luni, 16 mai 2016

DOR... NESTIUT

Maria si Razvan au venit la Paris cu o bursa de studii.  Faceau si ei parte din acea prima generatie de tineri romani cu studii serioase, care si-au dorit se devina mai buni, mai documentati, mai perfectionati, si au ales pentru asta sa plece in lume.

Nu aveau nici un gand sa ramana in Occident, atunci cand au decis sa paraseasca Romania. Tot ce voiau era sa-si termine masterul, sperand sa se intoarca acasa mai luminati, mai competenti si, de ce nu, poate si cu ceva bani in buzunar.

Ce poate fi mai frumos decat sa ai 23 - 24 de ani, sa iubesti si sa studiezi la Paris!?
Plini de entuziasm si fericiti ca se aveau unul pe celalalt, au ajuns in Orasul Luminii adusi parca de nu se stie ce putere tainica.  

Inca de la inceput, problemele lor se rezolvara de "parca"... Cineva le mergea inainte deschizandu-le usi, punandu-i in fata unor oameni capabili si dispusi sa-i ajute.
In scurt timp amandoi si-au inceput studiile si au gasit si cate ceva de lucru. Amandoi erau credinciosi si obisnuiau sa se roage lui Dumnezeu, cerand putere si intelepciune. Simteau in acest pas reusit un raspuns la rugilor lor!
Inchiriara un mic studio, in banlieue, in casa unei rusoaice nascuta in Franta, cu care incepura sa aibe chiar o relatie apropiata.

Desi toate mergeau ca pe roate, Mariei i se cuibarise in suflet o tristete inexplicabila. Era ca si cum inima ei ramanea inchisa pe jumatate. Razvan incerca, fara sa reuseasca intotdeauna, sa o mai scoata din caderile ei de melancolie. Isi inchipuia ca dorul de casa, de familie, de prietenii ramasi in tara... o cotropea mai mult decat pe el, caruia prezenta ei ii era suficienta pentru a se simti acasa oriunde s-ar fi aflat impreuna. Isi reprosa in tacere ca nu era capabil totdeauna sa umple cu atentia si dragostea lui golul pe care, in mod evident, ea il purta in suflet. 
Intr-o seara, asezati la masuta de fier forjat din micutul lor balcon, cu privirile indreptate spre Parisul invaluit in mantia rosiatica a apusului, se pornira sa-si faca planuri pentru sfarsitul de saptamana.
Ziua de duminica era pentru ea, de cand se stia, zi de mers la biserica. De cand se aflau in Franta nu reusira sa afle daca si unde era o biserica ortodoxa. In vremea aceea nu erau prea multi romani prin Franta si poate si asta le sporea cumva sentimentul de insingurare.

- Ma simt ca si cum am incheiat vacanta si am pierdut avionul spre casa! marturisi ea cu ochii umezi. Si cred ca visul asta implinit, de a studia aici limba franceza... imi pune in fata legatura mea puternica, mai puternica decat credeam, cu locul meu de bastina...
- Iti este dor de ai tai, nu-i asa?
- Nu stiu... N-as zice. Imi lipseste ceva dar nu stiu sa spun ce...
Tanarul intinse tandru mana si ii sterse lacrima ce ii alunecase din ochii-i albastri si care i se oprise deasupra buzei tremurande. 
Era descumpanit.
- Vrei sa facem un sfarsit de saptamana acasa? sugera el spre a dilua intensitatea momentului.
- Nici vorba! Ar fi o nebunie. Am cheltui tot ce am pus deoparte pentru un capriciu! raspunse ea promt.
- Atunci iti propun ca duminica sa ne plimbam in Paris ca si cum am fi in vacanta! Poate asa scapi de ideea cu pierdutul avionului, glumi el in speranta ca va reusi sa o faca sa zambeasca.
"Duminica... daca eram acasa ... am fi mers la biserica"... trebuie sa fie cu siguranta si pe aici una dar... inca nu am aflat noi", gandi ea.  
Il privi pe omul ei, multumind in gand pentru norocul de a-l fi intalnit, apoi ridica din umeri, convinsa.
-  Bun! De acord. Duminica facem program de rupt pingelele, incuviinta ea, scuturandu-si cochet parul frumos si bogat de culoarea mierii. Poate intram si intr-o biserica... rosti ca pentru sine.

Si duminica o pornira dis de dimineata la drum.
Cu sendviciuri, cafea si apa in rucsac, echipati cu pantofi de sport, plecara hotarati sa ii afle Parisului acele secrete pe care, din cate stiau ei, nu se pot descoperi daca daca te lasi "ratacitit".

Era o zi frumoasa, de sfarsit de iunie, cu soare bland, cer senin  si o anume racoare pe care curentii oceanici o aduc Parisului, chiar si in zilele de vara. 
Luara mai intai un tren, apoi metroul si coborara in centrul orasului.
- Stii ce, zise ea, hai sa nu ne punem nici un obiectiv. Sa mergem la nimereala, unde vedem cu ochii!

Zis si facut.
Luara cheiurile Senei la pas. Se oprira la cei cativa buchinisti mai matinali, cumparara un volum de versuri de-al lui Baudelaire si un afis de bistro apoi, lipsiti de orice grija, isi sucira gaturile admirand cochetele ferestre ale cladirilor hausmanniene, inchipuindu-si povestile ce s-ar putea petrece dincolo de draperiile grele ori de obloanele trase... 
Se bucurau ca niste copii ca puteau trece nestingheriti pe rosu. Nu le intrase inca in reflex sa le multumeasca celor care le dadeau prioritate cand treceau pe verde, dar se straduiau sa respecte acest obicei ciudat, politete gratuita care ii deosebea oarecum pe localnici de vizitatori.
Era putina lume la ora aceea, duminica fiind o zi in care mai toti parizienii lenevesc indelung in asternuturi, asa ca... hoinarira traind un puternic sentiment de libertate.
La fiecare intersectie se lasau ispititi de cate o indicatie turistica pentru a alege directia.
Fara harta, privind ca Badea Cartan Viena, cei doi ajunsera in fata unui marcaj: "Eglise ST Sulpice".
- St Sulpice sa fie! zise el, luand-o de mana fericit.

Traversara haotic, chicotind ca doi elevi de liceu care chiuleau de la ore, si o apucara pe strada ce purta numele lui Napoleon Bonaparte. Mica piateta din fata bazilicii St Sulpice li se dezvalui, cocheta, in lumina diminetii si in susurul apei fantanii ce o domina.

Urcara treptele bisericii. Slujba de dimineata incepuse deja. Amandoi se refugiara in firida din partea dreapta, unde se afla imensa pictura a lui Delacrois care il infatisaza pe Iacob luptandu-se cu ingerul Domnului...
Ea se simtea in general stinghera in bisericile catolice dar, in ziua aceea, la auzul zgomotelor ritualului religios, se emotiona si i se umplura ochii de lacrimi!
Si parca i se lumina mintea: un dor de Dumnezeu, de biserica din satul ei si de cadelnita diaconului Sandu o aduse pe loc intr-o stare de nostalgie care-i dezvalui acel ceva care ii lipsea.
Asezata pe banca din fata frescii, intoarse usor capul spre usa intrarii, ferindu-si ochii inlacrimati de privirile sotului ei, vizualizand in gol biserica dupa care tanja.

Atunci zari o fetita. Imbracata intr-o rochita alba, vaporoasa, micuta purta in brate un ursulet de plus, destul de decolorat, caruia ii lipsea margica ce tinea locul ochiul stang.
O amintire vie o readuse la starea de trezire. Avusese si ea candva un urs asemenea aceluia.
Micuta se indrepta spre iesire dar, inainte sa dispara dincolo de usa, privirile lor se intalnira si atunci fetita ii facu semn cu mana. Tanara femeie, simtindu-se chemata de o forta puternica care-i alunga melancolia, se grabi sa o ajunga. In sinea ei stia ca micuta era romanca... sau ca gestul ei era un semn...
Surprins, barbatul ei o urma.
Coborara scarile in graba si o zarira pe fetita dand coltul. O luara si ei intr-acolo dar nu putura constata decat ca fetita disparuse ca si cand fusese o naluca
Ramasera derutati cateva clipe pana cand, la cativa pasi de colt, observara o usa dubla deschisa larg si niste scari ce coborau in subsolul bisericii, de unde venea parca un miros cunoscut, de tamaie ... Coborara  amandoi.

In clipa in care ajunsera jos, alte doua usi mari se deschisera la refuz si doi preoti imbracati in vesminte ortodoxe, urmati de diaconi si o multime de lume, iesira ceremoniosi de parca ar fi intampint-o pe ea. Unul purta in mana Cartea Sfanta cu peceti de argint.

Maria ramase intepenita. Nu-i venea a crede! Ar fi vrut sa ingenunghieze dar nu reusi... Razvan o stranse usor de brat si parca se mai trezi din transa in care intrase. Nu apuca bine sa respire ca brusc cineva o trase spre perete.
- Vine Inaltul, ii sopti femeia in romaneste.
Uimirea Mariei era atat de mare incat  cauta confirmarea ca nu viseaza in ochii lui Razvan
- Iata si biserica romaneasca, ii sopti el, cuprinzand-o de dupa umeri.

Incercand sa-si traga sufletul, ramas parca inghetat, privi si ea, ca toata lumea, catre usa din capul scarilor pe care tocmai le coborasera.
In cadranul ei aparu cel pe care toti il asteptau...  
Cu lumina in spate, fara sa i se poata distinge trasaturile fetei, cel caruia i se zicea Inaltul avea aerul unei aparitii ingeresti.
- Pe arhiereul si stapanul nostru, Doamne il pazeste... cantara toti intr-un glas.
Nu mai auzise niciodata acest cantec, nu vazuse niciodata un astfel de ceremonial...
Si, gatuita de emotie, Maria izbucni in plans, un plans ce-i venea din cel mai adanc loc al sufletului ei, un plans pe care nu-si amintea sa-l mai fi plans vreodata! 
Era poate bucuria aflarii, erau poate lacrimi de multumire pentru acel dar primit in chip atat de minunat si atat de neasteptat!
Dumnezeu o adusese in locul de care avea nevoie, in Casa Lui, la slujba arhiereasca, cu toata randuiala, in ziua in care o cotropise fara sa stie dorul de El! 
Cu fata scaldata de lacrimi, urmand alaiul, sprijinita de bratul sotului ei, intra in acea cripta ca intr-un sanctuar.
Si i se paru ca nu vazuse nimic mai frumos pe lume!

Avea sa afle ca aceea era Biserica Ortodoxa Romana Sf. Parascheva si Sf. Genoveva, din Paris!

Fara picturi pe pereti, arcurile fundatie marii biserici St Sulpice imbratisau altarul mic care domina intreaga incinta. Catapeteasma purta in ea miresma lemnului de acasa!
Cu lumini putine, fara ostentatie, cripta era de o modestie apostolica si Maria avu senzatia ca timpul se intorsese in acele vremuri cand crestinii se intalneau in taina de frica prigonitorilor pagani.

Momentul acelei gasiri avea sa fie pentru cei doi tineri, inceputul unei calatorii duhovnicesti pe care poate ca acasa nu ar fi reusit sa o faca! Sufletul lor a ramas legat de Dumnezeu intr-un fel anume, intr-o dimensiune pe care doar cei care au atins-o o pot intelege.

Au plecat de mult din Paris dar biserica din cripta bazilicii St Sulpice a ramas pentru ei un loc special, ca si cum se cununasera inca odata acolo! 
De aceea, macar o data pe an, vin la Paris, la Liturghie, sa se impartaseasca in acel loc ramas de referinta, purtand alt dor, dorul dupa clipa aceea magica in care Domnul i-a condus acolo, rememorand ziua cand au cautat si au gasit asa cum sta scris in Cartea Sfanta!

"Cereti, si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti, si vi se va deschide.
Caci oricine cere capata; cine cauta gaseste; si celui ce bate i se deschide." Matei 7 (7,8) 


Povestea asta s-ar putea inscrie modest in tema saptamanii  acesteia (DOR )- in cadrul Provocarii de Luni a Jocului cuvintelor si, in tabelul lui Eddie, puteti citi si altele, mai bune, mai inspirate!

 

4 comentarii:

  1. Ce impresionanta este povestea ta! Am citit-o pe nerasuflate. Acest gen de intamplari, cred ca sunt acele momente de gratie pe care oamenii le au cand isi doresc ceva din tot sufletul. Ele te marcheaza si poate te si modifica cumva spiritual. Cel putin asa cred.
    Multumesc, Cita! O saptamana frumoasa si linistita sa ai!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate! Astfel de experiente te modeleaza spiritual. Ele vin, cred, anume, din cand in cand, la rascruce de drumuri, pentru a te ajuta sa simti ajutorul divin! Nu le este dat tuturor dar... fericiti cei ce le traiesc!
      Multumesc mult! Si eu iti doresc o saptamana frumoasa! Luna mai este una speciala in Romania si asta imi lipseste...

      Ștergere
  2. Tangenţial la articolul tău, mi se pare că e normal ca, cu cât afli mai multe, să fii mai înclinat către credinţă, nu către ateism. Căci, cu cât ştii mai mult, înţelegi mai bine că, de fapt, ştii prea puţin, adică aproape nimic.
    De exemplu, în ce spaţiu se află acest univers al nostru despre care s-a constatat că e în expansiune? Că e un infinit în expansiune... Şi, înainte de apariţia universului nostru, ce se afla în spaţiul infinit care îl găzduieşte?
    Sunt numai două dintre numeroasele întrebări cărora nu le cunoaştem răspunsurile. Şi, atâta vreme cât nu le aflăm, nu putem avea certitudinea că divinitatea e un mit. Sigur, nu ştim nici contrariul, dar ne e dor de certitudini, de explicaţii, de ceva absolut în care să credem. Avem nevoie de Dumnezeu. Ne e dor de Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Vero, pentru comentariu!
      Tot tangential :) : am urmarit un interviu luat unui mare crcetator care spunea ca, ori de cate ori a descoperit ceva esential, a avut senzatia ca nu a fost singur! Si mai spunea ca dupa cateva astfel de "intamplari" a inceput sa se gandeasca, inainte de a incepe lucrul, la... Cel care Este!
      Dorul... exista incontestabil si eu am avut ocazia sa-l vad la atei: Evident, nu sunt constienti dar e in o dorinta de acest Ceva... care ii tulbura pe unii!
      Merci, si o seara buna!

      Ștergere