CELE CUVENITE DOMNULUI

„În vremea aceea au ținut sfat fariseii ca să-L prindă pe Iisus în cuvânt. Și au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învățătorule, știm că ești Omul adevărului și întru adevăr înveți calea lui Dumnezeu și nu-Ți pasă de nimeni, pentru că nu cauți la fața oamenilor. Spune-ne, deci, nouă: Ce Ți se pare? Se cuvine să dăm dajdie cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând vicleșugul lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el? Răspuns-au ei: Ale cezarului. Atunci a zis lor: Dați, deci cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Auzind acestea, s-au minunat și, lăsându-L, s-au dus.”

MATEI 22:15-22

Dați, deci cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.

Exista asadar un anume raport de fidelitate între un creștin și stat. 

Afirmatia nu vrea sa spună că un creștin  nu recunoaște statul ci autoritatea lui Dumnezeu, nici ca el se folosește de stat numai in masura in care trage foloase iar când nu-i mai folosește, îl ignora. Nu! Creștinul trebuie, are datoria să fie loial față de stat (cf. Rm. 13).

Iisus ne spune insa că mai există si un alt fel de loialitate cu care crestinul e dator : „Să-I dăm lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”…

Si ce este a lui Dumnezeu daca nu IUBIREA!

Dumnezeu ne cere să iubim - pe EL și pe aproapele nostru! E vorba de acea iubire, numita in greaca veche AGAPE, iubirea neconditionata, desavarsita, care este izvor de viata!

Statul cere ceea ce este al lui si, daca nu suntem corecti, potrivit intelegerii, va trebui sa dam seama!

Dar dacă noi nu-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, atunci se poate naște orice fel de stat, putând să se nască si o normă prigonitoare, o forță supremă care sa stăpâneasca cu violență totul și pe toți… Sunt lucruri care s-au întâmplat și care se întâmplă mereu,  si în zilele noastre, si care sunt tot mai vizibile.

Așadar, este un text ceva mai complicat decât pare la prima citire.

"Dați, deci cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.". înseamnă de fapt a da fiecăruia ce este al lui, ce i se cuvine, ceea ce aduce pacea sociala si randuiala in credinta!

"În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” le avem si pe „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. 

Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, aşa cum se cuvine, dar au căzut chiar cu totul în uitare. 

Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi atat conţinutul cat şi temeiurile lor. 

De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase.
Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu!

Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu - în plan intelectual, moral şi estetic - iar secularizarea (slujirea duhului vremii) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. 

În ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. 

Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite si acceptate  în societate şi că societatea înclină către o necredinţă generală?"

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 230-231)