SLABANOGUL DE LA VITEZDA - POVESTEA EVREULUI RATACITOR

Dacă primele trei duminici după Paști ne-am concentrat asupra Învierii lui Hristos, citind fragmente evanghelice care relateaza aratari ale Mantuitorului dupa Invierea Sa, urmatoarele trei duminici va fi vorba despre... apa!  

Biserica ne pregătește astfel pentru Cincizecime, apa fiind unul dintre marile simboluri ale Duhului Sfânt. 

Minunea petrecuta la Vitezda, este istorisită doar de Sf. Ioan.

Ioan 5, 1-15

„În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând miș­carea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.”

Domnul se afla la începutul vieții sale publice și tocmai „urcă la Ierusalim” pentru o sărbătoare evreiască, probabil cea a Paștelui. Daca se intră în Ierusalim pe la miazănoapte, venind dinspre Galileea, calea care duce la Templu trece pe lângă o scăldătoare numită „scăldătoarea oilor”, care se găsește chiar la nord față de Templu, în locul numit „Vitezda”.

Hristos nu trece niciodată printr-un loc la întâmplare: ci doar prin locuri în care este durere omenească și dorință de vindecare. 

Această scăldătoare era vestită pentru puterea  vindecătoare a apei, fiind înconjurată de „cinci pridvoare”, sprijinită pe coloane, o hală imensă care proteja de soare (sau de ploaie) mulțimea care intra acolo. 

In acest loc veneau multi bolnavi care nădăjduiau să afle vindecare. 

Sf. Ioan ne explica cum se petreceau lucrurile acolo: "un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins ". 

Este demn de luat in seamă cele ce se petreceau acolo în raport cu Cincizecimea, căci, o apă stătătoare,  care începe să se tulbure dintr-o dată, este o apă mișcată de aer, adică o apă... vie! 

Duhul Sfânt are două simboluri: aerul si apa . Atat aerul cat și apa, nu pot fi prinse, precum nici Duhul, și ele sunt esențiale vieții, ca si Duhul cel dătător de viață. 

De altfel chiar aceasta este expresia folosită de Hristos pentru a vesti Duhul Sfânt, când vorbește cu femeia samarineancă despre aceeasi tema! 

Duhul lucrează în Casa milostivirii, adică în Biserică. El este cel care ne vindecă de toate bolile și neputințele noastre.

Un alt lucru demn de luat în seamă este purtarea Domnului, care lucrează în deplină libertate, în afara oricăror convenții și stereotipuri. El, ziditorul a toate, Se găsește în sânul acestei mulțimi de bolnavi, care simbolizează omenirea intreaga sortită morții. 

In mulțimea aceea, El a văzut un om, un slăbănog, paralizat de 38 de ani ! 

Paralizia reduce omul la o neputință totală, la o dependență completă - o imagine impresionantă a lucrării demonilor care reduc omul la... nimic. Hristos a inteles că acest om nu putea, cu de la sine putere, să atingă apa vindecătoare. 

Atunci... apa  este cea care vine până la el, în persoana lui Iisus! 

Fiecare bolnav din lume poate spera ca Dumnezeu sa ii iasa în cale, sa-L vada și sa Se milostiveasca de el!

Dar Domnul, prin felul Sau de a se purta cu acest nefericit bolnav, ne dă o altă învățătură. 

Inceputul dialogului ne uimește: „voiești să te faci sănătos”?, il intreaba. 

Nu e vorba aici nici de politețe, nici de conveniență. Toți bolnavii adunați în jurul acelei scăldători voiau să fie vindecați. 

Dar cuvântul lui Hristos are o cu totul altă dimensiune. 

Este cuvântul Ziditorului către zidirea Sa, cuvânt rostit de Cuvântul lui Dumnezeu! 

Citim printre randuri: În deplina libertate ai ajuns asa. Acum, că ai trait această groaznică experiență, vrei să te schimbi? Vrei să te asemeni cu Ziditorul tău sau să-ți duci mai departe roada pacatelor? 

Hristos il pune pe om  in fata responsabilității sale. 

Vindecarea nu este doar o stare de lucruri, ci presupune o deplină prefacere a firii, o "resetare" si, nu in ultimul rand, o asumare, o constientizare. 

Mulți ar vrea să fie vindecați, dar fără să-și schimbe cu nimic viața, purtarea, ființa. 

În acest caz, vindecarea nu poate fi decât superficială și de scurtă durată, fie chiar si printr-o minune! 

De altfel Hristos va spune mai târziu omului vindecat: „Nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”

Slăbănogul își spune necazul. Domnul se milostivește și îl vindecă de îndată. 

Nu doar imaginea simbolică a Duhului Sfânt, apa, pusă în mișcare de înger, e cea care il vindecă pe slăbănog, ci Duhul Sfânt Insuși, prin persoana lui Hristos, Duhul Sfânt care plinește și sfințește firea omenească a lui Iisus. 

Într-o clipită, acest bolnav a primit mai mult decât toți bolnavii de la scăldătoarea Vitezda, de când exista ea: vindecarea cea din afară și cea dinlăuntru, dată de Dumnezeu Însuși și nu prin lucrarea unui înger.



Cele ce urmează nu sunt deloc spre lauda neamului omenesc. 

Evreii „păzitori ai Templului”, în loc să sară de bucurie văzând că un om a fost vindecat în chip minunat de o boală fără leac, în loc să dea slavă Bunătății dumnezeiești cu lacrimi și suspine, il iau la rost pe slăbănogul vindecat pentru că își purta patul într-o zi de sabat - un semn ca si oamenii pretinsi religiosi pot fi uneori departe de inima lui Dumnezeu ! 

Omul vindecat răspunde : „Cel care m-a vindecat mi-a spus: ia-ți patul tău și umblă.” - căci Domnul nu mai era acolo. Nici nu i-a spus omului cine era (dar nici acesta nu L-a întrebat!). 

Dumnezeu nu Se impune niciodată: Se propune numai. Dar, în primirea darului harului, ne lasă liberi. 

Mai târziu, omul vindecat Il regăsește pe Iisus, în Templu (care e aproape de Vitezda) iar Domnul îi dă o învățătură duhovnicească („nu mai păcătui”) arătându-i-Se lui. 

Harul îi dă libertatea si curajul să meargă să spună evreilor: Iisus este Cel care m-a vindecat. 

Si „evreii căutau încă și mai mult să-l omoare”, cum se spune la versetul 18.

"Ce minunată pregătire pentru venirea Duhului Sfânt! 

Libertatea lui Hristos răspunde libertății Duhului! 

Hristos ne-a eliberat de vesnicia morții: a schimbat cursul istoriei omenești. 

Dar Duhul ne eliberează lăuntric: ne eliberează de toate barierele noastre lăuntrice, ne îngăduie să legam in noi nevinovăția cu înțelepciunea, adică să devenim oameni desăvârșiți, de „statura lui Hristos”, cum spune Sfântul Pavel."  Pr. Noël TANAZACQ (Paris)

Pericopa din Evanghelia dupa Ioan, in care ni se relateaza aceasta minune, suporta o multime de discutii, analizele fiind pe masura pe renumelui acestei Evanghelii, numita si Evanghelia semnelor!

Că slabanogul este ales anume  este evident, intrebarea este insa: "de ce?"  

De ce din acea multime  tocmai el va beneficia de un ajutor nesperat? 

Poate, intre altele, si pentru ca acesta poseda toate tarele omului cazut, amintindu-ne, prin reactiile lui, chiar de protoparintii nostri! - nu eu am vina... 

 „Cel care m-a vindecat mi-a spus: ia-ți patul tău și umblă”! 

Desi statea acolo de 38 de ani... tot nu avea om! 

Putem considera ca sfarsise prin a-si accepta cumva starea! 

Daca ne gandim ca slabanogeala este starea omului cazut in pacat, putem spune ca aici ni se prezinta o persoana care se complace pacatului!
Nu si-a facut nici prieteni, nu a strigat dupa ajutor, nu s-a straduit cu nimic sa iasa din starea aceea de slabanogeala...

Nici la intrebarea Mantuitorului  - "Voieşti să te faci sănătos?" - nu a raspuns cu hotarare ca vrea, ci a inceput sa-si expuna motivele pentru care este inca slabanog: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea! 

Cu alte cuvinte, el nu avea nici o vina ca nu reusise sa se vindece - vina era a ... destinului sau nefericit care l-a condamnat sa nu aibe pe nimeni!

Odata sanatos, purtandu-si el insusi patul, este interpelat de mai marii bisericii: "Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul". 

Prins cumva in afara legii si intelegand ca e pasibil de pedeapsa, desi fericit, fostul neputincios, de frica, da vina pe Cel care tocmai il vindecase, adica face exact ca Adam, care da vina pe ... Dumnezeu: 

Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă.

Ulterior, cand, Mantuitorul il reintalneste si il avertizeaza sa nu mai pacatuiasca, ca sa nu i se intample ceva si mai rau, el intelege Cine l-a vindecat: 

Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Exista o carte veche a Bisericii in care se afla povestea slăbănogului din Vitezda.

"Omul acesta se numea Isac Lachedem  dar i se mai spune şi evreul rătăcitor. 
Povestea spune ca, pe când Mântuitorul mergea cu Crucea în spate pe dealul Golgotei, urmat de mult popor, hulit şi batjocorit, nemâncat şi însetat, obosit de greutatea Crucii, a ajuns în dreptul casei acestui om, pe langa care ducea drumul spre Golgota. 
Se spune ca acesta chiar ar fi ieşit la poartă împreună cu vecinii lui. Când L-a vazut, recunoscandu-l, Domnul s-a bucurat şi l-a rugat să-i dea puţină apă, dar omul i-a zis: „Nu-ţi dau apă, mergi de aici!”. 
Iisus l-a rugat să-i dea voie macar să stea puţin să se odihnească pe banca de la poarta lui, dar el i-a zis cu asprime: „Nu-ţi dau voie să stai, mergi de aici!” şi L-a imbrancit.
Atunci Domnul Hristos S-a întors către el şi i-a zis:
„De acum încolo să mergi şi tu mereu, până la a doua Mea venire!”

Despre acest evreu nerecunoscător, care, evident, se asociase intre timp cu hulitorii Domnului, povestea spune că trăieşte şi astăzi şi umblă neîncetat, străbătând pământul în lung şi-n lat, călătorind fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăţi, prin jungle, printre animalele sălbatice cele mai periculoase. S-a aruncat chiar în vulcanul Vezuviu, din Italia, dorind să moară, dar nu i s-a întâmplat nimic căci blestemul dumnezeiesc este peste el.
Se spune că si animalele sălbatice vin, îl miros, dar aşa scârbă le este de el, că nici unul nu il atinge. 
Si sunt aproape 2000 de ani de cand se spune ca  merge şi merge mereu, pe pământ! 

Evreul rătăcitor nu mai doreşte nici să se facă sănătos, nu mai cere om să-l bage în scăldătoare, ci tot ce vrea, cu toată inima, e să găsească pe cineva care să-l poată omorî, dar nimeni nu poate să-i ia viaţa.
Oamenii fug de el şi toate vietăţile periculose îl ocolesc. 
Nici lucrurile neînsufleţite nu-l primesc, ci toate îi vorbesc spunându-i cuvintele pe care i le-a spus Mântuitorul atunci, la poarta casei lui: „Mergi, mergi…!”, iar el va merge până va veni Domnul să judece viii şi morţii. 

Blestemul dumnezeiesc a căzut peste el ca şi peste toţi cărturarii, fariseii şi preoţii cei mai de seamă!"

Duminica binecuvantata!

DUMINICA MIRONOSITELOR - MISTERUL ARATARII IN FATA MARIEI MAGDALENA

Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Cronologic vorbind, in insiruirea aratarilor Mantuitorului ar fi trebuit sa incepem cu ele, cu mironositele, de vreme ce El Insusi le-a asezat pe primul loc! 

Motivul decalarii a fost doar subiectul evangheliilor si apostolului din aceasta saptamana.

Prima arătare a Mântuitorului a fost, desigur,  dupa cum bine se stie, in fata femeilor mironosiţe. Ele au primit vestea, ele au dat de stire!

Din Evanghelia dupa Matei aflam ca, după ce îngerul le vesteşte femeilor Invierea Domnului şi le arată mormântul gol, le trimite să vestească ucenicilor evenimentul. 
Ele au plecat în graba dar, inainte de a ieşi din grădină, Iisus li se arată si le-a spus «Bucuraţi-vă». 

Femeile I s’au închinat, căzând la picioarele Lui. 

Iisus le trimite apoi să le vestească ucenicilor Invierea Sa şi să le reamintească de întâlnirea din Galileea. 

Următoarea arătare a lui Iisus a fost - dupa Ev. Ioan - in fata Mariei Magdalena, femeia din care Iisus scosese 7 draci!

Chiar daca azi se citeste din Evanghelia dupa Marcu, am ales povestea Mariei Magdalena, expusa pe larg in Ev dupa Ioan cap 20!

Aceasta venise cu femeile mironosiţe  dar nu a si plecat odata cu ele, indoindu-se oarecum de cele vazute. 
Maria Magdalena s-a întors la mormânt si, coplesita de o mare tristete, a inceput sa plânga. 

In acest timp a văzut doi îngeri înăuntru, care au întrebat-o de ce plânge. 

Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. (In. 20: 13). 

Inainte ca ingerii sa-i spuna ceva, femeia a întors capul (probabil la auzul unui zgomot) si L-a văzut pe Iisus, insa, bulversata, nu L-a recunoscut. 

Mântuitorul a întrebat-o  de ce plânge si pe cine caută. Maria, gandind că este grădinarul, L-a întrebat dacă nu cumva el a luat trupul lui Iisus si l-a rugat să-i spună unde L-a pus, ca ea să se ducă să-L ia. 

Atunci Iisus i-a spus pe nume: Marie! 
Si, in clipa aceea, ea L-a recunoscut si strigand Rabuni!  s’a aruncat la picioarele Lui! 

El insa a oprit-o:  
Nu te atinge de Mine căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: "Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru." (In. 20 : 17)! 

Un mesaj extrem de important: Tatal Lui e si Tatal nostru!

Această întâlnire nu este una oarecare. Sa ne gandim putin:
Cu cateva minute înainte, Iisus îngăduise femeilor mironosiţe să se arunce la picioarele Lui şi să-L atingă. 

De ce acum, nu-i permite Mariei să se atingă de El pe motiv ca inca nu S-a înălţat la cer? 

Apoi, peste alte câteva ore, se va duce la Apostolii Sai, care stăteau încuiaţi de frica fariseilor, şi-i va îndemna chiar: 
Pentru ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre. Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Insumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având  (conf.Lc. 24: 39). 

Si, desi ucenicii L-au pipăit, totuşi ei au continuat să se îndoiască.

Spre a-i convinge, Iisus i-a întrebat daca au ceva de mâncare. Ei I-au dat un fagure de miere şi peşte şi El a mâncat impreuna cu ei! 
Si astea fără sa Se fi înălţat mai întâi la cer, asa cum i-a spus Mariei Magdalena, care, in plus, nu se indoieste!

"Mântuitorul a permis femeilor mironosiţe să-I sărute picioarele şi, mai mult, i-a îndemnat pe Apostoli sa-I pipăie mâinile şi picioarele pentru a-i încredinţa că nu era un duh, ci El Insuşi. 

In tot Orientul, până astăzi (şi în ţara noastră), există superstiţia, adânc înrădăcinată, că un strigoi te poate înşela cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. 

Iisus le-a spulberat această îndoială. Iisus a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au crezut că El este, apoi dovada mâncării şi...  au crezut. 

Lucru îl va face după o săptămână, cu Toma, la arătarea către ucenici!

Atunci, de ce a oprit-o pe Maria Magdalena spunându-i să nu-L atingă pe motiv că încă nu S’a suit la Tatăl Său?"

Potrivit pr Gh Calciu, "aici trebuie să ne înălţăm duhul şi să ne gândim la o anumită simbolistică. 

Mântuitorul a folosit totdeauna simbolurile pentru a închipui o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi Dumnezeu. 

Când a fost însă vorba de adevăruri divine, care nu pot fi înţelese cu mintea noastră, ci doar acceptate prin credinţă, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmaţia directă şi susţinută. 

Când a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, a făcut o afirmaţie clară, nedisimulată sub simboluri, şi a acceptat moartea fără să umbrească Adevărul în simbol. 

Când a spus că trupul Lui este adevărata pâine şi sângele Lui adevăratul vin şi că cine nu mănâncă trupul Lui şi nu bea sângele Lui nu va intra în Impărăţia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmaţia clară..".

" Maria Magdalena închipuia atunci neamurile, care vor veni la credinţă, abia după ce Iisus se va înălţa la cer şi va trimite Duhul Sfânt ucenicilor care vor pleca în lume la propovaduire!" 

Si mai este un aspect tulburător în această întâlnire dintre Iisus şi Maria Magdalena:

"Ea Il văzuse pe Domnul, ultima oară, Vineri seara, la punerea Lui în mormânt. Trăise mereu pe lângă El vreme de doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricăciune şi totuşi, atunci când s’a uitat la El, lângă mormânt, nu L-a recunoscut." 

De ce?
Presupunem că Iisus, ieşit proaspăt din mormânt prin Inviere, trecând prin piatra mormântului, fără a o sparge,  avea cu siguranta o anumită descărcare materială, o străvezime, care Il facea imperceptibil oarecum in ochii omeneşti. (piatra nu se clintise dar a fost pravalita de cei doi Ingeri pt ca mironositele sa poata vedea mormantul gol!)

Dar când Iisus a strigat-o pe nume – Maria! – ea L-a recunoscut fulgerător şi s’a aruncat la picioarele Lui. 

Iisus ii spusese: Nimeni nu poate veni la Mine daca nu-l va trage Tatăl care M-a trimis... (Ioan 6 : 44) 

"De aceea nu venim la Dumnezeu dacă Iisus nu ne cheamă pe nume, pe fiecare. Odată chemaţi, reacţia noastră poate fi ca cea a Mariei – ne aruncăm la picioarele Lui -  sau ca a lui Iuda - ne ducem la pierzare. 

Chemată pe nume, Maria L-a recunoscut şi L-a numit Rabuni !

Chemat, Toma va răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu! 

Fiecare suntem atraşi/chemaţi de Iisus, pe multe căi, până ce mintea ni se luminează, înţelegem chemarea şi ne aruncăm la picioarele Lui!"

Amin

DUMINICA LUI TOMA , ZIS SI "NECREDINCIOSUL"

Asadar, dupa opt zile de la Inviere, pe cand ucenicii, aflati inca in Ierusalim, erau iarasi impreuna, adunati in casa, Domnul a venit din nou la ei, a intrat inauntru,  trecand deasemeni prin usile incuiate, si le-a spus: Pace voua. 

 
Intalnirea aceasta este relatata doar in Evanghelia dupa Ioan!

Evanghelistul ne spune si ca, de aceasta data, Toma era present.  

Iisus se apropie de el si ii zice: 

Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fii necredincios ci credincios (Ioan 20, 27).

Sf. Apostol Toma poarta de 2000 de ani un pseudonim oarecum nemeritat (acela de Necredincios) dar "Necredinta" sa nu era necredinta in Hristos, in Dumnezeu! Toma a fost poate unul dintre dintre apostolii cei mai "nebuni" dupa Iisus ! 
El nu s-a indoit nici de faptul ca Hristos a inviat! 

Daca s-a indoit, s-a indoit de spusele apostolilor, care fusesera martorii venirii Mantuitorului intr-un anume fel, intr-un trup spiritualizat. 

Caci, trupul lui Hristos, desi viu, pipaibil, purtand inca semnele suferintelor  ...  a putut trece prin zid, prin usile inchise! 

Ceea ce s-a petrecut de fapt cu trupul inviat al Mantuitorului - dar nu si cu celelalte trupuri pe care El le-a readus la viata prin minunile facute -  a fost o spiritualizare totala, o transfigurare produsa gratie energiilor Duhului Sfant.

Daca e vorba aici de o "greseala", aceasta rezida in nevoia lui Toma de a vedea el, cu ochii lui, indoindu-se nu de Inviere ci de cele vazute de ceilalti apostoli. 

Credinta nu creste atat prin minuni cat prin aflarea trairilor spirituale ale altor credinciosi! Ea nu se zdruncina ci se intareste ! 

Credinta nu este neaparat o chestiune de perceptie prin cele 5 simturi. 

Adevarata credinta nu se intemeiaza neaparat pe fapte concrete ci pe certitudini ce-si au originea insa in trairea spirituala, harica. "Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!" 

In viata spirituala aproape totdeauna minunea sau semnul nu preceda credinta ci ii urmeaza! Acesta a fost greseala lui Toma!

Cuvintele Mantuitorului: "Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios" (Ioan 24, 27), nu par foarte magulitoare dar ele au un rost. 

Nu atat pentru Toma cat pentru noi.

Convins de simturi, Toma s-a inchinat imediat Domnului. 

"A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! "

Aici simtim intreaga dragoste a lui Toma impletita cu cainta sa pentru clipa de indoiala!

 

In acel moment, el a trait si o revelatie cunoscand existenta celor doua firi ale lui Hristos. 

Natura umana, pe care Hristos Si-a asumat-o, nu s-a pierdut prin indumnezeire, ci ea a fost doar... transfigurata. 

Evanghelistul Ioan nu ne spune daca Toma a indraznit pana la urma sa si pipaie coasta strapunsa a lui Hristos, dupa cum a zis catre ceilalti apostoli, insa pare evident ca nu a facut-o!

Indata  ce l-a invrednicit pe Toma sa-L priveasca sub indoitul Sau

chip, de om si de Dumnezeu, Iisus il mustra pentru nevoia sa de a crede vazand, subliniind inca o data ca adevarata credinta nu se intemeiaza pe probe si dovezi concrete: 

Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Io.24, 29).

Si totusi, indoiala lui Toma nu a fost zadarnica, ci chiar mantuitoare pentru multi, caci, dintre toate aratarile de dupa Inviere, nici una nu a atestat intr-un mod atat de clar faptul ca Hristos era cat se poate de real, prezent in mijlocul ucenicilor,  cu trupul Sau care patimise pe cruce si care, penetrat de energiile Duhului Sfant se transfigurase! Nu venise ca o naluca dematerializata !

Despre Sf. Apostol Toma se stie ca era originar din Galileea. 

Numele de Toma este de fapt un epitet, in aramaica te'oma  

(Didymos, in greaca) inseamnand geaman. 

Sfantul Toma a pornit sa propovaduiasca in niste zone populate de oameni straini de credinta monoteista. 

Se spune ca a mers 7.000 de kilometri pe jos, de la Ierusalim spre Bagdad, in părțile Iranului, ale Afganistanului, Pakistanului și ale Indiei...  

Manat de credința lui profundă, Toma a umblat singur, fără să cunoască nici traiul, nici reperele religioase, nici cultura acestor popoare...  le-a vorbit doar despre Hristos! 

A umblat cu Dumnezeu, cu Hristos!

A cutreierat flămând prin nisipurile deșerturilor iraniene și afgane, a fost bătut, a indurat umilinte de tot felul...

Pentru că i-a convertit pe fiul și pe soția guvernatorului orașului indian Meliapur (Melipur), Sfântul Apostol Toma a fost întemnițat, torturat, și în final, fiind străpuns cu cinci sulițe, el s-a dus la Domnul. 

Moaștele Sfântului Apostol Toma sunt în India, în Ungaria și la Muntele Athos.

In Evul Mediu, el a fost considerat patronul arhitectilor, al zidarilor si al pietrarilor.

Dupa aratarea catre Toma, evangheliile spun ca apostolii au parasit Ierusalimul si s-au intors in Galileea - deoarece acolo le spusese Domnul ca II vor regasi: 

Dupa Invierea Mea voi merge mai inainte de voi in Galileea (Matei 26, 32). 

Mironositelor le poruncise de asemenea: Vestiti fratilor Mei ca sa mearga in Galileea si acolo Ma vor vedea (Matei 28, 10).

Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios!
A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!

Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui. 

Ioan 20, 19-31

DESPRE ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIEREA SA

Din seara Invierii, timp de 40 de zile - adica pana la Inaltare - Biserica ne propune o rememorare a aratarilor Domnului Hristos, Cel inviat din morti"!

Întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe are în centru ridicarea Domnului Iisus Hristos din morţi „a treia zi, după scripturi“ (expresie care inseamna "dupa cum spun scriptirile"!)

Relatarea evanghelică a Învierii are rolul de a plasa credinţa noastră în spaţiul istoriei şi al oamenilor care au fost martori. 

La temelia credinţei noastre stă mărturisirea Învierii lasata noua de Apostolii şi ucenicii care L-au văzut pe Mântuitorul în mijlocul lor, au vorbit cu El şi au atins dumnezeiescul Lui Trup înviat.

Evangheliile ne spun că Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat după Învierea Sa din morţi de patru ori - fie către toţi Apostolii, fie unui grup important dintre aceştia. 

1. Prima arătare, conform Evangheliei s-a făcut imediat după Înviere, când Domnul a venit cu Trupul Său, ridicat din morţi, trecând prin uşile încuiate ale casei in care stăteau zăvorâţi de „frica iudeilor“, şi le-a spus Apostolilor Sai: „Pace Vouă!“ (Ioan 20, 19-31). 

2- A doua arătare  avut loc  la opt zile distanţă şi i-a fost adresata, în special, Apostolului Toma, a cărui indoiala a fost vindecată prin descoperirea rănilor cuielor şi a urmei suliţei din coasta Domnului, semne ale identităţii absolute între Hristos Cel care a fost Răstignit şi Îngropat şi Hristos Cel Înviat. 

3- A treia consemnare importantă este arătarea de la Marea Tiberiadei către şapte dintre Apostoli (Ioan 21, 1-14). Aici are loc şi episodul in care Hristos îl reaşază în Apostolie pe Apostolul Petru, care se lepădase de Domnul de trei ori. 

4. A patra arătare este consemnată de Sfântul Evanghelist Matei care spune că Domnul S-a arătat Apostolilor în Galileea, pe un munte. Aici se spune că Apostolii s-au închinat Lui şi L-au cinstit (Matei 28, 16-20).

Pe lângă aceste experienţe ale grupului Apostolilor, mai sunt consemnări ale arătării Domnului Hristos către anumite persoane. 

Astfel, în Ziua Învierii, Domnul S-a arătat 

- Mariei Magdalena, 

- in fata a doi ucenici care călătoreau de la Ierusalim la Emaus, 

- către Petru, singur, 

- către cei unsprezece Apostoli, în foişorul unde a avut loc Cina 

  cea de Taină (Luca 24, 12- 53).

Despre arătarea Domnului către Petru găsim informaţii în cea mai veche consemnare nou-testamentară a Învierii: textul de la I Corinteni cap. 15. 

Preluând probabil o tradiţie a Sfântului Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Pavel spune că „Domnul S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece“ (1 Corinteni 15, 5), Chefa fiind traducerea numelui lui Petru!

Se pare că Pavel a cunoscut această mărturie din însăşi gura Sfântului Petru, pentru că el spune că, după convertirea lui la credinţă, a venit la Iersulim pentru a-l vedea pe marele Apostol (Gal. 1, 18).

Mormântul gol al Domnului este prezentat cu lux de amănunte în Evanghelii (piatra aruncată, locul unde a stat capul lui Iisus, poziţia giulgiurilor), pentru a arăta cititorilor că ceva neprevăzut se întâmplase cu Trupul lui Hristos. 

Era necesar să vină şi o interpretare a acestor fapte. 

Maria Magdalena este prima care oferă o posibilă interpretare a mormântului gol spunând: „Au luat pe Domnul din mormânt, şi noi nu ştim unde L-au pus“ (Ioan 20, 2). 

Faptul că mormântul a fost găsit gol „în prima zi a săptămânii“, după Răstignirea şi Învierea Domnului, este recunoscut în mod universal ca un fapt istoric. Şi reprezentanţii iudeilor au luat în considerare existenţa mormântului gol al Domnului. 

In Evanghelia dupa Matei 28, 11-29 se arată că mai-marii poporului evreu au plătit pe soldaţii romani să spună că Trupul Domnului a fost furat de ucenici. Dezinformarea s-a practicat din cele mai vechi timpuri!vremuri 

Prezenţa îngerilor în mormântul Domnului, consemnată de toţi cei patru Evanghelişti, ne arată că o explicaţie naturală nu poate acoperi misterul mormântului gol!

Cele dintai persoane care au primit vestea Învierii Domnului au fost Femeile Mironosiţe (purtătoare de mir). 

Îngerul Domnului este cel care descoperă taina mormântului gol: „Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus“ (Marcu 16, 6-7).

În mod gradual, se arată că mormântul a fost gol pentru că Hristos a înviat din el. 

Învierea este răsăritul unei noi creaţii şi „omorârea morţii“! 

Fiecare Evanghelie acordă cel puţin un capitol (Ioan are chiar două) în care sunt consemnate arătările Domnului către ucenii Săi, bărbaţi şi femei. 

Ele sunt, de regulă, copleşitoare pentru Apostoli şi putem vedea diferitele reacţii ale lor: 

- bucurie - „Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul“ (Ioan 20, 20); 

- îndoială, cinstire, închinare: „Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră“ (Matei 28, 17). 

- La Sfântul Luca se foloseşte paradoxala afirmaţie „necrezând de bucurie“: „Şi zicând acestea, le-a arătat mâi-nile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare?“ (Luca 24, 40-41). 

Sunt consemnate şi atitudini contrare ale Apostolilor care nu L-au recunoscut pe Domnul, ce pot fi explicate numai de marea si profunda taină a Învierii, care nu poate fi cunoscută pe deplin cu mintea ci doar acceptată prin credinţă, evlavie şi cinstire. 

Dincolo de aceste neputinţe omeneşti regăsite în reacţia iniţială a ucenicilor, Apostolii şi cei împreună cu ei au fost absolut convinşi că Hristos a Înviat din morţi şi că, din acel moment, Îl pot cinsti ca Domn şi Dumnezeu (Ioan 20, 28). 

Este aproape imposibil să înţelegem experienţa primilor ucenici. 

Învierea lui Hristos a fost şi rămâne o taină fără precedent şi eminamente eshatologică, si vom cunoaşte şi noi ce înseamnă aceasta la Învierea cea de obşte.

Relatările evanghelice ale Învierii Domnului realizează în egală măsură o continuitate şi o discontinuitate!

 

    Pe de o parte, Hristos Cel Răstignit şi Îngropat a Înviat din morţi: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?“; iar credinţa este născută din vederea rănilor Lui (Ioan 20; 20,17). Domnul le arată veridicitatea Trupului Său atunci când mănâncă după Înviere cu Ucenicii Săi (Luca 24, 42). 

    Pe de altă parte, există mai multe elemente care denotă discontinuitatea, adică Hristos Cel Înviat este o Persoană care a trecut într-o nouă formă de existenţă ce poate fi denumită „cerească“, „eshatologică“ sau „împărătească“: 

El apare şi dispare din faţa Ucenicilor Săi după cum voieşte; 

trece cu Trupul înviat prin uşile închise (Ioan 20, 19; Luca 24, 31). 

Sfântul Evanghelist Marcu spune că „S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină“ (Marcu 16, 12). 

Legătura dintre continuitate şi dis-continuitate în relatările despre Hristos Cel Înviat are rolul de a ne arăta că Învierea lui Hristos din morţi nu a fost o resuscitare a unui trup mort, o reanimare a vieţii într-un om care murise, ci transfigurarea totală a Mântuitorului, al Cărui Trup înviat nu se mai înscrie în ordinea lumească. 

Hristos S-a ridicat din morţi la o viaţă veşnică şi fără de stricăciune: „Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui“ (Romani 6, 9). 

De aceea afirmaţia că Hristos S-a ridicat cu trupul din mormânt este pe deplin evanghelică. 

Învierea trupeasca a Domnului ridica un pic valul, ajutandu-ne sa intelegem cat de cat taina Trupului duhovnicesc sau spiritual al lui Hristos care, deşi era un trup adevărat, era totusi transformat de harul Sfântului Duh (cf. I Cor. 15, 42-50)! 

Este foarte important să ştim că începutul văzut al Bisericii şi al propovăduirii Evangheliei stă sub influenţa binefăcătoare a arătărilor Domnului Înviat, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Luca: „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1, 3).

Idei preluate si prelucrate dupa un text al lui Marius Nedelcu 

IZVORUL TAMADUIRII

In vinerea Saptamnii Luminate, numita si Vinerea Scumpă sau Fântăniţa,  crestinii ortodocsi sarbatoresc Izvorul Tamaduirii. 

Faptul ca in popor se zice Vinerea Scumpă este pentru a pune in contrast aceasta zi cu Vinerea Mare - numita si Neagră sau Seaca)  - de dinaintea Paştelui.

Aceasta sarbatoare este o aducere aminte a uneia dintre minunile Maicii Domnului.

Inainte de a fi imparat, Leon cel Mare a intalnit, intr-o padure de la marginea Constantinopolului, un orb, care i-a cerut apa. 
Cum el nu avea apa, a privit in jur intelegand ca trebuie sa o caute. 
Maica Domnului  i s-a aratat atunci lui Leon si i-a spus:  

"Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati!"
   
La indemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului sa bea apa dintr-un izvor gasit in apropiere, apoi i-a spalat ochii si orbul s-a vindecat, capatandu-si vederea.

Pentru a-i multumi Maicii Domnului, cand a ajuns imparat, Leon cel Mare a ridicat in apropierea izvorului o biserica unde s-au savarsit apoi multe minuni. 

Mai tarziu, se spune ca imparatul Justinian (527-565),  care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor.

In semn de multumire acesta a construit o biserica si mai mare acolo. 

Azi izvorul este adapostit de o biserica mica si curata, ca un crin alb, ca o casa de oameni gospodari, in vechiul cartier Vlaherne, din Istanbul. 

Istoria acestui loc binecuvantat de Maica Domnului, a  biserici zidite aici, este extrem de tulburata, fiind distrusa si reconstruita de foarte multe ori de-a lungul timpului. Si, impotriva tuturor oprelistilor ea exista, adapostind o veche copie a icoanei Maicii Domnului, despre care se spune ca ar fi fost pictata de sf Apostol si Evanghelist Luca!

In 2016, am cautat  2 zile in Istambul aceasta Biserica, asa cum am cautat si azi fotografiile facute atunci! 

Bucuria de a o fi gasit, intr-un tarziu, ascunsa printre casele darapanate ale cartierului Vlaherne (unul din cele mai sarace si locuit azi de curzi!) m-a facut sa inteleg bucuria gasirii drahmei de catre vaduva cea saraca, din parabola Mantuitorului! 

Si ce pace m-a cuprins!

Doamne, multumesc ca m-ai invrednicit a ajunge sa o vad!

Maica Preacurata, indura-te de noi!

SAPTAMANA LUMINATA - MOMENT AL INDESTULARII CU SFINTELE TAINE!

Despre împărtăşirea de dupa Liturghia de Paşti, Sf Ioan Gura de Aur, in cuvantul sau la Liturghia  Invierii Domnului, ne indeamna: 

«Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. 

Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. 

Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. 

Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. 

Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei! Impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.»  

Din cate stiu eu, in noaptea Invierii se pot impartasi pana si cei care, altminteri, sunt opriti de la impartasirea cu Sfintele Taine! Evident, trecand mai intai pe la duhovnic!

Cat despre Saptamana Luminata, este foarte important aspectul dogmatic al problemei.

Canonul 66 Trulan (din anul 691) cere crestinilor „să se îndestuleze cu Sfintele Taine" pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, chiar daca în această săptămână specială nu se posteşte de fel, nici măcar miercuri şi vineri! 

Impărtăşirea se face asadar fără post. Grija este doar aceea de a pastra un interval de 6 - 9 ore de ajunarea, adica de nemancare, înainte de primirea Sfintelor Taine.

Dealtfel nici preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată ! 

Nu se stie de ce lumea se priveaza, in anii din urma,  de acest dar minunat. Poate sa fie de vina scaderea trairii crestine !

Lumea dealtfel se zdrobeste să cumpere şi să mănânce in ziua de Paşti carne de miel – aceasta fiind parca singura "poruncă biblică" pe care cei mai multi o socotesc demna de respectat (restul poruncilor fiind oarecum uitate!). 

Cartea Ieşirii însă, atunci când vorbeşte despre "junghierea unui miel de Paşti", se referă la Paştele iudaic, unde mielul era o profeţie a Mielului–Hristos, Cel care S-a jertfit pentru noi. 

Deci a avea de Paşti pe masa carne de miel fără a te împărtăşi cu Hristos, este ca si cum ne-am intoarce in vremea Vechiul Testament şi nu L-am recunoaşterea pe Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). 

De asemenea,  facem cozonaci si „pască” , cu alte cuvinte, „paşti”, dar „Paştele nostru este Hristos” (I Corinteni 5:7)! 

Toate aceste bucate traditionale ale sarbatorilor pascale ar trebui să fie o continuare, si nu un inlocuitor al împărtăşirii cu Sfintele Taine!

Ziua de Paşti este, intai de toate, o zi de sarbatoare in care participarea la Liturghie şi împărtăşirea cu Hristos cel Inviat sunt evenimentele esentiale si obligatorii pentru un crestin!

Este deci canonic ca cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină şi-L doresc întotdeauna pe Hristos sa aiba dezlegare la împărtăşire în zilele Săptămânii Luminate, împărtăşirea fiind nu atat o răsplată pentru nevoinţa postirii, cat un medicament pentru bolile sufleteşti!

Asadar, in aceasta saptamana, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem” de Sfantul Potir, de Hristos, ca să înţelegem mai bine ce înseamnă  „Hristos a înviat!” şi „Adevărat că a înviat!”! 

El Insusi spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6:53-54).

Sa ne indestulam deci cu Sfintele Taine in aceasta Saptamana a Luminii!

SFANTA SI MAREA VINERI

Slujbele din această zi incep Joi, cu Denia de Joi seara (în tim­pul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii”, care vorbesc despre Pătimirile  Domnului!

In ziua de Vineri dimineaţa urmeaza Ceasurile împărăteşti, apoi, la Vecernie, se face şi „Punerea în mormânt” - cu scoaterea Epitafului în mijlocul bisericii - spre închinare si Pavecerniţa.

Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile lumii căzute în păcat:

- trădarea lui Iuda,
- frica prea mare a ucenicilor şi lepădarea lui Petru, 
- răutatea şi viclenia mai-marilor căr­turarilor şi 

  fariseilor,
- laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat,

- violenţa soldaţilor,
- rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor,
- obraznicia tâlharului nepocăit,
- nepăsarea sau indiferenţa multora cărora lisus le-a făcut mult bine.

Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii!

Slujbele din Sfânta şi Marea Vineri, inspi­rate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugăciune şi doxologie, arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât suferinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni. (bazilica.ro)

SINAXAR

În Sfânta şi Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insul­tele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi.

Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.

După ce Domnul a fost vândut de pri­etenul și ucenicul Lui, pe treizeci de arginți, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis Ia Caiafa, care L-a scuipat și L-a lovit peste față; și, pe când își bătea joc și râdea de El, a auzit spunându-I-se: «Profețește-ne, cine Te-a lovit!». Acolo au venit și doi martori mincinoși care au mărturisit că Hristos a spus: «Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!», precum și că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul și-a rupt hainele neputând suferi aceasta așa-numita hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, «și ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile».

Pilat a ieșit afară și i-a întrebat: Care este vina Lui? Și, pentru că n-a găsit nici o vină Lui, L-a trimis iar la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci și Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: «Luați-L voi și răstigniți-L și după legea voastră judecați-L». Ei au spus iarăși: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni». Prin aceste cuvinte au ațâțat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este împărat veșnic: «împărăția Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta!». Pilat, voind să-L libereze, le-a spus mai întâi că nu-I găsește nici o vină deosebită, apoi le-a propus să libereze pe unul dintre cei închiși. Iudeilor însă le-a fost mai drag Baraba decât Iisus. În sfârșit Pilat L-a dat iudeilor, după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus. Este apoi dat soldaților, îmbrăcat cu hlamidă roșie, încu­nunat cu cunună de spini, și în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldați care-I spuneau: «Bucură-te, împăratul iudeilor!».

După ce L-au batjocorit așa, Pilat a spus din nou: «Nu găsesc în El nicio vină de moarte». Ei însă au spus: «Noi Îl osândim pentru că s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu». Pe când spuneau acestea, Iisus tăcea. Mulțimea a strigat lui Pilat: «Răstignește-L, răstignește-L!». Ei voiau să-L dea unei morți necinstite, ca să îndepărteze din mijlocul lor amintirea Lui cea bună. Pilat își bătea joc oarecum de ei zicându-le: «Pe împăratul vostru să-L răstignesc?». Ei au răspuns: «N-avem alt împărat decât pe Cezarul». Iudeii, pentru că n-au reușit nimic cu hulele lor, aduc în discuție pe Cezarul ca cel puțin așa să-și sature furia lor. Într-adevăr au spus: «Tot cel care se face pe sine împărat se împotrivește Cezarului». 

În timpul acesta femeia lui Pilat, înfricoșată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: «Să nu faci nimic dreptului acestuia!». Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopții. Pilat s-a spălat pe mâini, gest simbolic care voia sa insemne faptul ca se leapada de vina sângelui. Iudeii însă au strigat: «Sângele Lui peste noi și peste copiii noștri! Dar dacă-L slobozești pe El nu ești prieten Cezarului!». 

Așadar, Pilat L-a legat, deși știa bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, și le-a slobozit pe Baraba. Când a văzut Iuda aceasta, aruncând arginții, a plecat și ducându-se a luat o frânghie și s-a spânzurat; la urmă s-a umflat mult și a crăpat.

Ostașii L-au bătut peste față cu trestia și I-au pus în spate crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul, să-I ducă crucea. Au ajuns pe la ceasul al treilea la locul Căpățânei și acolo L-au răstignit. 

A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie și el socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldații au împărțit hainele Lui, iar pentru cămașa Sa, care era făcută dintr-o bucată și nu avea nicio cusătură, au aruncat sorți, săvârșind cea mai mare nelegiuire. Dar nu numai acestea, ci și pe când era pe cruce își băteau joc de El, zicând: «O, Cel ce strici Templul și în trei zile Îl zidești, mântuiește-Te pe Tine». Și iarăși: «Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască». Și iarăși: «Dacă ești împăratul lui Israel, coboară-Te acum de pe cruce și vom crede în Tine!». 

Pana si natura a mustrat învârtoșarea inimii iudeilor! Soarele s-a întunecat în ceasul al treilea, în miezul zilei! Pamantul s-a cutremurat! Catapeteasma Templului s-a despicat ca și cum și ea ar fi fost supărată din pricina Celui care a fost slăvit în ea și pătimește acum!

Așadar în ceasul al treilea, după cum spune Sfantul Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al șaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutașul, când a văzut aceste lucruri minunate și mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: 
"Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta"

Unul dintre tâlhari Îl insulta pe Iisus; celălalt însă Îl ținea de rău cu asprime pe acesta și a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credința lui și i-a făgăduit petrecerea în rai împreună cu El.                                                          În sfârșit, după ce a fost insultat din destul, Pilat a scris pe Cruce și cuvintele: «împăratul iudeilor». Deși iudeii s-au împotrivit să scrie așa, zicând că El s-a numit împărat al iudeilor, totuși Pilat a spus împotriva lor din nou: «Ce-am scris, am scris!».      Apoi Mântuitorul a strigat: «Mi-e sete!». Ei au amestecat oțet cu fiere și l-au dat să bea. Și spunând: «Săvârșitu-s-a», înclinând capul și-a dat Duhul. 

Toți s-au îndepărtat de acolo. Lângă Crucea Lui stătea numai Mama Lui și sora ei, Maria lui Cleopa, pe care Ioachim i-o născuse lui Cleopa ce murise fără copii. Mai era încă și Ioan, iubitul Lui ucenic. Nerecunoscătorii iudei, pentru că nu voiau să vadă trupurile pe Cruce, au cerut lui Pilat (pentru că era marea zi a Paștelui și era Vineri) ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiților spre a muri mai repede. Și au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus și L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostași, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins sulița și L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă și îndată a ieșit sânge și apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pen­tru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicație: sânge din pricina împărtășirii cu dumnezeieștile sfințenii, iar apă din pricina botezului.

Aceasta a văzut-o Ioan și a mărturisit-o, și adevărată este mărturia lui. El a fost de față la toate și le-a văzut și ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi mințit, n-ar fi scris și cele care par că sunt spre necinstirea învățătorului. Se spune că Ioan fiind de față atunci a strâns din coasta curgătoare de viață într-un vas preasfântul și dumnezeiescul Sânge. După ce s-au să­vârșit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui care se ascunsese ca și ceilalți, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoștea, și i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie. 

Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smir­nă și aloe. L-a înfășurat în giulgiuri, după cum obișnuiau să facă iudeii, și L-au în­gropat în apropiere în mormântul săpat în piatră al lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte.

S-a făcut așa, ca nu cumva să se creadă că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe și smirnă; aceste mirodenii aveau însușirea de a  lipi giulgiul de trup; cum ar fi fost cu putință ca trupul sa fie furat si giulgiul sa ramana, o dată ce smirna și aloea nu mai permiteausa se  dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca și cam s-ar fi născut o dată cu el! Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pen­tru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinți au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă și cu umilință.

Domnul a fost răstig­nit în ziua a șasea a săptămânii, adică Vineri!  La creație omul a fost făcut în ziua a șasea si a fost răstignit în ceasul al șaselea din zi,  în  ceasul in care, după cum se spune, și Adam și-a întins mâinile, și a luat fructul din pomul oprit și a murit! Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în același ceas în care a fost zdrobit. 

A fost răstignit în grădină, pentru că și Adam a călcat porunca în grădina raiului.                                                                          

Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuie gustarea lui Adam.
Loviturile cu palmele arata slobozirea noastră. 

Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cin­stirea noastră. 

Cununa cu spini, îndepăr­tarea blestemului, 

Hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hai­nelor de piele. 

Piroanele, desăvârșita ne­mișcare a păcatului nostru. 

Crucea, pomul cel din rai. 

Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. 

Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. 

Apa din coastă este icoana botezului. 

Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie. 

Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpățâna lui Adam.
Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și co­linda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pen­tru strămoș, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger. Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul împărat. 
Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.

Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sursa: Doxologia.ro