vineri, 13 iulie 2018

DOMNUL ESTE ESENTA !

Evanghelia de astazi este ca o concluzie, asa, numai buna inainte de vacanta!

Oriunde ne poarta viata pasii, e necesar sa nu uitam ca doar Domnul are raspuns la toate intrebarile si medicament pentru toate durerile noastre! 
El stie totul! Ne stie si tupeul nostru si rautatile, slabiciunile
noastre, ca si libertatile pe care ni le permitem, uneori fara sa clipim macar... El ingaduie si inclinarea noastra spre tot felul de caderi, ispitele ce ne ies in cale si carora adesea le cadem victime! 
Dumnezeu nu are vacanta, asa ca... se cade sa nu-L uitam de vreme ce in El ne este nadejdea!

Nu intram in vacanta si in ce priveste rugaciunea ori ritmicitatea Liturghiilor, insa este incontestabil un moment in care noi, oamenii, desfatati de caldura verii, devenim... itineranti. Dar Domnul... e cu noi!

Cei pentru care Liturghia este a doua natura, merg  prin manastiri, prin biserici neumblate in timpul anului... 

Pentru noi, cei din afara Romaniei, e si timpul intoarcerii acasa! 
Unii poate chiar revin definitiv ... 

Nu este o vreme prea glorioasa - nici in lume, cu atat mai putin  in Romania - dar... ce ne este scris... le-om duce pe toate! Important este doar cum ne vom afla dupa lectiile vietii!

Sa ne ajute Domnul ca vremea vacantei sa ne creasca, sa ne imbogateasca si sa ne apropie de El!

Va doresc tuturor vacanta frumoasa dar si cu folos duhovnicesc!
Amin


„În vremea aceea a venit Iisus lângă Marea Galileei și, suindu-Se în munte, a șezut acolo. Și mulțimi multe au venit la El, având cu ei șchiopi, orbi, muți, ciungi și mulți alții și i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat, încât mulțimea se minuna văzând pe muți vorbind, pe ciungi sănătoși, pe șchiopi umblând și pe orbi văzând, și slăveau pe Dumnezeul lui Israel.” MATEI 15: 29 - 31

duminică, 8 iulie 2018

DESPRE MINUNI SI ROSTUL LOR

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridicân­du-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere. MATEI 9: 1- 8


Pasajul evanghelic de astazi ne introduce  in mijlocul evenimentelor, in perioada efervescenta in care Mantuitorul facea minunile Sale, toate semne 
ale dumnezeirii Sale.

Oamenii au fost fascinati mereu de minuni si nu cred sa fie un om care sa nu-si fi dorit macar o data in viata sa i se faca o minune! Se  pare insa ca Dumnezeu nu face neaparat minuni pentru ca noi ni le dorim crezandu-le necesare ori salvatoare. Luate pe rand, minunile Mantuitorului toate sunt un prilej concret  pentru a ne spune ceva, a ne transmite un anume mesaj!

Prin fiecare minune Mantuitorul ne spune defapt cum prin Cuvantul Sau  omul  se
innoieste, avand sansa de a renaste, de a se elibera de frica mortii - prin credinciosie si smerenie.

Ce om oare ar rezista tentatiei de a face minuni, daca ar putea sa le faca? Imediat ar da chiar un recital de minuni!
Mantuitorul insa nu S-a dat in spectacol ci a facut numai acele minuni prin care putea sa ne spuna ceva!
El nu a venit pentru minuni ci ca sa ne arate Calea.

In pasajul evanghelic citit astazi, Sf Evanghelist Matei ne prezinta singura minune pe care Mantuitorul o dezvaluie 
EL INSUSI:
"ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele"

Aceasta minune este capitala caci pentru ea este acuzat Mantuitorul si ucis. Aici este miezul, punctul maxim al credintei noastre, caci se explica cum Iisus ne poate dezlega din toate prin iertarea Sa!

De ce un paralitic?
 
Omul este cineva care-și caută casa. Omul este un drumeț, mereu călător. Are centrul său în afara sa. Niciodată nu este fericit unde se află și cum se simte. Întreaga viață umană este o călătorie înspre ceva. Întreruperea călătoriei este moartea. Cine nu mai umblă, cine nu mai are dorințe, cine nu are un țel, e deja mort. 

Paraliticul reprezintă omul care ar mai vrea sa calatoreasca dar nu poate caci, desi e viu, este imobilizat.
Pentru om a fi imobilizat trupește este o mare neplăcere, dar a fi imobilizat sufletește este inca si mai grav, lucru pe care-l experimentam destul de bine. 

A fi la pat, a fi legat, a nu putea ieși din casă, a fi, după cum vom vedea, legați de propriile esecuri, de propriul trecut, e un dezastru. 
Intreaga poveste a omului , în loc să fie o una de viață, devine o istorie de... moarte, un mormant care il tine prizonier , il paralizează, il blochează, nu- i mai permite să aiba un viitor, un drum, un țel. 
Este starea dezastruoasă a omului care a esuat pe toate planurile, asemănătoare la exterior cu imaginea paraliticului. Dar s-ar putea chiar ca un paralizat sa poata calatori mai bine in sine lui decat multi "sanatosi".

Puterea raului poate produce o anchilozare a spiritului , stinge dorințele, entuziasmul, împiedică orice posibilitate de schimbare cand omul isi spune: " e imposibil să fiu altfel, așa sunt eu și nu ma pot schimba." 

Toate aceste "paralizii" le experimenteaza oamenii zilnic.
Paralizia asta are ca sfarsit... moartea, căci viața este ceva care curge, care se mișcă pe cand paralizia întrerupe fluxul vieții.

Fiind paralizat, omul din pericopa de azi nu poate merge la Iisus spre a incerca sa se vindece. Evanghelia nu spune ca ar fi zis ceva. Acest om este insa dus la Iisus. Câțiva semeni își iau responsabilitatea de a-l duce pe acest om la Iisus! 

De multe ori suntem... duși. multi oameni pot marturisi ca "cineva" i-a dus la biserica sau le-a vorbit de biserica! Domnul ne conduce la El prin semeni. 
Asadar niste oameni cu suflet l-au adus pe paralitic întins pe un pat la Iisus, care, văzând credința lor, i-a spus paraliticului: «Curaj, fiule, îți sunt iertate păcatele».

Isus vede credința lor, acea credință comună care este premisa fiecărei minuni. 

Minunea insa nu o face Isus, ci credința noastră. 
De ce? Doar El este mereu cu noi si deci minunea există mereu!  Credința noastra insa face ca noi sa putem primi darul Său. Adevărata minune este însăși credința, care este capacitatea noastra de a-L primi pe El ca dar.

Dupa cum scrie evanghelistul, primul cuvânt rostit de Mantuitorul este curaj
Sa facem un mic exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim in postura cuiva aflat in blocajele și neîncredere, cu  gândul că nu  mai poate merge înainte, că totul este întunecat și ca așa va fi mereu și deodata Domnul vine si ne spune: curaj! 
Ce usurare!
Curajul este opusul fricii asa cum frica este opusul credinței. Dacă eu privesc eșecurile trecutului meu ma vor napadi frica și neîncrederea și voi ramane cu inima împietrită; dar dacă privesc la Domnul care-mi vorbește, în loc de frică voi simti curaj, în locul neîncrederii voi capata incredere. 
De ce? Pentru că El îmi spune: Curaj!

Si imi mai spune "Fiule". În greacă cuvântul initial este tecnon care înseamnă mai mult decat "fiu": "te-am generat Eu",  adica "chiar dacă tu nu știi că ești fiul meu, eu știu ca-ți sunt Tată. Tu poate că încă nu știi că-ți sunt Tată, totuși eu sunt Tatăl tău". E vorba de acea  paternitate  care încurajează. 
Si ii mai spune cu duiosie : Îți sunt îndepărtate păcatele. in traducerea noastra "iertate"  dar in greacă cuvantul folosit este "afiemi" care înseamnă "a îndepărta"
... păcatele.

Acest termen poate avea mai multe înțelesuri. 
Sensul cel mai profund il gasim în Geneza. 3 descriind păcatul lui Adam.
Consecinta pacatului este ... o despărțire.

Omul este relațional. Păcatul a intrerupt relația care il reprezinta caci prin pacat s-a rupt relația cu Dumnezeu.
Pacatul  compromite pana si relatia omului cu sine insusi prin aceea ca, stiindu-se vinovat, omul nu se mai place si, chiar daca nu o face constient, se detesta!
Se întrerupe si relația cu celalalt, se rupe relația cu natura, chiar și cu viața!
Cum Dumnezeu e viața, înseamnă că se termină insasi relația cu viața. Omul parca nici nu vrea să se nască daca luam in calcul durerile nasterii si plansul echivalent primei respiratii. Pacatul a intrerupt relația cu scopul vieții omului.  
Prin pacat omul a ajuns sa traiasca moartea ca pe o traumă, nu ca pe o comuniune.
 

După cum observăm, păcatul este falimentul omului în toate relațiile sale. Este despărțirea de scopul său la care nu mai poate ajunge. Toate raporturile cu sine, cu Dumnezeu, cu alții, cu natura sunt blocate. Păcatul este un blocaj.
Aceste esecuri succesive ne apasă și devin noua noastra realitate. suntem o suma de ratari!

Și vine Isus si spune: Iti sunt îndepărtate de la tine aceste esecuri. Nu le mai ai asupra ta. Falimentele nu mai sunt realitatea ta, substanța ta, identitatea ta.
 
Dar unii dintre cărturari spuneau între ei: „Acesta spune blasfemii!” si Iisus, cunoscând gândurile lor, a zis: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?" Caci Iisus vede gândul inimii lor! 
El e doar iubire! Iubire ca datorie si, in consecinta, El nu ne judecă pe noi, ci se judecă pe Sine. Ia asupra Sa această judecată care pentru noi devine iertare. 
Numai tinand cont de aceasta suprema iertare putem intelege cine este Dumnezeu. 
Dumnezeu nu e legea, nu e conștiința noastră, nu e datoria noastra! Dumnezeu e iubire infinită, Cel care iubește și dăruiește! Tocmai in virtutea acestei iubiri absolute ne iarta. 
Astfel descoperim ca sensul tuturor minunilor este iertarea. Singura cunoaștere concretă despre Dumnezeu este faptul că El iartă. Iarta si ne elibereaza de moartea ca trauma, de acea moarte pe care o purtam in noi  și care este esecul nostru ca oameni, inchistare, păcatele noastre, neputinta mea de comuniune cu aproapele meu. 
Descoperind asta inteleg ca am înviat si eu împreună cu Hristos care a biruit moartea și răul pentru păcatele noastre. 
Iertarea este asadar minunea cea mai mare pentru că înseamnă mult mai mult decât a învia un om mort. Mortul moare din nou, după ce a înviat. Iertarea însă, ma face să renasc la o stare nouă, datorită Celui care iubeste infinit. Iertarea ma ajută sa renasc asemenea Fiului, care este iubit infinit de Tatăl. Deci iertarea ma include si pe mine omul în viața lui Dumnezeu, sunt infiat, cu alte cuvinte, ridicat la gradul de fiu! Esenta creștinismului este tocmai această iertare.

Mantuitorul continua: Ce este mai uşor să spun: «Păcatele îţi sunt iertate», sau să spun: «Ridică-te şi umblă»?
 
In acest moment Iisus face minunea exterioara, cea vizibilă, desi vindecarea interioară  IL interesa mai mult. 
Minunea insanatosirii paraliticului o face cu un anumit scop,
anume "ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ”, si i-a spus paralizatului: „Ridică-te, ia-ţi targa(patul) şi du-te la casa ta!”
 

Motivul minunii a fost deci acela ca noi să știm ca Fiul omului e judecătorul suprem al istoriei, este Dumnezeu Însuși care judeca, are putere - puterea lui Dumnezeu-tatal -  care are capacitatea de a ierta. Nu are alte puteri. Dacă Dumnezeu ar vrea să aibă alte puteri, spre exemplu aceea de a face dreptate, atunci dacă tu ai greșit, El te-ar putea ucide cand gresesti și astfel ar face dreptate. Câți ar mai supraviețui insa pe pământ dacă Dumnezeu si-ar exercita această putere?  
Puterea lui Dumnezeu este a ierta. Si El S-a responsabilizat fata de noi sa ne ierte!

Cand noi vedem că istoria merge într-o anume direcție  indraznim sa il judecam pe Dumnezeu pentru ca nu intervine. 
Dumnezeu intervine insa mereu iertând și așteaptand ca oamenii păcătoși sa inteleaga si sa accepte iertarea Sa.

Iertarea are acest aspect interesant: cel care înțelege ca a primit iertarea devine om nou, începe să priceapă că este iubit infinit de Dumnezeu chiar așa cum este, răul său nu este ultimul, nu este definitiv, ci răul său este locul în care face experiența cea mai profundă a acestei iubiri. Si va iubi
si el mai mult, pentru că se simte iubit enorm.

Iisus dă poporului Său cunoașterea mântuirii prin iertarea păcatelor. Această putere ajnge astfel pe pământ
prin Iisus, care a venit in lume și care prin tot ceea ce a făcut și a spus, a arătat această putere a lui Dumnezeu. 
Puterea asta ne-a fost dată nouă. Este puterea care ajută lumea să supravietuiasca, este puterea iertării, a iubirii care este mai mare decât răul.

Acel "ridică-te", care pare a fi un simplu act fizic, exprimă învierea. 

"Atunci, ridicându-se, s-a dus acasă."
 

Iisus îl trimite deci la el acasă pe omul vindecat. 
Pare un îndemn banal caci toti avem un "acasa"! 
Insa cuvintele Lui ne mai spun ca omul neiertat nu este... acasa cu inafara ei
Casa ta se află acolo unde poți trăi făcând binele, unde ai relații cu toti, unde te manifesti si te realizezi. 
Numai omul iertat are casă, un loc unde se simte acasă și unde poate locui și trăi in pace. Altundeva nu poate locui și nu poate trăi bine. Nu are casă. Altundeva e in închisoare. 

Deci omul este trimis din închisoare la casa sa.
Intreaga noastră viață este o reîntoarcere acasă, la Tatăl.  Iertarea ne conduce din nou acasă.

Si omul s-a ridicat, s-a trezit. Acesta ridicare este sinonima învierii. Aceasta este învierea, a merge acasă. Nu mai ești închis în moarte.

Patul este amintit de două ori aici: la început și la sfârșit. Prima oară patul îl ducea pe paralizat. Apoi paralizatul este cel care duce patul. Ce sa inseamne asta?
Patul este simbolul legii, este locul disputei cu mine dacă sunt păcătos, deoarece neputinta din patul meu denunță păcatul meu și-mi spune: "Vezi? Ești un ratat!" Prin iertare ajung ca legea sa o port eu. Adică, cine iubește, trăiește plinătatea legii știind să iubească.

Cine iubește  respectă legea, dar nu din datorie, ci din dragoste. 
 
Așadar, paraliticul are  o casă, merge acasa, caci iertarea ii permite asta, poate să-și ducă patul, are puterea de a trăi.


Mai departe ni se spune ca întreaga mulțime a ramas mirată de acea minune si de Cel care a dat această putere oamenilor.
Adică această putere, prin Isus, a trecut la oameni. Oamenii înșiși trăiesc prin iertarea care și-o oferă unii altora. 
Prin iertare se face prezentă între oameni casa omului, eliberarea persoanei, posibilitatea călătoriei. Prezența lui Dumnezeu se află în iertarea frățească. 
"Dacă fratele tău are ceva împotriva ta, mai întâi mergi și te împacă", adică împăcarea și iertarea între noi este deja minunea definitivă, este prezența lui Hristos înviat.

In legea lumii, greseala este urmata de pedeapsa.
În viața spirituală însă avem ceva tulburător, o răsturnare de situație: primul lucru necesar este iertarea. 

În viața spirituală, în relația ta cu ceilalți, primești iertarea numai dacă recunoști răul ca atare. Dacă nu recunoști răul pe care l-ai făcut, ce fel de iertare poti primi? 
Legea e importantă și pe plan religios, pentru că ne evidentiaza răul. E ca patul, care te ține în el. Propria ta conștiință îți spune ce este drept și ce nu. Dacă adoarme conștiința... omul nu mai este om. Animalul nu are nevoie de conștiință, pentru că el este condus de instinct. În schimb, omul este condus de scopuri, de libertate, de capacitatea de a înțelege și a vrea, de responsabilitatea față de celalalt. Și toate acestea trebuie cultivate în om.

Minunea in sine este deci doar forma iar noi, orbiti de imagine, de forma, pierdem din vedere continutul, miezul ei, care este mesajul ! 

Asadar, minunile Mantuitorului au nu numai forma si continut ci si un sens precis!
Sensul fiecărui miracol este 
iesirea din păcat, cel care ne blocheaza viata, care ne leaga, ne robeste, care ne desparte de Dumnezeu, de cei din jur
si de noi insine .

Adevarata minune este deci iertarea si invingerea pacatului, pentru ca pacatul înseamnă pieire.

vineri, 6 iulie 2018

AM PUTEA SA NE INCHIPUIM IMPARATIA LUI DUMNEZEU?

Pasajul evanghelic de astazi ma duce cu gandul la marturiile celor "rapiti" in rai - Sf Apostol Pavel, bunaoara!

Greu pentru noi, nevrednicii, sa ne inchipuim Imparatia lui Dumnezeu! 
Ceea ce este sigur este ca, odata simtita minunatia ei, omul binecuvantat de o asa traire nu mai ramane acelas, caci nu mai poate! Isi doreste asa de mult sa retraiasca senzatia aceea divina incat cate zile mai are... spera doar sa i se mai arate din nou! 

"Daca ne-am indulcit de dorita lumina a cerului ne aflam apoi pusi intr-o situatie cumplita:  Duhul Sfant ne lasa casa pustie, parasindu-ne! Noua ni se paruse ca de acum l-am gasit pe Cel cautat si contemplam Tainele cele din veac ascunse in sanurile Dumnezeirii. Si, intr-o clipita ne aflam din nou asemenea unui sarac gol. Fericiti suntematnci cand, dintru intunericul necunoasterii si al mortii suntem stramutati in lumina cea minunata; insa, cand cadem din Lumina in intunericul nostru cel mai dinainte atunci noi il traim cu o mai mare suferinta." Pr Sofronie de Sarov - Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pag 83

Iata cum descrie Sf Apostol Pavel, cu modestie, trairea lui - in 2 Corinteni, Capitolul 12 :

2. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.
3. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie 
4. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.
5. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele.
6. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine.

 
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemenea este Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Iarăși este asemenea Împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; și, aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat. Asemenea este iarăși Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului: Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Apoi, Iisus i-a întrebat: Ați înțeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi. Iar după ce Iisus a sfârșit aceste pilde, a plecat de acolo. Și, venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor.”
MATEI 13: 44-54

joi, 5 iulie 2018

ECHILIBRUL FRAGIL AL VIETILOR NOASTRE...

Astazi , iata, ni se propune insasi explicarea pildei graului si neghinei. Apostolii i-au cerut Mantuitorului sa le talcuiasca pilda , ceea ce El a si facut.

"Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii." 
Totul este absolut clar. Evident insa in minte ne vine intrebarea: "de ce Dumnezeu ii ingaduie pe diavol si pe cei rai?" 

Sf Ioan Gura de Aur in Omiliile sale ne explica:

După cum întovărășirea cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se amestecă cu ei, precum spune și preafericitul Pavel: "Vorbele rele strică obiceiurile bune" (I Corinteni 15, 33), tot așa și întovă­rășirea cu cei buni folosește ne­spus de mult celor care se apropie de ei. Asta e pricina că Stăpânul nostru cel iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câștige cei răi ceva din această întovărășire și să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărășire. 

Apoi, ce dragoste este aceea neprobata la ceas de ispita sau in incercari? 
Aceasta ispita continua pe care o reprezinta raul din jurul nostru ne poate duce mai abitir la poalele Domnului.

Traim intr-un echilibru fragil. Ceea ce in clipa asta pare perfect... intr-o secunda se poate narui!
Constienti de aceasta ... instabilitate totul trebuie protejat: iubirea intre soti, dragostea pentru copii, atentia, comunicarea.
Orice bresa in familie e aducatoare de dezechilibre, iar daca ea survine cand copiii sunt adolescenti se poate distruge totul ca si cand nimic nu a fost. E foarte important insa si ce facem, cum facem, pana la varsta cand copiii devin adolescenti!

Astazi cel rau pare sa se fi instalat pe FB si Instagram si tinerii au devenit dependenti de asta crezand ca acolo pot spune orice ascunsi fiind in spatele unui avatar.

Nu stiu daca exista statistici dar stiu ca multi tineri si-au luat viata din pricina hartuirilor de pe internet.

Sunt convinsa insa ca cei care vor veni, generatiile viitoare, vor fi mai puternici, mai precauti, vor sti sa se protejeze! 

Sa avem insa grija de copii si sa ii crestem in Duhul Domnului! Nimeni nu e la adapost altfel! 

Evanghelia zilei 


„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.” Matei 13: 36 - 43

miercuri, 4 iulie 2018

NOI, bobul de mustar si aluatul dospit


«Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa, și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui. Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este Împărăția cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, iar fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlin­ească ce s-a spus prin prorocul, care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii». După aceea, lăsând mulțimile, Iisus a intrat în casă.»


Cum ajungem în Împărăția cerurilor

 

Origen, Omilii la Cartea Ieșirii, Omilia I, Cap. I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, p. 54
„Cuvântul Sfintei Scripturi este asemenea seminței, al cărei rost este să se înmulțească și să se răspândească, după varietatea ei, odată ce-i aruncată în pământ și dă în spic.
Rodul pe care-l obține un plugar încercat și beneficiar al unui ogor darnic este mult mai îm­belșugat. Așa se face că, mul­țumită unei culturi grijulii, o sămânță măruntă este ca un grăunte de muștar pe care l-a luat omul și l-a semănat în țarina sa și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât plantele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui.
Asemenea este și cuvântul care ni se citește din Cartea Sfântă. La început, el pare sărăcăcios și mic, dar îndată ce găsește un grădinar încercat și sârguitor, care-l cultivă și-l tratează duhovnicește, ia și el statura unui pom și-și desfășoară ramurile și crengile.
Pot veni cercetătorii și cărturarii acestei lumi, ca păsările cerului, cu aripile lor slobode, adică, cu strălucirea răsunătoare a vorbelor, cu speculații înalte și complicate; făcându-se robii raționa­mentelor lor, dacă ar râvni să sălășluiască în acest domeniu, care nu este material de vorbărie, ci principiu de viață.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia I, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 15
„Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturii în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăși. Prima cale era negreșit mai bună; și Dumnezeu a arătat aceasta și prin spusele Sale, și prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu.”

Din Ziarul Lumina 04.07.2018

marți, 3 iulie 2018

DE-ALE VRAJMASULUI



Pericopa de azi este in sine o pilda pe care Mantuitorul insusi o explica.

Decriptand ca pentru noi, cei de azi, putem spune ca semanatorul este Dumnezeu, graul ce da rod sunt oamenii care cred in El, iar neghina... o reprezinta cei fara de Dumnezeu pe care diavolul ii stapaneste si ii dirijaza.


Domnul nu vrea sa secere neghina semanata de cel rau printre boabele de grau. El decide sa astepte momentul secerisului - desi neghina risca s compromita recolta!


Secerisul este momentul celei de-a doua veniri.

Domnul lasa totul pentru timpul acela, cel al alegerii, cand "graul se va separa de neghina"! Argumentul Sau este acesta: "ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul" - acesta operatiune putand sa dauneze si spicului de grau, omului lui Dumnezeu!


Istoria a cunoscut o multime de astfel de... epurari, cand pretul a fost platit de ... nevinovati!


Cred ca multi credinciosi pica in pacatul actiunilor extreme. Eu am inteles insa ca la Dumnezeu conteaza si rabdarea si suferinta si asteptarea... Caci de nimic din ce se intampla Domnul nu este strain! Nu noi suntem chemati sa alegem graul de neghina ! Domnul va face asta!
Noi... noi trebuie sa-L marturisim, sa credem in El, sa traim dupa legea Lui si sa aratam ca putem indura, spera si accepta voia Lui!

Restul... il Va face EL!

Si, pentru ca veni vorba de vrajmasia celui rau, va invit sa reflectam asupra relelor sentimente ale noastre fata de aproapele.

Invidia este o boala care macină sufletele multora dintre noi.

Pentru invidios pana si necazul cuiva poate fi prilej de invidie!

Sfinții părinți spuneau ca este o boala fără leac!

Orice se intampla in viata altora poate constitui pentru astfel de persoane un prilej de invidie: daca are "de ce are", daca nu are "cum de nu are"...
 

 Si nu e nevoie ca Invidiosul sa dea foc casei celui invidiat caci gândul lui rău ajunge!

Nimeni insa nu e la adapost - nici invidiosul, înnegrit de pacate groaznice, nici cel invidiat, neputincios in fata raului fără ajutor ceresc!
Pe oamenii ăștia, care au ce au cu alții, pierzând vremea necesară ca sa devină si ei cineva, munciți fiind de răul invidiei, ii putem asemăna cu neghina ce schimba calitatea grâului. 


Domnul însă ii poate ajuta pe toți: si pe omul slab il poate ajuta sa lupte si sa iasă victorios împotriva raului, si pe omul rău, sa scape de boala asta, altfel incurabila!


La Dumnezeu totul este cu putinta! 


„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemenea este Împărăția cerurilor omului care a semănat sămânță bună în țarina sa. Dar, pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină printre grâu și s-a dus. Iar dacă a crescut paiul și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu oare sămânță bună în țarina ta? De unde, dar, are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voiești, deci, să ne ducem și s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul. Lăsați să crească împreună și grâul și neghina până la seceriș, iar la vremea aceea voi zice secerătorilor: Pliviți întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în hambarul meu."

Matei 13: 27-30


joi, 28 iunie 2018

Lucrarea harului

...  lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă răbdare prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări.

Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a poruncilor, atunci se învred­nicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelepciunea, care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa-zișii) înțelepți și pricepuți.

Un astfel de om pe toți oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspi­rându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu pot să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhovnicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, cu bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea.

Că după cum acela, care este cuprins de fierbințeală și arde, disprețuiește orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și divin, (foc pe care) Domnul (Însuși) a venit să-l pună pe pământ - și vrea numaidecât să se aprindă - (de acest foc), fiind foarte mult munciți și arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceștia (repet) din cauza focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde și-i face să caute pe Dumnezeu și bunurile cele cerești.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhov­ni­cești, omilia IX, 7-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 130-131


„În vremea aceea, vorbind Iisus mulțimilor, iată Mama și frații Lui stăteau afară, căutând să-I vorbească. Cineva I-a zis: Iată, Mama Ta și frații Tăi stau afară, căutând să-Ți vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? Și întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă. În aceeași zi, ieșind Iisus din casă, ședea lângă mare. Și s-au adunat la El mulțimi multe, încât intrând în corabie ședea în ea și toată mulțimea stătea pe țărm. Și le-a grăit lor multe, în pilde.” 

MATEI 12:46 - 50; 13: 1 - 3

SCURTA EXPLICATIE:

Pasajul evanghelic de azi este folosit de multi detractori ca argument al teoriei potrivit careia Sfanta Fecioara Maria ar mai fi avut copii, ca si a celei care sustine ca Mantuitorul o respingea  pe mama Sa!
Momentul acela, pomenit in Evangheliile sinoptice, a fost insa un prilej pentru Mantuitorul Hristos pentru a da  cuvant de invatatura explicand astfel ca ... "oricine va face voia Tatălui (...) Celui din ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă". Adica ni se explica "infierea" noastra de catre Dumnezeu prin Hristos Fiul.


Cuvantul frate desemna pentru iudei orice persoana inrudita dar si orice persoana care credea in acelas Dumnezeu!
Daca Iisus ar mai fi avut frati de ce si-ar fi incredintat mama Sfantului Ioan? Ar fi fost un gest deplasat, rusinos chiar!
Si totusi, intre cele 7 rostiri ale Mantuitorului , pe cruce , este si aceasta:
„Femeie, iată fiul tău!... Fiule, Iată mama ta!”
(Ioan 19, 26-27)
Aceste cuvinte au fost spuse de Iisus in timp ce își privea cu dragoste mama sfâșâiată de durere. 

Astfel, Preacurata devine Mama ce va purta de grijă lui Ioan, noul ei fiu, cel mai iubit dintre ucenicii Săi, dar și a tuturor creștinilor din lume.