DUMINICA A VII DUPA PASTI - Ioan 17, 1-13

 

Pericopa evanghelică, citită în Duminica a 7-a după Paști, este extrasa din Evanghelia după Ioan 17, 1-13, constituind prima parte din ceea ce numim „Rugăciunea arhierească”, după cum este numită de teologi, sau „Rugăciunea sacerdotală”, „Rugăciunea consacrării”, „Rugăciunea preamăririi”, „Rugăciunea misiunii”, „Rugăciunea unității creștine”, „Rugăciunea ceasului” (pr. Stelian Tofană). 

Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.


Intreg cap. al 17 al Evangheliei dupa Ioan este o singură rugăciune adresată Tatălui. Iisus, după ce cu existenta Sa pământească ne-a demonstrat cum sa implinim  porunca iubirii, care este calea care ne conduce la Tatăl, acum ne arată si  unde este izvorul acestei iubiri: 

adica El Insuși în raportul Său cu Tatăl.

În timp ce Iisus se adreseaza Tatălui, El ne introduce si pe noi în relația Sa cu El. 

Rugăciunea Mantuitorului catre Tatăl ne dezvaluie manifestarea Eului Sau intim  în relația Sa cu Tatăl și cu toți frații Sai… E un fel de ridicarea valului care ne poate acoperi ochii, ridicare care ne permite sa intram în taina lui Dumnezeu, a omului și auniversului.

Începutul și sfârșitul textului vorbesc despre Slava, splendoarea lui Dumnezeu, esența Sa, acea glorie care ii este impartasita omului. 

Descoperim  iubirea dintre Tatăl și Fiul, o iubire care îmbrățișează universul.

Evanghelia după Ioan nu conține rugăciunea Tatăl nostru; cap. 17 este insa o parafrazare a rugăciunii Tatăl nostru.

In text de șase ori Dumnezeu este numit Tată, si nu cred ca e intamplator! Evanghelistul Ioan nu trece nimic cu vederea! 

Șase este numărul omului. Cand Iisus îl numește „Tată” ne certifica faptul că El este Fiul.  Așteaptă ca și noi să spunem, pentru a șaptea oară „Tatăl nostru”. Astfel creația intră în timpul de odihna a lui Dumnezeu și noi implinim scopul creației… Și aceasta a șaptea oară – în care se spune „Tată” – este datoria fiecăruia dintre noi spre a pătrunde taina Fiului, deopotriva.

Aceasta duminica este inchinata Sfinților Părinţi ai Sinodului I Ecumenic, de la Niceea din anul 325,

Biserica face pomenirea celor 318  Sfinți Părinți prezenti la acest Sinod, care au restabilit adevărul credinței celei mântuitoare în Persoana lui Iisus Hristos, adevăr răstălmăcit și negat de către ereticul Arie. 

Arie considera, în mod eronat, ca Persoana lui Hristos este o creatură a Tatălui, neavând aceleași însușiri și nici ființă dumnezeiască precum Dumnezeu ­Tatăl. 

Cu alte cuvinte, Arie punea sub semnul întrebării calitatea  de Fiu al Dumnezeului Celui viu a lui Iisus Hristos, avand aceeași ființă, putere și dumnezeire cu a Tatălui. 

Sfinții Părinții pome­niți în această duminică au avut un rol deosebit în viața ­Bisericii, respingând învățătura greșită a lui Arie și formulând învățătura de credință a Bisericii, pe care o mărturisim și noi până astăzi, exprimată în Crezul creștin, așa cum este ea formulată în primele șapte articole ale acestui Simbol de credință. ­

stfel Persoana lui Hristos este prezentată ca fiind 

„Fiul lui ­Dumnezeu Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii... Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”. 

Aceste precizări ale Părinților Sinodului I ecumenic au o valoare excepțio­nală pentru ­cre­dința, mântuirea și viața cre­dincioșilor și a Bisericii. 

Întrucât doar Iisus Hristos este ­Fiul veșnic al Tatălui,  El a putut realiza mântuirea tuturor ­oamenilor. 

Trecând prin Pătimiri, Moarte și Înviere, Mântuitorul este Izvor de viață și unitate pentru viața Bisericii și a credincioșilor. 

Umanitatea Lui jertfită și înviată a devenit un fel de vas comunicant al energiilor sfințitoare și de viață dătătoare de care se pot împărtăși credincioșii prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Calitatea Domnului Iisus ­Hristos de a fi Izvor de viață și unitate pentru oameni și Biserică are o importanță deosebită și astăzi, 

într-o lume greu încercată de suferință, boală și necredință. 

În  izolare și suferință, crestinul stie ca exista totusi o șansă pentru fiecare . Aceasta, în sensul că, nemaiputându-se încredința exclusiv lumii și plăcerilor ei, omul are șansa îndreptării privirii sale spirituale spre Iisus Hristos, ca Viață și Iubire în comuniune și unitate, având ca rod al acestei priviri adânci dobândirea mângâierii, a luminii vieții și „ancora” cea tare și sigură a nădejdii.

Biserica ne indreapta liturgic atentia spre un moment - eveniment

teologic și duhovnicesc deosebit.

Pericopa  acestei duminici (Ioan 17,1-13) ne prezinta o parte din 

rugăciunea arhiereasca, cuvântul-testament al Mântuitorului, 

rostit înainte  de mântuitoarelor Sale Pătimiri, a morții și a învierii Sale celei de a treia zi, cuvant de rugaciune pentru Sine, pentru Apostoli și pentru cei care vor crede în El, prin cuvântul ucenicilor Sai. 

In multe alte imprejurari din timpul activitatii sale mesianice, Mantuitorul obisnuia sa se retraga in Sine si sa Isi indrepte inima catre Dumnezeu-Tatal. 

De aceasta data insa suntem martori ai unei sublime rugaciuni de lauda, de cerere si de multumire catre Tatal Ceresc!. 

Nici una din rugaciunile pastrate de la El in Sfintele Evanghelii, nu are forta si esenta acesteia, nu este atat de cuprinzatoare!

Sf. Ioan ii consacra 26 de versete in Evanghelia sa si-i acorda o importanta pe care nici un comentariu n-o poate analiza indeajuns.

Ea oglindeste pe de o parte increderea omului Iisus in Dumnezeu  si, pe de alta parte, faptul ca Iisus Hristos este cu adevarat Insusi Fiul lui Dumnezeu. 

Mantuitorul se roaga ca om, dar intr-un fel special, cum numai Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat o poate face: cu dragoste fierbinte pentru Apostoli, cu netarmurita purtare de grija pentru intreaga crestinatate, cu nesfarsita milostivire pentru tot neamul omenesc, cu indrazneala sfanta fata de Parintele Ceresc.

Iisus Hristos, Logosul intrupat, se roaga Tatalui pentru Sine!

Stie ca misiunea Sa pamanteasca a ajuns la capat. El merge spre Patimi dar nu ca un invins, ci ca un biruitor: de buna voie, stapan pe sine, constient de insemnatatea jertfei Sale pentru mantuirea lumii si sigur de puterea Sa dumnezeiasca asupra legaturilor mortii, diavolului si iadului.

Mantuitorul se roaga apoi pentru Apostolii Sai, cei cu, care timp de trei ani si jumatate, a strabatut localitatile Palestinei, propovaduind oamenilor Evanghelia Imparatiei ceresti; acestia sunt si ei deopotriva ai Tatalui cat si ai Fiului.

Prin credinta lor, apostolii au slavit inaintea oamenilor nu numai pe Dumnezeu-Fiul, ci si pe Dumnezeu-Tatal.

Mantuitorul stie ca dupa plecarea Lui acestia aveau sa ramana singuri in lume, nemaiavand alta ocrotire decat Pronia Divina,
Aveau de infruntat  toata ura, nepasarea si rautatea lumii, din pricina credintei lor in cuvantul lui Dumnezeu!

Apostolii sunt cei chemati sa continue opera mesianica a Fiului lui Dumnezeu Celui intrupat!

Doamne, Iisuse Hristoase, dăruiește tuturor celor care se îndreaptă spre Tine ca la un liman lin de scăpare și bucurie, darul vieții, al iubirii și unității Tale, ca astfel cu toții să ajungem la cunoașterea Ta și a Tatălui, Care Te-a trimis în lume, și, astfel, să ne învrednicim nu numai de viața aceasta, ca dar al Tău, ci să putem ajunge și la cea veșnică, în comuniune cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin!

Spicuiri din predica Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Tulcan