duminică, 15 septembrie 2019

15 SEPTEMBRIE - ZIUA CRUCII NOSTRE

"Prima duminică după Înălțarea Sfintei Cruci vine să confirme că în Ortodoxie teologia Crucii e definitorie pentru întregul an bisericesc, iar viața duhovnicească se clădește pe Cruce și sub Cruce. Urcarea pe Golgota personală se dove­dește un continuum. Crucea ne aduce aminte de nedreptatea transformată în dreptate, de ura metamorfozată în dragoste. Ne mai aduce aminte că obiectul oprobriului public e transformat în semn al victoriei. Într-un cuvânt, de modul paradoxal în care viața biruie moartea."Pr. Lect. Univ. Dr. Liviu Vidican-Manci 
"Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte fe­mei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea pro­priu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din ma­te­rie.  (...) 
... Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor că­să­toriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, es­te crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pen­tru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mân­tui."

Pr. Ilie Cleopa

Scurta istorie a Crucii:

Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost 
descoperita, la Ierusalim, din voia lui Dumnezeu,  prin mijlocirea Sfintei Împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin. Inălţarea ei solemnă  a fost facuta, în văzul poporului, de către Patriarhul Macarie al Ierusalimului, în ziua de  14 septembrie  335.  


In anul 629, in timpul împăratului bizantin Heraclius, Crucea a fost readusa de la perşi. Zaharia, Patriarhul de atunci al Ierusalimului, a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630, si a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim. 

Ziua aceasta este un nou prilej de pocainta, zi in care Crucea Lui Hristos si crucea noastra se unesc cu lacrimi si iubire. Prin suferinta de pe Cruce El a biruit moartea si a invins pacatul, dandu-ne noua sansa mantuirii!


Dupa cum spun batranii, de Ziua Crucii ne luam ramas bun de la vara care ne-a schimbat un pic pana si ritmul rugaciunii... 
Omul de azi se pierde in ale lumii in timpul verii, cand e cald, zilele sunt lungi si noptile prea scurte, ne vanturam prin tot felul de locuri... 
Ferice de cine reuseste sa-si tina cumpatul! 


Marcu 8, 34-3; 9, 1:
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.


vineri, 6 septembrie 2019

MARCU 2, 18-22

„În vremea aceea ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au venit și I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot oare prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi.” 

Postul iudaic are legatura cu Moise - care a postit 40 de zile inainte de a primi Tablele Legii si a-L vedea pe Dumnezeu.
Şi s-a suit Moise pe munte şi a intrat în mijlocul norului; şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“ (v. 18).
Postul acesta îi aduce acestuia o transformare evidentă, faţa lui Moise strălucind (v. 29-30), fapt care sperie astfel încât Moise este nevoit sa-si acopere faţa cu un văl (v. 35).

Era, asadar, de inteles ca abaterea de la traditia postului putea fi o greseala!
Vechiul Testament noteaza multe exemple legate de postire. Mereu insa postirea are in vedere o schimbare, o transformare interioara, o transfigurare chiar. 
Postirea, dincolo de scopul acesta, poate parea o formalitate!

Ioan, care se bucura de o mare popularitate, era exemplul potrivit pentru a-l pune in dificultate pe Iisus.

Reprosurile adresate lui Iisus, cu privire la abaterea de la postul traditional a ucenicilor Sai, Ii ofera insa Mantuitorului ocazia de a pune in antiteza noul cu vechiul, transformarea formala a Vechii Legi si nevoia revenirii la principiile divine printr-o Noua Lege, pe care Acesta avea sa o instituie. (stofa noua, haina veche, vinul nou in burduful vechi).

Cat priveste referirea la Mire, Iisus foloseste in fond cuvintele lui Ioan insusi (Ioan 3, 26-29).

(Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El. Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit.)


joi, 5 septembrie 2019

DIALOGURI CU... UN SFANT

Pentru ca in evanghelia zilei de azi este vorba iarasi de vindecarea unor demonizati si pentru ca eu sunt inca sub fascinatia unui sfant roman al inchisorilor comuniste - VALERIU GAFENCU - inserez aici iarasi cateva din discutiile avute de acesta cu prietenul si colegul  sau de
suferinta, Ioan Ianolide, in lungile si grelele zile ale incarcerarii lor !
Desi ele au avut loc prin anii '48, totul ramane perfect autentic!


"- Valeriu, este libertatea o emanaţie a răului? 
- Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). In Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă liberă. 
Răul începe cu orgoliul lui satan şi cu neascultatea omului. - Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea. 
Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.

- Satana respectă libertatea omului? 
- Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.
Astăzi satana se teme să nu piardă puterea asupra lumii, de aceea este în plină ofensivă împotriva creştinilor, atât monahi cât şi laici. 
Monahismul este discreditat prin sloganuri false şi rău intenţionate. Diavolul îi ispiteşte pe creştinii de azi, ca pe Domnul în munte, să fie asemenea lui, iar când ei refuză, trece la metoda exterminării lor prin toate mijloacele. Unii vin cu aur să ne cumpere, alţii vin cu sabia să ne taie, noi însă ne adâncim în duhul evanghelic. Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune. Lui Hristos i-a fost încredinţată toată puterea în cer şi pe pământ." Valeriu Gafencu Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise


În vremea aceea a venit Iisus în casa lui Simon și a lui Andrei, împreună cu Iacov și cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea cuprinsă de friguri și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână. Și au lăsat-o frigurile și ea le slujea. Iar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. 
Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo.”
MARCU 1, 29-35

miercuri, 4 septembrie 2019

IN ACORD CU EVANGHELIA ZILEI

Un pasaj din cartea "VALERIU GAFENCU- SFANTUL INCHISORILOR"

"Dumitru Bordeianu l-a cunoscut pe Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla; îl considera pe acesta „cel mai strălucit elev al lui Gafencu".

Inainte de a-l întâlni pe Gheorghe Jimboiu, Bordeianu trecuse prin reeducare*, din care, după cum mărturiseşte, a ieşit demonizat.

Cu ajutorul lui Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat care îl chinuia de patru ani!"


*Intre închisorile din România comunistă, Piteştiul ocupă un loc aparte. A rămas celebru prin cumplitele atrocităţi ce au avut loc aici cu ocazia desfăşurării satanicului experiment numit reeducare.
In prima parte a anului 1948, în urma unui ordin venit de la Bucureşti, deţinuţii au fost grupaţi după statutul pe care l-au avut în momentul arestării. 

Toţi studenţii au fost aduşi la Piteşti.
La Piteşti a mai fost adus si un grup de deţinuţi de la Suceava 
(declarati legionari), în frunte cu Eugen Ţurcanu . 
Acesta avea să devină celebru pentru crimele şi torturile comise.
La început, cei de la Suceava au fost răspândiţi prin celule, amestecându-se printre ceilalţi, cărora au reuşit să le câştige încrederea prin atitudinea foarte binevoitoare pe care au arătat-o. 

După un timp, la începutul lunii decembrie 1949, cei de la Suceava, împreună cu deţinuţii care fuseseră selecţionaţi, au fost reuniţi în aceeaşi cameră. 
Intr-o zi, Ţurcanu şi cei din grupul său îi anunţă pe ceilalţi că şi-au schimbat ideile, au renunţat la legionarism şi s-au reeducat, însuşindu-şi ideologia comunistă. Recomandându-le şi celorlalţi să facă acelaşi lucru, aceştia au protestat, luându-i în râs.
Ţurcanu şi ai săi, înarmaţi cu cozi de mătură şi bâte de lemn, ascunse din timp sub saltele, au tăbărât asupra lor. La un moment dat intervin şi cei din conducerea închisorii, directorul, ofiţerii şi gardienii, dar tot de partea lui Ţurcanu, zdrobindu-i în bătaie pe ceilalţi. Acest moment a marcat începutul reeducării prin bătaie şi tortură continuă. Deţinuţii, îndeaproape supravegheaţi de cei din grupul lui Ţurcanu, erau supuşi unui regim de teroare neîncetată, tară posibilitatea de a se sustrage sau de a se sinucide. Torturile erau bine dozate şi încetau în momentul în care deţinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bătaie, înfometare, obligaţia de a sta într-o poziţie fixă 17 ore pe zi - picioarele întinse orizontal, mâinile pe genunchi şi bustul la 90 de grade - la cea mai mică mişcare supraveghetorul intervenind cu bâta; erau forţaţi să bea urină, să mănânce mizeriile din tineta unde îşi făceau necesităţile; siliţi să bea apă cu multă sare şi lăsaţi apoi să se usuce de sete, şi multe altele, inventate de mintea bolnavă a torţionarilor. Cei care cedau erau obligaţi să-şi facă demascarea, adică să spună tot ce nu au declarat la anchetă, să-i trădeze pe deţinuţii care i-au ajutat în închisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasă. De asemenea, pentru ca distrugerea să fie completă, în faţa tuturor celor din celulă, fiecare trebuia să batjocorească amintirea a ceea ce era mai important pentru el. Spre exemplu, cineva îşi iubea foarte mult mama sau soţia. în faţa tuturor, trebuia să le defaime, sa facă afirmaţiile cele mai obscene şi absurde la adresa lor. Orice era luminos şi bun în conştiinţa celui torturat trebuia să fie defăimat şi umplut de noroi. Studenţii teologi şi cei evlavioşi - "bandiţii mistici", cum erau numiţi - erau forţaţi să apostazieze, să se lepede de Dumnezeu, hulind tot ceea ce ţine de credinţa creştină. 

De Crăciun sau de Paşti, pe melodiile colindelor sau a Prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa Mântuitorului şi a Maicii Sale. 
Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să săvârşească „liturghii" cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se „împărtăşească" cu ele. Unii erau „botezaţi" prin afundarea în hârdăul cu fecale. 
Cred că acestea sunt suficiente exemple ca să ne dăm seama de satanismul reeducării
După ce deţinutul îşi făcea „demascarea", ca să dovedească că "s-a reeducat", trebuia, la rândul său, să devină torţionar şi să convingă pe altul, să se lepede de tot "putregaiul burghez" şi să adopte ideologia comunistă.
Se ajungea astfel, sub teroare, la o adevărată spălare a creierului. 
Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, fiind supravegheaţi îndeaproape, cedau şi se transformau în nişte roboţi cu inima împietrită, devenind din victime, călăi. 
Nici după ce ajungeau "reeducaţi" nu scăpau de teroare, căci la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou prin moara torturilor. 
Astfel, trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau continuu fară posibilitate de revenire.

Dumitru Bordeianu, care a cunoscut reeducarea, descriind în ale sale Mărturisiri din mlaştina disperării experienţa prin care a trecut, spune că la un moment dat se crea o comuniune demonică între torţionar şi cel torturat. 
Spre exemplu, dacă Ţurcanu îl întreba repede ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici frica de a gândi ceva considerat rău de Ţurcanu, căci nu puteai ascunde nimic dacă te lua la întrebări, iar spunând adevărul erai pedepsit! 


Iata marturia lui Bordeianu despre exorcizarea sa!

 „După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (...) Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. 
La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. 
Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. 
Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la mine. 
A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez. 
Primul cuvânt pe care mi 1-a adresat a fost:
 - Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.
In câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: 
 - Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti? 
I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. 
 - O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu. 
 - De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?  
La răspunsul meu negativ, a continuat: 
 - De plâns, ai plâns? 
 Din nou, nu. 
 - Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi. 
După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. 
 - Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.  
 - Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat. 
 După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, 
l-am implorat să se roage şi pentru mine. 
 - Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta. 

Zilele până la Paştele lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înţeleagă. Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn. 
Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau normal si eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău" 
[Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, pag. 376-379,a 2-a, Ed. Scara, Bucureşti, 2000]. 

Este impresionantă descrierea momentului din noaptea Invierii, când Dumnezeu îl eliberează pe Bordeianu:

„Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc cum poate nu am facut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam însă şi disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. 
Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. 

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta!». 
In clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate si ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: «Doamne, fie-Ţi milă de mine!» 

N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am simţit cum din sufletul si trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile. Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea satanică m-a părăsit. 
Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. 
In patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acurn sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu. 
Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine. Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată suflarea mea: «Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!» 
Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus 
vindecându-l pe cel îndrăcit: «Iată, te-ai făcut sănătos, mergi şi de-acum să nu mai păcătuieşti!». 
Şi inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu. 
M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a    înviat!», mi-a răspuns, plin de duioşie. 
Am plâns o vreme, amândoi. In viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape, ca în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. 
Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare, dar el s-a mulţumit să zică:
 «Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine». Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: «pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat»" 

[Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, pag. 381- 384,a 2-a, Ed. Scara, Bucureşti, 2000].

EVANGHELIA ZILEI DE AZI


„În vremea aceea era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând:
Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu!
Și Iisus l-a certat, zicând: Taci și ieși din el! Și, scuturându-l duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit din el. Și s-au spăimântat toți, încât se întrebau între ei, zicând: 
Ce este această învățătură nouă și cu putere? Că și duhurilor necurate le poruncește și I se supun.
Și a ieșit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileei.” Marcu 1, 23-28

marți, 3 septembrie 2019

"Veniți după Mine"

Continuam asadar sa mergem pe urmele lui Iisus, alaturi de  Sf Ev. Marcu, de aceasta data.

Acest blog l-am deschis in februarie 2014. 
De atunci nu stiu sa spun de cate ori am mers pe urmele acelorasi pasi dar stiu ca drumul evanghelic a fost nou mereu

Chiar daca cuvintele scrise sunt aceleasi si crezi ca le cunosti, in spatele lor vei descoperi continuuu infinite adevaruri! 
Aceasta este marea taina a Sfintei Scripturi!


Cuvantul lui Dumnezeu este mereu nou si tot mai profund, Domnul dezvaluindu-Se noua pe masura puterii de intelegere a fiecaruia!
Fiecare gaseste in Evanghelii ceea ce cauta, informatia dupa care tanjeste, aceea de care are nevoie!

Noi nu trebuie decat sa continuam acelas drum, innoit mereu dupa puterile proprii, urmandu-I pe Hristos,  primind Cuvantul Sau asa cum evanghelistii s-au straduit sa ni-l transmita!

„În vremea aceea, umblând pe lângă Marea Galileei, Iisus a văzut pe Simon și pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci erau pescari. Și le-a zis Iisus: Veniți după Mine și vă voi face să fiți pescari de oameni
Și îndată, lăsând mrejele, au mers după El. 
Iar El, mergând puțin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui. Și ei erau în corabie, dregându-și mrejele. Și i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie cu lucrătorii, s-au dus după El. Au venit în Capernaum și, îndată intrând sâmbăta în sinagogă, Iisus îi învăța. Și erau uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” MARCU 1, 16 - 22

luni, 2 septembrie 2019

SA PUNEM INCEPUT BUN

Dupa randuiala, la inceputul acestui an liturgic ni se propune o trecere prin Evanghelia dupa Marcu, cu un fragment din cap.I, din care strabate chemarea eterna a Domnului la pocainta! Totul incepe cu asta!

Caci 

"Vremii noastre i‑a fost dată o singură nevoinţă: să ne recunoaştem păcatele şi neputinţa, să ne pocăim pentru ele şi să răbdăm fără cârtire tot ce va îngădui Domnul – însă nici asta n‑o putem săvârşi decât cerând mereu ajutorul Domnului. Altfel spus, trebuie să ne rugăm Domnului cât mai des şi să nu osândim pe nimeni, în nici un caz, ci să‑i iertăm pe toţi, ca, potrivit legii duhovniceşti, să nu fim osândiţi nici noi."

Sa ne pocaim e greu, pentru unii chiar imposibil. Dar Domnul ne va sta alaturi si ne va ajuta

"Intotdeauna simt ca as fi putut sa ma silesc la mai mult, dar nu ma lasa iubirea de sine si celelalte. Vorbesc nu de lucrarea fizica, ci de cea duhovniceasca. Totusi, sa ne amintim de Cel ce este Dragostea Insasi – iar Dragostea acopera toate, numai sa nu incetam sa nazuim spre Ea."


"1. Roagă‑te măcar câte puţin, dar cât mai des, aşa cum poţi, stând, şezând sau zăcând.

2. Roagă‑te cu cuvintele vameşului sau cu Rugăciunea lui Iisus, 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul

amintindu‑ţi toate păcatele pe care le‑ai făcut din tinereţe nu doar cu fapta, ci şi cu cuvântul, cu gândurile şi cu dispoziţiile sufleteşti; dacă vreun păcat îţi „zgârie” conştiinţa, opreşte‑te asupra lui şi cere iertare până când vei simţi că Domnul te‑a iertat. Inima îţi va da de înţeles asta. Însemnează în scris toate păcatele de acest fel, ca să nu uiţi de ele la spovedanie.

3. Închipuie‑ţi mai des că ai murit şi că trebuie să treci prin vămi şi să dai socoteală pentru fiecare păcat nemărturisit. Iarăşi vor ieşi la suprafaţă tot felul de păcate, şi iarăşi să te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu ca să fii iertată, încât păcatele cu pricina să nu mai fie pomenite la vămi. 

Să le însemnezi în scris, de asemenea, pe cele grele. Aşa să te osteneşti o săptămână sau două, pe urmă să te spovedeşti.

După spovedanie să‑ţi cercetezi din nou întreaga viaţă şi să însemnezi în scris ceea ce ai uitat prima dată. Aceasta este doctoria cea mai bună nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup."

"Domnul ne va trage la socoteala in primul rand pentru faptul ca nu ne descoperim ranile inaintea Lui deplin, curat, fara viclenie, ca le ascundem, ca ni le indreptatim prin feluritele imprejurari – si, principalul, ca nu facem destule eforturi (potrivit mijloacelor, capacitatilor, puterilor noastre) ca sa le evitam si sa le vindecam."

duminică, 1 septembrie 2019

ASTAZI INCEPE NOUL AN BISERICESC

Asa ca... multi ani cu sanatate si sporire duhovniceasca!

Pilda acestei duminicii, numita si a "datornicului nemilostiv", vorbeste despre iertare si recunostinta. 
Cele doua atribute definesc firea nostra mai ales prin lipsa lor! E vorba de o neputinta pe care trebuie sa o asumam pentru a o putea invinge.

Parabola aceasta a fost rostita pe drumul spre Ierusalim, pentru pregatirea apostolilor, cu scopul de a-i pune in garda cu privire la faptul ca vremea scadentei vine pentru fiecare dintre noi . 
Atunci Stapanul cel bun si iertator va deveni judecator drept si de neclintit.
Si nu este o poveste spusa pentru a ne slavi ideea de iertare ci pentru a intelege ca libertatea nu este usor de dus caci ea implica riscuri si asumari.

Textul evanghelic ne arata cat se poate de clar ca cele doua stari - extazul adus de iertare si agonia in care cadem din razbunare - nu este decat o clipa - o clipa in care uitam sa fim recunoscatori si ticalosia fatarniciei ne invinge!

Parabola ne propune sa invatam sa iertam - nu oricum ci din inima - pe cei care ne-au gresit, asa precum ne dorim si noi sa fim iertati de Tatal nostru, sa invatam sa fim ingaduitori, responsabili si multumitori fata de mila si ingaduinta cu care ne inconjoara Dumnezeu.

Cate nu se intampla in lume din neputinta iertarii, din lipsa de ingaduinta, din pricina judecatilor strambe, a nepasarii si a fatarniciei! 
Multi  declara ca iarta dar nu pot uita. Acest "handicap" nu este decat dovada orgoliul ranit. 
Ori ierti si uiti, ori nu ierti pentru ca nu poti uita!

Imaginati-va daca asa ne-ar ierta si Dumnezeu, pe jumatate, tinadu-ne minte toate pacatele! Cine ar mai putea visa la mantuire?

Oricat de slabi si rai ar fi oamenii, atata vreme cat exista fiinte care si-au iertat calaii... nimic nu justifica fatarnicia si tradarea increderii ca act de supravietuire!

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său din toată inima.