Cand m-am gandit sa imi fac un blog, ieseam dintr-un tunel lung a carui intunecime ma facuse sa uit de speranta luminii. Eram decisa sa imi reconstruiesc increderea, sa imi intaresc credinta, sa reinvat sa traiesc.
Scriam pe un forum unde uneori eram agresata de haituitori ai netului, profesionisti in lovituri sub centura, mai ales daca folosesti cuvantul Dumnezeu!
Si am decis intr-o buna zi, nestiind nimic despre asta, sa imi construiesc propria mea casa virtuala, unde sa imi spun povestile si sa primesc vizita celor ce vor sa afle si alte experiente de viata decat cele ale vedetelor de trei parale.
Asa s-a nascut BLOGUL CITEI!
Scrisul si timpul m-au ajutat sa vindec ranile facute de tacerile impuse sau nu, de suferinte, de atatea lucruri ramase suspendate, undeva intre lumi, din varii motive.
A venit apoi ocazia de a ma lipi de Clubul Psi si povestile mele, inspirate de cuvinte impuse, au capatat nuante.
Am inceput sa scriu despre intamplari adevarate, rascolite de cate un cuvant din duzina magica a zilelor de sambata, ori de un titlu de psi-luneala, ori, pur si simplu, de propriile mele descoperiri cotidiene care, puse in pagina, mi-au redat oarecum increderea in mine, in timp ce in viata de fiecare zi, m-am reconstruit!
Nu o data m-am intrebat "de ce scriu?" si nu o data mi-a trecut prin cap sa ma opresc.
Poate ca exista in mine un soi de nevoie de a redeveni cea care am fost, o femeie iubita, apreciata, valorizata, ceea ce simt ca nu mai sunt de cand sotul meu a murit!
Poate caut in lumea virtuala ceea ce nu mai pot avea in lumea reala. Copiii si nepotii ma adora dar poate ca nu imi este destul...Si daca este asa... poate ar fi trebui sa ma opresc pentru ca nu vreau sa devin o narcisista la batranete!
Dar nu m-am oprit.
M-am intrebat din nou daca sa mai scriu, cand viata mea a basculat iarasi.
Atunci am decis sa imi fac un al doilea blog, un jurnal de data asta, un loc linistit si cu duh, unde sa impartasesc si altora sansa trecerii fiecarei zile pe care o mai am de trait si in care sa il port pe Dumnezeu!
Jurnalul acesta este mai intai o ruga!
Sincer, DARUL DIN URMA este blogul pe care scriu, mai intai, ca sa ma tin de Dumnezeu cu mainile si cu dintii, si apoi ca sa comunic, sa spun, sa impartasesc cele ce se petrec in viata si sufletul femeii care sunt si pe care cancerul a lovit-o si a doua oara!
Nu sunt singura - la fiecare 3 minute, in lume, o femeie este diagnosticata cu cancer de san! In Romania 6000 de femei dezvolta anual aceasta boala!
Stiu, din propria experienta, ca un numar covarsitor dintre cele bolnave nu se mai pot bucura de nimic, se afunda in depresie si izolare, crezand ca nimic nu mai merita de vreme ce sunt condamnate.
Oricat de ciudat ar parea, in timp ce revistele abunda de informatii cu privire la operatii estetice de marire a sanilor, mii de femei se lupta sa ramana in viata si fara sani!
Da. Inca nu a descoperit nimeni remediul cancerului dar s-au facut progrese in a prelungi viata celor bolnavi! Si, daca tot mai avem zile, cate or fi, atunci sa le traim si, pentru ca timpul e scurt... sa-l folosim cum trebuie!
Poate ca celor sanatosi li se pare indecent ca vorbesc despre boala mea, si inca pe un blog, insa, cand eu am primit primul diagnostic, acum 5 ani, m-am prabusit in intuneric.
Cand am inteles ca era adevarat si ca urma sa trec prin cea mai nefericita perioada a existentei mele, m-am repezit pe internet si, intre tot felul de stiri legate de sani falsi, pe de o parte, si de informatii medicale, reci si precise, pe de alta parte... am gasit si cuvinte spuse de femei care sufereau ca si mine.
Se luptau si ele ca si mine cu oboseala tratamentului, sufereau si ele cand isi vedeau in oglinda chipul fara expresie dupa caderea genelor, spancenelor si a parului... nu dormeau, nu mancau... in fine.
Si am prins curaj si m-am agatat de cuvintele celor mai tinere decat mine care aveau soti cu care erau nevoite sa imparta intimitatea lor schilodita, copii de dus la scoala si de ingrijit, meserii de continuat... de luptat si pentru existenta altora, nu numai pentru a lor!
Scriu si povesti, despre mine sau despre altii. Inca nu mi-a perit cheful pentru asta - slava Domnului!
Scriu pentru ca nu vreau sa se piarda in uitare povestile de viata pe care le-am trait ori le-am aflat cat am trecut prin lume. Incerc sa nu ma smintesc!
Dar acum scriu si pentru femeile bolnave ca si mine, pentru a le spune ca se poate trai fara angoasa si cand stii ca ai cancer! Abia acum descopar si eu asta!
In fond nimic nu se stie in avans, si puterea se ia si din experienta altora. E posibil sa fii si nefericit si asta te poate ajuta sa intelegi altfel viata, sa pretuiesti si sa te bucuri de lucrurile simple, sa accepti ca daca nenorocirea te-a lovit nu insemna ca lumea se sfarseste!
Cred ca un drum greu devine mai usor de parcurs daca nu esti singur!
Scriu nu pentru a culege aprecieri referitoare la talentul meu, indoielnic dealtfel, nici pentru a ma exhiba, nici pentru a face prozelitism ci pentru a arata normalul vietii si in alta varianta...
Nu pentru a cere mila ci pentru a spune ca suferinta nu distruge mereu ci mai si cladeste! Constiinte!
Scriu si ca sa vad eu, negru pe alb, ce gandeste mintea mea si ce simte sufletul meu.
Scriu si pentru a-mi arata ca exist inca, ca acum pot sa nu fiu lasa si depresiva si pana la ultima suflare sunt capabila a co-patimi cu cei care cred azi ca doar lor li se intampla sa fie amenintati de moarte.
Scriu ce traiesc... cat mai am de trait.
Scriu pentru mine, ca sa nu imi pierd curajul, sa nu ma las prada insingurarii in care boala te vara pe nesimtite.
Scriu pentru a-mi declina pesimismul pasager ce ma cuprinde si pe mine uneori, in zile intunecate si reci.
Scriu ca sa ma vindec de viata asta pe care o simt ca imi fuge printre degete si sa invat nu ma mai cramponez atata de ea caci, si de venim pe lume odata... tot nu plecam decat pe rand, dupa o ordine pe care nu o stabilim noi!
De murit toti murim!
Diferenta intre mine si cei sanatosi este ca eu astept moartea constienta, pregatindu-ma sa o primesc, pe cand ei inca nu se gandesc ca ea este o certitudine!
Scriu ca sa va spun ca exista - pentru cine e dispus sa creada - o poarta ingusta dar luminoasa prin care, pana sa intri, se poate vedea ca viata nu se opreste odata cu moartea biologica. Sufletul nu moare si ca sa-i fie bine... are nevoie de rugaciunea noastra!
Si asta poate fi cea mai sublima dintre experientele spirituale ale trecerii prin lumea pamanteana!
Odata ce-L descoperi pe Dumnezeu te debarasezi de frica. Simtindu-L pe Dumnezeu poti trece dincolo de orice chin, traind fericirea mistica, fericirea unica si deplina!
Scriu ca sa va am alaturi si sa mai stiti de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu