joi, 4 aprilie 2019

FARA COBORARE NU EXISTA URCARE!

Efeseni IV, 7-13

7. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 
8. Pentru aceea zice: Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor.
9. Iar aceea că S-a suit - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţil
e cele mai de jos ale pământului? 
10. Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple.
11. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători,
12. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupuluilui Hristos,
13. Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Azi, cautand o explicatie cat mai... docta  a cuvintelor Sf. Apostol Pavel, am dat peste un fragment din scrierile Arhimandritului Sofronie Saharov, singurul care a fost in preajma Sf Siluan.
Anul trecut, unul din cursurile pe care le-am urmat in cadrul Centrului D. Staniloae de la Paris, a fost despre Pr Sofronie. Cunoscandu-l cu aceast prilej, nu stiu ce mi s-a intamplat insa parca ma urmareste fiecare fraza citita si traiesc un soi de... descoperire, o descifrare a fazelor prin care trece un crestin pe drumul spre cunosterea de Dumnezeu, cunoastere imposibila in afara Vointei Sale! 
Desigur, ma gasesc in faza cea mai de jos, dintre cele descrise de sfintia sa... 
Ramane de vazut daca mai am timp pentru restul ... Omul insa, cat traieste este obligat sa  se nevoiasca, sa incerce, sa se lupte, pentru intalnirea cu Dumnezeu!

Dar iata fragmentul:

"Omul - ca imagine a Absolutului - în chip firesc, este atras catre începutul tuturor începuturilor, catre Fiinta dintâi. Acest demers începe totusi cu pogorârea noastra în adâncurile cele de dedesubtApostolul Pavel spune despre Hristos: 

"S-a suit ce poate însemna numai ca s-a si pogorât în partile cele mai de jos ale pamântului ? Cel ce s-a pogorât, Acela este care s-a si suit mai presus de toate cerurile, ca toate sa le umple" (Ef. IV, 9-10). 

Tocmai aceasta este calea noastra dupa cadere: si alta nu exista. Noi coborâm, prin actul osâdirii de sine, în prapastii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai înainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa începem sa sesizam bezna întunecarii noastre. 

Dupa cum fulgerul care scânteiaza în noapte face întunericul mai nepatruns, tot astfel, ivindu-se nouã Lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sa vedem întunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie respingatoare. 

Aceasta vedere genereaza înlauntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastra în toate planurile. Suferinta duhului nostru în acest timp trece peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam în întregime în raurile lacrimilor. Fiind robii patimilor, noi ne vedem deodata rupti de la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. "Din adâncuri strigam catre El" (Ps. 129, 1).

Mandria este si rautate si întuneric. În ea se afla radacina tuturor pacatelor. 
Domnul si-a început predica pe pamant chamându-ne la pocainta. 
Cuvantul grecesc "matanoia" înseamna o schimbare radicala a conceptiei nostre despre viata, trecerea de la vechea viziune a lumii spre viziunea unei perspective inversate; si anume, prin smerenie, în înaltarea catre Cel Preaînalt; caci prin mândrie noi am cazut în întunericul cel mai dinafara. 

Asa începe pocainta noastra, care n-are sfârsit pe pamant, caci sfarsitul este o desavârsita asemanare cu Dumnezeu-Hristos, care s-a înaltat la Tatal; într-o desavârsita smerenie asemanatoare lui Dumnezeu trebuie sa stea împlinirea dumnezeirii noastre.

Când Dumnezeu ne atrage spre El, atunci rugaciunea pocaintei amare devine mistuitoare. 
În minte si în inima nu este nimic în afara de setea arzatoare de a-L dobandi pe Domnul, Sfântul Sfintilor. 

Si pe nesteptate, se savarseste minunea: vine ceva la care nici nu m-am gândit, de care nici n-am auzit, care nici la inima nu s-a suit, adica în bezna intunericului nostru patrunde raza Soarelui necreat (I Cor, II, 9). 

Oare, e posibil sa vorbim de Lumina acestui Soare ? Ea mângâie sufletul îndurerat în modul în care îi este propriu. Ea pacifica inima învaluita, lumineaza mintea cu o noua contemplare. 
Sufletul, care pâna atunci murea, primeste o viata nepieritoare." 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu