DESPRE CUM IUBIM

 

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea ­Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. 

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? 

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi. 

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

"A fi demn de Dumnezeu" este, pentru un credincios, un tel!

Scopul vieții , împlinirea vieții noastre, constă în a-L recunoaște pe Domnul in toti si in toate! Mantuitorul, si spune ca... tot (ce) "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut"!
Cine-L recunoaștepe Iisus a fi prezent în oameni, împlinește voia Domnului. 

A reusi sa vezi aceasta inseamnă ca ai inteles ca fiecare persoana este un fiu al lui Dumnezeu și implicit frate cu tine. 

Pericopa ne sugereaza ca Dumnezeu nu ne judecă, ca El nu judecă pe nimeni. Noi suntem cei care facem judecata și nu doar pe semeni ci chiar pe Dumnezeu Insusi! 

Iisus ne spune ca Judecata lui Dumnezeu consta in a-L primi sau nu, in a crede in El sau nu, in a iubi sau nu! 

Parcurgand aceasta pericopa intelegem ca a fi demn de Dumnezeu, este o chestiune de iubire, in general precum si in particular!

Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. 

De ce oare Iisus vorbeste astfel, El care reprezinta mila divina adusa in carnea unui om, El, iubirea jertfelnica?

Exista, in mod evident, o ierarhie a iubirii, dupa cum exista si oanume demnitate a iubirii, sentimentele noastre avand o logica, oricat de ilogic ar parea!

Textul Evangheliei a fost scris in limba greaca si, asa cum am mai spus si cu alte ocazii, daca in alte limbi cuvantul iubire defineste o arie larga de stari, el facand parte din sintagme care altereaza sensul primar, limba greaca, foarte precisa in sensuri, foloseste patru cuvinte care desemneaza clar diferitele manifestari ale iubirii, ca sentiment:

- eros (iubirea legata de simturi), 

- philia (atasamentul, admiratiea, prietenia), 

- storghi (dragostea familiala, simpatia, genul de iubire care se      

  poate modifica in timp ) 

- agape - cuvântul explicit care defineste iubirea perfecta, iubirea

 gata de sacrificiu, fara margini si necondiţionată!

Tocmai prin acest din urma cuvant se defineste iubirea crestina, aceea dorita arzatoare de Dumnezeu!

Acest tip de iubire stă in voinţă omului fiind o decizie, o optiune personala si o traire foarte intima!

Iubirea cuprinsa de semantica lui agape nu este o iubire oarecare ci una raționala, care se naste  din convingerea ca cel iubit e chiar cel care merita iubirea deplina!

Sentimentele noastre de iubire penduleaza mereu intre eros si agape, confundate si cantonate in philia si storghe!

Erosul e neliniste si framantare, philia si storghe sunt sentimente amenitate, denaturate si erodate adesea de neintelegere, invidie, ura, in timp ce agape este seninatate in nesfarsita bucurie a daruirii. 

Dragostea definita de eros este una egocentrica, se are in vedere numai pe sine si se poate altera,uita chiar in timp, pe cand agape este iubirea in care sinele nu mai exista caci ... uiti de sine!

In timp ce erosul cauta si depinde de binele propriu, agape nu urmareste nici un folos, fiind o iubire de dragul iubirii, cu totul dezinte­resata.

Exista ceva senzorial si in iubirea de Dumnezeu dar starea de traire fizica transcende si iubirea devine rationala, urcand pe verticala!

Asadar nu este nici o neclaritate in textul biblic ci doar in trairile noastre adesea amestecate! 

Cantarirea iubirii noastre fata de semeni - parinti, copii, rude, prieteni - are loc fie in momente dramatice  - de dispute, cand ne simtim jugniti, agresati, parasiti, uitati ori dispretuiti, - ori in momentele de glorie a celorlalti!

Daca in noi salasluieste aceeasi dragoste, in pofida oricaror provocari - greseli, dezamagiri, umilinte ori... straluciri - atunci putem spune ca suntem capabili sa nutrim iubirea de tip agape!

Dumnezeu, in fond, ne iubeste, chiar si fara sa-L iubim, nu ne paraseste, nu ne uita desi nu-L prea luam in seama si adesea chiar Il uitam !

PRAZNICU SFINTILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL

„În vremea aceea, venind Iisus în părțile Cezareei lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii spun că ești Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții, Ieremia sau unul dintre proroci. Atunci Iisus le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt Eu? Răspunzând, Simon-Petru a zis: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Iar Iisus, răspunzând, i-a zis:
Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile Împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” Matei 16: 13-20

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte astăzi pe Sfinţii, slăviţii şi întru tot lăudaţii Apostoli Petru şi Pavel. 

Această serbare a corifeilor ucenicilor Domnului încheie postul dedicat cinstirii lor. După ce am parcurs acest timp de postire din cursul anului bisericesc, astăzi îi sărbătorim „pe ucenicii lui Hristos şi temeliile Bisericii, stâlpii cei adevăraţi şi temeiurile, şi dumnezeieştile trâmbiţe ale învăţăturilor lui Hristos şi ai Pătimirilor, pe mai-marii Apostolilor, pe Petru şi Pavel” (fragment stihiră Litie).

Ei sunt prăznuiţi de Biserică în aceeaşi zi pentru că sfârşitul lor martiric a fost la Roma în ziua de 29 iunie, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului roman Nero. Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce, cerând să nu fie răstignit precum Domnul nostru Iisus Hristos, ci cu capul în jos, iar Sfântului Pavel, cetăţean roman, i-a fost tăiat capul.

Părintele profesor Ene Branişte scrie în Liturgica generală că serbarea lor comună este legată şi de „data transferării moaştelor celor doi Sfinţi Apostoli la locul numit ad catacumbas, de pe Via Appia din Roma, la 258. La Roma era sărbătorită cel puţin din vremea Sfântului Constantin cel Mare; de aici a trecut curând (chiar în cursul secolului al IV-lea) şi în Răsărit, unde este sărbătorită cu deosebită solemnitate, mai ales începând din secolul al VI-lea”.

Pentru lumea creştină, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt extrem de importanţi din perspectiva exemplului personal în lucrarea de propovăduire a Evangheliei lui Hristos. 

Opera lor de evanghelizare este stilizată liturgic de cântările serbării lor prin cuvinte de laudă ce ne spun că ei, „înconjurând toată lăţimea pământului, ca un plug au semănat credinţa şi tuturor au sădit cunoştinţa de Dumnezeu, arătându-le Cuvântul Treimii”. 

Prin propovăduirea lor lumea a descoperit lucrarea Prea­­sfintei Treimi pentru mântuirea nea­mului omenesc şi a primit Cuvântul revelat din paginile Sfintei Evanghelii.

Activitatea lor misionară este mărturisită de cartea Faptele Sfinţilor Apostoli pe care fiecare creştin e bine să o citească pentru a se bucura de roadele lucrării apostolice a Sfinţilor Petru şi Pavel. Aici vom descoperi locurile pe unde au propovăduit credinţa în Hristos, suferinţele şi greutăţile prin care au trecut pentru a întemeia comunităţi creştine.

Biserica îi cinsteşte împreună pentru a arăta lucrarea lor comună de vestire a Sfintei Evanghelii, lucru subliniat sugestiv pentru conştiinţa unităţii creştine de iconografia atonită în care cei doi Apostoli sunt reprezentaţi îmbrăţişaţi.

„În icoanele lor, cei doi Apostoli sunt reprezentați ținând în mâini Biserica în chipul unei mici biserici bizantine - aceasta, pentru că acești doi Apostoli au fost cu adevărat stâlpii și pietrele de temelie pe care s-a construit sfântul așezământ al Bisericii lui Hristos. Și reuniți amândoi într-o singură sărbătoare, zugră­viți împreună în aceeași icoană, simbolizează unitatea credinței, unitatea Bisericii, care este alcătuită din elemente eterogene: tăierea împrejur - adică evreii, cărora s-a adresat lucrarea misionară a lui Petru - și neamurile - adică idolatrii, pentru creștinarea cărora s-a ostenit Apostolul neamurilor, Pavel” (I.M. Fountoúlis).

Dacă parcurgem textul Sinaxarului de astăzi,vedem că acesta ne prezintă sintetic vieţile celor doi Apostoli. 

Astfel, despre Sfântul Apostol Petru aflăm că era fratele lui Andrei „cel întâi-chemat” şi erau din oraşul Betsaida Galileei. Tatăl lor era Iona din seminţia lui Simeon. În timpul când Sfântul Ioan Botezătorul era închis în temniţă, Hristos Domnul a mers la lacul Ghenizaret, unde se aflau Petru şi fratele său, Andrei, pe care i-a chemat să-L urmeze. Din acest moment Petru este martor la toată activitatea misionară a Domnului nostru Iisus Hristos. După Învierea Mântuitorului, Petru a propovăduit Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi în Bitinia, ajungând până la Roma. Aici va suferi moarte martirică din porunca lui Nero.

Sfântul Apostol Pavel făcea parte din seminţia lui Veniamin şi era fariseu, fiind ucenic al marelui învăţat Gamaliel. Cunoştea foarte bine Legea lui Moise şi textele prorocilor. Era de loc din Tars şi la început a fost un prigonitor al Bisericii lui Hristos. Pe drumul Damascului are loc convertirea sa în urma arătării minunate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos care l-a trimis la Anania, „un vechi ucenic de-al Domnului care locuia în Damasc; şi acela, învăţându-l, l-a botezat. Şi fiindcă s-a făcut vas alegerii, a plecat, ca şi cum ar fi zburat cu aripile, de a propovăduit la toată lumea; şi ajungând la Roma, şi învăţând pe mulţi, şi-a săvârşit viaţa acolo, tăindu-i-se capul din porunca împăratului Nero, pentru mărturisirea lui Hristos, în urma lui Petru, moaştele lor însă au fost aşezate la un loc”.

Această prezentare succintă a vieţilor lor trebuie să fie un imbold pentru creştinul ortodox de a deschide paginile Scripturii Noului Testament pentru a citi despre faptele lor minunate, dar, mai ales, pentru a se hrăni din cuvintele lor pline de harul Duhului Sfânt din epistolele pe care le-au redactat.

Mitropolitul Augustin de Florina ne spune că astăzi îi prăznuim pe aceşti Sfinţi Apostoli ai Domnului Hristos „amintindu-ne de cinstitele lor patimi, luând aminte la credința lor cea adevărată și la viața lor cea sfântă, cinstim nevinovăția în sufe­rințe şi credința lor cea adevărată. Iubind în ei cea mai înaltă virtute și imitându-i prin fapte deosebite, prin care ne putem asemăna lor (2 Te­sa­loniceni 3, 5-9), așteptăm fericirea cea veșnică pregătită tuturor sfinților”.

Noi acum îi cinstim pe corifeii Apostolilor alături de imnograful inspirat rostind cuvintele de laudă ale troparului prăznuirii lor: „Cei ce sunteți între Apostoli mai întâi pe scaun șezători, și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă”.

 Pr. Ciprian Florin Apetrei - 29 Iun, 2022

SUBTILITATI IN TEXTELE BIBLIEI - IACOB SI O MICA LECTIE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

 Biblia te cheama mereu sa o descoperi si te face sa te intorci, iar si iar, oferindu-ti raspuns chiar si la intrebarile pe care inca nu ti le-ai pus!

In ce ma priveste, multe pasaje biblice mi-au deschis ferestre spre zari nebanuite, unele m-au contrariat, altele m-au obsedat, unele m-au cucerit, altele m-au invitat la studiu. Interesant este faptul ca, de cele mai multe ori, intelegerea textului vine in... etape.

In postarile acestui blog am scris in repetate randuri, cu diferite ocazii, despre Iacob - patriarhul poporului ales - cel care avea sa primeasca numele de Israel, dupa o confruntare nocturna, corp la corp, cu Dumnezeu! 

"Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!" 

Si am inteles ca atractia pentru acest personaj nu este deloc intamplatoare, dar asta este alta poveste!

Revin, iata, pentru a cata oara, la acest personaj,  caci mi s-a mai lamurit o parte din textul biblic, text in care se descrie  lupta care il va legitima pe Iacob ca si conducator al poporului ales.

Desi stapanit de frica de razbunarea fratelui sau, avea sa se lupte cu ingerul Domnului (o intruchipare a lui Dumnezeu)!

Confruntarea, incheiata in zori la "remiza", ii va fi botez si recunoastere in fata oamenilor ale caror destine urma sa le conduca.

Cu prilejul unei incercari profane de dezlegare a mesajelor cuprinse in fresca pictorului Delacroix "Lupta lui Iacob cu Ingerul" - aflata in Biserica St Sulpice, din Paris - am scris o serie de 9 articole cu titlul "Periplu Biblic - de la Vechiul Testament la Delacroix"  (pe care daca dati click le puteti citi). 

Textul biblic, aflat in Cartea Facerii, cap 32 zice:

1. După aceea Iacov s-a dus în calea sa. Şi căutând, el a văzut oştirea lui Dumnezeu tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu.
2. Iacov însă, când i-a văzut, a zis: "Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!" Şi a pus locului aceluia numele Mahanaim, adică "două tabere".
3. Apoi a trimis Iacov soli înaintea sa, la fratele său Isav, în ţinutul Seir din ţara Edomului,
4. Şi le-a poruncit, zicând: "Aşa să ziceţi către domnul meu Isav: Aşa grăieşte robul tău Iacov: Am stat la Laban şi am trăit la el până acum.
5. Am boi şi asini, oi, slugi şi slujnice, şi am trimis să vestească pe domnul meu Isav, ca să afle robul tău bunăvoinţă înaintea ta".
6. Şi întorcându-se la Iacov, i-au spus solii: "Am fost la fratele tău Isav şi iată el vine în întâmpinarea ta cu patru sute de oameni".
7. Iacov însă s-a spăimântat foarte şi nu ştia ce să facă. Şi a împărţit oamenii, care erau cu el, boii, oile şi cămilele în două tabere.
8. Şi a zis Iacov: "De va năvăli Isav asupra unei tabere şi o va bate, va scăpa cealaltă tabără".
9. Apoi Iacov a zis: "Dumnezeul tatălui meu Avraam şi Dumnezeul tatălui meu Isaac, Doamne, Tu, Cel ce mi-ai zis: Întoarce-te în ţara ta de naştere, şi Eu îţi voi face bine,
10. Nu sunt vrednic de toate îndurările Tale şi de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului Tău, că numai cu toiagul am trecut deunăzi Iordanul acesta, iar acum am două tabere;
11. Izbăveşte-mă dar din mâna fratelui meu, din mâna lui Isav, căci mă tem de el, ca nu cumva să vină şi să mă omoare pe mine şi pe aceste mame cu copii.
12. Căci Tu ai zis: îţi voi face bine şi voi înmulţi neamul tău ca nisipul mării, cât nu se va putea număra din pricina mulţimii".

13. Şi a rămas acolo în noaptea aceea. Apoi a luat din cele ce avea şi a trimis dar fratelui său Isav:
14. Două sute de capre şi douăzeci de ţapi, două sute de oi şi douăzeci de berbeci,
15. Treizeci de cămile mulgătoare cu mânjii lor, patruzeci de vaci şi zece tauri, douăzeci de asine şi zece asini.
16. Şi a dat fiecare din aceste turme deosebi în seama slugilor sale şi a zis slugilor sale: "Treceţi înaintea mea şi să fie depărtate turmele una de alta".
17. Celui dintâi i-a poruncit, zicând: "Când te va întâlni fratele meu Isav şi te va întreba: Al cui eşti tu şi unde te duci, şi ale cui sunt acestea, ce merg înaintea ta,
18. Să zici: Ale robului tău Iacov; e dar trimis lui Isav, stăpânul meu. Iată vine şi el după noi!"
19. Aşa a poruncit Iacov şi slugii celei de a doua şi celei de a treia şi tuturor celor ce mergeau cu turmele, zicând: "Aşa să spuneţi lui Isav, când îl veţi întâlni.
20. Şi să-i mai spuneţi: Iată şi el, robul tău Iacov, vine după noi". Căci îşi zicea: Voi îmblânzi faţa lui cu darurile ce-mi merg înainte şi numai după aceea voi vedea faţa lui, şi aşa poate mă va primi.
21. Şi au pornit darurile înaintea lui, iar el a rămas noaptea aceea în tabără.

22. Dar s-a sculat noaptea şi luând pe cele două femei ale sale şi pe cele două roabe şi pe cei unsprezece copii ai săi, a trecut Iabocul prin vad.
23. Iar după ce i-a luat şi i-a trecut râul, a trecut şi toate ale sale.

24. Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor.
25. Văzând însă că nu-l poate răpune, Acela S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el.
26. Şi i-a zis: "Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!" Iacov I-a răspuns: "Nu Te las până nu mă vei binecuvânta".
27. Şi l-a întrebat Acela: "Care îţi este numele?" Şi el a zis: "Iacov!"
28. Zisu-i-a Acela: "De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!"
29. Şi a întrebat şi Iacov, zicând: "Spune-mi şi Tu numele Tău!" Iar Acela a zis: "Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!" Şi l-a binecuvântat acolo.
30. Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică faţa lui Dumnezeu, căci şi-a zis: "Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu! "
31. Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului.
32. De aceea fiii lui Israel până astăzi nu mănâncă muşchiul de pe şold, pentru că Cel ce S-a luptat a atins încheietura şoldului lui Iacov, în dreptul acestui muşchi.

Dragii mei, celor care au ajuns sa parcurga textul de azi pana aici doresc sa le spun cate ceva despre acest muschi pe care, fiii lui Israel până astăzi nu-l mănâncă! 

Poate nu ati dat atentie sau nici v-ati intrebat  despre ce muschi este vorba.  Ei bine, acesta este muschiul psoas, supranumit si...  

muschiul sufletului!

 

Ce este de fapt muschiul Psoas si ce legatura poate avea cu sufletul ?

Muschiul psoas, cunoscut și ca mușchiul ileopsoas, datorită legăturii sale strânse cu mușchiul iliac, este unul dintre cei mai mari și mai puternici din corpul uman. El se întinde din partea inferioară a coloanei vertebrale, trecând prin abdomen și pelvis, până la vârful femurului. 

Deoarece este singurul mușchi care face legătura între coloana vertebrală și picioare, psoasul joacă un rol crucial în echilibrul corporal, alinierea coloanei vertebrale și mișcările de bază, cum ar fi mersul și alergatul. 

Dar psoasul nu ne ajută doar să ne mișcăm, sa alergam și să ne menținem postura corectă, ci are și un rol important în sănătatea noastră emoțională, fiind legat de sistemul nostru nervos și foarte sensibil la stres și tensiuni. 

Aceasta este o informatie care explica de ce este supranumit si "muschiul sufletului"! Pe lângă funcțiile esențiale  de sustinere a coloanei si facilitare a miscarii, psoasul ajută la extensia și contracția diafragmei, facilitând astfel procesul respirator. De aceea, un psoas tensionat sau rigid poate crea nu doar probleme de postură, ori dureri de spate - ci si  dificultăți de respirație si chiar probleme emoționale. 

Cercetările indică faptul că psoasul este vital pentru bunăstarea noastră psihologică, în strânsă conexiune cu frica și anxietatea. 

Prinși într-o constantă stare de „fugă, frica sau luptă”, mușchii psoas fiind stresați se scurteaza, se atrofiaaza, ceea ce poate duce la apariția mai multor probleme cum ar fi durerile de spate, de șold, de genunchi, chiar si probleme digestive sau disfuncții  de respirație fără o cauză aparentă.

Revenind la Iacov, intelegem ca, desi fugar si coplesit de frica de fratele sau, caruia ii furase dreptul intaiului-nascut, prin lupta cu Ingerul, intruchipare a lui Dumnezeu, el se debaraseaza de frica si isi castiga dreptul legitim de conducator, iesind astfel din starea de impostura de care era constient!

Acum, acestea fiind spuse, nu pot sa nu remarc, inca o data, ca in Biblie nu exista nimic in plus, nimic in minus, nu sunt amanunte fara rost, puse doar de dragul de a spune povesti! 

Deloc intamplator, Dumnezeu i-a pus o rana lui Iacob (rebotezat Israel) tocmai in aceasta parte a corpului! 

Rana - de fapt un semn, o pecete, care ii va da legitimitate - i-a fost facuta intr-un loc... "mistic" , un muschi solicitat in orice lupta, ca si in timpul fugii, sensibil la frica, si... legat implicit de suflet, prin "plexul solar", aflat sub diafragma de a carei miscare este responsabil!

Minunata Cartea Sfanta, nu-i asa?

POGOGAREA DUHULUI SI RUGACIUNILE PLECARII GENUNCHILOR

"Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (Fapte 2, 1-4)

In pasajul de mai sus, din Faptele Apostolilor, ni se arata momentul Pogorarii Duhului Sfant in mijlocul fidelilor Mantuitorului, dupa Inaltarea Domnului,  puterea pe care le-a promis-o si le-a dat-o lor, dar pe care ne-o da si noua. 

"Focul, in chipul caruia Si-a facut aparitia Duhul Sfant, nu era un foc natural si din acest motiv Scriptura vorbeste de limbi ca de foc si nu limbi de foc. 
E importanta aceasta precizare pentru ca exista o diferenta majora intre lumina dumnezeirii si lumina focului cunoscut de om. 

Lumina dumnezeiasca fiind necreata nu sufera schimbari si alterari, precum cea a focului. Iar daca lumina focului este cand mai putin intensa, cand intensa, in functie de foc, lumina dumnezeiasca fiind necreata, nu i-a luminat pe Apostoli progresiv." *

Insa in relatare se omite cuvantul "Apostoli", ceea ce inseamna ca "in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). 

Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma chiar ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. 
De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. 
Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului!"

 *

"Faptul ca limbile apar impartite, denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului! 

Acest Duh sfinteste asadar pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoanele aflate in comuniune sau pentru comuniune." *

Trebuie subliniat si ca Cincizecimea este ziua de nastere a Bisericii si implicit a crestinismului.
De aceea nu trebuie sa fim niciodata singuri intr-o astfel de zi si nici plecati in vacante, departe de familie!

Sarbatorile religioase sunt pentru a ne reuni, pentru a reinnoda firele rupte sau uzate de fel si fel de intamplari ale relatiilor dintre noi, pentru a ne incarca cu puterea Duhului lui Hristos care se pogoara peste cei aflati impreuna.

Sa ne cautam, sa ne adunam, sa petrecem impreuna in astfel de zile cand e necesar sa fim in comuniune cu ai nostri si cu Hristos, nelasand sa ni se piarda traditia, oricat de risipiti am fi!

DESPRE VECERNIA PLECARII GENUNCHILOR

Ingenuncherea in zi de duminica sau in zi de mare sarbatoare a fost interzisa de Sfintii Parinti ai Bisericii, tocmai pentru ca bucuria zilei de praznic, a sarbatorii, sa fie deplina. 

De Rusalii insa, chiar daca este Praznic Imparatesc si Duminica, preotii si credinciosii ingenuncheaza!

Asta pentru ca  darul Duhului Sfant este coplesitor de mare si noi ne PLECAM GENUNCHII in stare de smerenie si de rugaciune staruitoare,  pentru a fi vrednici in momentul  Pogorararii Sfantului Duh.

Rugaciunile rostite cu acest prilej, de o bogatie teologica extraordinara, sunt atribuite  Sfantului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (560-638). 

In ziua de Rusalii, dupa Liturghie, stand in genunchi in fata Sfintelor Usi ale Altarului, preotul citeste sapte rugaciuni, care invoca ajutorul Sfintei Treimi, amintind de cele sapte daruri ale Sfantului Duh care s-a pogorat in ziua Cincizecimii.

In aceste rugaciuni, foarte impresionante, preotul cere indurare pentru noi, ca si pentru cei adormiti in Domnul.

Datorita faptului ca cele sapte rugaciuni se citesc in genunchi, slujba aceasta se mai numeste si Vecernia plecarii genunchilor.

Cele sapte daruri ale Duhului Sfant, de care se aminteste in rugaciunile plecarii genunchilor, sunt: 

Duhul temerii, 
Duhul tariei, 

Duhul sfatului, 
Duhul stiintei, 

Duhul cunostintei, 
Duhul intelegerii, 
Duhul intelepciunii.

Primele doua daruri sunt  faptuitoare: temandu-ne, ne retinem de la rele si cu taria ne vom stradui in cele bune!
E doar o prima etapa!

Daca harul Sfantului Botez mortifica omul cel vechi spre a permite devenirea celui nou, darurile Sfantului Duh reinnoiesc si amplifica forta de cunoastere a sufletului si staruinta in credinta, dupa ce sufletul nostru L-a cunoscut pe Dumnezeu. 
Ele sunt daruri de deschidere a mintii si de evolutie a ei inspre Dumnezeu. 
Ele devin fructuoase  numai cand s-au dezvoltat in noi suficient de mult capacitatile intelectuale, care colaboreaza cu ele spre o comuniune desavarsita cu Dumnezeu! 

Viata in duh insa nu se poate cunoaste decat dupa despatimire!

Sa fim in Duh si Adevar nu este cu putinta decat fiind curati!

Curatirea aceasta esta o lupta pentru intreaga viata pentru un crestin!

Inlaturand, prin pocainta, strat cu strat, patimile noastre, puterea darurilor devine tot mai vizibila, aureoland fiinta noastra.  Astfel, putin cate putin, incepem sa simtim  puterea ce lucreaza in noi la aceasta curatire.

Duhul Sfant la inceput isi arata  puterea Sa,  pentru ca pe urma sa-si arate  lumina, pana la iluminarea deplina ce va stapani  constiinta noastra.

Sa avem o sarbatoare frumoasa impreuna!
Fie ca darurile Sfantului Duh sa ne fie ingaduite!

DUMINICA A VII DUPA PASTI - Ioan 17, 1-13

 

Pericopa evanghelică, citită în Duminica a 7-a după Paști, este extrasa din Evanghelia după Ioan 17, 1-13, constituind prima parte din ceea ce numim „Rugăciunea arhierească”, după cum este numită de teologi, sau „Rugăciunea sacerdotală”, „Rugăciunea consacrării”, „Rugăciunea preamăririi”, „Rugăciunea misiunii”, „Rugăciunea unității creștine”, „Rugăciunea ceasului” (pr. Stelian Tofană). 

Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.


Intreg cap. al 17 al Evangheliei dupa Ioan este o singură rugăciune adresată Tatălui. Iisus, după ce cu existenta Sa pământească ne-a demonstrat cum sa implinim  porunca iubirii, care este calea care ne conduce la Tatăl, acum ne arată si  unde este izvorul acestei iubiri: 

adica El Insuși în raportul Său cu Tatăl.

În timp ce Iisus se adreseaza Tatălui, El ne introduce si pe noi în relația Sa cu El. 

Rugăciunea Mantuitorului catre Tatăl ne dezvaluie manifestarea Eului Sau intim  în relația Sa cu Tatăl și cu toți frații Sai… E un fel de ridicarea valului care ne poate acoperi ochii, ridicare care ne permite sa intram în taina lui Dumnezeu, a omului și auniversului.

Începutul și sfârșitul textului vorbesc despre Slava, splendoarea lui Dumnezeu, esența Sa, acea glorie care ii este impartasita omului. 

Descoperim  iubirea dintre Tatăl și Fiul, o iubire care îmbrățișează universul.

Evanghelia după Ioan nu conține rugăciunea Tatăl nostru; cap. 17 este insa o parafrazare a rugăciunii Tatăl nostru.

In text de șase ori Dumnezeu este numit Tată, si nu cred ca e intamplator! Evanghelistul Ioan nu trece nimic cu vederea! 

Șase este numărul omului. Cand Iisus îl numește „Tată” ne certifica faptul că El este Fiul.  Așteaptă ca și noi să spunem, pentru a șaptea oară „Tatăl nostru”. Astfel creația intră în timpul de odihna a lui Dumnezeu și noi implinim scopul creației… Și aceasta a șaptea oară – în care se spune „Tată” – este datoria fiecăruia dintre noi spre a pătrunde taina Fiului, deopotriva.

Aceasta duminica este inchinata Sfinților Părinţi ai Sinodului I Ecumenic, de la Niceea din anul 325,

Biserica face pomenirea celor 318  Sfinți Părinți prezenti la acest Sinod, care au restabilit adevărul credinței celei mântuitoare în Persoana lui Iisus Hristos, adevăr răstălmăcit și negat de către ereticul Arie. 

Arie considera, în mod eronat, ca Persoana lui Hristos este o creatură a Tatălui, neavând aceleași însușiri și nici ființă dumnezeiască precum Dumnezeu ­Tatăl. 

Cu alte cuvinte, Arie punea sub semnul întrebării calitatea  de Fiu al Dumnezeului Celui viu a lui Iisus Hristos, avand aceeași ființă, putere și dumnezeire cu a Tatălui. 

Sfinții Părinții pome­niți în această duminică au avut un rol deosebit în viața ­Bisericii, respingând învățătura greșită a lui Arie și formulând învățătura de credință a Bisericii, pe care o mărturisim și noi până astăzi, exprimată în Crezul creștin, așa cum este ea formulată în primele șapte articole ale acestui Simbol de credință. ­

stfel Persoana lui Hristos este prezentată ca fiind 

„Fiul lui ­Dumnezeu Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii... Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”. 

Aceste precizări ale Părinților Sinodului I ecumenic au o valoare excepțio­nală pentru ­cre­dința, mântuirea și viața cre­dincioșilor și a Bisericii. 

Întrucât doar Iisus Hristos este ­Fiul veșnic al Tatălui,  El a putut realiza mântuirea tuturor ­oamenilor. 

Trecând prin Pătimiri, Moarte și Înviere, Mântuitorul este Izvor de viață și unitate pentru viața Bisericii și a credincioșilor. 

Umanitatea Lui jertfită și înviată a devenit un fel de vas comunicant al energiilor sfințitoare și de viață dătătoare de care se pot împărtăși credincioșii prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Calitatea Domnului Iisus ­Hristos de a fi Izvor de viață și unitate pentru oameni și Biserică are o importanță deosebită și astăzi, 

într-o lume greu încercată de suferință, boală și necredință. 

În  izolare și suferință, crestinul stie ca exista totusi o șansă pentru fiecare . Aceasta, în sensul că, nemaiputându-se încredința exclusiv lumii și plăcerilor ei, omul are șansa îndreptării privirii sale spirituale spre Iisus Hristos, ca Viață și Iubire în comuniune și unitate, având ca rod al acestei priviri adânci dobândirea mângâierii, a luminii vieții și „ancora” cea tare și sigură a nădejdii.

Biserica ne indreapta liturgic atentia spre un moment - eveniment

teologic și duhovnicesc deosebit.

Pericopa  acestei duminici (Ioan 17,1-13) ne prezinta o parte din 

rugăciunea arhiereasca, cuvântul-testament al Mântuitorului, 

rostit înainte  de mântuitoarelor Sale Pătimiri, a morții și a învierii Sale celei de a treia zi, cuvant de rugaciune pentru Sine, pentru Apostoli și pentru cei care vor crede în El, prin cuvântul ucenicilor Sai. 

In multe alte imprejurari din timpul activitatii sale mesianice, Mantuitorul obisnuia sa se retraga in Sine si sa Isi indrepte inima catre Dumnezeu-Tatal. 

De aceasta data insa suntem martori ai unei sublime rugaciuni de lauda, de cerere si de multumire catre Tatal Ceresc!. 

Nici una din rugaciunile pastrate de la El in Sfintele Evanghelii, nu are forta si esenta acesteia, nu este atat de cuprinzatoare!

Sf. Ioan ii consacra 26 de versete in Evanghelia sa si-i acorda o importanta pe care nici un comentariu n-o poate analiza indeajuns.

Ea oglindeste pe de o parte increderea omului Iisus in Dumnezeu  si, pe de alta parte, faptul ca Iisus Hristos este cu adevarat Insusi Fiul lui Dumnezeu. 

Mantuitorul se roaga ca om, dar intr-un fel special, cum numai Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat o poate face: cu dragoste fierbinte pentru Apostoli, cu netarmurita purtare de grija pentru intreaga crestinatate, cu nesfarsita milostivire pentru tot neamul omenesc, cu indrazneala sfanta fata de Parintele Ceresc.

Iisus Hristos, Logosul intrupat, se roaga Tatalui pentru Sine!

Stie ca misiunea Sa pamanteasca a ajuns la capat. El merge spre Patimi dar nu ca un invins, ci ca un biruitor: de buna voie, stapan pe sine, constient de insemnatatea jertfei Sale pentru mantuirea lumii si sigur de puterea Sa dumnezeiasca asupra legaturilor mortii, diavolului si iadului.

Mantuitorul se roaga apoi pentru Apostolii Sai, cei cu, care timp de trei ani si jumatate, a strabatut localitatile Palestinei, propovaduind oamenilor Evanghelia Imparatiei ceresti; acestia sunt si ei deopotriva ai Tatalui cat si ai Fiului.

Prin credinta lor, apostolii au slavit inaintea oamenilor nu numai pe Dumnezeu-Fiul, ci si pe Dumnezeu-Tatal.

Mantuitorul stie ca dupa plecarea Lui acestia aveau sa ramana singuri in lume, nemaiavand alta ocrotire decat Pronia Divina,
Aveau de infruntat  toata ura, nepasarea si rautatea lumii, din pricina credintei lor in cuvantul lui Dumnezeu!

Apostolii sunt cei chemati sa continue opera mesianica a Fiului lui Dumnezeu Celui intrupat!

Doamne, Iisuse Hristoase, dăruiește tuturor celor care se îndreaptă spre Tine ca la un liman lin de scăpare și bucurie, darul vieții, al iubirii și unității Tale, ca astfel cu toții să ajungem la cunoașterea Ta și a Tatălui, Care Te-a trimis în lume, și, astfel, să ne învrednicim nu numai de viața aceasta, ca dar al Tău, ci să putem ajunge și la cea veșnică, în comuniune cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin!

Spicuiri din predica Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Tulcan 

DUMINICA ORBULUI

EVANGHELIA DUMINICII A VI a, DUPA SFINTELE PASTI

Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. 

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Azi, pentru talcuirea pasajului evanghelic al celei de a VI a Duminici dupa Sfintele Pasti, revin cu un text minunat, o adevarata cateheza, scris de parintele Noel TANAZACQ, din Paris!

Este oarecum surprinzator sa gasim aceasta Evanghelie la sfarsitul perioadei pascale, pentru ca evenimentul pe care il istoriseste se petrece inaintea Patimilor Mantuitorului. 

Dar acest lucru e legat de pedagogia liturgica a Bisericii din Rasarit: primele trei duminici din perioada pascala se concentreaza asupra invierii lui Hristos, dupa cum este firesc, iar urmatoarele trei duminici se concentreaza asupra tainei apei
(a patra Duminica: tulburarea apei la Vitezda (vindecarea slabanogului), a cincea Duminica: apa vie (Samarineanca)si aici: saliva lui Hristos si apele Siloamului), pentru a ne pregati astfel  pentru Cincizecime, caci 
... apa este unul dintre semnele cele mai puternice ale Duhului Sfant!

PS 

In Biblie gasim 7 manifestari concrete ale Duhului Sfant: porumbelul, vantul, focul, apa, uleiul, pecetea si arvuna!(np)

Viziunea occidentala este diferita, mai istorica: aceasta Evanghelie se citeste la sfarsitul Postului, in miercurea Luminarii, in ziua in care ochii catehumenilor se deschideau pentru ca li se transmitea solemn Simbolul de Credinta si Rugaciunea Domneasca (Tatal Nostru)(3).

Elementul cheie, aici, este asadar apa. 

Contextul confirma aceasta. 
Domnul S-a urcat la Ierusalim pentru Sarbatoarea Corturilor(4), iar „in ziua cea din urma, ziua cea mare a sarbatorii, Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: «Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea! Cel ce crede in Mine [.], rauri de apa vie vor curge din pantecele lui». Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca cei ce cred in El.” (In 7, 38-39).                                                                            

Este un moment deosebit de greu pentru Hristos, Care da in Templu o invatatura de o exceptionala inaltime teologica ce se refera la El, personal, ca trimis al lui Dumnezeu, Fiul Tatalui ceresc, o invatatura care nu este primita de multime si care provoaca un conflict puternic in sanul ei, pentru ca Evreii vor sa-l lapideze (In 8, 59) inainte de Patima Sa trupeasca, El sufera o Patima sufleteasca.

Chiar in momentul in care iese din Templu, Iisus vede „un om orb din nastere” care cerseste, asezat langa o usa.  

Domnul nu spune nimic. Dar Apostolii profita de ocazie ca sa-I puna o intrebare grea: „Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” 

O problema imensa, care ii obsedeaza pe oameni pana in zilele noastre! Adesea abordam probleme duhovnicesti cu o mentalitate magica (cu conotatie juridica si morala), care privilegiaza legatura de la cauza la efect, uitand ca viata duhovniceasca e lipsita de orice automatism: omul este liber, dupa cum Dumnezeu este liber. 

Hristos da un raspuns minunat, surprinzator: nu este vorba de pacat, ci se cuvine sa arat lumii ca sunt Fiul lui Dumnezeu, Lumina lumii. Infirmitatea de care e vorba aici va contribui la aceasta revelare. Iisus isi invata ucenicii sa deosebeasca intre fire si persoana.

Aceasta nu inseamna ca bolile omenirii, in general, nu sunt o consecinta a pacatului. Dar aceasta realitate teologica nu presupune faptul ca o anumita boala este consecinta unui anumit pacat pentru o anumita persoana, mai ales atunci cand este vorba de boli incurabile din nastere (boli, in general, genetice), care ne par cu totul nedrepte, deoarece copilul nu poate sa aleaga personal pacatul si impartasirea cu el, ci este nevinovat. Trebuie deci sa ne ferim de orice parere definitiva si sa avem doar mila                                                                                                              
Hristos este milostiv: il vindeca imediat, dar dupa un ritual extrem de bogat in simboluri si aproape sacramental.
                        
El scuipa pe jos si amesteca „tarana” (= Adam, in evreieste) cu saliva Sa dumnezeiasca, pentru a face tina, apoi pune aceasta cataplasma dumnezeiasca pe ochii orbului.                                   Este o imagine simbolica a creatiei Omului in cea de a sasea zi: Fiul l-a zidit pe om din tarana care a fost umezita de aburul ce iesea din pamant (Facere 2, 6-7). 
Apoi, Duhul a suflat peste el viata, suflet.             

Saliva divina este simbolul iconomiei Duhului, caci este vorba despre „apa” (care da viata) si Duhul Care odihneste deplin in Fiul.
 
Actul sacramental pe care il face Hristos reprezinta re-crearea Omului. 

Dar apoi, El cere omului bolnav sa se faca impreuna lucrator vindecarii sale, sa faca un efort, un demers: sa mearga si sa se scalde la scaldatoarea Siloamului .

Orbul il crede pe Iisus pe cuvant , asculta si este vindecat pe loc.

Siloam inseamna „trimis”, ne precizeaza Evanghelia. 
- A merge pana la scaldatoarea aceea simbolizeaza intoarcerea la Dumnezeu, 
- A se spala in ea simbolizeaza Botezul. 

Este scufundat in apele Duhului, Care il regenereaza, il readuce la viata, la lumina lui Hristos.                                                       

Avem aici un minunat exemplu de sinergie intre Dumnezeu si Om, iar din sinergia intre Cele doua brate ale Tatalui, Cei doi Trimisi, Cei doi Mangaietori, Fiul si Duhul, Fiul a zidit din nou, iar Duhul a redat Viata.

Aceasta incredibila minune creeaza o rasturnare in microcosmosul evreiesc din Ierusalim. 
Toata lumea este neincrezatoare, vecinii, fariseii, parintii. Nimanui nu-i vine sa creada. Evanghelia ne istoriseste indelung cele patru intalniri care urmeaza evenimentulu si care au un caracter aproape comic. Fariseii sunt foarte incurcati de aceasta minune care deranjeaza. Singurul lucru care conteaza pentru ei este ca Iisus a facut aceasta minune intr-o zi de sambata! 

Ei nu se arata nicidecum bucurosi de vindecarea acestui bolnav incurabil, nu au nici o admiratie, nici o recunostinta fata de acest rabbi care, totusi, a facut lucruri „pe care nimeni altul nu le-a mai facut” (In 15, 24); chiar orbul vindecat raspunde fariseilor: „Din veac nu s-a auzit sa deschida cineva ochii unui orb din nastere”. Mai mult: in cele din urma il jignesc si il alunga pe omul ce fusese orb din nastere.

Orbirea omului poate fi tragica. Poate aduce oameni normali, chiar oameni „de bine”, sa devina ucigasi, monstri.                        

Pe acest rabbi din Nazaret, Care vindeca bolnavi incurabili si invia morti, il vor duce peste cateva luni la moarte. in tot timpul misiunii Sale pamantesti (3 ani) Hristos a spus mereu ca trebuie pus duhul mai presus decat litera, continutul mai presus decat continatorul, realitatea interioara mai presus de aparenta exterioara.                
Si nu a fost auzit. I s-a reprosat ca nesocoteste Legea ! 
Si noi facem adeseori aceleasi pacate. Suntem foarte stricti in ceea ce priveste aplicarea legilor, a regulilor, a canoanelor, a obiceiurilor - care totusi sunt toate relative si schimbatoare - si ne ingrijim mai putin de starea interioara a sufletelor, a vietii lor duhovnicesti, de relatia lor intima cu Dumnezeu. Prima persoana care L-a vazut pe Hristos inviat (Maria Magdalena) si primul care a intrat in imparatia lui Dumnezeu (Talharul cel Bun) erau foarte putin canonici. Multi dintre cei care se cred duhovnicesti sunt atat de plini de ei insisi ca nu pot sa mai primeasca pe Dumnezeu: trec pe langa Cel Care este Viata, fara sa-L vada!

Personajul cel mai remarcabil in acest vodevil religios este orbul vindecat. Nu numai ca Sfantul Duh i-a deschis ochii trupesti, dar i-a deschis si ochii sufletesti. La fiecare intrebare care i se pune, raspunde printr-o „antiena” remarcabila: „Omul care se numeste Iisus a facut tina si a uns ochii mei si mi-a zis: Mergi la scaldatoarea Siloamului si te spala. Deci ducandu-ma si spalandu-ma, am vazut”. Dar face mai mult decat atat: are indrazneala de a raspunde fariseilor, cu inteligenta, si ii face de ras . Nemaistiind ce sa spuna, il alunga cu dispret („In pacate te-ai nascut tot tu ne inveti pe noi!’”).

Domnul, insa, a disparut. Aici este alta invatatura de capatai: Hristos savarseste acte taumaturgice, dar nu se leaga de persoane, spre deosebire de orice guru si pseudo-duhovnic; El ii lasa pe oameni liberi. Dumnezeu nu Se impune niciodata: Se propune numai. Asteapta ca si noi sa-L cautam: arunca nada si nadajduieste ca pestele va musca!
                                                       
Dupa toata aceasta agitatie, il intalneste din nou pe fostul orb, in Templu, si Se arata dinadins lui. Omul s-a pregatit launtric prin vindecarea trupeasca: s-a schimbat, a evoluat, iar acum spune: Cred in Fiul lui Dumnezeu; si se inchina Lui. Ce paradox uimitor! Fariseii, ucenicii lui Moise, care urmeaza litera Legii si in aparenta traiesc duhovniceste, nu L-au vazut pe Mesia, pe Hristos. Iar orbul din nastere L-a vazut. 

Adevarata orbire este cea a inimii. Numai inimile curate - cei care se leapada de ei insisi - pot vedea pe Dumnezeu.

DUMINICA FEMEII SAMARINENE

 

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. 

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. 

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. 

Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. 

Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. 

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. 

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? 

Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. 

Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. 

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. 

Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. 

Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. 

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. 

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. 

Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. 

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? 

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. 

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. 

Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? 

Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. 

Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: 

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Ioan 4: 5-42 

Cu totii cunoastem aceasta Evanghelie, mai mult sau mai putin in mesajul privind teologia mantuirii, dar destul de bine in ce priveste ... povestea - una din cele mai frumoase!

Fragmentul evanghelic, din Evanghelia dupa Ioan, reda un moment unic, in cronologia propovaduirii Mantuitorului, acela in care Iisus se reveleaza pe Sine pentru intaia oara!

In schimbul de replici dintre El si femeia samarineana, cu afirmatia "Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine" (Hristosul asteptat), ni se dezvaluie intreaga teologie a mantuirii!

Stim ca iudeii ii urau pe samarineni! 
Cei care au uitat si sunt interesati sa afle de unde aceasta antipatie, pot gasi mai jos o succinta explicatie istorica, scrisa de IOAN- LUCIAN RADU. pe care o gasesc lamuritoare si care ne ajuta sa ne situam un pic in istorie! (*)

Tinand cont de aversiunea fata de Samaria si locuitorii ei, se pune intrebarea fireasca: Daca e asa, de ce a ales Mantuitorul sa-si afirme dumnezeirea si misiunea intaia oara tocmai in acest loc, in fata unei femei din acest tinut, care, pe deasupra, mai era si de 

moralitate indoielnica ?

Textul are in el toate indiciile. Asadar, Mantuitorul astepta langa fantana lui Iacov! **

Revenind la text, ni se spune ca era miezul zilei si Iisus era singur. Pare o asteptare... o intalnire programata dinainte !

Si El ii cere apa unei samarinene care tocmai venise la fantana.

Femeia, pe buna dreptate, se mira, surprinsaea insasi de aceasta cerere, stiind ca iudeii considerau spurcat si praful din Samaria!

Apoi, ca un barbat iudeu sa vorbeasca cu o femeie... nu se facea, dar ca aceasta sa mai fie si o localnica a acelui tinut "spurcat" si El sa bea apa din burduful ei, e  ceva de neinteles! 

Un alt lucru ciudat este faptul ca intalnirea are loc la ceasul amiezii! Ori, la vremea aceea, femeile aduceau apa de la fantana,  pentru intreaga zi si pentru intreaga familie, dar acest ritual era unul matinal - cand soarele inca nu ardea si apa era rece! 
Faptul ca acea femeie venise la fantana la ora amiezii spune ceva despre ea, si anume ca alesese anume o ora in care nu se putea intalni cu nimeni la fantana! 

De ce? Cu siguranta pentru a evita intalnirea cu femeile respectabile care ar fi putut-o batjocori! Caci ea nu era o femeie tocmai respectabila si asta o aflam chiar din conversatia purtata cu Iisus.

Prin prisma acestor amanunte intelegem si mai bine surpriza femeii la cererea Mantuitorului! 

Dar faptul ca a fost abordata si i s-a cerut tocmai ei apa, a facut-o totusi indrazneata astfel incat a intrat in dialog cu Mantuitorul:

„Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9).
 
Mantuitorul ii raspunde:
 "Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică." 

Si femeia, care, evident, intelege altceva, Ii cere indata sa ii dea si ei sa bea din acea apa vie.
Cu acest prilej, Mantuitorul o provoaca la o spovedanie, lasand sa se inteleaga ca, pentru a bea din apa vie - cea a credintei - e nevoie mai intai de o marturisire sincera si de lepadare de pacate!

(Reamintim aici faptul ca, unul din simbolurile Duhului Sfant este, alaturi de aer, si apa!) 

Asadar, pentru a trai in Duhul lui Dumnezeu, in credinta cea adevarata, e nevoie de lepadarea de toate relele ca astfel sa cunoastem comuniunea vesnica cu Dumnezeu Tatal!

Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. 

Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.

Aici m-as opri un pic pentru cateva remarci.
Nu trebuie sa uitam ca Evanghelia dupa Ioan este Evanghelia semnelor! 

Astfel, orice cuvant are un rost, o semnificatie, dincolo de aparente, spunandu-ne ceva important!

Dupa unii exegeti, "semnele" decodificate din acest text ar putea fi urmatoarele:

- Fantana lui Iacob ar putea fi aici simbolul Legii celei vechi  (Iacob fiind cel care s-a luptat cu ingerul si... a iesit invingator, lupta in urma careia a devenit patriarhul Israel! (despre acest pasaj am scris mai multe texte pe care le puteti consulta dand click aici ) 

- Apa acestei fantani simbolizeaza asadar credinta de pana atunci, care insa nu mai poate astampara setea de Dumnezeu!

- Apa vie, promisa de Mantuitorul, este apa de la Botez, apa care ne face membri activi ai Legii celei Noi, fiii lui Dumnezeu! 

- Cat despre cei 5 barbati ai femeii, sunt interpreti care vad in numarul 5  cele 5 carti ale Vechiului Testament, adica 

Penthateuhul ! 

 
- Samarineanca, care reprezinta neamurile ce se vor converti, in scurta ei discutie cu Mantuitorul, pe care Il intuieste, cu un instinct mistic deosebit, a fi Insusi Mesia, chiar daca la inceput nu a inteles despre ce apa era vorba, lasa sa i se vada setea ei de Dumnezeu! 

Si, pentru ca tocmai pentru aceasta sete femeia  merita o recompensa, Iisus o rasplateste, dezvaluindu-i-Se ei! 

"Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Si Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine."

Revenim totusi la nedumerirea initiala:
De ce oare a trebuit sa afle tocmai samarineanca, chiar  si  inaintea apostolilor, cine era El ?
 
Poate pentru ca venise vremea sa fie vestit lumii ca poporul ales era pe cale a-si pierde exclusivitatea protectie lui Dumnezeu. 

Poate pentru ca si alte neamuri aveau sa fie la fel de alese, daca Il recunosteau si Il marturiseau pe Tatal  in Duh si adevar!

 - "Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr." 

Inchei cu un fragment din textul Pr. Vasile Tudora, gasit in ziarul Lumina:

"Cuvântul Lui Dumnezeu S-a Întrupat ca să ne întâlnească la fântâna din vale. Ne așteaptă acolo, în arșița zilei, ca să aplece El Însuși cumpăna și să umple ciutura cu apa vie a Duhului Sfânt pe care Îl dăruiește Bisericii. 

Efortul nostru de a merge până la El, chiar cu găleata goală de virtuți a sufletului, e necesar și răsplătit. Altfel, degeaba avem apă la robinetul de la bloc, degeaba avem acces la fântâna informațiilor din internet dacă apa pe care o bem nu ne potolește setea și informația la kilogram pe care o primim nu ne lămurește." 

Amin

Explicatii istorice privind Samaria si ura evreilor fata de poporul samarinean:

*  "Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: 

Galileea, la nord și Iudeea, la sud. 

Între aceste două provincii se interpunea Samaria. 

Când trebuiau să meargă din Iudeea în Galileea și invers, evreii evitau sa treaca prin Samaria, deși pe acolo drumul era cel mai scurt, preferand să ocolească, mergând prin deșert, pe unde greutățile erau foarte mari, din cauza lipsei apei și a posibilelor atacuri ale fiarelor sălbatice. 

Când erau totuși constransi de imprejurari să treacă prin Samaria, făceau călătoria în mare grabă, si, când ieșeau din acest teritoriu, își scuturau sandalele, ca nu cumva praful samarinenilor asezat pe incaltari să spurce pământul sfânt al evreilor.

Cine erau samarinenii și de ce îi urau evreii așa de mult?
Odată cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui Solomon, Regatul de Nord, cunoscut de acum sub numele de regatul lui Israel și cel de Sud, numit regatul lui Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole. Omri, al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î.Hr., a cumpărat un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria, după numele lui Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune din jur devenind cunoscută sub același nume. 

Samaria, împreună cu regii care au domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru idolatria lor. 

Cel mai cunoscut rege idolatru ne este cunoscut în contextul activității profetului Ilie și acesta este Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a omorât profeții Domnului, aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și Așera.

În 722, î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit Samaria și a deportat toata elita israelită în Arisiria. 

Succesorul acestuia, Sargon, „a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat in cetăţile Samariei, în locul ocupate inainte de fii lui Israel” (IV Regi 17, 24). Fiecare grup stabilit în regiune a venit, in mod firesc, cu propriile lui zeități, creându-se in zona un amalgam de credințe politeiste.

De aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i omoare, fiindca „nu cinsteau pe Domnul” (IV Regi 17,25). 

În urma acestor evenimente, coloniștii îi raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece nu cunosc legea Dumnezeului țării în care au fost trimiși. 

Pentru a remedia situația, regele a adus din exil un preot, care să-i învețe pe localnici cum să-L venereze pe Dumnezeu. 

Deoarece israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii, rezultatul a fost un popor amestecat, care isi declara credința în Dumnezeu și în legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile străinilor, cu care se amestecaseră. 

Așadar, in Samaria nici populația, nici credința ei nu erau pure.

În 538 Î. Hr., la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de Sud, al lui Iuda, au fost duși în exil în Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la Ierusalim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu, și să reconstruiască orașul și templul. 

După cum relatează cărțile Ezdra și Neemia, samarinenii s-au oferit să îi ajute la reconstruirea templului, deoarece, spuneau ei, se închinau aceluiași Dumnezeu (Ezdra 4, 1-3). 

Când Zorobabel, conducătorul evreilor întorși din exil, i-a refuzat, samarinenii au încercat să împiedice construcția templului, mituind sfetnicii regali și trimițând repetate scrisori regilor persani ce au urmat la domnie, până ce armatele lui Artaxerxe au venit la Ierusalim și au oprit lucrările evreilor (Ezdra 4, 4-23).

Cartea Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu arabii și amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a reușit. Neputand să domine acțiunea evreiască, samarinenii si-au construit un templu propriu, pe Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse în templul din Ierusalim. 

Se pare că acest templu acesta a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l ca mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13, 29). 

De atunci, templul de pe muntele Garizim s-a așezat într-o poziție de rivalitate religioasă față de cultul oficiat în Ierusalim, până când, în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar în 109, regele evreu Ioan Hircan, l-a distrus.

Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și samarineni, așa cum este descrisă în Noul Testament, cinci secole mai târziu, nu se oprește aici. 

În jurul anului 332 î. Hr., constatând deschiderea lui Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim, samarinenii își revendică descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează pe unul dintre guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea Samariei și colonizarea ei cu macedoneni

colonizare care a dus la elenizarea poporului. După moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim, Iosif Flaviu spunând că orice persoana din Ierusalim, care era acuzata de abateri de la Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradiționala de venerare, în templul contrafăcut.

Aceeași pretenție de a avea origini iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor din Egipt s-a arătat favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când seleucizii din Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea regiunii, fiind hotărâți să extermine orice urmă de iudaism. 

Atunci, samarinenii, după cum relatează Iosif Flaviu, au trimis o scrisoare regelui, în care îi demonstrau că erau fenicieni, de origine, și că templul de pe Garizim fusese construit de înaintașii lor, care practicaseră anumite superstiții evreiești, din cauza calamităților ce se abătuseră asupra lor. 

De aceea, se arătau mulțumiți de pedepsele primite de evrei și cereau ca templul lor să fie dedicat lui Zeus, lucru care s-a și întâmplat (conf. II Macabei, 6, 2). 

În jurul anului 109, regele evreu Ioan Hircan a cucerit Samaria, distrugând orașul și templul, iar mai târziu, orașul a fost reconstruit de către romani, iar Irod cel Mare i-a schimbat numele în Sevasta, și l-a transformat într-o puternică fortăreață.

În vremea în care Iisus Hristos rostea pilda samarineanului milostiv, cei mai disprețuiti în viziunea iudeilor, erau samarinenii. Istoria le dădea toate motivele să urască acest popor corcit, care le crease atât de multe necazuri, popor care îmbrățișase un iudaism corupt, sincretist, atunci când le era favorabil, dar îl abandonase la fel de repede atunci când situația devenise constrângătoare."

 ** Despre fantana din fragmentul nostru, conform Vechiul Testament, se spune ca a fost săpată de insusi Iacov, unul dintre cei trei mari stramosi ai Israelului, in pământul pe care acesta l-a cumpărat (conf. Facere 33, 18-20) de la fiii lui Hemor, pentru a-si instala corturile.

La vremea aceea Iacov (viitorul Israel) conducea un mic trib de nomazi care, ulterior, prin el, avea sa se stabileasca, sa creasca si sa formeze cele 12 semintii ale lui Israel!

"18. Întorcându-se Iacov din Mesopotamia şi ajungând cu bine la Salem, o cetate în ţinutul Sichem, din pământul Canaan, s-a aşezat în faţa cetăţii.
19. Apoi şi-a cumpărat partea de câmp, pe care era cortul său, cu o sută de kesite, de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem.
20. A înălţat acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel". (Fac 33, 18-20)