sâmbătă, 8 februarie 2014

DE CE INCA UN BLOG


Da.
Un nou cancer... un alt blog! E momentul cladirii unui loc de duhovnicie!
Am scris si pe Blogul Citei ca voi separa stilurile.
In felul acesta lupta mea cu boala,  starile mele de tristete, legatura mea cu Dumnezeu, ca si nevoia mea de rugaciune,  le voi aseza pe acest blog, pe care l-am numit "Darul din urma : inca o zi"!
Celalat ramane un blog de... divertisment!

De ce un nou blog?
Ca sa nu amestecam lucrurile!
Existenta mea intra pe un fagas special - caci un nou tip de cancer ma pune la incercare.
Nu sunt nici trista, nici disperata. Viata e mereu plina de surprize si incercari carora trebuie sa le facem fata!
Sunt pregatita de data asta sa lupt cu boala, sa ma bucur de zilele pe care le mai am si sper sa fiu curajoasa.- asa ca doresc sa imi dau si sa dau putere din puterea cu care, nadajduiesc, sa ma daruiasca Dumnezeu - pentru a iesi si din tunelul acesta! Multi se afla, ca si mine, la vreme de cumpana!

Pe noul blog imi propun sa imi tin un jurnal pe care l-am numit "duhovnicesc"!
Poate vi se pare exchibitionist insa asta doar pentru ca nu ati fost, si nici nu va doresc sa fiti, in locul meu! Nu este nici pe departe ceva care sa ma afirme sau sa imi dea glorie. E doar un fel de a-mi da curaj si de a pastra vie legatura cu Dumnezeu, pe care il iau partener in aceasta ... lupta!
Dincolo de ceea ce mi se intampla mie, sunt milioane de vieti in cadere libera, asa ca, doresc sa ma intaresc intarind si pe cei care traiesc ce traiesc eu!
In rest... viata merge inainte!
Voi incerca sa scriu povesti adevarate, asa cum am mai facut-o, imi voi expune opiniile mele, daca voi mai avea putere, scriind pe vechiul blog, si ma voi tine de rugacini si de neputinetele mele scriind pe acesta!


Altfel... sa va fie bine si sa va bucurati de sanatate!
Va indragesc pe toti si va doresc numai bine

Cita


Viata se scurge pentru noi toti, si pentru fiecare in parte, in repere de timp diferite dar aceleasi!
Copiii nu simt nici ca timpul trece nici ca ii marcheaza cu ceva.
Adolescenta se grabeste, nu are rabdare, si de aceea simte timpul lent.
Tinerilor li se pare ca stau pe loc, ca vremea libertatii lor intarzie si in disperarea asta incep lucruri de neinceput, viseaza ce este de nevisat... Tineretea, uff, ce repede mai trece!
Vremea maturitatii ne gaseste adesea istoviti, fara prea multe ganduri la sufletul nostru, ce s-a zdrobit cautand ceva... un ce caruia multi nu stiu nici ce nume sa-i dea.


Si, dupa ce ne-au dezgolit sufletul, oamenii fie ne parasesc, fie ne invidiaza, fie asteapta mometul caderii bucurandu-se, in taina sau fatis, de zgomotul infrangerii noastre...
Si cand oamenii ne parasesc... ne ramane doar EL, Domnul!

Pentru  a ajunge in comuniune cu Dumnezeu este nevoie de nevointa, curatire, infranare,  generozitate, ingaduinta, uitare de rele si de sine, smerenie si iubire neconditionata... si, pentru ca aceste lucruri ni se par prea grele pentru firea noastra aplecata spre huzur, abandonam adesea lupta, uneori chiar inainte de a o incepe, sau negam pur si simplu nevoia noastra de El.
 

Domnul ne-a facut insa ca pe Sine, punand dumnezeire in noi.
Dumnezeirea nu ne-a luat-o pentru neascultarea noastra ci ne-a pedepsit  alungandu-ne din taramul nemuririi, blestemandu-ne sa murim dupa ce am trudit pentru a trai!
De aceea moartea e ceva la care nu ne gandim si care ne surprinde mereu, in noi existand amintirea nemuririi!
Domnul insa s-a indurat de noi si ni l-a trimis pe Fiul Sau spre a ne reda, prin El si Jertfa Sa, putinta indumnezeirii noastre. Cu Hristos invatam nemurirea!

De ea, de moarte, nimeni in asta lume nu scapa, numai ca unii cred ca viata li se opreste, altii ca trec spre vesnicie!

Te iubesc, Doamne! Ajuta neputintei mele de a iubi cu jertfelnicie!