joi, 2 aprilie 2020

MARIA EGIPTEANCA - SIMBOL AL POCAINTEI

Sfântă Maica Noastră Maria Egipteanca (344-422) a fost o pustnică din deșert care s-a pocăit după o viață de desfrau devenind un exemplu de pocăință, asemenea lui Manase, Zaheu, David, răufăcătorul de pe cruce sau fiul risipitor. 

Maria Egipteanca a adormit în anul 422 într-un mod remarcabil. Biserica o prăznuiește în ziua adormirii sale , adică pe 1 aprilie.
In seara Deniei Canonului cel Mare,  din Miercurea de dinaintea Duminicii a 5 a a Postului, i se citeste viata scrisa de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului.
Ea este pomenită si în Duminica a 5 a, zisa si "A Sfintei Maria Egipteanca".

La vărsta de 12 ani, urmându-și pornirile trupești, a fugit la Alexandria, departe de părinții ei. Acolo a trait mai curand ca o nimfomana decat ca si prostituată, timp de 17 ani, fiind chiar saraca, refuzand banii bărbaților cu care mergea, preferand sa traiasca din cerșit și din torsul inului.

Într-o zi, a întâlnit un grup de bărbați care se pregateau sa plece pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. 

Maria a mers cu ei în această călătorie seducându-i  pe rând, de dragul distracției. Cand grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la biserică, o forță nevăzută a impiedicat-o pur si simplu pe Maria sa ajunga sa se inchine la Sfanta Cruce.

După trei încercări nereușite, rămasă afară, în curtea bisericii, a văzut o icoană a Maicii Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce, promițându-i că va renunța la dorințele lumești și că va merge oriunde îi va spune Maica Domnului.

După această convertire din inimă, petrecuta la porțile bisericii, Maria Egipteanca a mers în deșertul de lângă Iordan unde a început sa duca o viață de pustnică. A trăit mulți ani doar cu trei pâini și mai apoi cu rarele verdețuri ale pământului. Timp de 17 ani a fost rau chinuită de „fiarele sălbatice” ale pasiunii și dorintelor nebunești. După toți acești ani de ispite,  pe toate depășindu-le, a fost 30 de ani ucenica Maicii Domnului.

După 47 de ani de pustnicie, l-a întâlnit pe preotul Zosima, în deșert, caruia i-a povestit viața sa. Ea i-a spus cu smerenie viata ei,  preotul observand ca avea darul înainte vederii (ea știind cine a fost și cine era Zosima, cu toate că niciodată nu se mai întâlniseră!). 
I-a cerut parintelui Zosima să se reintâlnească in anul următor, la apusul soarelui, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, pe malurile Iordanului, pentru a o putea împărtăși.

Zosima a făcut așa cum i s-a propus, cu toate că avea dubii legate de această experiență. 

Maria a venit de pe malul opus al Iordanului și, trecându-l, a mers pe apă în mod miraculos pentru a-l întâlni pe Zosima. 

Când acesta, impresionat, a încercat să-i facă o metanie, ea s-a tras înapoi spunându-i că un preot este mult superior și că, pe lângă aceasta, mai are cu el Sfintele Taine. 

Maria a primit Sfânta Împărtășanie și a trecut înapoi Iordanul - nu inainte de a-l fi instruit pe Zosima cu privire la mănăstirea acestuia. 
Si i-a dat iar întâlnire după un an, în locul în care se văzuseră întâia oară. 
Când preotul a ajuns acolo, a găsit trupul neînsuflețit al Mariei si un mesaj scris pe nisip, prin care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie, în anul anterior (trupul fiindu-i adus în mod miraculos acolo unde l-a gasit Zosima!). 

Astfel Zosima, uimit, a început să sape o groapa, dar cum pamantul era foarte arid, a obosit curând. Atunci s-a apropiat de el un leu care a început să îl ajute...  după ce lui preotului i-a trecut frica de această creatură. 

Astfel, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. 

Zosima s-a reîntors la mănăstire, le-a povestit tuturor ceea ce văzuse și le-a dat multe sfaturi bune călugărilor și starețului de acolo. El a murit la aproape o sută de ani, în aceeași mănăstire.

Ulterior, povestea vieții Mariei Egipteanca a fost pusă pe hârtie de Sfântul Sofronie, Patriarh al Ierusalimului.

Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

miercuri, 1 aprilie 2020

Denia Canonului cel Mare!

Astazi Biserica  ne propune din nou exercitiul  smereniei prin imul Sfantului Andrei Cretanul.


Am publicat, la inceputul postului, un mic "dictionar" al personajelor biblice pomenite in Canonului cel Mare. 
Daca doriti sa il "rasfoiti" il gasiti aici si aici  

Canonul Sf Andrei Cretanul m-a ajutta sa constientizez,  nu doar mental, ca in mine se gaseste real puterea de a ma apropia sau de a ma indeparta de Dumnezeu, puterea de a ceda sau a nu ceda ispitei.

Orice cadere ma pune in genunchi si imi arata nivelul meu duhovnicesc.

Nu e simpla calea cea dreapta... pentru ca nici o lepadare nu e simpla!
Cine s-a lasat de ceva care i-a dat dependenta stie cat este de greu sa renunti la ceva de care te-ai legat - poate si fara sa-ti dai seama - si care ti-a devenit a doua natura! Cafeaua, de ex., creaza o dependenta si cata vreme nu suntem capabili sa constientizam asta nici nu ne putem lupta cu dependenta!

Lumea creeaza dependente. Postul este un bun exercitiu pentru a ne lepada de ceea ce ne tine sufletele si trupurile in robie.

Putea medita intens dar postul este ceva menit sa ne pregateasca chiar si pentru momente ca acestea pe care le traim azi!

Ne-am invatat cu lumina, cu apa curenta, cu televizorul, cu telefonul, cu FB.ul, cu internetul, cu jocurile... 
cu vanjoleala. 
Ne atasam de oameni pana la dependenta, de tigari, de alcool, de mancare, de confortul socotit minim, elementar, cum si de lux... ca sa nu pomenesc decat cateva din... dependentele noastre.

Nu putem intelege cat suntem de dependenti pana nu ne imaginam cum ar fi sa traim - macar un pic - un pic... fara lucrurile care, pana la un punct, ni se par normale, dar care ne-au incatusat fara sa bagam de seama, devenind o a doua natura!

Zilele acestea de carantina sunt in sine o proba de post de lume, nu doar de mancare, de fruct, cum se zice, e o renuntare la dependete, o intelegere a robiei in care ne-am bagat de buna voie.

Este destula putere in noi ca sa reusim sa ne schimbam. Tot ce ne trebuie este motivatia si convingerea ca perspectiva eshatologica este pentru un crestin un scop, un tel!
Daca credem ca... O viata avem si...o traim, lucrurile o pot lua razna!

Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut şi nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Ioan 6, 35-39

SFANTA IMPARTASANIE SI CARANTINA NOASTRA

Crestinii ortodocsi par sa fie preocupati, in aceste zile de epidemie, si de faptul ca nu se pot impartasi de Pasti! 

Biserica nu trece pentru prima data prin incercari ca aceasta.  Ceea ce simt eu astazi este o vizibila desconsiderare a ascultarii! 
Ne-am obisnuit sa fim pentru "contra"! 
Toate lucrurile au solutii si solutiile au explicatii.

In legatura cu Impartasania trebuie sa stim ca ne putem impartasi cu adevarat in cinci feluri, in Biserica lui Hristos. 
Doar vrednici sa fim!

PARINTElE CLEOPA SPUNEA:

  1. Prima impartasire si cea mai importanta este cea cu Trupul si Sangele Domnului!
  2. A doua cale de impartasire, dupa Marele Vasile, este impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii. Poti sa vii in biserica si chiar daca esti oprit de preot sa te impartasesti pe cativa ani, te poti impartasi de o mie de ori pe zi si mai mult, pe alta cale, pe calea rugaciunii. Daca vii in biserica si zici rugaciunea ” Doamne Iisuse Hristoae, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul „, cu toata inima, de cate ori ai suspinat dupa numele lui Iisus, de atatea ori te-ai impartasit, ca si cel ce a luat cu lingurita Sfintele Taine. Aceasta este impartasirea pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii, cu care omul poate reusi sa se impartaseasca de multe ori pe zi, nu numai o data, cu aceeasi putere cu care se impartaseste si cel cu lingurita din Sfantul Potir.
  3. Al treilea fel de impartasire este pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Mantuitorul a spus sa postim, ne-a aratat cum sa postim; a zis sa ne rugam, ne-a aratat cum sa ne rugam; a spus sa primim pe cel strain, sa adapam pe cel insetat, sa hranim pe cel flamand, sa cercetam pe cei inchisi si sa iertam pe cei ce ne gresesc. Cand facem aceste porunci, ne impartasim pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de impartasire. Si cu aceasta te poti impartasi de multe ori pe zi, de cate ori ai lucrat poruncile lui Hristos. Auzi ce spune dumnezeiescul Maxim in Filocalie : ” Hristos sta ascuns in poruncile Sale. Cine face o porunca il primeste pe Hristos. Si nu numai pe Hristos, ci toata Sfanta Treime „. Si auzi ce spune Scriptura : Cel ce Ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele, si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni si lacas la dansul vom face. Clar ! Nu numai Fiul, ci si Tatal vine. Si unde-i Tatal si fiul pe toata Sfanta Treime o primeste acela care lucreaza poruncile lui Dumnezeu, macar de ar fi oprit de la Sfanta Impartasanie de vreun preot. Intelegeti ? Acesta-i al treilea chip de impartasire pe cale lucrarii poruncilor. 
  4. A patra impartasire este prin auz. Cum ? Eu sunt oprit de preot pe atatia ani de la impartasire, fie ca sunt femeie sau barbat. Dar merg la biserica si ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, Apostolul, Evanghelia, Heruvicul, Axionul, si predica preotului. Daca ascult cu evlavie cuvantul Domnului, de cate ori am luat un inteles duhovnicesc prin auz, de atatea ori m-am impartasit cu Hristos. Aceasta este impartasirea prin urechi, al patrulea fel de impartasire. Si Apostolul spune clar : Credinta vine prin auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu. Tu primesti cu lingurita pe Hristos; eu il primesc prin urechi, cand ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, cantarile si predica preotului. Si ma impartasesc de mii de ori pe zi, fara sa stii tu. Tu poate, daca nu te-ai pregatit bine, spre osanda primesti Sfanta Impartasanie! iar eu, daca stau cu credinta, ca vamesul, in Biserica si ascult cu evlavie slujba, ma impartasesc prin urechi. Acesta este al patrulea fel de impartasire.
  5. Al cincilea fel de impartasire este pe calea miridelor, adica a particelelor care se scot pentru noi la Sfanta Liturghie.          De aceea nu putem pune la Sfanta Liturghie (pe pomelnic) pe cei betivi, pe cei ce injura, pe cei ce traiesc necununati, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru ca acea particica care se scoate, reprezinta fata acelui suflet. Aceste particele se sfintesc la Sfanta Epicleza, prin invocarea Duhului Sfant si, la sfarsitul slujbei, dupa ce s-a pus in potir partea cu Iisus, si se zic cuvintele : ” Plinirea paharului credintei Duhului Sfant", apoi se pun si particelele ce se scot pentru credinciosi. In dumnezeiescul Sange din Sfantul Potir este Trupul si Sangele lui Hristos viu. Din prescura a patra se scot particele pentru vii, din a cincea pentru morti si le trage in Sfantul Potir. Din aceste particele ca faina, ce s-au adapat cu dumnezeiescul Sange in Potir, atatea mii si milioane de suflete au primit impartasirea si comuniunea direct cu Iisus Hristos, cu Trupul si Sangele Lui! 
Aceste patru din urma sunt cai de impartasire, pe calea lucrarii faptelor bune, dar ele nu o inlocuiesc pe cea dintai. 
Numai o impartasire temporara si in caz de ceva, altfel crestinul tot trebuie sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului, cu Preacuratele Taine. 

Iata asa ne putem impartasi in cinci feluri in Biserica Universala.

Deci, sa nu disperam!

  • Rugaciunea inimii ne poate locui permanent.  
  • Respectarea poruncilor ne este la indemana si fara sa ne atingem. Comunicarea intre noi si ajutorarea nu ni s-a interzis! Sa ne rugam si sa  fim ingaduitori unii cu altii, sa invatam sa ne suportam dincolo de chestiile care nu ne plac! 
  • Impartasirea prin auz este la indemana azi cand internetul ne ajuta sa fim si la Liturghie si chiar sa ne impartasim cu cuvintele unor mari duhovnici!
  • Cat privesc mirindele... sa nu uitam cuvintele Ecteniei Mari unde pastrand ierarhia lucrurilor duhovnicesti, ne rugam pentru toti si toate inclusiv "pentru cei care din binecuvântate pricini" nu sunt prezenti la Sfânta Liturghie dar care, aflati în situatii deosebite, au în mod special nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Împreunã alcãtuim Trupul lui Hristos si, de aceea, acum, la toate Liturghiile, preotii ne poarta pe toti în inima si în rugãciunile lor - potrivit îndemnului Sfântului Pavel: "Aduceti-vã aminte de cei închisi, ca si cum ati fi închisi cu ei; aduceti-vã aminte de cei ce îndurã rele, întrucât si voi sunteti în trup" (Evrei 13, 3)!  Asadar in Potir sunt mirinde scoase si pentru noi!
   

marți, 31 martie 2020

CUM SA FIM IN LITURGHIE CHIAR SI DE LA DISTANTA


Traim un timp inedit. 
Iata, nu putem sa mergem la Biserica! 
Liturghia nu se opreste, chiar daca noi nu suntem prezenti,  dar nevoia nostra de Biserica incepe sa devina o lipsa dureroasa.
Acum e timpul intelepciunii caci ne gasim in plin timp Kairos, adica in timpul cel bun, timpul lui Dumnezeu! 
E pace in jur si ni se ofera ocazia meditatiei, a contemplarii, timpul rugaciunii ne sta la dispizitie!

Simtim lipsa Bisericii?

Poate ca Dumnezeu ne da prilejul sa reflectam, sa ne intrebam: 
  • de cate ori am putut sa o facem dar am preferat sa nu mergem la Liturghie? sau 
  • de cate ori am ajuns tarziu sau am plecat inainte de final? ori 
  • de cate ori am fost prezenti la Liturghie doar cu trupul?       si, nu in ultimul rand
  • de ce nu am reusit prea des sa stam atenti in timpul Liturghiei si ne-am plimbat prin Biserica ca pe bulevard?

Poate ca trebuia si sa ne revigoram credinta, sa constatam nevoia noastra de Dumnezeu!

Acum ne este mai dor ca niciodata de Sfanta Impartasanie
E poate momentul sa ne gandim si de cate ori am primit-O nepregatiti!

 
În perioada aceasta, cand epidemia ne obliga sa stam in casa, si, in consecinta, participarea fizică la slujbe nu este posibilă. credincioșii sunt îndemnați să își continue rânduiala de rugăciune acasă și să participe, de la distanță, la slujbele religioase transmise via TV sau internet.

Detestata inainte si considerata nepotrivita ca si manifestare a credintei, trairea liturgica on line a devenit azi, iata, o varianta salvatoare pentru sufletele aflate in imposibilitatea de a se hrani prin Liturghie cu HRISTOS!

Trebuie sa ne descurcam cum putem si, slava Domnului, avem la dispozitie mijloace care ne ajuta sa nu rupem lantul comuniunii.
Ma gandesc ca acum 30 de ani... ar fi fost altceva!

Acest nou cadru de participare poate fi însă complicat, mai ales la început si, pentru ca trairea nostra sa fie claditoare, e necesar sa punem un pic de disciplina. 
Așadar, iata câteva sfaturi în acest sens necesare pentru o mai bună organizare spre mai mult folos. 
Materialul este inspirat dintr-un ghid  publicat de Parohia Sf. Andrei Noarlunga, Australia

Sfaturi pentru participare la slujbele Bisericii de la distanță

  1.  Amenajați un colț de casă (fără surse de distragere a atenției) destinat rugaciunii, cu următoarele elemente:

  •  Icoane
  •  Candelă
  •  Cățuie și tamâie
  •  Metanii
  •  Cărți pentru a urmări slujba: Liturghier, Ceaslov, etc.
  •  Un scaun, dacă este necesar
   2. Păstrați rânduiala obișnuită de rugăciune din perioada când           puteați merge la biserică, inclusiv rugaciunile de dinainte 
       de Sf.  Împărtășanie dacă veți urmări Sf. Liturghie. Preoții
       slujesc Liturghia în numele tuturor, chiar dacă nu suntem                 prezenți fizic acolo.

   3. Îmbrăcați-vă corespunzător, precum faceti în cazul în care               primiți un musafir acasă

   4. Anunțați familia și pe toți cei din casă că slujba va incepe.

   5. Pregătiți din timp mijloacele tehnice. Închideți aplicații,                   programe sau notificări care ar putea să vă întrerupă.

   6. Decideți din timp transmisiunea cărei biserici o veți urmări.             Schimbatul între transmisiuni din biserici în timpul aceleași             slujbe vă va distrage atenția.

   7. Stați în picioare, în măsura posibilului, așa cum faceți de                   obicei la slujbe.

   8. Ascultați și urmăriți cu atenție cuvintele preotului și ale                   cântăreților. Puteți găsi noi înțelesuri în rugăciuni în acest                 context inedit. (Pe multi dintre noi foiala din Biserica ne      

       distrage! NP)

   9. Îndreptați-vă rugăciunea către Dumnezeu care ne va păzi și               elibera de amenințarea acestei epidemii și către cei care sunt             afectați de această boală.

10. Dacă întâmpinați probleme tehnice (conexiune lentă sau                  întreruptă, probleme de sunet, etc.) nu vă enervați sau pierdeți          răbdarea. Folosiți o carte sau rugați-vă singuri.

11. Multumiți Domnului pentru posibilitatea de participa la slujbă 
      în aceste vremuri. Multumiți preoților care au slujit Sf.                      Liturghie în numele dumneavoastră.

12. După Sf. Liturghie, citiți rugăciunile de dupa Sf. Împărtășanie.

     Nu uitati sa-i contactați-i pe cei dragi (familie, prieteni). În             acest context este important să păstrăm legătura cu ei și să ne         îmbărbătăm unii pe alții.

Doamne, ajuta-ne noua!

luni, 30 martie 2020

DUMINICILE POSTULUI MARE


Fiecare Duminica din Post are doua teme, doua inţelesuri.

1 Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni in care ritmul si dialectica duhovniceasca specifice Postului sunt descoperite. 
2 Pe de alta parte, in cursul dezvoltarii istorice a Bisericii, aproape fiecare duminica a Postului Mare a capatat o a doua tema. 

1. Astfel  in  prima duminica Biserica praznuieste biruinta 
Ortodoxiei, pomenirea victoriei asupra iconoclasmului si    restabilirea cultului icoanelor in Constantinopol, la anul 843.      Legatura acestei praznuiri cu Postul Mare este una pur istorica:  prima biruiruinţa a ortodoxiei a avut loc in aceasta Duminica!  

Acelasi este adevarul despre praznuirea din cea de a doua
Duminica din Postul Mare,
zisa a Sfântului Grigore Palama-
osandirea detractorilor sai si apararea invataturilor sale de catre Biserica, in secolul al XlV lea, a fosta considerata ca a doua biruinţa a ortodoxiei si, din acest motiv  praznuirea sa anuala a fost randuita pentru cea de a doua Duminica a Postului Mare. 


Desi importante si pline de inţeles,  aceste pomeniri sunt totusi independente de Postul Pastelui! 

Mult mai  "integrate" in Postul Pastelui sunt pomenirile 
Sfântului Ioan Scărarul, in cea de patra Duminica si ale Sfintei Măria Egipteanca, in cea decincea Duminica!
In amandoua Biserica vede mesagerii ascetismului crestin 
- Sfantul Ioan pomenind randuielile ascetismului in scrierile sale,  - Sfanta Maria prin viaţa sa. 
Pomenirea lor in timpul celei de-a doua jumatati a Postului este, in mod evident destinata  a incuraja ostenelile credinciosilor din timpul Postului. 

2. Cea de-a doua tema a Duminicilor Postului Mare,  este descoperita, intai de toate, in pericopele biblice

Pentru a inţelege succesiunea lor trebuie, o data in plus, sa ne amintim legatura originara dintre Post si Botez, inţelesul Postului ca pregatire pentru Botez. 
De aceea  aceste pericope constituie o parte integranta a catehezei crestine timpurii; ele explica si sintetizeaza pregatirea catehumenului pentru taina pascala a Botezului. 

Botezul este intrarea in viaţa noua inaugurata de Hristos. Pentru catehumen aceasta viaţa noua este numai vestita si fagaduita, iar el o accepta prin credinţa. 
El este credinţa lor intr-o fagaduinţa a carei implinire nu au vrut-o. 

Si aceasta este tema primei Duminici. 

Dupa ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola Sf Apostol Pavel (Evrei, XI, 24-26, 32-40, XII, 2) concluzioneaza: 
" Si toţi acestia marturisiţi fiind prin credinţa, n-au primit fagaduinţa. Pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva
 mai bun!"

Dar ce inseamna aceasta?

Raspunsul este dat in pericopa evanghelica a primei Duminici (Ioan1, 43-51)  "Mai mari decat acestea veţi vedea. Si i-a zis: Adevarat, adevarat zic voua: de acum veţi vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului".
Aceasta se talmaceste: voi catehumeni, voi care credeţi in Hristos, voi, care doriţi sa fiţi botezati, care va pregatiţi voi insiva pentru Paste - veţi vedea inceputul veacului celui nou, implinirea tuturor celor fagaduduite, aratarea imparaţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai daca aveţi credinţa si daca va pocaiţi, daca schimbaţi pornirea cea rea a minţii, daca purtaţi dorul (dupa cele duhovnicesti), daca va osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteste apoi in Apostolul celei de a doua
Duminici (Evrei 1-10, 10- 3)
"Pentru aceea se cuvine ca noi sa luam aminte cu atat mai mult la cele auzite, ca nu cumva sa ne pierdem. ... Cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire" ;
in pericopa evanghelica a celei de a doua Duminici (Marcu 2: 1-12)
icoana acestei osteneli si dorinţe este slabanogul care a fost adus la Hristos prin acoperis: "Si vazand Iisus credinţa lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iţi sunt pacatele tale!"

In cea de-a treia Duminica - Duminica Sfintei Cruci - tema Sfintei Cruci isi face aparitia si noua ni se spune:
"Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8, 34; 9,1)

Incepand cu aceasta duminica fragmentele din Epistola catre Evrei incep sa ne descopere 
  • sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiti inlauntrul Sfantei Sfintelor Imparatiei lui Dumnezeu (in cea de-a treia Duminica - Evrei IV:14; V:6 ; in cea de-a patra Duminica - Evrei VI:13-20; in Duminica a V.a - Evrei 9;11-14), 

in timp ce pricopele evanghelice din Evanghelia dupa Marcu vestesc 
  • patimirea cea de buna voie a lui Hristos - 
"Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia."  (Marcu, 9; 17-3 - 
Duminica a IVa);
"iar dupa ce-L vor ucide, va invia" (Marcu 10:32-45 - 
Duminica a Va).

Pregatirea pentru marea taina isi va schita sfarsitul: 
ceasul hotarator al intrarii omului in Moartea si Invierea lui Hristos!

”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

duminică, 29 martie 2020

DUMINICA A IVa A POSTULUI MARE (A SFANTULUI CUVIOS IOAN SCARARUL)

Momentul vindecarii lunaticului - reiterat in a IV-a Duminica a Postului Mare - isi are locul, in Evanghelia dupa Marcu, dupa Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de pe muntele Tabor, "unde şi-a încredinţat ucenicii apropiaţi de sensul final al lucrării Sale şi al vieţii lor: împărtăşirea slavei eshatologice, revărsarea neîncetată a luminii neînserate şi preafrumoase în lume, participarea deplină a oamenilor şi a universului la regimul solar al Fiinţei, adică la lumina zilei a opta. (pr.Galeriu)

Asadar, atunci cand acolo, pe Tabor, Cerul coborase pentru un moment pe pamant, la poalele muntelui pamantul insa se apropia de iad... 

Acolo, un tanar, posedat de un duh mut, se zvarcolea in spasme si nimeni nu-l putea ajuta, nici chiar apostolii lui Iisus.

Din discutia dintre tatal copilului si Mantuitorul se desprinde mesajul esential.

Omul i se adreseaza lui Iisus:
- "Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi."
Adresarea implica un dubiu. Asadar el nu era chiar sigur ca Cel caruia i se adreseaza este Atotputernic!
Raspunsul Mantuitorului este pe masura cererii:
- "Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede."
... "Cred, Doamne, zice tatal disperat, ajuta necredintei mele!

Aceasta ultima replica a acelui om  aflat la nevoie, spusa cu lacrimi, este strigarea noastra, a tuturor crestinilor, care, incercand sa urcam pe treptele desavarsirii, ne poticnim, ne indoim, cadem... 

Avem nevoie de Harul Sau pentru a ne imbiba cu credinta astfel incat sa mutam muntii din loc! Si pentru asta e nevoie, pe langa credinta,  de rugaciune, de dialogul cu El, si de Post!


Dincolo de toate cele pe calear trebui sa le invatam din pericopa evanghelica a acestei duminici, trebuie sa incercam sa ramanem macar cu aceasta idee:


Primim daca stim sa cerem si pe masura increderii si a credintei noastre in Dumnezeu! 

In dialogul nostru cu El, prin rugaciune, cu ajutorul Postului, ca jerfa nesangeroasa, reusim macar sa ne tinem in picioare, daca nu sa si urcam, pe Scara despre care vorbeste Ioan Scararul!

Si, pentru ca veni vorba, potrivit lui Ioan Scararul, 
  • cel ce face milostenie urca 2 trepte pe scara spre Rai,  dar coboara 6 - caci se mandreste! 
  • cel care aduce pacea... urca 6 trepte si de coborat... coboara doar 2!
Trebuie sa exersam milostenia in care sa nu intre pacatul trufiei! Cat despre pace... Domnul sa ne ajute sa o putem aduce pe unde mergem, asa cum au fost meniti Apostolii lui Hristos sa o aduca!

In aceste zile dificile sa ne pastram in duhul pacii este foarte important!

Domnul ne stie slabi dar ne vrea doritori intru intarire!
Ajuta, Doamne, slabei mele credinte sa se intareasca si sa creasca, spre mantuirea mea! Amin


Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

sâmbătă, 28 martie 2020

SAMBETELE POSTULUI MARE

Ajunsi in acest moment al parcursului nostru duhovnicesc, in Post si rugaciune, am gasit potrivit sa reiau niste lamuriri cu privire la ritualul liturgic al perioade Postului cel Mare

Lamuririle, gasite in scrierile Pr A. Schmemann, mi s-au parut cu atat mai necesare, cu cat atentia la citirea pasajelor apostolice, care ne pregatesc mintea si sufletul pentru evenimentul liturgic, pare adesea disipata.

Importanta textelor apostolice este si mai evidenta in vremea Postului Mare cand, ele chiar anticipeaza mesajul liturgic in zilele de sambata si duminica.


”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

"Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu
Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Paștele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi

Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care, în călătoria duhovnicească a Postului, au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. 
...
Din punctul de vedere al rânduielilor, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). 

Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminică, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. 
Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. 

Pe de altă parte, pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie,  „numărarea” Duminicii  ca prima sau a opta zi accentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu.  
SAMBATA este ziua în care Creaţia a fost  recunoscută drept „bună foarte” şi acesta este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. 

Aceasta înseamnă că, în ciuda păcatului şi a căderii, lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). 

A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. 
Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. 

Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. 
Aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. 
Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită de El ca ceva nou ".

Hristos dăruieşte omului împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care, pentru un creştin, „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la împărăţia
„ce va să vină” şi care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. 

Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi înviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). 

Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. 

Acesta este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: împărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi împărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. 
În afară de cazul când cineva descoperă împărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când altii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „împărăţia Ta!”— „Vino Iisuse, Doamne!” 
Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. 
A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către împărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. 
Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. 

În ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, cand femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, si prima zi a Noii Creaţii a început. 

In această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. 
Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. 

  •  Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat împărăţia Sa, caci întruparea, Moartea şi învierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. 
  • Este si o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei, sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. 

Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante:

  • aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte 
  • şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului  acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). 

Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. 

Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare
Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra telului ultim al acestei călătorii. 

Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.
  1. În prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. 
  2. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16): „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”… 
  3. Luptă este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă: „Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia”. 
  4. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12). „Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele”(Evrei, VI, 10—12). 
  5. Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28). „Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când, de la timpul aşteptării, începem „trecerea” către timpul plinirii. 

Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune
Cheia înţelegerii  este dată ... 
  1. în prima SâmbătăHristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând: „… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei. O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început.
  2. in cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos: „… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”
  3. În cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi: „… mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii.”
  4. In cea de a patra Sâmbătă, la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei, Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie: „… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”
  5. În cele din urmă, în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc apogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru: „…Tu eşti Hristos”. Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. 


Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care, „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice”, au adormit întru Domnul. 

Această pomenire, după cum am spus-o deja,
pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. 
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă.
In această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. 

Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, 
şi-a pierdut, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. 

Pentru oricare dintre noi, această intrare a început cu „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. 

O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri prin folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. 

Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. 

Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbete, în general, şi în Sâmbetele Postului Mare, în special. 

Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. 

Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. 

Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. 

Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (Romani, VIII, 24—25). 
 Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

...



Nota.

Pasajul evanghelic care se citeste astazi,  Vindecarea surdomutului din Decapole, prezinta una dintre minunile facute de Iisus. 
Consemnarea acestei minuni o gasim doar în Evanghelia după Marcu (7:31-37). 
Amanuntele legate de vindecarea surdomutului, ne reamintesc o alta minune, cea a Vindecarii orbului din Betsaida, prezenta si ea doar in Evanghelia dupa Marcu (8:22-26).

O sambata de post binecuvantata!

În vremea aceea, ieșind din părțile Tirului și Sidonului, a venit Iisus la Marea Galileei, prin mijlocul hotarelor Decapolei. Și I-au adus un surd, care era și gângav, și L-au rugat să-Și pună mâna peste el. Atunci Iisus, luându-l la o parte, din mulțime, Și-a pus degetele în urechile lui și, scuipând, S-a atins de limba lui. Apoi, privind la cer, a suspinat și a zis lui: Effatá!, ceea ce înseamnă: Deschide-te! Și îndată urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui s-a dezlegat și vorbea limpede. Însă Iisus le-a poruncit să nu spună cuiva. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau. Și erau uimiți peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească.” MARCU 7. 31- 37