vineri, 15 martie 2019

DESPRE RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL


Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă,  plină de putere şi bogăţie duhovnicească, in care 
descoperim o întreagă teologie a pocăinţei, rugăciunea fiind numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. 
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. 
„Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. 


Rugăciunea se rosteşte in vremea Postului Mare de 9 ori în curgerea unei zile şi de 8 ori in ziua in care se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ( întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea). 
Numerele 8 si 9 ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul 8, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.
Tipicul prevede să fie rostită cu ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.
Deci pe de o parte ne rugăm lui Dumnezeu să ne ferească de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.
Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi doua feluri de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”.

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care il înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. 
O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri ostile, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceste neîntrerupt, urmărind moartea noastra veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde deci puterea diavolului.Virtuţile  sunt lucrarea Sfântului Duh din om, fiind numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. 
Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să lucreze în noi.

Duhurile răutăţii se află în afară de noi,  iar duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru
Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi!
Sfinţii Părinţi  arată că numărul patimilor este foarte mare.  In fruntea lor stă iubirea de sine  iar  neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor;  din acestea curg cele opt patimi capitale (
lăcomia desfrânarea, iubirea de argint sau avariţia, mânia, intristarea, trândăvia, slava deşartă si mândria)

Sfântul Efrem a ales numai patru patimi, 4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei
După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea el nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Sfântul Efrem se roagă insa să fie izbăvit de o trândăvie mult mai vătămătoare, cea a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu,  condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. ( vezi  pilda talanţilor,  Pildele lui Solomon: 6, 6), Pavel: 2 Tes. 3, 10)
Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti, departe de lucrarea duhovnicească, omul cautandu-si o mincinoasă împlinire în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. (vezi 
Luca. 12,20, Luca 21, 54)
Grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu, care este înăuntrul nostru (Luca 17, 21), impingandu-ne in afara noastra spre întâlnirea cu diavolul.
Singura noastra grijă trebuie sa fie grija de mântuire, grija de multe facandu-l pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. 
(Matei 20, 25)
Adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare - slujirea aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Slujirea aproapelui este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. 

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui  care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un interior stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de 
tainica lui putere si îl face cuvânt fără de preţ (Matei 12, 36). Inţelepciunea poporului spune: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Cele patru duhuri ale răutăţii,  se leagă unele de altele si formează un fel de panta pe care alunecă omul stăpânit de ele.
O condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. 
- faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; 
- faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; 
- faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu,
faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Ele arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine.  
Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. 
Mântuirea sau pierzarea depind de felul purtării omului faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele
îi anuleaza  orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

In partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, 
vedem care sânt trăsăturile sufletului sănătos: „Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu inseamna doar o simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică,ceea ce inseamna pt noi că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). 
Sfinţii Părinţi, spun ca „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, si ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). 
Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul,

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea care este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. 
Sfântul Efrem  aşază dragostea la urma, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile,  le cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau o panta coboratoare,  cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. 

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. 

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.
Vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. 
Neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc. Spre a arăta că această „sfinţită doime”, numita si 
smerenia dragostei”, este nedespărţită. Prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte stih, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!



  • Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului 

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă.

  • În stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului,  

care, văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12).  „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).
  • Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: 
mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.
  • Stihul cel din urmă merge mai departe: 

nu numai ca am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. 

Asadar, să ne cerem iertare păcatelor  aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie iertare ca si de pâine. "Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte 
  1. apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; 
  2. încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea   care necontenit trebuie să-l însoţească pe om pe calea mântuirii
Aceste simţiri l-au înălţat pe vameş , au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului!

Stihurile se repetă de trei ori pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toata spurcăciunea. Este un semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: mintea, pofta şi iuţimea pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. 
După cele 12 închinăciuni, preotul in biserica rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi  încheie cu o metanie.

Intreaga rânduiala a rugăciunii   Sfântului Efrem  ne dezvaluie chipul omului stricat de cele patru patimi, ruga noastra catre Dumnezeu spre a  ne izbăvi de ele, dar si icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi pe care le cerem să ni le dăruiască şi nouă ca să sporim pe această cale. Acesta este rostul partii din rugaciune facuta in tacere, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. 

Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni.

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: mărturisim astfel căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm. 
Ridicare este semn al năzuinţei noastre spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. 
Cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului pacatos în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

E aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică, Euharistia de pocăinţă a omului. Aşa precum la Sfânta Liturghie, prin invocarea Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea de cerere a darurilor Sfântului Duh - cele patru duhuri din rugăciune -  omul pacatos se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza  Liturghiei de pocăinţă.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune  că omul, dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte până la măsura celui desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

(Aceasta interpretare este o sinteza a cuvantului Părintelui Petroniu Tănase -
 „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei” )

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca și mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. 
Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și o adună și o aruncă în foc și arde. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă.” Ioan 15, 1-7











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu