Cred ca am mai spus-o, eu, de ceva vreme, cu mici intreruperi cauzate de motive binecuvantate, fac prescuri pentru biserica noastra. Mereu mi-am dorit asta purtand in mine, din copilarie, convingerea ca painea aceea, care se sfinteste si devine anafura, are in ea ceva magic!
"Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu!”
(Ioan 6:51) |
Si am mai scris, nu o data, ca port in minte, pentru vesnicie, imaginea bunicii, mele asezata in fata mesei si framantand aluat!
Fata din Baragan, bunica era esentialmente legata de spicul de grau si de sfintenia lui.
Ea a fost cea care m-a invatat ca aluatul de paine este sacru si ca fata painii e chipul lui Hristos.
Fie ca era pentru o placinta, o turta, paine, colaci, prescuri, gogosi, cozonaci... nu era zi de la Dumnezeu ca Maia sa nu modeleze coca!
Cum mereu venea cineva in vizita, pana ce se servea o cafea, bunica era cu vasul de aluat in fata si, in timpul cat bunicul anima conversatia, aluatul era pus deja la dospit.
La biserica duceam zeci de prescuri si colaci, facuti de ea, niciodata cumparati.
O vad si acum cum isi pregatea cele necesare: movila de faina, maiaua pusa in mijloc, cana cu apa calda...
De indata ce faina devenea aluat, bunica il lua cu delicatete de pe margini, adunandu-l in mijloc, unde degetele i se strangeau in pumn, framantandu-l ritmic si cu egala forta, fara miscari spectaculoase dar cu drag, indelung, firesc, cu nadejde, pastrandu-i caldura si sporindu-l in mainile ei, dandu-i viata.
Si nu se oprea pana cand miinile nu-i ramaneau curate... Atunci insemna ca aluatul era gata pentru dospit.
Painea poarta in ea simboluri sacre, miracolul grauntei, dragostea pamantului, blestemul ancestral al sudorii taranului, forta pietrelor de moara... grija si dragostea lui Dumnezeu.
Ea prinde viata in covata unde mainile femeii framanta pacatele lumii... Cu cat mai mult framanti aluatul, cu atat mai buna painea... cu cat mai mult te nevoiesti, cu atat mai sigura mantuirea!
Aluatul sporeste, amintindu-ne mereu cum Domnul a inmultit painile...
Da. Painea aceea, framantata de maini de femeie, cu gesturi ancestrale, imbratisand aluatul, are o taina in ea si, poate de aceea, si alta dulceata.
Port in mine dragostea pentru aluat, de la femeile familiei mele, si ma duc adesea, in timp ce framant, cu gandul la bunica si la mama mea, descoperindu-le gesturile in mainile-mi!
Este absolut fascinant cum le regasesc in mine si cum, o parte din lucrurile facute de ele, fac parte azi din natura mea.
Cu fiecare zi ce trece inteleg cat de pretios este ceea ce se transmite pe tacute, acele mici lucruri ce ti se asaza in tine, iti intra sub piele si nu te lasa, intarindu-ti convingerea ca ele trebuie duse mai departe.
Cand framant aluat prind putere, intalnindu-ma parca, in efortul ce-l depun, cu Maica Domnului ce a nascut si crescut "painea vietii".
Uneori, cum a fost astazi, de exemplu, inainte sa ma apuc de framantat, sunt asa de slabita incat abia pot sta in picioare.
Atunci spun o mica rugaciune, apoi incep sa framant si, cand adun aluatul si il simt in mana cum se incalzeste de mine si eu de el, renasc!
Si asa framant acolo pacatele mele, gandurile, durerile, tristetile dar si bucuriile, sporindu-le. Mintea mi se limpezeste, sufletul se usureaza!
E timpul meu tainic inchinat eternitatii.
Mereu, facand aceleasi gesturi, adunand aluatul de pe margine in mijloc, pana ce mainile sunt curate si coca se desprinde de pe vas, simt cum intru in ciclicitatea naturii.
Apoi il asez la dospit, nu inainte de a face deasupra o mica cruce, si... astept sa infloreasca.
Painea facuta dupa reteta bunicii nu se poate sa nu cresca, sa nu fie buna!
Si acolo, in rumeneala painii, vad chipul lui Hristos...
Gandul acesta ma departeaza de orice idee legata de munca, de o corvoada, si totul devine o rugaciune mantuitoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu