duminică, 8 iulie 2018

DESPRE MINUNI SI ROSTUL LOR

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridicân­du-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere. MATEI 9: 1- 8


Pasajul evanghelic de astazi ne introduce  in mijlocul evenimentelor, in perioada efervescenta in care Mantuitorul facea minunile Sale, toate semne 
ale dumnezeirii Sale.

Oamenii au fost fascinati mereu de minuni si nu cred sa fie un om care sa nu-si fi dorit macar o data in viata sa i se faca o minune! Se  pare insa ca Dumnezeu nu face neaparat minuni pentru ca noi ni le dorim crezandu-le necesare ori salvatoare. Luate pe rand, minunile Mantuitorului toate sunt un prilej concret  pentru a ne spune ceva, a ne transmite un anume mesaj!

Prin fiecare minune Mantuitorul ne spune defapt cum prin Cuvantul Sau  omul  se
innoieste, avand sansa de a renaste, de a se elibera de frica mortii - prin credinciosie si smerenie.

Ce om oare ar rezista tentatiei de a face minuni, daca ar putea sa le faca? Imediat ar da chiar un recital de minuni!
Mantuitorul insa nu S-a dat in spectacol ci a facut numai acele minuni prin care putea sa ne spuna ceva!
El nu a venit pentru minuni ci ca sa ne arate Calea.

In pasajul evanghelic citit astazi, Sf Evanghelist Matei ne prezinta singura minune pe care Mantuitorul o dezvaluie 
EL INSUSI:
"ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele"

Aceasta minune este capitala caci pentru ea este acuzat Mantuitorul si ucis. Aici este miezul, punctul maxim al credintei noastre, caci se explica cum Iisus ne poate dezlega din toate prin iertarea Sa!

De ce un paralitic?
 
Omul este cineva care-și caută casa. Omul este un drumeț, mereu călător. Are centrul său în afara sa. Niciodată nu este fericit unde se află și cum se simte. Întreaga viață umană este o călătorie înspre ceva. Întreruperea călătoriei este moartea. Cine nu mai umblă, cine nu mai are dorințe, cine nu are un țel, e deja mort. 

Paraliticul reprezintă omul care ar mai vrea sa calatoreasca dar nu poate caci, desi e viu, este imobilizat.
Pentru om a fi imobilizat trupește este o mare neplăcere, dar a fi imobilizat sufletește este inca si mai grav, lucru pe care-l experimentam destul de bine. 

A fi la pat, a fi legat, a nu putea ieși din casă, a fi, după cum vom vedea, legați de propriile esecuri, de propriul trecut, e un dezastru. 
Intreaga poveste a omului , în loc să fie o una de viață, devine o istorie de... moarte, un mormant care il tine prizonier , il paralizează, il blochează, nu- i mai permite să aiba un viitor, un drum, un țel. 
Este starea dezastruoasă a omului care a esuat pe toate planurile, asemănătoare la exterior cu imaginea paraliticului. Dar s-ar putea chiar ca un paralizat sa poata calatori mai bine in sine lui decat multi "sanatosi".

Puterea raului poate produce o anchilozare a spiritului , stinge dorințele, entuziasmul, împiedică orice posibilitate de schimbare cand omul isi spune: " e imposibil să fiu altfel, așa sunt eu și nu ma pot schimba." 

Toate aceste "paralizii" le experimenteaza oamenii zilnic.
Paralizia asta are ca sfarsit... moartea, căci viața este ceva care curge, care se mișcă pe cand paralizia întrerupe fluxul vieții.

Fiind paralizat, omul din pericopa de azi nu poate merge la Iisus spre a incerca sa se vindece. Evanghelia nu spune ca ar fi zis ceva. Acest om este insa dus la Iisus. Câțiva semeni își iau responsabilitatea de a-l duce pe acest om la Iisus! 

De multe ori suntem... duși. multi oameni pot marturisi ca "cineva" i-a dus la biserica sau le-a vorbit de biserica! Domnul ne conduce la El prin semeni. 
Asadar niste oameni cu suflet l-au adus pe paralitic întins pe un pat la Iisus, care, văzând credința lor, i-a spus paraliticului: «Curaj, fiule, îți sunt iertate păcatele».

Isus vede credința lor, acea credință comună care este premisa fiecărei minuni. 

Minunea insa nu o face Isus, ci credința noastră. 
De ce? Doar El este mereu cu noi si deci minunea există mereu!  Credința noastra insa face ca noi sa putem primi darul Său. Adevărata minune este însăși credința, care este capacitatea noastra de a-L primi pe El ca dar.

Dupa cum scrie evanghelistul, primul cuvânt rostit de Mantuitorul este curaj
Sa facem un mic exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim in postura cuiva aflat in blocajele și neîncredere, cu  gândul că nu  mai poate merge înainte, că totul este întunecat și ca așa va fi mereu și deodata Domnul vine si ne spune: curaj! 
Ce usurare!
Curajul este opusul fricii asa cum frica este opusul credinței. Dacă eu privesc eșecurile trecutului meu ma vor napadi frica și neîncrederea și voi ramane cu inima împietrită; dar dacă privesc la Domnul care-mi vorbește, în loc de frică voi simti curaj, în locul neîncrederii voi capata incredere. 
De ce? Pentru că El îmi spune: Curaj!

Si imi mai spune "Fiule". În greacă cuvântul initial este tecnon care înseamnă mai mult decat "fiu": "te-am generat Eu",  adica "chiar dacă tu nu știi că ești fiul meu, eu știu ca-ți sunt Tată. Tu poate că încă nu știi că-ți sunt Tată, totuși eu sunt Tatăl tău". E vorba de acea  paternitate  care încurajează. 
Si ii mai spune cu duiosie : Îți sunt îndepărtate păcatele. in traducerea noastra "iertate"  dar in greacă cuvantul folosit este "afiemi" care înseamnă "a îndepărta"
... păcatele.

Acest termen poate avea mai multe înțelesuri. 
Sensul cel mai profund il gasim în Geneza. 3 descriind păcatul lui Adam.
Consecinta pacatului este ... o despărțire.

Omul este relațional. Păcatul a intrerupt relația care il reprezinta caci prin pacat s-a rupt relația cu Dumnezeu.
Pacatul  compromite pana si relatia omului cu sine insusi prin aceea ca, stiindu-se vinovat, omul nu se mai place si, chiar daca nu o face constient, se detesta!
Se întrerupe si relația cu celalalt, se rupe relația cu natura, chiar și cu viața!
Cum Dumnezeu e viața, înseamnă că se termină insasi relația cu viața. Omul parca nici nu vrea să se nască daca luam in calcul durerile nasterii si plansul echivalent primei respiratii. Pacatul a intrerupt relația cu scopul vieții omului.  
Prin pacat omul a ajuns sa traiasca moartea ca pe o traumă, nu ca pe o comuniune.
 

După cum observăm, păcatul este falimentul omului în toate relațiile sale. Este despărțirea de scopul său la care nu mai poate ajunge. Toate raporturile cu sine, cu Dumnezeu, cu alții, cu natura sunt blocate. Păcatul este un blocaj.
Aceste esecuri succesive ne apasă și devin noua noastra realitate. suntem o suma de ratari!

Și vine Isus si spune: Iti sunt îndepărtate de la tine aceste esecuri. Nu le mai ai asupra ta. Falimentele nu mai sunt realitatea ta, substanța ta, identitatea ta.
 
Dar unii dintre cărturari spuneau între ei: „Acesta spune blasfemii!” si Iisus, cunoscând gândurile lor, a zis: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?" Caci Iisus vede gândul inimii lor! 
El e doar iubire! Iubire ca datorie si, in consecinta, El nu ne judecă pe noi, ci se judecă pe Sine. Ia asupra Sa această judecată care pentru noi devine iertare. 
Numai tinand cont de aceasta suprema iertare putem intelege cine este Dumnezeu. 
Dumnezeu nu e legea, nu e conștiința noastră, nu e datoria noastra! Dumnezeu e iubire infinită, Cel care iubește și dăruiește! Tocmai in virtutea acestei iubiri absolute ne iarta. 
Astfel descoperim ca sensul tuturor minunilor este iertarea. Singura cunoaștere concretă despre Dumnezeu este faptul că El iartă. Iarta si ne elibereaza de moartea ca trauma, de acea moarte pe care o purtam in noi  și care este esecul nostru ca oameni, inchistare, păcatele noastre, neputinta mea de comuniune cu aproapele meu. 
Descoperind asta inteleg ca am înviat si eu împreună cu Hristos care a biruit moartea și răul pentru păcatele noastre. 
Iertarea este asadar minunea cea mai mare pentru că înseamnă mult mai mult decât a învia un om mort. Mortul moare din nou, după ce a înviat. Iertarea însă, ma face să renasc la o stare nouă, datorită Celui care iubeste infinit. Iertarea ma ajută sa renasc asemenea Fiului, care este iubit infinit de Tatăl. Deci iertarea ma include si pe mine omul în viața lui Dumnezeu, sunt infiat, cu alte cuvinte, ridicat la gradul de fiu! Esenta creștinismului este tocmai această iertare.

Mantuitorul continua: Ce este mai uşor să spun: «Păcatele îţi sunt iertate», sau să spun: «Ridică-te şi umblă»?
 
In acest moment Iisus face minunea exterioara, cea vizibilă, desi vindecarea interioară  IL interesa mai mult. 
Minunea insanatosirii paraliticului o face cu un anumit scop,
anume "ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ”, si i-a spus paralizatului: „Ridică-te, ia-ţi targa(patul) şi du-te la casa ta!”
 

Motivul minunii a fost deci acela ca noi să știm ca Fiul omului e judecătorul suprem al istoriei, este Dumnezeu Însuși care judeca, are putere - puterea lui Dumnezeu-tatal -  care are capacitatea de a ierta. Nu are alte puteri. Dacă Dumnezeu ar vrea să aibă alte puteri, spre exemplu aceea de a face dreptate, atunci dacă tu ai greșit, El te-ar putea ucide cand gresesti și astfel ar face dreptate. Câți ar mai supraviețui insa pe pământ dacă Dumnezeu si-ar exercita această putere?  
Puterea lui Dumnezeu este a ierta. Si El S-a responsabilizat fata de noi sa ne ierte!

Cand noi vedem că istoria merge într-o anume direcție  indraznim sa il judecam pe Dumnezeu pentru ca nu intervine. 
Dumnezeu intervine insa mereu iertând și așteaptand ca oamenii păcătoși sa inteleaga si sa accepte iertarea Sa.

Iertarea are acest aspect interesant: cel care înțelege ca a primit iertarea devine om nou, începe să priceapă că este iubit infinit de Dumnezeu chiar așa cum este, răul său nu este ultimul, nu este definitiv, ci răul său este locul în care face experiența cea mai profundă a acestei iubiri. Si va iubi
si el mai mult, pentru că se simte iubit enorm.

Iisus dă poporului Său cunoașterea mântuirii prin iertarea păcatelor. Această putere ajnge astfel pe pământ
prin Iisus, care a venit in lume și care prin tot ceea ce a făcut și a spus, a arătat această putere a lui Dumnezeu. 
Puterea asta ne-a fost dată nouă. Este puterea care ajută lumea să supravietuiasca, este puterea iertării, a iubirii care este mai mare decât răul.

Acel "ridică-te", care pare a fi un simplu act fizic, exprimă învierea. 

"Atunci, ridicându-se, s-a dus acasă."
 

Iisus îl trimite deci la el acasă pe omul vindecat. 
Pare un îndemn banal caci toti avem un "acasa"! 
Insa cuvintele Lui ne mai spun ca omul neiertat nu este... acasa cu inafara ei
Casa ta se află acolo unde poți trăi făcând binele, unde ai relații cu toti, unde te manifesti si te realizezi. 
Numai omul iertat are casă, un loc unde se simte acasă și unde poate locui și trăi in pace. Altundeva nu poate locui și nu poate trăi bine. Nu are casă. Altundeva e in închisoare. 

Deci omul este trimis din închisoare la casa sa.
Intreaga noastră viață este o reîntoarcere acasă, la Tatăl.  Iertarea ne conduce din nou acasă.

Si omul s-a ridicat, s-a trezit. Acesta ridicare este sinonima învierii. Aceasta este învierea, a merge acasă. Nu mai ești închis în moarte.

Patul este amintit de două ori aici: la început și la sfârșit. Prima oară patul îl ducea pe paralizat. Apoi paralizatul este cel care duce patul. Ce sa inseamne asta?
Patul este simbolul legii, este locul disputei cu mine dacă sunt păcătos, deoarece neputinta din patul meu denunță păcatul meu și-mi spune: "Vezi? Ești un ratat!" Prin iertare ajung ca legea sa o port eu. Adică, cine iubește, trăiește plinătatea legii știind să iubească.

Cine iubește  respectă legea, dar nu din datorie, ci din dragoste. 
 
Așadar, paraliticul are  o casă, merge acasa, caci iertarea ii permite asta, poate să-și ducă patul, are puterea de a trăi.


Mai departe ni se spune ca întreaga mulțime a ramas mirată de acea minune si de Cel care a dat această putere oamenilor.
Adică această putere, prin Isus, a trecut la oameni. Oamenii înșiși trăiesc prin iertarea care și-o oferă unii altora. 
Prin iertare se face prezentă între oameni casa omului, eliberarea persoanei, posibilitatea călătoriei. Prezența lui Dumnezeu se află în iertarea frățească. 
"Dacă fratele tău are ceva împotriva ta, mai întâi mergi și te împacă", adică împăcarea și iertarea între noi este deja minunea definitivă, este prezența lui Hristos înviat.

In legea lumii, greseala este urmata de pedeapsa.
În viața spirituală însă avem ceva tulburător, o răsturnare de situație: primul lucru necesar este iertarea. 

În viața spirituală, în relația ta cu ceilalți, primești iertarea numai dacă recunoști răul ca atare. Dacă nu recunoști răul pe care l-ai făcut, ce fel de iertare poti primi? 
Legea e importantă și pe plan religios, pentru că ne evidentiaza răul. E ca patul, care te ține în el. Propria ta conștiință îți spune ce este drept și ce nu. Dacă adoarme conștiința... omul nu mai este om. Animalul nu are nevoie de conștiință, pentru că el este condus de instinct. În schimb, omul este condus de scopuri, de libertate, de capacitatea de a înțelege și a vrea, de responsabilitatea față de celalalt. Și toate acestea trebuie cultivate în om.

Minunea in sine este deci doar forma iar noi, orbiti de imagine, de forma, pierdem din vedere continutul, miezul ei, care este mesajul ! 

Asadar, minunile Mantuitorului au nu numai forma si continut ci si un sens precis!
Sensul fiecărui miracol este 
iesirea din păcat, cel care ne blocheaza viata, care ne leaga, ne robeste, care ne desparte de Dumnezeu, de cei din jur
si de noi insine .

Adevarata minune este deci iertarea si invingerea pacatului, pentru ca pacatul înseamnă pieire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu