joi, 21 martie 2019

SPOVEDANIA

Pentru ca ne aflam in Postul Mare, e cazul poate sa ne gandim si la spovedanie.
Caci e nevoie sa invatam si cum trebuie sa ne spovedim.

Eu am aflat in ani ce inseamna marturisirea asta si cum trebuie facuta ea  si inca am nevoie sa-mi reamintesc repererele acestui moment, in care stau de vorba cu Dumnezeu, deschizandu-mi inima fara stanjeneala!

Preotia nu este o meserie ci o jertfa. Nu este deloc simplu ca un preot sa ajunga un duhovnic bun, pastrand empatia dar si distanta fata de omul ce-i incredinteaza tainele sufletului sau! 

Fiecare crestin este liber sa-si gaseasca un duhovnic corespunzator insa nu este nici necesar si nici sanatos ca intre el si preot sa se stabileasca o legatura de prietenie sau de atasament. Asta poate schimba radical calitatea confesiunii.
Cel care reuseste sa inteleaga ca duhovnicul este intermediarul intre el si Dumnezeu, a facut un pas mare!

La spovedanie, ratacirea in amanunte, detalierea prea mare a păcatelor (mai ales a celor legate de desfrânare) nu este folositoare nici pentru cel care se spovedeşte, nici pentru duhovnic.

Părintele Arsenie Boca zicea ca  „ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!”  Trebuie sa le uiti  aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat." Detaliile nu fac decat sa sminteasca! Exagerarea nu  foloseşte sufletului omenesc si nu in asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune dealtfel.
O spovedanie bună nu înseamnă nici gasirea scuzelor, ci pocăinţa adevărată. 
Omul trebuie sa fie capabil sa inteleaga ce este pacatul, să-şi recunoasca păcatele sale si să creadă cu sinceritate că el este un pacatos!

"Povestea un părinte că era odată la Locu­rile Sfinte şi a venit la el o femeie să se spovedească şi a stat zece minute timp in care a plâns neîn­cetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Asta fără ca ea să fi zis ceva. Pentru că el i-a vă­zut sincera părere de rău şi hotărârea de a nu mai pacatui. 
Asta face ca o spovedanie să fie bună." 
Fara sa ai constiinta pacatului tau, fara să regreti, fara să urăşti caderea ta în păcat  si fara sa  vrei să nu mai repeti greseala … nu este pocainta si fara pocainta nu e nici iertare!

Pacatele odata marturisite nu se respovedesc, daca ele nu se repeta!
Nu le vom uita cu desavarsire si nu este rau, dimpotriva! Dumnezeu ne iarta dar nu şterge din noi şi amintirea păcatului. Dacă s-ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am repeta neîncetat aceleaşi păcate cu gandul ca ne vom tot spovedi, curatandu-ne periodic constiinta!
Amintirea păcatelor e necesar sa ramana, ca un fel de reper, spre a nu mai gresi.

Am gresit Doamne, la Cer si inaintea Ta! Milostiv fii mie, pacatosului! Curateste-ma, iarta-ma, Doamne, si da-mi putere sa fac fata ispitelor, sa cred, sa iubesc si sa iert! Amin

miercuri, 20 martie 2019

INCURAJARI SPRE REUSITA POCAINTEI

Din Epistola catre evrei Capitolul XII, 1 - 10

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.
Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.
Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre.
În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.
Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El.
Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte.
Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?
Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi.
Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă?
Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.

marți, 19 martie 2019

DESPRE RUGACIUNE

Parintele Arsenie Boca spunea ca rugaciunea inseamna:

inaltarea spiritul şi a inimii către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul.

Rugaciunea devine familiara si usor de facut atunci cand este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta.  

Dumnezeu doreste de la noi  ca atunci cand buzele noastre pronunta cuvinte de ruga, spiritul nostru sa se gandeasca la El, ca vocea noastra sa fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atentie pur spirituala atunci cand mintea, indiferent de cuvintele pronuntate, mediteaza asupra perfectiunii lui Dumnezeu.

Uneori dam rugaciunii o atentie literala , atunci luam seama numai la cuvintele pronuntate si la intelesul lor strict.  

Cand punem pret pe felul pronuntarii cat mai corecte,  care ne indeparteaza spiritul de Dumnezeu, legandu-l de impresiile materiale atunci ii dam rugaciunii o atentie materiala.

Rugaciunea insa nu trebuie considerata ca o senzatie placuta si linistitoare, ca un farmec al imaginatiei inflacarate, nici ca o lumina a spiritului care ne descopera cu usurinta adevarul, nici o consolare a suferintelor noastre.


Un suflet care se roaga este un suflet care sufera, caci rugaciunea prin ea insasi este o mortificare, o suferinta corporala.


Sublimul exemplu si ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totala si renuntarea la orice consolare in ultima clipa a vietii sale materiale. Agonia corpului omenesc si clipa deprinderii lui definitive de spirit este aceasta senzatie de abandonare totala. 
“Parinte, de ce m-ai parasit?” a strigat Iisus pe cruce!

Cine va putea indura pana la sfarsit aceasta senzatie de abandonare totala, aceasta lipsa de orice consolare sensibila si trupeasca, acela isi va mantui sufletul. Acest lucru este formidabil, cu neputinta de indurat, si totusi, invierea lui Iisus ne da curajul, increderea si bucuria ca cel ce renunta la el totusi totalmente, acela ce nu-si mai cauta nici o consolare sensibila in minte, nici chiar in rugaciune, acela ce-si pune ultima nadejde in Dumnezeu, chiar cand pare parasit, acela a invins moartea, acela voieste ce voieste Dumnezeu.
 

“Acela ce stie sa se roage,  stie sa traiasca bine”, spune Sfantul Augustin.
Sfantul Efrem spune: “Rugaciunea este paznicul modestiei, fraul furiei, leacul impotriva urei, reprimarea orgoliului, consolarea suferintelor, increderea in rezolvarea tuturor greutatilor .   

Dumnezeu acorda acest har al Sau, cel al rugaciunii, fara sa fie cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. 
Dar acesti alesi, daca vom cerceta bine au avut cu siguranta in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. 
Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-L iubesc.

Rugaciunea este un leac care vindeca orice fel de rana, opreste orice lacrima, linisteste orice durere, ea subjuga orice pasiune
Prin rugaciune nemultumirile si resentimentele noastre se potolesc, ingrijorarile dispar, nelinistea si nerabdarea inceteaza, iar evlavia si credinta se mareste.  
Oamenii insa incep intotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pamantesti si se mira apoi ca nu li se implinesc rugaciunile in care-si exprima dorintele lor. 
Dar ei nu se gandesc niciodata a cere lui Dumnezeu mantuirea sufletului lor si deci sa accepte deci orice suferinta, daca aceasta contribuie la mantuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. 
Ei ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu pentru orice si pentru toate, fie durere si boala, fie binefacere si prosperitate si tot ceea ce primesc sa puna in slujba Domnului, sa spuna ca Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!” “Si toate celelalte se vor adauga voua…celor ce cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”, ne incredinteaza Iisus. 

Obstacolele in calea rugaciunii sunt: pacatul si risipirea gandului.

Este deci necesar sa ne rugam in stare de har - adica cu inima curata, cu sinceritate - si de reculegere - alungand orice gand ascuns, oferind intreaga noastra fiinta lui Dumnezeu.

Mai sunt cateva conditii pentru o rugaciune curata.
Ele sunt: umilinta, ravna, credinta si incredere, perseverenta.

Rugaciunea catre Dumnezeu se face prin Iisus Hristos, Mantuitorul, Maica Domnului fiind si ea mijlocitoare.

Rugaciunea trebuie insotita de sacrificii si mortificari!


Acceptand cu marinimie incercarile zilnice, sa reprimam caracterul nostru impulsiv, sa infranam pasiunile si poftele trupului nostru si ambitiile spiritului nostru. Sa veghem asupra fiecarui simt in parte. Sa fagaduim lui Dumnezeu ca ne vom abtine de la o satisfactie la care tinem foarte mult, pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita. 
Omul care se mortifica isi purifica sufletul, isi supune corpul spiritului sau, “isi umileste inima, revine la castitate si nevinovatie", cu alte cuvinte indeparteaza obstacolele ce se opun eficacitatii rugaciunii sale.

Numai astfel umiliti in fata lui Dumnezeu, insufletiti de o credinta si de o incredere fara margini, sa oferim sacrificiile noastre in numele lui Iisus si al Mariei. 

Numai astfel rugaciunea noastra va fi roditoare.

luni, 18 martie 2019

EVANGHELIA PRIMEI DUMINICI DIN POSTUL MARE 2019

În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi
Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. 
Natanael I-a spus: De unde mă cu­noști? 
A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Israel! 
Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.

Asadar, Mantuitorul il invita pe Filip sa-I urmeze.  Cum focul dumnezeiesc al lui Hristos l-a cuprins, Filip simte nevoia raspandirii lui, asa ca ii vorbeste lui Natanael despre Mantuitorul. Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
Filip, om simplu si cinstit, nu poate sa creada ca Cel poorocit de Moise i Lege, putea sa se traga dintr-un orasel obscur  ca Nazaretul, si spune deschis: Din Nazaret poate fi ceva bun?  Filip ii raspunde franc: Vino şi vezi“.

"Hristos Se descoperă pe Sine făpturilor Sale care, fiind chipul lui Dumnezeu, sunt înzestrate cu raţiune şi li­bertate. In marea Lui bunătate şi milostivire, El ne îngă­duie să-L punem la încercare prin voia noastră liberă, precum şi El ne cearcă inimile în fiecare dimineaţă şi în orice clipă.
Intr-adevăr, Domnul voieşte ca noi să venim la El cu o inimă lipsită de vicleşug, de bunăvoie şi fără prejudecăţi, şi să-L „încercăm” cu nevinovăţie, aşa cum a făcut Natanael. Dacă „venim şi vedem“, Dumnezeu nu va întârzia să ne dea mărturie despre Sine însuşi. Insă ne lasă pe noi să facem primul pas, să ne manifestăm dorinţa de a-L cunoaşte şi de a-L urma de bunăvoie şi cu toată inima."

"Pentru om, cea mai mare nefericire este să rămână ne­cercat la cuget şi la inimă, adică să nu fi „gustat” vreodată apropierea lui Dumnezeu, nici să se fi învrednicit de cu­noaşterea Lui. Cea mai mare nenorocire în această viaţă este să ne lăsăm înşelaţi cu privire la Dumnezeu şi să nu ajungem să „gustăm” sau să simţim Adevărul Lui."

"Filip îl cheamă pe Natanael „să vină şi să vadă”, sau cum citim în Vechiul Testament, „să guste şi să vadă“. Am putea spune, de asemenea, „să guste şi să cunoască”. Dar oare ce să cunoască? Să cunoască că Hristos este Domnul, că Domnul este dulce şi bun şi că nu există altul asemenea Lui.

Domnul Se apropie de fiecare om în chip diferit, ca sa trezească în el dorinţa de a se dărui cu toată inima milostivului Dumnezeu."


"Domnul ştia că Natanael cerceta neobosit Scripturile, căutând cu râvnă fiecare urmă a prezenţei lui Dumnezeu în cuvântul Său scris. Cuvântul rostit al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat trebuie să fi răsunat adânc în inima lui, de vreme ce îi fusese adresat personal şi i se potrivea în chip desăvârşit. In clipa aceea Natanael nu putea decât să se recunoască învins, căci inima îi fusese înştiinţată de adevărul Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. El îşi pecetluieşte înfrângerea prin propriul său „Amin”, mărturisind: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel“, ceea ce înseamnă: „Cu adevărat, Tu eşti Cel pe Care îl căutam în Scripturi sub smochin. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, împăratul lui Israel, Răscumpă­rătorul lumii”.

"Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“. ii raspunde Mantuitorul

"Mare este puterea acestui cuvânt, căci este rostit de Atotputernicul Dumnezeu şi dezvăluie esenţa vieţii omu­lui în Hristos – o viaţă dinamică ce nu cunoaşte nici împu­ţinare, nici stagnare, o viaţă în care neîncetat vom vedea „lucruri mai mari”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, în veacul ce va să fie îngerii înşişi vor creşte neîncetat întru plinătatea iubirii, iar această creştere nu va avea sfârşit. La fel poate spori şi omul în fiecare zi în cunoaştere şi har încă din viaţa aceasta".

Spicuiri din Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

sâmbătă, 16 martie 2019

CA TOT SUNTEM IN POST...

... poate ca nu ar fi lipsit de importanta sa mentionez ca celor aflati in calatorie nu li se mai aplica aceleasi rigori, dupa cum nici celor care sunt gazdele acestora. Altfel postirea ar fi ceva de parada si nu o nevointa tainica si liber-consimtita.

Acum... nu fac decat sa transfer aici un text, aparut azi in ziarul Lumina, si, cerandu-va iertare, va indemn la lectura.

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a V-a, Cap. 23-26, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 177-179

„Din dorința de a cunoaște învățăturile bătrânilor, am pornit din părțile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiți cu atâta bucurie, încât nicio rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă, așa cum ne deprinsesem la mânăstirile din Palestina. 

Ori­unde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri și vineri
Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta ușurință peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns:

«Postul mă însoțește în tot timpul, iar pe voi, care curând veți pleca, nu vă voi putea ține necontenit cu mine. Postul, deși este folositor și trebuincios, e totuși o ofrandă dăruită de bunăvoie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăță­tură ca o obligație. Prin urmare, primind în voi pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10, 40). Iar, după plecarea voastră, voi putea să despăgubesc omenia ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen asupra mea». 
În adevăr: Pot oare fiii Mirelui (Hristos) să fie triști, câtă vreme Mirele este cu ei (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat, atunci vor putea posti în libertate.

Pe când unul dintre bătrâni mă îndemna la masă să mai mănânc încă, iar eu îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: «Eu am întins de șase ori masa astăzi fraților în trecere, și, ca să-l îndemn pe fiecare, am mâncat pe rând cu toți, și încă mi-e foame, iar tu, mâncând acum de prima dată, mai spui că nu poți

(...) Astfel, cu cât știu să re­nunțe fără șovăială la posturile zilnice la sosirea fraților, cu o înfrânare  cu atât mai tare se pedepsesc, după plecarea acestora, pentru mâncarea, pe care și-au permis-o numai pentru ei. Așa de aspru plătesc ei prea puțina mâncare la care s-au dedat, chinuindu-se mai crâncen și împuținân­du-și nu numai pâinea, dar chiar și somnul.”


„În vremea aceea, pe când mergea Iisus într-o sâmbătă prin holdele de grâu, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice. Și fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine? Iar Iisus le-a răspuns: Oare niciodată n-ați citit ce a făcut David când a avut trebuință și a flămânzit, el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții, și a dat și celor ce erau cu el? Și zicea lor:" Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă." 
Astfel că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. 
Și iarăși a intrat în sinagogă. Era acolo un om având mâna uscată. Și Îl pândeau pe Iisus, să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Apoi a zis lor: "Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde?" Dar ei tăceau. Atunci, privindu-i cu mânie și întristându-Se de învârtoșarea inimii lor, a zis omului: "Întinde mâna ta! " Și a întins-o, iar mâna lui s-a făcut sănătoasă.”

Marcu 2, 23-28; 3, 1-5

PUTEREA IERTĂRII

de Preot Sorin Croitoru

Ce-o să vă povestesc acum, să știți că nu e o poveste,
Dar nici din Sfintele Scripturi și nici din vieți de sfinți nu este.
E-o întâmplare care mie mi s-a părut foarte frumoasă,
Un caz real ce ne învață trăirea sfântă, virtuoasă.

Avem nevoie de exemple, căci cei de astăzi, din păcate,
La tot ce ne pretinde Domnul răspundem doar cu "nu se poate". 
Din cele ce Iisus ne cere, nimic nu este cu putință,
Dar asta, dragii mei, se-ntâmplă pe fondul lipsei de credință..

Și-acum o să vedeți cu toții că cei ce cred în nemurire
Au reușit întotdeauna să facă lucruri peste fire..
În Sfântul Munte, ni se spune, trăiau cu regulă de "sine"
Doi eremiți ce, zice cartea, aveau colibele vecine..

Erau de vârste diferite cei doi monahi din sihăstrie
Ce-și căutau desăvârșirea acolo, în sălbăticie:
La unul, pletele și barba păreau făcute din zăpadă.
La celălalt, argintul încă putea în păr să nu se  vadă.

Deci cel cu părul alb ca neaua era bătrân și-n neputințe,
Iar bătrânețea de pe umeri îl covârșea cu suferințe..
Și orice ar fi vrut să facă, făcea cu mare greutate,
Icnind la fiece mișcare bătrânul cel adus de spate..

Ce cruce grea e bătrânețea.  Ferice cel ce o apucă,
Dar multe gemete va scoate săracul, încercând s-o ducă..
Iar cel de-al doilea dintre pustnici era la vârsta minunată
Când trupul încă e puternic și mintea este luminată,

Deci nici la prima tinerețe și nici la vârsta neputinței,
Ci la o vârstă numai bună să-și lucre faptele credinței.
Așa cum se întâmplă-n viață, vrăjmașul diavol, din păcate,
A început cum știe dânsul să bage niscai bețe-n roate..

Monahii pustniceau pe munte, dar tocmai sus, la căprioare,
Acolo unde nu-i fântână, nici râuri nu-s și nici izvoare.
Să știți că pustnicii nu-s îngeri; și ei au trupuri și se-adapă
Și tocmai de la mănăstire își aduceau râvnita apă!

La început cu două ciuturi cărau pe rând, cu osteneală,
Dar după-o vreme cel mai tânăr, cuprins de-o mare leneveală,
A ticluit un plan în minte făcut cu mare viclenie,
Dorind ca fără de sudoare să-și aibă apa în chilie..

Deci într-o zi a zis: "Bătrâne, să știi că mie nu-mi convine
Căratul apei la chilie să-l mai împart de-acum cu tine,
Căci eu sunt tânăr și-n putere, și ciutura o duc mai plină,
Apoi și postul meu e aspru, deci apa eu o beau puțină"..


Și a oftat adânc bătrânul, văzându-i lipsa de iubire
Și egoismul ce, desigur, nu îi era spre mântuire..
Dar blând precum o turturică, privind vecinul de pustie,
Oftând adânc din toți rărunchii, el i-a răspuns: "Așa să fie"!

Monahul înșelat de diavol a mers așa o perioadă,
Considerând căratul apei o imposibilă corvoadă,
Dar într-o zi, văzând că "moșul" ieși cu treabă prin pădure,
Monahul îi intră în casă, voind ca apa să i-o fure..

Acesta îi fusese planul născut din somnul rațiunii..
De multe ori comoditatea ucide sufletul la unii!
Ar fi putut în clipa-aceea cu Semnul Crucii să se-nsemne,
Dar el, uitând de Rai cu totul, a mai furat și niște lemne!

Imaginați-vă necazul și supărările de după,
Când vine cu ciuperci bătrânul și n-are apă pentru supă..
Și cum ardea de-o mare sete, ia ciutura și iar se duce
S-aducă, bietul, altă apă, făcându-și la tot pasul cruce..

"Să nu îl pedepsești, Iisuse, e tânăr și-a căzut, săracul,
Trimite-Ți harul peste dânsul și izgonește-l Tu pe dracul..
Tu i-ai iertat pe toți pe Cruce și moartea ai primit-o-n pace,
Te rog să-i ierți acestui frate și ce-a făcut și ce-o mai face"!

Și uite-așa ierta bătrânul, căci îl fura mereu vecinul,
Dar el în milă și-n iubire își prefăcea atunci suspinul
Iar ca să poată să trăiască pe mai departe în pădure,
Căra în cantitate dublă, lăsându-l pe vecin să fure,

Și se ruga, sperând ca Domnul la pocăință să-l îndemne,
Iar el trăia cu jumătate din apa dusă și din lemne
Și se certa pe sine însuși, răpus fiind de osteneală:
"Ridică-te la rugăciune, ce faci, te-ai dat pe leneveală"? 

Dar în final căzu bătrânul, cuprins de neputința firii,
Iar frații cei bătrâni ca dânsul, din obștea mare-a mănăstirii,
Văzând la Sfânta Liturghie că strana lui rămase goală,
Au înțeles că eremitul fusese doborât de boală..

Deci au trimis la el îndată doi frați de jos, din chinovie
Și l-au găsit pe pat de scânduri, trăgând de-acum spre veșnicie..
Și vai, au început să vină din obște toți cu mic și mare,
Să-i dea, cum este obiceiul, atunci frățeasca sărutare..

Bătrânul povestirii noastre vorbea cu toți cu voce stinsă
Și-i saluta cu multe lacrimi, cu bucurie necuprinsă,
Căci lui deja i se vestise prin îngerii Dumnezeirii
Că i s-au pregătit în ceruri lăcașurile mântuirii!

Și-a fost să vină și vecinul, ferindu-se de bănuială,
Și a intrat smerit în suflet, cu mare frică și sfială,
În locul cel sărac în care de-atâtea zeci de ori intrase,
De unde, fără remușcare, de-atâtea zeci de ori furase..

"Blagosloviți, părinte sfinte", rosti cu voce sugrumată,
Și auzind această voce, bătrânul tresări deodată:
"Te rog, te rog să te apropii" îi zice, ridicând privirea,
Chemându-l pe răufăcătorul, pe care îl luă uimirea..

Și cum mai mulți monahi se uită spre cel chemat cu voce stinsă,
I se trădează-atunci rușinea pe fața lui de foc aprinsă,
Și-n timp ce vine la bătrânul, urându-i drum prin vămi cu pace,
Dorind să pară că îi pasă, smerită fața și-o preface..

În clipa-aceea muribundul, trăgându-i mâinile spre buze,
I le sărută pe-amândouă, iar el nu poate să refuze!
Pe frunte-ncep să îi apară broboane de sudoare rece,
Căci spaima-i zguduie ființa și-un gând atunci prin minte-i trece:

"Ce-nseamnă gestul ăsta, oare, o vrea cumva să mă demaște?..
Vai... ce-or să creadă despre mine, când toți monahii m-or cunoaște?
Nu-i înțeleg deloc purtarea.. N-a spus nimic atâta vreme,
Și chiar acum, pe patul morții.. De Judecată nu se teme?
"

Bătrânu-i înțelese frica, putând să-i vadă-n ochi uimirea,
Și-i spuse-n șoaptă: "Nu te teme, căci tu m-ai învățat iubirea!
Sărut aceste mâini sfințite, ce mi-au făcut atâta bine,
Căci tu furând puțină apă, eu Raiul l-am furat, vecine!


Tu mi-ai pricinuit suspine, dar astfel am deprins răbdarea;
Iertat eram de Tatăl nostru, când eu îți acordam iertarea..
Te iert din nou, în pragul morții, de toate cele îndurate.
Ridică-te din deznădejde, te-aștept în veșnicie, frate"!


Și a murit bătrânul pustnic, iar frații îl chemară "sfântul",
Căci o mireasmă minunată îndată i-a cuprins mormântul:
Mireasma bună a iertării, a îndurării și-a iubirii,
Mireasma păcii și-a blândeții, arvuna fiilor măririi..

Iar celui care-l prigonise atâta vreme pe "vecinul"
Nu i-au lipsit tot restul vieții amara jale și suspinul..
Venea în fiecare seară în cimitirul mănăstirii,
Și se cutremura de plânsuri, acolo-n taina tânguirii..

Deși bătrânul sfânt spusese pe patul morții că-l iertase,
A plâns la umbra crucii sale atâția ani cât îl furase
Și căuta cu mare râvnă bătrâni sihaștri prin pădure
Și le căra grămezi de lemne, găleți cu apă, poame, mure..

Și se dusese-n Athos zvonul de râvna ce o dovedise
Și toți vroiau să îl imite în obiceiul ce-l pornise
Iar despre el credeau părinții că e un sfânt din vremi trecute,
Încât dorind să se-ntărească, veneau ca să îl vadă sute..

Și-așa era.. Prin pocăință el viața mult și-o curățise
Și ca Maria Egipteanca cu post și lacrimi se sfințise,
Deci când a fost și el să moară, i-au pus mormântul lângă "sfântul"
Și ce să vezi, minune mare, și el înmiresma pământul!

Aceasta este povestirea citită dintr-o carte veche
Și am găsit-o minunată, frumoasă fără de pereche..
Și vă întreb pe dumneavoastră: așa-i că îi învață multe
Pe cei de acum încolo vor vrea cuminți să o asculte?..

Să învățăm și noi blândețea, iertarea, pacea și iubirea
Și vom găsi și-n astă viață, și-n veșnicie fericirea!

Amin

vineri, 15 martie 2019

DESPRE RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL


Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă,  plină de putere şi bogăţie duhovnicească, in care 
descoperim o întreagă teologie a pocăinţei, rugăciunea fiind numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. 
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. 
„Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. 


Rugăciunea se rosteşte in vremea Postului Mare de 9 ori în curgerea unei zile şi de 8 ori in ziua in care se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ( întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea). 
Numerele 8 si 9 ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul 8, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.
Tipicul prevede să fie rostită cu ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.
Deci pe de o parte ne rugăm lui Dumnezeu să ne ferească de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.
Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi doua feluri de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”.

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care il înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. 
O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri ostile, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceste neîntrerupt, urmărind moartea noastra veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde deci puterea diavolului.Virtuţile  sunt lucrarea Sfântului Duh din om, fiind numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. 
Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să lucreze în noi.

Duhurile răutăţii se află în afară de noi,  iar duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru
Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi!
Sfinţii Părinţi  arată că numărul patimilor este foarte mare.  In fruntea lor stă iubirea de sine  iar  neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor;  din acestea curg cele opt patimi capitale (
lăcomia desfrânarea, iubirea de argint sau avariţia, mânia, intristarea, trândăvia, slava deşartă si mândria)

Sfântul Efrem a ales numai patru patimi, 4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei
După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea el nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Sfântul Efrem se roagă insa să fie izbăvit de o trândăvie mult mai vătămătoare, cea a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu,  condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. ( vezi  pilda talanţilor,  Pildele lui Solomon: 6, 6), Pavel: 2 Tes. 3, 10)
Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti, departe de lucrarea duhovnicească, omul cautandu-si o mincinoasă împlinire în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. (vezi 
Luca. 12,20, Luca 21, 54)
Grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu, care este înăuntrul nostru (Luca 17, 21), impingandu-ne in afara noastra spre întâlnirea cu diavolul.
Singura noastra grijă trebuie sa fie grija de mântuire, grija de multe facandu-l pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. 
(Matei 20, 25)
Adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare - slujirea aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Slujirea aproapelui este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. 

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui  care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un interior stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de 
tainica lui putere si îl face cuvânt fără de preţ (Matei 12, 36). Inţelepciunea poporului spune: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Cele patru duhuri ale răutăţii,  se leagă unele de altele si formează un fel de panta pe care alunecă omul stăpânit de ele.
O condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. 
- faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; 
- faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; 
- faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu,
faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Ele arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine.  
Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. 
Mântuirea sau pierzarea depind de felul purtării omului faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele
îi anuleaza  orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

In partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, 
vedem care sânt trăsăturile sufletului sănătos: „Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu inseamna doar o simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică,ceea ce inseamna pt noi că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). 
Sfinţii Părinţi, spun ca „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, si ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). 
Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul,

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea care este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. 
Sfântul Efrem  aşază dragostea la urma, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile,  le cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau o panta coboratoare,  cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. 

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. 

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.
Vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. 
Neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc. Spre a arăta că această „sfinţită doime”, numita si 
smerenia dragostei”, este nedespărţită. Prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte stih, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!



  • Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului 

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă.

  • În stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului,  

care, văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12).  „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).
  • Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: 
mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.
  • Stihul cel din urmă merge mai departe: 

nu numai ca am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. 

Asadar, să ne cerem iertare păcatelor  aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie iertare ca si de pâine. "Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte 
  1. apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; 
  2. încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea   care necontenit trebuie să-l însoţească pe om pe calea mântuirii
Aceste simţiri l-au înălţat pe vameş , au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului!

Stihurile se repetă de trei ori pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toata spurcăciunea. Este un semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: mintea, pofta şi iuţimea pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. 
După cele 12 închinăciuni, preotul in biserica rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi  încheie cu o metanie.

Intreaga rânduiala a rugăciunii   Sfântului Efrem  ne dezvaluie chipul omului stricat de cele patru patimi, ruga noastra catre Dumnezeu spre a  ne izbăvi de ele, dar si icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi pe care le cerem să ni le dăruiască şi nouă ca să sporim pe această cale. Acesta este rostul partii din rugaciune facuta in tacere, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. 

Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni.

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: mărturisim astfel căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm. 
Ridicare este semn al năzuinţei noastre spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. 
Cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului pacatos în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

E aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică, Euharistia de pocăinţă a omului. Aşa precum la Sfânta Liturghie, prin invocarea Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea de cerere a darurilor Sfântului Duh - cele patru duhuri din rugăciune -  omul pacatos se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza  Liturghiei de pocăinţă.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune  că omul, dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte până la măsura celui desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

(Aceasta interpretare este o sinteza a cuvantului Părintelui Petroniu Tănase -
 „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei” )

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca și mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. 
Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și o adună și o aruncă în foc și arde. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă.” Ioan 15, 1-7