nume de „Duminica Tuturor Sfinților”. Nimic mai firesc ca, după Rusalii, să fie pomeniți toți aceia care au atins sfințenia tocmai pentru că au conlucrat cu harul Sfântului Duh, care s-a revărsat peste ­lume, după evenimentul Cincizecimii.  
Toți aceștia sunt astăzi pentru noi pilde sau dovezi concrete ale faptului că sfințenia poate fi realizată de fiecare creștin și că ea nu este o stare ce poate fi atinsă doar de anumiți oameni, cu anumite calități sau chemări.

Idealul sfințeniei este o datorie pentru fiecare

Toți suntem chemați la sfințenie! Porunca se află în textul sfânt: „Fiți sfinți!” (1 Petru 1, 16; Levitic 11, 44). Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 48). 
A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Aceste afirmații ne dau prilejul să ne întrebăm: Ce este un sfânt?

Despre sfințenie, oamenii și-au făcut părerile cele mai ciudate și mai confuze, de cele mai multe ori departe de adevăr. 
Unii cred că sfinții au fost sau sunt aceia care au puterea de a face minuni. 
Alții cred că sfântul este pustnicul care părăsește lumea și trăiește în singurătate. 
O altă categorie de oameni consideră că sfântul este un om fără de păcat. 
Dar să nu facem judecăți pripite! Nici minunea nu este un criteriu al sfințeniei, nici retragerea în singurătate.

În istoria creștinismului au trăit, după cum se știe, mii și mii de oameni, acum venerați ca sfinți, care n-au făcut nici o faptă miraculoasă, n-au trăit în sihăstrii, nu s-au retras din lume, n-au fost scutiți de păcat. 
Spre exemplu, Fecioara Maria n-a făcut nici o minune în timpul vieții, afară de faptul de a fi considerată cea mai mare minune, nașterea din pântecele ei a Dumnezeu Omului, Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul, la fel, n-a făcut nici o minune și, totuși, despre el a spus Mântuitorul Hristos că este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” (Matei 11, 11). 
La fel, cu privire la viața ascetică, numai puțini oameni au fost pustnici și monahi. Cei mai mulți sfinți au trăit în mijlocul semenilor lor, în societate, au avut profesii profane, precum negustori, meseriași, militari, vameși etc. Ba, unii, chiar împă­rați sau demnitari de curți imperiale.

Cât despre păcat, este suficient să spunem că sfinții au fost oameni ca și noi, supuși ispitelor și păcatului. Mulți dintre ei, înainte de a se întoarce la Dumnezeu, au păcătuit, uneori chiar mult și greu. Este de-ajuns să ne gândim la Saul din Tars, la Maria Egipteanca sau la Fericitul Augustin. Și atunci, desigur, ne întrebăm: Ce este un sfânt?

Cinci pași spre sfințenie

Textul Evangheliei 
primei Duminici după Rusalii ne oferă o parte din răspuns. Ea este o Evanghelie a unor sentințe pronunțate de Iisus, deloc ușor de înțeles și de răspuns la ele. Sunt categorice, severe și greu de pus în practică. Iată care sunt acestea: 
Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 32-38).

Aceste cinci sentințe i-au nedumerit pe Apostoli atunci când aceștia le-au ascultat. Trebuie să recunoaștem că nici pentru mintea noastră nu sunt mai confortabile. 
Astfel că ceilalți Apostoli l-au pus pe Petru să-L întrebe pe Iisus: „Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi?” (Matei 19, 27). Și Mântuitorul le răspunde, dându-le parcă o satisfacție: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19, 28). 
Apoi, a mai adăugat un cuvânt, nu numai pentru ei, ci pentru noi toți: „Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni (Matei 19, 29).

Comentând aceste cuvinte, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, zice: „Ca să nu socotească cineva că numai pentru ucenici a zis acestea, întinde făgăduința peste toți cei care fac cele asemenea, că vor avea în locul rudeniilor celor trupești frăția și apropierea cea către Dumnezeu. Iar în locul «țarinilor», raiul, și în locul «caselor» de piatră, Ierusalimul cel de Sus. În loc de «mamă», bătrânele din Biserică; în loc de «tată», pe preoți, în loc de femeie, pe toate femeile credincioase, dar nu cu nuntire. Să nu fie aceasta! Ci cu așezare și dragoste duhovnicească și cu grija cea iubitoare de oameni către acestea. Iar Domnul nu ne poruncește să ne despărțim de ai noștri nicidecum, ci numai atunci când aceștia ne-ar împiedica de la buna cinstire a lui Dumnezeu” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. „Sofia”, București, 2007, p. 320; a se vedea și Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în Col. „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), vol. 23, București, 1994, p. 737).

După ce Mântuitorul a rostit toate aceste sentințe, face o încheiere, cam neașteptată față de speranțele pe care le dăduse ucenicilor Săi mai înainte: „Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30).

Sfântul Teofilact spune, din nou, că aici Mântuitorul îi arată pe iudei și pe neamuri. Căci iudeii, „întâi” fiind au ajuns „cei de pe urmă”; iar noi, neamurile, „cei de pe urmă” fiind, ne-am făcut „cei dintâi” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 320).

Nu insist acum asupra explicării acestor sentințe, ci aș dori să mă opresc puțin asupra semnificației textului cu privire la întrebarea pusă mai la început: Ce este un sfânt? Sau, altfel spus, cum se atinge sfințenia? Și aceasta pentru că textul Evangheliei Duminicii Tuturor Sfinților ne spune ceva în acest sens. 
Nu ne spune în mod direct ce este un sfânt, dar ne arată ce trebuie făcut ca să devenim sfinți, prezentându-ne înainte de toate câteva dintre condițiile sfințeniei, și anume: mărturisirea lui Iisus în fața oamenilor și nelepădarea de El, adeziunea totală la Persoana Sa, precum și luarea Crucii și urmarea Lui. 
Nu le analizăm nici pe acestea în amănunt, dar la două dintre ele m-aș opri, încercând să le găsim un tâlc.

Mărturisirea lui Iisus în ­fața tuturor înseamnă, înainte de toate, a-L recunoaște ca Dumne­zeu. Recunoscându-L ca Dumnezeu, nu ne considerăm autosu­ficienți, ci dependenți de El, atât cu privire la începutul, cât și cu referire la sfârșitul nostru. De aceea le vine unora greu să creadă în El, pentru că acest crez presupune depen­dența de Dumnezeu. Or, depen­dența de cineva nu-ți permite să faci tot ce vrei.
Dependența de cineva înseamnă apartenența la un sistem de reguli și de principii, toate impuse de persoana respectivă sau de instituția de care depinzi. Trebuie să le asculți, să le respecți, să te conformezi lor. Prin analogie, dependența de Iisus înseamnă să-I asculți și să-I urmezi cuvântul și poruncile, să te conformezi regulilor trupului mistic, pe care l-a creat și în care te-ai născut prin botez, și anume Biserica. Și această urmare, sau conformare, nu este deloc ușoară. Ea presupune renunțări, sacrificii, curaj, demnitate.

Când nu-I respecți poruncile, te lepezi de El; când îți este rușine să te închini în autobuz, tren, mașină sau pe stradă, trecând pe lângă o biserică, locul special al prezenței Lui, te lepezi de El; când nu accepți dependența de El, te lepezi de El, socotindu-te atunci pe tine în centrul lumii și crezând că totul se învârte în jurul tău. Și aceasta este o mare nebunie! 
De aceea, părinții să-L mărturisească pe Iisus în fața copiilor lor prin viața lor morală; copiii să-L mărturisească pe Iisus în fața colegilor lor prin a vorbi despre El și a nu se rușina de numele Lui. Într-un cuvânt, noi toți, prin demnitate și curaj, să ne asumăm ca directivă de viață valorile creștine și să luăm atitudine în fața acelora care le neagă deliberat, spunând răspicat acest lucru, ca o declarație publică. Corectitudinea, demnitatea, curajul mărturisirii adevărului sunt căi ale sfințeniei. Iată unde trebuie să-i vedem și să-i căutăm pe sfinți!

Să știți că, în rândul lașilor, al tăgăduitorilor, al trădătorilor, al oamenilor cu două fețe, nu există sfințenie, chiar dacă asemenea atitudini sunt, uneori, doar de formă și nu de convingere. De astfel de oameni lumea nu are nevoie, iar Hristos se leapădă și El de ei. O spune răspicat: „De cel care se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, și Eu Mă voi ­lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 33). 
Curajul de a-L mărturisi pe Hristos și demnitatea de a fi creștin l-au făcut, spre exemplu, pe voievodul Constantin Brâncoveanu sfânt. Iar pe fiul său Mateiaș, care la un moment dat era tentat să se lepede de Hristos de frica martiriului, privirea plină de demnitate a tatălui și cuvântul lui încurajator l-au făcut să primească senin moartea și să devină și el un sfânt. Acesta este exemplul părinților pentru copiii lor! Doar aceste exemple îi întăresc și îi fac demni în viață, ajutându-i să pășească pe calea sfințeniei.

Luarea Crucii înseamnă a-ți asuma viața chiar și atunci când nu este „roz”, adică a-ți asuma fără cârtire greutățile, bolile, încercările de tot felul ale vieții. Toate acestea pot fi asumate doar prin smerenie, însă nu o smerenie care se etalează, căci aceasta nu duce la sfințenie, ci la slavă deșartă. Sfântul care se știe sfânt nu este sfânt! Cu alte cuvinte, cel care se crede virtuos, care își arogă sfințenia, acela nu e sfânt. Opusul smereniei îl reprezintă mândria și slava deșartă. Mândria se manifestă când te lauzi tu, iar slava deșartă când te lași lăudat de alții. Nu cumva, uneori, ne smerim ca să fim lăudați?

Se spune că, într-o mănăstire, un călugăr, arătând multă smerenie, îi mărturisea mereu stare­țului: „Părinte stareț, sunt un păcătos! Sunt mai rău decât toți ceilalți și nu sunt bun la nimic!”. Și pe acestea le repeta de fiecare dată când îl întâlnea. Dar, într-o zi, starețul s-a gândit să-i pună smerenia la încercare. Voia să vadă dacă e autentică sau nu. Și astfel, odată, de față fiind și alți frați, i-a zis: „Am auzit, frate, că nu prea îți faci datoria, că lipsești de la pravilă, că te porți arogant față de ceilalți, că mănânci prea mult și pe ascuns, că dormi prea mult, că ești clevetitor și invidios. Frații, toți, spun că ești ticălos și că nimeni nu se poate bizui pe ­tine”. Dintr-odată, tânărul călugăr s-a aprins de furie și-i replică starețului: „Nu se poate, părinte! Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Cum, ceilalți, care ei sunt leneși, clevetitori etc., sunt mai buni decât mine? Cum, eu sunt chiar cel mai rău? Nu se poate!”. Și s-a supărat. Atunci starețul i-a răspuns: „Du-te! Nu ești smerit cum ai spus, ci mândru cum te arăți. Smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile și păcatele, nu când doar le afirmă și le ascunde! Și smerit nu e cel care zice despre sine că este smerit, cum spui tu, ci acela care rabdă cu smerenie și adevărul și neadevărul spuse de către alții despre sine”.

O astfel de atitudine, însă, nu înseamnă că trebuie să capitulăm în fața calomniilor, neadevărului, acceptând pasiv tot ceea ce se spune rău și nedrept despre noi. Nu! Trebuie să replicăm! Și Mântuitorul a replicat în fața nedrep­tății, răspunzând însă fără ură slugii arhiereului: „Dacă am făcut rău, dovedește! Dacă nu, de ce mă bați?” (Ioan 18, 23).

Așadar, cei care le fac pe acestea, aceia sunt sfinții. Iată cât de puțin trebuie să facem pentru a deveni sfânt! Un text din Epistola către Evrei este ilustrativ în acest sens: „Să dăm la o parte orice piedică și păcatul, care ne ține așa de strâns, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (12, 1).

Calea sfințeniei presupune, așadar, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat și o luptă asiduă în eliminarea piedicilor pe care acesta le ridică în fața virtuții, nu doar astăzi, ci și mâine!