marți, 30 iunie 2020

DISCERNAMANTUL - LIBERTATEA NOASTRA

CAPITOLELE 11 si 12  din Evanghelia dupa Matei fac referire la indarjirea cu care poporul evreu refuza sa-L primeasca pe Iisus.

Capitolul 11 s-ar putea imparti in trei parti:
-  Ioan Botezatorul si Iisus:  (11:1 - 19)
-  seria "Vai"urilor, mustrarea unor cetati (11: 20 - 24)
-  multumirea lui Iisus adresată Tatălui si Sa adresata celor osteniti (11: 26 - 30)

Pericopa de astazi se incadreaza, asadar, in prima parte aclasificarii - Ioan si Iisus.


Ca sa facem o analiza, e necesar sa revenim un pic asupra  subiectului Ioan Botezătorul, extrem de important pentru Ev. Matei, caci Ioan este vazut ca veriga care leaga Vechiul Testament de Noul Testament. 

Sf. Ioan Botezătorul reprezinta partea sănătoasă a vechiului Israel, cea care Il recunoaste pe Mesia! 
Ioan Il recunoaste pe Iisus in virtutea faptului că el este interpretul  vointei lui Dumnezeu, facand parte din iconomia dumnezeiască, proorocită de Isaia. 
Sf. Ioan este proorocul prin care Dumnezeu Insusi vorbeste poporului Său si prin cuvintele caruia se adevereste mesianitatea lui Iisus!

In viziunea Sf. Ev. Matei, totul se desfăsoară sub directa îndrumare a lui Dumnezeu. Proorocul Ioan este trimis de Dumnezeu Însusi – în duhul proorocilor întregii istorii a Israelului! 
Dumnezeu va interveni El Însusi, la momentul botezului, pentru a confirma - explicit si minunat - că Cel botezat este chiar Fiul Sau, prin care se împlineste planul Sau, iconomia Sa, voia divina

Ev. Matei concentreaza mesajul Sf. Ioan într-o singură frază, identică dealtfel, cu cea care rezuma propovăduirea Mântuitorului Hristos (4,17): 
"Pocăiti-vă că s-a apropiat împărătia cerurilor." (3,2).

Dumnezeu ne asteapta  pocainta si se bucura necontenit de intoarcerea noastra!

Mantuitorul se compară aici cu Ioan și, din spusele Sale, reiese faptul că ei doi au avut o lucrare comună, dar complementară. 
- Ioan a fost aspru, ascet și dur, care prin toate acestea i-a convins pe unii oameni să vină la pocăință. 
- Iisus Hristos a fost blând, a stat în lume printre păcătoși, a mâncat și a băut cu ei spunand că a venit în lume să-i cheme la pocăință pe cei păcătoși si nu pe cei drepți.
Au fost, iata, 2 tactici dumnezeiești de a chema oamenii la pocăință, Dumnezeu știind că unii vor rezona într-un fel și alții in altfel. 
A mai fost insa o categorie, formata din acei iudei care nu și-au schimbat inima, care nu au primit nici chemarea lui Ioan, nici cea a Domnului Hristos. Acestia i-au acuzat pe amândoi că au demon, demonstrand prin asta nimic altceva decat reaua lor vointa!
Acestora li se adreseaza Mantuitorul!
Domnul Hristos, ca Dumnezeu, a facut totul spre a-i câștiga pe oameni. 
Discernamantul este insa lucrarea pe care trebuie sa o facă omul insusi, prin libertatea conferita de Dumnezeu.
Asta este, in fapt, intelepciunea care il face pe om capabil sa aleaga binele de rau!
„Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.
Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.”
MATEI 11, 16-20

luni, 29 iunie 2020

PETRU - DETINATORUL CHEILOR IMPARATIEI

Evanghelia zilei de astazi, zi de praznic, contine in ea promisiunea facuta Sf. Ap Petru de catre Mantuitorul Hristos, în timpul vieții sale pământești, prin care i-a fagaduit lui „Cheile Împărăției Cerurilor”.

Evenimentul s-a petrecut în timpul unei conversatii purtate cu apostolii Sai: „Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci. Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mt. 16, 13-16). 

Pentru această hotărâta si esentiala mărturisire, Mântuitorul îl fericește pe Sf. Apostol, zicându-i: „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). 

Ca răsplată, pentru mărturisirea spontana si plina de adevar, pe care apostolul Simon (Petru), a făcut-o cel dintâi, Mântuitorul i-a zis: 
„... tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da ție cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 18-19).

Prin urmare, când Mântuitorul i-a dat Sfântului Apostol Petru cheile imparatiei,  l-a împuternicit pe acesta să lege și să dezlege păcatele oamenilor: „și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 19).

Petru este, in simplitatea lui, un personaj complex.

Cateva versete mai departe, dupa ce i se revelase adevarul - Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. -  cand Mantuitorul le spune ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.( 16,21), Petru Ii va spune: 
" Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta." (16, 22). 

Si, cu  acest prilej, "El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor"

Evenimentele care aveau sa se succeada - de la impetuoasa declaratie a lui Petru, facuta in timpul Cinei celei de Taina, cum că, daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda, trecand prin proorocita intreita lepadare de Invatatorul sau, la plansul si pocainta sa ulterioara, pana la restaurarea sa, petrecuta la aratarea Mantuitorului, de la Marea Tiberiadei  - ni-l vor infatisa pe Petru ca fiind apostolul cu firea cea mai nestapanita!

Dincolo de toate  contrarietatile posibile, trebuie să preamărim mărturisirea hotărâtoare a dumnezeirii lui Iisus Hristos pe care Apostolul Petru a facut-o!
Petru avea o natura vulcanica insotita totusi de o anume tandrete. Era un om devotat, desi framantat de atacurile satanei, si avea o credinta bruta, de piatra, dar curata, credinta care avea sa fie modelata tocmai de caderile sale!

Din contextul Scripturii, intelegem insa si faptul că Mântuitorul a făgăduit puterea legarii si dezlegarii de pacate, nu doar lui Petru ci tuturor Apostolilor

Aceasta se va întâmpla la doar câteva zile dupa mărturisirea marelui Apostol, cand Mantuitorul se adreseaza tuturor apostolilor:
„oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Mt. 18, 18). 

„Împărăția Cerurilor”  este „împărăția darului” sau Biserica
pe care Mântuitorul a făgăduit că o va zidi pe piatra credinței și a mărturisirii lui Petru.

După un obicei stravechi, cunoscut atat 
la evrei cat si la mai toate popoarele, înmânarea cheilor înseamna încredințarea stapanirii asupra unei case  sau asupra unei averii (Is. 22, 22; Apoc. 3, 7).

Cuvintele Mântuitorului: „și-ți voi, da ție cheile Împărăției Cerului”, trebuie înțelese tocmai prin prizma semnificatiei stravechi a acestui gest; astfel, Sfântului Apostol Petru i s-a dat puterea de a închide și a deschide intrarea în această împărăție, adica de a primi în sânul Bisericii sau de a îndepărta de la ea, de a lega și de a dezlega păcatele oamenilor. 
Pentru că poate să fie membru al Bisericii numai acela care, prin pocăință, va primi iertarea păcatelor, iertare acordata de Dumnezeu prin slujitorii Bisericii. 

In cheile imparatiei, daruite Sf. Ap. Petru, rezida simbolul stăpânirii bisericești, care are împuternicire de la Domnul nostru Iisus Hristos să lege și să dezlege, să ierte sau să nu ierte, să deschidă sau să închida intrarea în Sfant lacasul ei (Mt. 18, 17).

Biserica leagă, și Biserica dezleagă, cum spune Fericitul Augustin . Caci Biserica, întemeiată pe piatra cea din capul unghiului, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. II, 20), leagă și dezleagă!
Să se înfricoșeze deci și cei legați și cei dezlegați; cei dezlegați să nu cadă iar sub aceeași osândă, iar cei legați să nu rămână în aceeași stare pentru totdeauna, având în vedere, că în afară de Biserică nu se poate primi dezlegare”.

SARBATOARE BINECUVANTATA!

„În vremea aceea, venind Iisus în părțile Cezareei lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: 
Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? 
Iar ei au răspuns: 
Unii spun că ești Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții, Ieremia sau unul dintre proroci. 
Atunci Iisus le-a zis: 
Dar voi cine ziceți că sunt Eu? 
Răspunzând, Simon-Petru a zis: 
Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. 
Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: 
Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile Împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.MATEI 16:13-18

duminică, 28 iunie 2020

IN LOCUL GRIJILOR ...CAUTAREA CELOR DUMNEZEIESTI

“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6, 22)
Duhul este pentru suflet ceea ce ochiul este pentru trup, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Harul lui Dumnezeu este pentru sufletul omului, așa cum ochiul este pentru trup. Ochiul pentru trup este călăuză. Ne arată mereu drumul bun și ferit de obstacole, pe care trupul, în întregul lui, vrea să-l aleagă. Dacă ochii noștri se întunecă, dacă orbim, atunci tot trupul nostru va avea de suferit. Răni, durere, frustrare că nu se mai poate descurca simplu și ușor. Deznădejde că nu mai poate să se bucure de lumină… Că nu mai poate vedea chipul drag al aproapelui și natura minunată a lui Dumnezeu.
La fel și atunci când sufletul omului pierde Harul lui Dumnezeu, adică pierde comuniunea cu Duhul Sfânt, sufletul își pierde pacea.  Sufletul își pierde lumina. Sufletul nu mai are călăuză pe Duhul Sfânt în toate alegerile vieții.  Sufletul se întunecă… Deznădăjduiește… Suferă… Nu mai vede frumosul în el și nici în aproapele…  De aceea când omul pierde Harul lui Dumnezeu, tot trupul lui e întunecat, e în suferință.  Trăiește starea de iad… adică lipsa prezenței / comuniunii reale cu Dumnezeu.
“Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 23)
Prin urmare dacă avem grijă să ne păstrăm ochii sănătoși, atunci să purtăm grijă și de sufletul nostru.  Adică de mintea noastră…. cea care cârmuiește întreaga noastră ființă.  Să-i dăm minții să macine doar cele bune, cele sfinte, cele pline de folos. Și atunci și ea va rodi în noi gândurile curate… și va putea primi ușor lumina dumnezeiască.
De aici înainte începe un subiect foarte interesant, foarte popular printre noi oamenii: grijile lumii. Un subiect mult discutat între creștini, în cărțile sfinte, între preot și fii duhovnicești… în biserici, în mănăstiri, în tot spațiu Bisericii Ortodoxe.
Iată cum continuă Domnul Iisus Hristos discursul său:
“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Matei 6, 24)
Mamona este zeul banului. Este domnul banului, a bogățiilor lumești. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Domnul Iisus Hristos încearcă să ne desprindă sufletul de iubirea de averi, de iubirea de bani.
Iubirea de bani se leagă de siguranța viitorului. De altfel, acest gând, nu este o simplă speculație,ne aduce aminte de pilda bogatului căruia i-a rodit tarina, în care spune că-și va strica hambarele și va face altele și mai mari,  pentru a avea destul, în așa fel încât să mânânce, să bea și să se veselească mult timp de acum înainte. Deci, lăcomia de bani / de averi, este, de fapt, dorința omului de a-și asigura un viitor în care să aibă mereu cele necesare, să-și poată asigura plăcerile lumești pe care le îndrăgește. În adevăr că omul nu se îndrăgostește de materialul din care sunt făcuți banii, nici de hârtie, nici de aur, ci de ceea ce poate cumpăra cu ei...
Omul e, prin firea lui, programat să fie veșnic, creat de Dumnezeu să nu mai intre în neființă. Stie in sinea lui că e veșnic, și chiar dacă nu știe, vrea să trăiască cât mai mult…. și să se bucure de viață!  
Chiar dacă murim, murim doar cu trupul, și la a 2-a venire a Domnului Hristos, sufletul nostru își va recăpăta sufletul și vor merge împreună ori la osânda veșnică, ori la viața veșnică. De aceea caută în bani o siguranță a vieții lui.
Văzând cât de dezechilbrată e lumea în care trăim, cât de învolburată și schimbătoare, și cât de ușor vremurile se pot răsturna de la bine la rău și de la rău la bine, omul caută un stâlp al siguranței. Și de aceea se agață de bani, de averi, căci vede că prin ele își poate asigura, cel puțin pe termen scurt, cele pe care le râvnește.
Domnul Iisus Hristos pune iubirea de bani, pe domnul banilor, pe „zeul” mamona, față -n față cu slujirea și încrederea în Dumnezeu.
“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25)
Ne încurajează să avem încredere în Dumnezeu, că El ne va da toate; să nu avem ca stâlp al siguranței noastre în viitor, banul, ci pe Domnul Însuși.
Într-un fel omul e creat să aibă nădejdea in viitor. Fără asta nu poate trăi, se consumă, se tulbură cu gândurile și moare… Dumnezeu știa asta. El l-a creat pe om așa. Dar nădejdea să-i fie de la El.
Dacă înțelegi că viața ta curge din Dumnezeu către tine, și ca te susține permanent în toate ale trupului și sufletului tău, dar și în toate ale mediului înconjurător, e deja mare lucru!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul Hristos nu ne poruncește aici să nu muncim, ci să nu ne îngrijorăm… să nu stăm cu gândul la împlinirea acestor nevoi, căci știe Domnul că avem toate aceste trebuințe. Căci chiar El ne-a creat astfel.
După ce spune:
“Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 26)
Adaugă:
“Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6, 27)
Cine îngrijindu-se excesiv ar putea să-și împlinească ceea ce și-a propus? Sf. Ioan Gură de Aur, spune că dimpotrivă, chiar și atunci când considerăm, într-un anumit aspect al vieții, că noi am avut cea mai mare parte de merit / noi am muncit cel mai mult, chiar acolo e providența divină. Chiar acolo se vede grija lui Dumnezeu, Care face ca toate să fie posibile. 
Deși casa este construită de muncitori, în spatele acestei munci stă PRONIA CREATORULUI (purtarea Lui permanentă de grijă). Inspirația oferită de El oamenilor, puterea de muncă dată oamenilor, Legile Creației care fac posibilă construirea unei case.
Creșterea staturii cu un cot nu este în puterea oamenilor. Căci e înscris în noi genetic, de la zămislirea în pântecele maicii noastre, care ne va fi înălțimea. Asta arată că nu suntem stăpâni nici pe trupul nostru, deși face parte din noi, că nu funcționăm ca ființe independente, ci în comuniune cu Creatorul. Existăm doar prin El și în El.
“Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.” (Matei 6, 28-29)
Dacă hrana este neaparat necesară viețuirii, hainele sunt secundare în importanță. Prin urmare, grija față de felul în care ne îmbrăcăm ar trebui să fie mult mai mică față de grija asigurării hranei. Dacă Dumnezeu a rânduit o asemenea frumusețea florilor câmpului… care par la prima vedere că nu sunt necesare la nimic… cum oare nu va rândui el haine omului, pentru care a fost creată LUMEA ?Dacă se îngrijește așa de mult, oferind frumusețe robilor (crinilor), cum oare nu se va îngrji El să ofere și mai multă frumusețe stăpânului (omului)? zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Dumnezeu l-a creat pe om neîmbrăcat. Practic, dacă vă gândiți bine, suntem singurele creaturi ÎMBRĂCATE din toată Creația. 
Hainele nu sunt ale noastre… nu sunt parte din trupul nostru. E vizibil și clar de înțeles, că nu sunt din noi… nu sunt din firescul nostru…. Ci sunt un adaos. Un adaos ulterior la ființa noastră trupească. Firesc ar fi fost ca noi, oamenii, să stăm unii cu alții goi, fără să ne rușinăm. Așa cum stau pruncii cei mici unul lângă altul, și se joacă, goi fiind, fără să știe că sunt goi, fără să simtă rușinea. 
Firesc ar fi să fim toți dezbrăcați. Sau: E NEFIRESC că suntem îmbrăcați. Pentru că hainele au apărut abia după ce omul a căzut în păcat, abia atunci Adam a simțit rușinea, abia atunci s-a ferit de Dumnezeu, „gol” fiind, într-un tufiș. Neascultarea omului de Dumnezeu, gustarea din fructul oprit, din fructul pomului cunoștinței binelui și a răului, a adus omului rușinea și, implicit, nevoia de a se îmbrăca. E atât de nefiresc că suntem îmbrăcați, la fel cum ni s-ar părea nefiresc să vedem un pește în apă cu pantaloni scurți ori un porumbel cu cască de zbor.
Căderea omului în păcat, prin neascultare, a dus la retragerea Harului lui Dumnezeu de la el, într-o anumită măsură. 
Redobândirea acestui Har Dumnezeiesc, ne readuce în acea situație de firesc de la începutul creației…. și mult mai mult….Grijile se transformă în funii care ne leagă fedeleș, și ne fură libertatea.
Nu știu, cum vom fi în împărăția cerurilor, îmbrăcați sau debrăcați, dar cu siguranță cei care vor ajunge acolo, vor trăi prin Duhul Sfânt. Iar acolo nu va mai exista neputință, ispită, îndemn la rău, gând potrivnic, lascivitate… Ci doar Dumnezeu care va fi totul în toate. 
Dar la sfârșitul acestui discurs al Domnului nostru Iisus Hristos despre indemnul de a nu ne lega de grijile trupului, stă un aspect foarte important. Acela de a căuta împărăția cerurilor. Să nu ne îngrijim excesiv pentru mâncare, ca să putem mai ușor a căuta împărăția cerurilor. Să nu ne îngrijim excesiv pentru haine, ca să putem mai ușor a căuta împărăția cerurilor. Să nu ne legăm prin grijă de pământ, ca să ne înălțăm mai ușor la ceruri! Grijile sunt greutăți care atârnă de sufletul nostru, care se zbate să ajungă la cer. Interesant este că astăzi trăim într-o lume excesiv de grijulie față de hainele pe care le poartă - tocmai un semn al căderii ei.
Și iată ce spune Mantuitorul: Că nici Solomon, în toată măreția lui, în toată bogăția lui, nu s-a îmbrăcat asemenea unui crin!
Mătasea hainelor și broderiile complexe, finețea materialelor, și măiestria artiștilor care i-au creat hainele, nu se ridică la frumusețea simplă – curată și la mirosul proaspăt al crinilor câmpului. Solomon, cel mai bogat om al planetei în vremea lui… cel mai înțelept…. cel care a ridicat Templu Domnului, din cele mai bune materiale existente la vremea aceea… nu s-a îmbrăcat niciodată atât de frumos ca un crin!
Poate ca pentru ochiul nostru fandosit de azi, crinii câmpului nu se ridică la înălțimea frumuseții artistice realizate de om în istorie…  Ca să vedem frumusețea ar trebui să ne lăsăm curățiți de păcate! Deci, dacă Dumnezeuîmbracă câmpul  așa de frumos cu iarba , oare nu cu mult mai mult ar face asta pentru noi…..?
Cu ce oare vrea Domnul insa să-l îmbrace pe om?
„Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27) Cu haina botezului, cu haina Harului lui Dumnezeu, cu Duhul Sfânt care este Iubirea Personificată a Tatălui către Fiul.
Dumnezeu vrea să-l îmbrace pe om în Haina Iubirii. Dumnezeu vrea să-l îmbrace pe om în Haina iubirii Sale pe care o arată Fiului Său. Vrea să ne facă fii ai Săi, așa cum Fiul este în mod ființial / natural, Fiu pentru El.
Dacă am experimenta măcar câteva clipe frumusețea în care vrea să ne îmbrace Dumnezeu, o viață întreagă am căuta această frumusețe! Niciodată nu am mai căuta altceva…
De aici hainele neglijente ale călugărilor…. De aceea hainele ponosite ale pustnicilor
Prin haine icercăm să ne deosebim unii față de alții. Prin haine ne mândrim, ne poziționăm social, ne arătăm mai bogați, mai sus pe scara socială.”Haina face pe om” zice un proverb românesc.
Dar Scriptura zice invers. Spune Sf. Apostol Iacob să nu căutăm la fața omului, la hainele lui, și să-l judecăm.
“Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele, n-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?” (Iacob 2, 1-4)
Nu e cazul sa ne pledam pentru o lume fără haine, ci mai curand pentru o lume care cere să se îmbrace cu HAINA ÎMPĂRĂȚIEI CERURILOR. Ce haină a pregătit Dumnezeu omului !
“Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6, 31)
Adica sa ne lasam viața în mâinile lui Dumnezeu. sa muncim ca să avem cele necesare, dar sa dam și altora și Domnul mereu va suplini ceea ce lipsește.
“Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.”  (Matei 6, 32)
După mâncare și dupa haine fug oamenii care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Dar când omul Il cunoaște pe Domnul, este rănit de frumusețea Harului, si tanjeste permanent după Har.
“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu, implinind poruncile Domnului. Îl vom descoperi pe Dumnezeu în poruncile Lui. Împlinindu-I poruncile, vor dispărea inegalitățile din această lume. Vor dispărea sărăcia, bogăția, autoritatea, pozițiile sociale, invidia, pizma, certurile între oameni, bolile, etc. Va dispărea păcatul. Degeaba căutăm mâncare și băutură și vrem să fim și fericiți. Căci împărăția cerurilor nu este mâncare și băutură. Fericirea nu va veni din aceastea. Ci din împlinirea poruncilor Domnului.
Sa cautam cele dumnezeiești, și celelalte Domnul ni le va da la bună vreme, exact cât avem nevoie! 
Amin
Serile Biblice
Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Matei 6, 22-33 

sâmbătă, 27 iunie 2020

TRAINICIA ASCULTARII

Pericopa zilei de azi ne readuce la cap 7 din Evanghelia dupa Matei, Predica de pe Munte, mai precis la finalul acestui capitol, care are o concluzie esentiala.

Dar sa ne amintim versetele anterioare:

„Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.” (Matei 7, 17-18)

Cuvintele insala de multe ori! Oamenii incearca sa ne spuna ce vrem sa auzim nu ceea ce chiar sunt sau cred ei! Intenționat sau nu… Fapta nu minte…. Faptele sunt adevărata fața a omului!

Sa nu ne lasam convinsi doar de cuvinte ci sa judecam dupa fapte  pe cei care ne invata si ne conduc! 

Nu doar cele vizibile, vandute ca reclama… nu doar la faptele facute in public sa privim ci la cele de zi cu zi, la comportamentul lor cotidian, si abia așa vom putea trage concluzii!

„De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7, 20)

Nimeni, nici chiar cei care au făcut minuni mari în vremea Lui, la începuturile creștinismului, în alte vremuri, pana azi, dacă nu au ROADELE DUHULUI nu pot intra în împărăția cerurilor.

Dacă o viață întreagă ești milostiv…. și ajuți mii de oameni, dar sufletul tău  nu s-a schimbat,  nu s-a despătimit, nu s-a curățat… e degeaba. 

Acum ajungem la finalul capitolului 7 și finalul predicii de pe munte, tema de azi. Un final extraordinar!

“De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.

Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui. Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor.”
(Matei 7, 24-29)

„Fără Dumnezeu nu se poate fapta bună a se săvârși; de aceea, Hristos zice „asemăna-se-va bărbatului înţelept”zice Sf. Teofilact al Bulgariei. „Piatra” este Hristos. Iar „casa” este sufletul.„Deci, cela care își „va zidi” sufletul său pe lucrarea poruncilor lui Hristos, pe acesta nici „ploaia” – adică diavolul care-a cazut din cer – nici „râurile” – adică oamenii cei supărători, care de la o ploaie ca aceasta se înmulțesc, nici „vânturile” – adică duhurile răutății – și, în scurt, nici o ispită nu-l poate surpa pe unul ca acesta” zice Sf. Teofilact al Bulgariei.

Toate cuvintele pe care le-a spus Domnul în predica de pe munte, în capitolele 5, 6 sau 7, dacă le-am auzit dar nu le împlinim… nimic nu am făcut. 
La primele ispite vom cădea amarnic. 
Dacă le vom împlini ele vor fi pentru noi  zid de tarie, strajă sufletului și trupului. 
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este PUTERE pentru om. 
Cine împlinește poruncile Domnului, își zidește sieși CETATE de nezdruncinat împrejurul vieții sale. Și va rezista în orice situație… Căci în cetate, în mijlocul ei, este altarul pe care stă Hristos.

Îl vom afla pe Dumnezeu  în chiar poruncile Lui. Îl vom afla  imediat pe Dumnezeu  împlinindu-I poruncile. 

Si asta este o mare taină….
Caci Dumnezeu este in iubirea pe care a asezat-o în poruncile Lui.

De aceea,  sa nu citim degeaba Sfânta Scriptură, sa nu ascultam degeaba Evanghelia lui Hristos în biserica. Ci sa punem în faptă!. Asa vom simți comoara ascunsă în cuvant. 

Împlinirea poruncilor Domnului este cea mai puternică armă a creștinului.

Domnul era urmat de o mulțime de oamenii simpli, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu de cărturari și farisei, nu de cei care-l priveau cu suspiciune, ci de oamenii care-i sorbeau cuvintele, care se bucurau să stea lângă El. 

Un lepros s-a apropiat de Domnul și inchinuanu-I-se,  I-a spus direct:
 Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti.

“Şi coborându-Se El din munte, mulţimi multe au mers după El. Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând:
 Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te. Şi îndată s-a curăţit lepra lui. Şi i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Matei 8, 1-4)

Lepra fiind o boală contagioasă, cei atinsi de ea trebuiau să stea în afara cetății, departe de oameni, ca să nu ii infecteze și pe alții. Dacă un om lepros s-ar fi apropiat de un alt om, acesta s-ar fi speriat și s-ar fi îndepărtat imediat, de frica bolii care aduce  mutilarea muta a trupului. 

Domnul insa nu s-a temut. 

Evanghelistul Luca spune chiar că acest lepros s-a așezat la picioarele Domnului. 
Domnul nu se teme. Degradarea  morții, prezenta în toate, nu putea să lucreze în Cel fără de păcat. 

Nu se mai pomenise niciodată în Israel ca un lepros să fie vindecat! Lepra e o boală cumplită, în care se tocesc oasele extremităților trupului: oasele mâinilor, picioarelor, nasul, etc… se macină încet… fără durere… Lepra mutilează încet si sigur. Desfigurează omul. Strică frumusețea dăruită lui de Dumnezeu.

Cerându-i să-l vindece, subintelegem ca leprosul recunoaște, înainte de orice, puterea Dumnezeiască a lui Iisus. 

E ca și cum i-ar fi zis: Știu că ai puterea să mă vindeci, căci ești Dumnezeu, deeci daca vrei, vindecă-mă! 
Si Domnul Hristos, răspunde ferm: „Voiesc, curăţeşte-te.”

E același răspuns care ni-l dă și noua pana astăzi. 

"Da,  vreau să te curățești de păcate. Dar tu vrei? 

Vindecare leprosului este interpretată de sfinții părinți și la figurat….vorbind si de o vindecare sufletului. 
Fără voința omului, fără conștientizarea păcatelor, Dumnezeu nu poate vindeca pe nimeni de nimic!

Mai înainte insa de a-i răspunde, Mantuitorul i-a cerut omului să-și întindă mâna. 

In fata tuturor il va vindeca pe om prin atingere, prin puterea dumnezeirii Lui! El aducea vindecare si prin cuvânt dar și  prin fapta!

După ce-l vindecă, Domnul 
îi spune: 

Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Vezi, nu spune nimănui…”

Domnul nu a facut minuni din slavă deșartă,  ca o demonstratie, în fața oamenilor!

I-a vindecat pe cei bolnavi, suferinzi de ani de zile,pentru a-i scapa de suferinte dar si pentru a le spori credința lor si a celor din jur. 

Domnul Hristos îi sugreaza leprosului să nu meargă să-L laude… deși știa că acesta nu va putea sa tacă, fiind martorul unei asemenea minuni. Știa că acest om vindecat trupește, va striga în gura mare de bucurie…

Apoi îl trimite către preot: „mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Caci preotul era cel care trebuia să constate vindecare leprosului și re-acceptarea lui în comunitate.  

Domnul arată inca o data că împlinește legea lui Moise, dată chiar de Tatăl prin Vechiul Testament.
Poruncile raman!  Ele nu sunt doar arme și zid, ci ele sunt cele care zidesc castelul, palatul, casă sufletului… Zidesc un suflet frumos… Zidesc biserică și altar în inima noastră… 
Poruncile fac trupul CATEDRALĂ a Dumnezeului Celui Preaînat

Amin

Serile biblice


„Zis-a Domnul: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care și-a clădit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește asemă­na-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și a căzut; și căderea ei a fost mare. 
Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor. Deci, coborându-Se El din munte, mulțimi multe au mers după El. Și, iată, un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești! Și Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curățește-te! Apoi îndată s-a curățat lepra lui. Și i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.” MATEI 7, 24-29; 8, 1-4

vineri, 26 iunie 2020

INTRE NADEJDEA CRESTINA SI SPERANTA CA SURSA DE SUFERINTA

Noaptea trecuta nu am putut inchide un ochi. Mi-am spus rugaciuni, mi-am pus dopuri in urechi si tot am ravasit patul rasucindu-ma. Asa ca, am sfarsit prin a renunta... 
Mi-am facut un ceai si am rasfoit cateva carti gasite pe internet.

Asa am ajuns la un text scris de un autor francez din secolul XIX, Auguste de Villiers de L’Isle-Adam
Mica istorioara, de numai cateva pagini, este intitulata Tortura prin speranță (1888,Paris) - si am auzit de ea citind  "Jurnalul Fericirii" lui N Steinhart unde este amintita in treacat.

Actiunea acestei scurte povesti se petrece in vremea Inchizitiei. 
In beciurile unde condamnatilor li se aplicau cele mai cumplite torturi se afla si rabinul Aser Abarbanel, un evreu din Aragon, care de aproape un an indura cele mai inventive suplicii.
Marele Inchizitor  vine sa il anunte ca in ziua urmatoare
suferintele lui aveau sa se sfarseasca. Cum nu se lepadase de religia lui cu toate "insistentele" dureroase, rabinul avea sa fie ars pe rug. In fine, inchizitorul ii descrie cat mai infricosator scena mortii sale care, din pricina multor condamnati si a putinelor lemne ale rugului, avea sa fie lunga si dureroasa!
Bietul rabin ramane naucit dupa plecarea inchizitorului, cu toate simturile rascolite de frica mortii. 

In agitatia care il cuprinde, rabinul atinge niste usi care, in mod neasteptat, se dovedesc a nu fi inchise... 
Omul, destabilizat de descoperire, ajunge sa iasa totusi pe niste culoare pe unde, din cand in cand, treceau temnicerii dar... miraculos, nimeni nu-l observa, de parca frica il facuse invizibil. 

Furisatul prin holurile lungi il secatui si de putina forta de care mai dispunea si de simtul vederii, ca dealtfel de toate celelalte simturi. Inima ii batea mai-mai sa ii iasa din piept dar speranta de a scapa ii dadea putere. 

Sarmanul rabin pierduse notiunea timpului ratacind prin coridoarele intunecoase si umede cand, la un moment dat, simtii un curent puternic de aer rece. Ii trecu prin minte ca ar putea sa se afle in fata unei usi care sa-i aduca libertatea. 

Impinse usa veche de fier ruginit ce-i iesi in cale si... stupoare: ea se deschise la prima atingere cu un scartait puternic. 
Zgomotul aproape ca i-a oprit inima de frica. Ba mai auzi si un zgomot de pasi care ii ingheta total sangele in vine numai ca temnicerul, care tocmai trecu pe langa el, nu-l remarca. 

Revenindu-si in pic din emotii, realiza ca este afara si, desi era o noapte neagra si rece, bucuria de a fi reusit sa evadeze ii hrani puterile si incepu sa fuga fericit spre padure.

Dar, tocmai cand se socoti  scapat, Rabinul Aser Abarbanel, cu ochii scosi din orbite si gafaind ca un animal prins in capcana, se trezi in bratele scheletice ale Marelui Inchizitor, Dom Arbuez! 

Dezmeticindu-se înțelese insfarsit că toate etapele asa-zisei sale evadari nu fusesera decât o ultima tortură perfid planificată, o tortura numita speranta

Marele Inchizitor, cu ton acuzator și priviri ucigatoare, ii murmură în ureche, cu respirație fierbinte si urat mirositoare:

- Ce-i, copile! Doar nu 
voiai sa ne parasesti tocmai in ajunul apropiatei tale mantuiri!

Nădejdea este una dintre vir­tuțile teologice, alături de credin­ță și de dragoste. 
Și totuși, spe­ran­ța poate cunoaște deviatii care sa o transforme din virtute intr-un chin, intr-o suferinta lunga si grea.

Nu trebuie să fii victima unei masinatiuni odioase, ca aceea descrisa in povestioara lui Auguste de Villiers de L’Isle- Adam, pentru ca nădejdea ta sa devina rana care sa te indurereze pana la a te ucide.
Este destul sa nadajduiesti in chip eronat!

Azi totul se planifica, viata fiind prevazuta in desfasurarea ei in cele mai mici amanunte. Asta insa inseamna sa nu te increzi in Dumnezeu!  


Speranta, nadejdea crestina, nu inseamna planul tau binedefinit ci voia lui Dumnezeu! 
Proiectele noastre ambitioase nu lasa azi loc lui Dumnezeu si nici voii Sale. De aceea speranta de implinire a viselor inchipute de noi, cu vointa si insistenta, este un fel de a-L exclude pe Dumnezeu din ecuatie. 
Pe El Il folosim pentru micile noastre neputinte, rugandu-L, eventual, sa castigam la Loto! 😄

Dar asta nu este nadejdea crestina ci ambitia, vointa  noastra spre implinirea viselor noastre lumesti din care Il excludem pe Dumnezeu! 
Urmarindu-ne scopurile cu incrancenare, Il dam la schimb pe El pentru bunastarea si opulenta omeneasca, pentru viata in huzur si falsa stabilitate!

Nădejdea ca virtute teologică nu are un scop in sine.

Ea se manifesta ca speranta in mila lui Dumnezeu, convinsi fiind de dragostea Lui, increzatori fiind in logica divina care merge dincolo de orice vis ori plan omenesc. 

Speranța care nu tinteste catre Dumnezeu este vanare de vant si mai devreme sau mai tarziu se va transforma in suferinta, in deznadejde! 
Acest fel de a spera poate deveni chiar ucigator de suflet pentru cei care confunda visele proprii bazate pe ambitii cu virtutea nadejdii crestine! 

Singurul lucru pe care avem voie sa I-l cerem lui Dumnezeu este ca El sa aiba mila de noi si sa ne trimita Duhul Sfant care sa ne mangaie si sa ne intelepteasca, sa ne dea gandul cel bun si sa ne ajute sa facem alegerile cele bune!

PACEA LUI HRISTOS SI SABIA CREDINTEI


In evanghelia ce se citeste azi - Matei 10, 32-36 - ca si in , la
Luca 12: 48-59se vorbeste despre dezbinarea adusa de Hristos...
Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins! Și cu botez am a Mă boteza și câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei. Luca 12

„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” Matei 10

In ambele texte  Mântuitorul spune că n-a venit să aducă pace pe pământ, ci dezbinare si sabie, adică ceartă, război, conflict.

Nu cred sa fie cineva pe care aceste cuvinte sa nu-l contrarieze, pentru că nu par deloc sa se potriveasca cu ideea potrivit careia Dumnezeul nostru este Domnul păcii!

Iata câteva versete in acest sens:
  • În Predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri spune: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire spre pace și bună înțelegere. 
  • Când îi trimite pe apostolii Săi la propovăduire, le spune: „Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia"” (Matei 10:12). 
  • După ce a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge i-a spus: Fiică, a ta credinţa te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta! (Marcu 5, 34). 
  • Vorbind despre împotrivirea în fața păcatului până la sânge, la finalul Discursului spune: Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:50).
  • Ceata îngerilor la nașterea Domnului Iisus, cânta de față cu păstorii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2:14). 
  • Când Li s-a arătat apostolilor după Înviere, evanghelia consemnează: Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă.  (Luca 24, 36). 
  • Când le spune apostolilor că Tatăl Îl va trimite pe Duhul Sfânt, adăugă: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.”


Domnul Hristos ne incredinteaza că aduce pacea dar și dezbinarea. 

Desi nu s-ar zice, nu este aici nici o contradictie!

Iata un verset din Evanghelia după Ioan:

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)


Acest text pune față-n față cele două concepte - de pace și  de dezbinare. Cuvintele Mântuitorului sunt adresate apostolilor după ce ii avertizeaza că El avea sa patimeasca și ca tocmai în acele momente toți îl vor părăsi.
Pacea de care vorbește Mântuitorul Hristos nu este pacea lumii, a societății în care trăim, ci este pacea pe care o vom afla în noi („împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]), in relația directă cu El, prin rugăciune, prin împlinirea poruncilor Sale, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.

Iar dezbinarea de care vorbeşte este tocmai cea pe care o vom afla în lumea în care trăim, în exteriorul nostru. 

Si Mantuitorul îi atenţionează pe apostoli că vor avea necazuri în lume, chiar dacă au pace întru El.

A avea pace în Hristos înseamnă a fi impacat cu El, a avea conştiinta neumbrita de pacat. 
Hristos Domnul nu ţine minte răul, nu e răzbunător şi mereu ne va primi in pace, ne va primi la El cu bunătate, fără ranchiuni... 

Revenind acum la cuvintele Mântuitorului cum că a venit să aducă în lume dezbinare între oameni, ba chiar între rude foarte apropiate, acestea sunt menite a ne face  sa intelegem ca trebuie să păstrăm pacea şi unirea cu oamenii până la un punct. In clipa in care 
suntem in pericolul de a cadea in pacat trebuie să ne împotrivim
Nu prin forţă, ci prin retragere, prin indepărtarea de cei care ne ispitesc. Această depărtare creează defapt ruptura, dezbinarea dintre oamenii care au viziuni diferite. 
Aceasta este sabia de care vorbeşte Mântuitorul... tăierea unei relaţii ce face rau celor implicaţi.

Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar „sabiea” este cuvântul credinţei, care ne taie pe noi de la dragostea prietenilor noştri şi a rudeniilor, dacă aceştia ne împiedică de la buna-cinsite de Dumnezeu. Că nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceşta fără pricină, ci numai atunci când nu se unesc cu noi [în credinţă] iar, mai vârtos, atunci când ne împiedică de la credinţă” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei).

Dezbinarea de care vorbeşte Hristos Domnul face diferenta intre viaţa curată şi viaţa păcătoasă.

Dumnezeu, Sfânta Treime, prin lucrarea Sa de mântuire în lume, smulge pe oameni din păcat, îi scoate din grupul celor indiferenţi şi necredincoşi...

Cat priveste cei ce vor încerca să-i rupă pe oameni de Dumnezeu, ei ar trebuie să ştie ca se vor confrunta - mai devreme sau mai tarziu - cu Duhul Adevărului, cu însuşi Domnul, prezent în noi toţi!
Hristos ne dă pacea Sa, dar stă permanent împotriva tuturor celor care aduc dezbinarea
El de fapt îi rupe din comunitate pe cei care crează dezbinare.

Toată pacea lumii este de la Dumnezeu... iar dezbinarea şi războiul e doar o urmare a patimilor şi ambiţiilor noastre egoiste.


Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 
Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, și pe fiică de mama sa, și pe noră de soacra sa; iar dușmanii omului vor fi casnicii lui. Sfârșind Iisus de dat aceste învățături celor doisprezece ucenici ai Săi, a trecut de acolo ca să învețe și să propovăduiască mai departe, prin cetățile lor.” MATEI 10, 32-36; 11, 1

joi, 25 iunie 2020

DOMNUL PE TOATE LE STIE, SA NU NE TEMEM!

Astazi continuam discursul Mantuitorului - capitolul 10 - din Evanghelia după Matei. 

Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului.” (Matei 10, 23)

Discursul Domnului Hristos către apostoli, înainte de a-i trimite la propovăduire, e plin de sfaturi si indemnuri - pentru 
propovăduirea până la răstignirea Domnului dar si pentru cele ce aveau să se întâmple după Înălțare.

„Domnul le poruncește să fugă când vor fi prigoniți, căci a ne arunca singuri în primejdie, făcându-ne pricină de osândire pentru ucigași și păgubindu-i pe cei care s-ar folosi prin propovăduire, diavolesc lucru este!” (Sf. Teofilact al Bulgariei)

Sfântul Maxim Mărturisitorul înțelege aceste cetăți și în sens alegoric. Cetățile au rostul să păzească și să asigure lucrurile de preț. Cetatea, în sens figurat este nevoința , ca de pildă înfrânarea de la vin, reținerea de la mâncări, care sunt spre pază și siguranță. Deci, când ne izgonesc dracii din una din acestea, strecurând în noi înfumurarea și slava deșartă, pentru o astfel de nevoință, e bine să dăm inapoi  ca să nu cădem în mândrie și să fugim la altă virtute, slobodă de slava deșartă, până va veni la noi puterea nepătimirii.

Adică, dacă tot înaintăm într-una din virtuți, și dacă tot facem o anumită faptă bună, și ni se înalță mintea că suntem buni… atunci o perioadă e bine să dăm înapoi… și să punem efortul nostru într-o altă virtute…

Nicidecum a da înapoi nu înseamnă să faci păcatul. Ci să lucrezi înțelept și dacă până acum făceai milostenie des, și acum mintea ți se înalță și te crezi bun, de acum înainte dozează-ți efortul spre o altă virtute, cel puțin o perioadă de timp, până ți se liniștesc gândurile.

Tot Sf. Maxim înțelege aceste cetăți ca fiind sufletele oamenilor. Căci când apostolii sunt trimiși la aceste cetăți / spre suflete de oameni, când vor fi alungați, să se ducă la alții mai vrednici. … la cei care sunt în stare să primească învățătura lor.

„Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui?” (Matei 10, 24-25)

Aici Domnul ne învață să suferim ocările, zice Sf. Teofilact.

Ca și cum ar zice: „Dacă Eu, Învățătorul și Stăpânul am suferit, cu mult mai vârtos voi, ucenicii și slugile Mele”. Dar, poate vă veți întreba de ce spune că „nu este ucenic mai presus de învățător” când vedem mulți uceinici mai presus de dascălii lor. Atât timp cât sunt ucenici sunt mai prejos decât învățătorul lor. Iar dacă se vor face mai presus, de aici înainte nu mai sunt ucenici.” (Sf. Teofilac al Bulgariei)

Ori își iau alt model / alt învățător de la care pot învăța și căpăta experiență, ori devin ei înșiși învățători pentru alții.
Dacă pe Domnul Hristos, Dumnezeu-Creatorul, l-au numit domn al dracilor, ce este de mirare dacă și pe voi, casnicii Mei, vă vor cleveti. Vedeți că Domnul îi numește pe apostoli casnicii lui, nu slugile Lui. Ca să arate apropierea Lui față de ei.” (Sf. Teofilac al Bulgariei)

„Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.” (Matei 10, 26)

Dar „îndrăzniți, căci adevărul nu se va ascunde și vremea va descoperi și fapta cea bună a voastră și răutatea celor care clevetesc. Că nu este lucru ascuns care nu se va cunoaște. Și măcar că vă clevetesc ei, însă mai pe urmă vă vor cunoaște pe voi.

Toate tainele lumii se vor da pe față. Toate marile secrete… Toate planurile rele…. Toate gândurile se vor descoperi la judecata universală. Când va veni Domnul Iisus Hristos întru slava Sa, Adevărul va trona deplin și veșnic în lume. Minciuna, și gândurile și intențiile ascunse ale oamenilor nu vor mai exista. Totul va fi dat pe față.
Iar de aici înainte Duhul lui Dumnezeu va fi totul în toate, și ne va uni pe toți. Și vom fi așa de uniți  încât vom ști, vom simți, si ce gândește si simte celălalt.

Și cum în împărăția cerurilor nu va mai exista nimic necurat, nici urmă de răutate sau minciună, toți cei care vor fi împreună în rai vor trăi în Dumnezeu.
Și numai Adevărul și Iubirea ne va însufleți.

Sa ne invatam de acum, de pe pământ, să spunem numai adevărul și să lucram numai în adevăr. Învățați-vă să fiți sinceri și să iubiți, căci așa va fi în împărăția cerurilor!
Cine nu trăiește în Adevăr acum, cum va putea trăi în rai, când el este învățat să falsifice mereu realitatea, folosind minciuna?
Cine nu respectă și nu iubește pe aproapele său acum, cum își va iubi aproapele în rai, câci iubirea se exersează, se dobândește în timp…

Cine iubește se silește uneori pe sine…

Dacă sunt fapte de care ne este rușine să le scoatem la iveală;  acele fapte sunt întuneric și lucrul diavolului. Acelea sunt patimile, lucrarea celui rău în noi, pe acelea trebuie să le vindecăm. Omul curat, sincer și smerit, nu se teme de nimic, pe toate și le arată, pe toate le scoate la iveală, nu are nimic de ascuns.

Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case.” (Matei 10, 27)

Adica cele ce vi le-am spus în taină vouă, ca unor prieteni ai Mei, să le spuneți tare tuturor, zice Domnul. Dumnezeu nu are nimic de ascuns. Toată lucrarea Lui este numai LUMINĂ. Căci nu este întuneric în voia Lui, în faptele Lui, în gândurile Lui, în atitudinea Lui față de noi.

La Dumnezeu tot ceea ce face este iubire. Iubire și lumină.
Dar o iubire necreată, neinventată, o iubire trăită din veșnicie între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. O iubire experiată între ei, Persoanele Sfintei Treimi. Oricat de ciudat ni se pare, iubirea nu este creată. Iubirea există de când există Dumnezeu, căci „Dumnezeu iubire este” zice Sf. Ioan Evanghelistul, adica din veșnicie! Adică nu a existat niciun moment în care Dumnezeu să nu fi existat.

Dumnezeu se prezintă lui Moise zicând: „Eu sunt Cel ce sunt”, fără a se raporta la nimic dinaintea Lui sau de după. Greu de inteles pentru omul care e limitat de coordonatelele timpului si ale spatiului!

Iubirea este din veșnicie, relație intimă și frumoasă între Tatăl și Fiul, între Tatăl și Duhul Sfânt și între Duhul Sfânt și Fiul… între toți 3 odată si fiecare cu fiecare.

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28)

Adica dacă veți spune aceste adevăruri, pe care le-ați auzit în taină de la Mine, veți fi prigoniți, zice Domnul. Căci lumea nu suportă adevărul, lumea nu suportă să i se spună că lucrurile pe care le face  sunt rele. Dar voi să nu vă temeți de moarte, că mai înfricoșător este chinul cel din iad.

Cei care ucid trupul fac rău numai trupului, și fac bine sufletului, căci prin suferință sunt ispășite păcatele noastre  și Domnul ne primește în împărăția Sa.
Dar dacă facem pact cu diavolul  și ne vindem sufletul  și săvârșim păcatul, atunci ne despărțim de Dumnezeu  și sufletul nostru moare încet încet. Și atunci nu numai trupul va suferi  ci și sufletul care va ajunge în iad.

Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările.” (Matei 10, 29-31)

Dacă nici o pasăre nu este prinsă fără voia lui Dumnezeu, cum oare vă voi părăsi Eu pe voi? zice Domnul.
Când spune că ne sunt numărați și perii capului, adică și firele de păr din cap, de fapt Domnul ne spune că e Atotștiutor și Atotînțelept.
Câte fire de păr are omul în cap?
Ne naștem cu 100.000 de foliculi de păr.
Un adult are în jur de 5 milioane de fire de păr distribuite pe tot corpul… fire de păr care cad și cresc… fiind un număr în continuă schimbare.
Dar Dumnezeu mereu știe tot. Fără a calcula. Dumnezeu știe…. Orice se întâmplă știe… simte, vede, aude, calculează…. Are toate statisticile în timp real ! Ne stie toate gândurile, toate intențiile…
Știe tot viitorul, toate faptele, tot, de la început la sfârșit. De la Adam, la judecata universală, de la un fulg de nea până la mișcarea unei comete, de la legile cuantice dintr-un atom pănă la coloritul superb al unor explozii stelare.
Dumnezeu știe. Ce Dumnezeu minunat avem!

Toate poruncile Lui sunt fără de greșeală. Perfecte întru totul. De ce? Pentru că El știe deja efectul lor  și al acțiunii cumulare ale tuturor celor create! 
De aceea, sfaturile, îndemnurile date de Dumnezeu, poruncile Lui, sunt sentințe finale, sunt profeții, sunt cuvinte experimentate deja, sunt fapte deja trăite… într-un fel.

De aceea ne putem bizui pe poruncile lui Dumnezeu mereu si la maxim. Fără niciun dubiu. Dacă Dumnezeu a zis, așa va fi!

Serile Biblice

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 
Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: Nu veți sfârși cetățile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină; și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de Acela care poate și sufletul, și trupul să le piardă în gheena. Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului toți sunt numărați. Așadar, nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările.”

miercuri, 24 iunie 2020

DE SANZIENE

Se spune ca ziua de azi, a Sanzienelor, poarta in ea o picatura din miracolul care a facut ca Elisabeta, descendenta din semintia lui Aaron, femeie  stearpa si deja batrana, sa zamisleasca pe Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului.

Aflati inca sub bucuria harul Cincizecimii, o stare de sublima bucurie se reverbereaza astfel incat in jurul acestei zile ceva miraculos pluteste in aer!

Ca este asa... o pot spune doar cei care, atenti fiind, au simtit o boare de har  coborand peste ei in preajma acestei sarbatori!

Eu cred in semnele acestei zile!

Inainte de orice, nasterea Sfantului Ioan, "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" si cel mai mic dintre cei din Imparatia Domnului, este o sarbatoare a verii, a spicelor, a vietii in aer liber... a promisiunilor de casatorie, o zi a bucuriei!
E momentul luminii, ajunsa la maximum, in ziua solstitiului de vara, care incepe sa se micsoreze usor pana a permite sa straluceasca Lumina Vietii prin Nasterea lui Hristos!

Pana la sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, trecand prin toate binefacerile mistice ale Sf Sarbatoari a Sanzienelor, nasterea Botezatorului, natura intreaga se bucura si ne bucura! 
Soarele ne daruieste lumina sa cu toata generozitatea.

Sfanta Scriptura tine si ea pasul, umplandu-ne sufletele cu intelepciunea ei.

Eu cred ca orice eveniment petrecut in timpului Sanzienelor este de luat in seama asa ca... sa ramanem treji!

La multi ani Ioanelor si Ionilor caci, e ziua lor de bucurie!
„Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeinicia învățăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoțească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron și se numea Elisabeta. Și erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor. Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze, intrând în templul Domnului. Iar toată mulțimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară și se ruga. Și i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Văzându-l, Zaharia s-a tulburat și frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată și Elisabeta, femeia ta, îți va naște un fiu și-l vei numi Ioan. Și bucurie și veselie vei avea, iar de nașterea lui mulți se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Iar pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Și va merge înaintea Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Și a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei. Și Îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Și poporul aștepta pe Zaharia și se mira că întârzie în templu. Și, ieșind, nu putea să vorbească. Și ei au înțeles că a avut vedenie în templu; iar el le făcea semne și a rămas mut. Și când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit și cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Și după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Și au auzit vecinii și rudele ei că Domnul a mărit mila Sa față de ea și se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul și-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Și răspunzând, mama lui a zis: Nu, ci se va chema Ioan. Și au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Și au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Și, cerând o tăbliță, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Și toți s-au mirat. Și îndată i s-au deschis gura și limba și vorbea binecuvântând pe Dumnezeu. Și frică i-a cuprins pe toți care locuiau împrejurul lor; și în tot ținutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte. Și toți care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi oare acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Și Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt și a prorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său; și tu, pruncule, Proroc al Celui Preaînalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feței Domnului ca să gătești căile Lui. Iar copilul creștea și se întărea cu duhul. Și a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.”