Z 368

ANIVERSAREA  BLOGULUI  DUHOVNICESC/  DUMINECA FIULUI RISIPITOR

Exact acum un an, incepeam sa-mi numar zilele, intr-un jurnal! Si asa s-a nascut acest blog.
El e un loc special pentru mine si, chiar daca nu e in... trend, este felul meu de a ma indumnezei.
Mi-e bine aici, ma redresez, ma ajut sa nu uit sa dau slava Celui care nu ma paraseste nici o secunda!

Si, deloc intamplator, azi le sarbatorim pe cele doua surori ale Noului Testament - MARTHA SI MARIA - care l-au slujit cu vrednicie pe Mantuitorul Hristos.
La multi ani, draga mea prietena, Martha, insotitoarea mea in vreme de nevoie!

Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. Ap. I Corinteni 6, 12-20  

Ev. Luca 15, 11-32  
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

"Aşadar, meditând la Evanghelia de astăzi, ar trebui să ne preocupe şi tema fiului celui mare, pentru că poate fi şi tema noastră, a celor care suntem corecţi, a celor cuminţi, pe care ne paşte riscul suficienţei în corectitudine.
În primul rând este tema noastră, a slujitorilor, a celor care suntem deja „în casă“, obişnuiţi cu Sfintele Taine, obişnuiţi cu păcătoşii care pleacă sau vin la Tatăl. Oare nu îi judecăm pe oameni asemenea fiului celui mare? Sau, mai grav, ne punem prea rar problema că ar trebui noi înşine să ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă suntem aparent aproape de El? Sau ne considerăm deja asiguraţi din acest punct de vedere?! Câtă bucurie simţim noi înşine când slujim Sfânta Liturghie alături de oameni care poate au greşit, dar au venit să fie împreună cu noi la Ospăţul Tatălui?
Nici cei care nu poartă sarcina slujirii la Sfântul Altar nu sunt feriţi de aceste riscuri, pentru că de multe ori nu li se potriveşte numai imaginea fiului risipitor, ci şi chipul fiului celui mare din această Evanghelie. Foarte mulţi oameni cred în Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui: se roagă, postesc, participă la sfintele slujbe, fac chiar milostenie, însă nu fac toate aceste lucruri cu bucurie. În corectitudinea şi cuminţenia lor, au multiple limitări şi frustrări, care se verifică îndeosebi în felul în care se raportează la celălalt, mai ales când acesta e păcătos. Eşti cuminte, dar permanent cu ochii aţintiţi la păcatele altora, suferind chiar pentru faptul că Dumnezeu îi iartă şi pe aceştia.
Poate că tu, cel cuminte, eşti aşa pentru că nu ai avut curajul să fii altfel. Nu ai avut curajul să ceri un ied şi să te veseleşti cu prietenii, aşa cum fratele cel mare îi reproşează tatălui din Evanghelie. S-ar fi îndulcit şi el, dar nu a avut curajul să ceară.
Cum depăşim această stare de lipsă a bucuriei în trăirea credinţei şi de permanentă invidie faţă de celălalt?
Primul pas e să ne gândim dacă suntem sau nu în această situaţie. Să ne dăm seama de propria sărăcie sufletească, de faptul că suntem credincioşi, dar ne lipsim de ceva extraordinar, care, aşa cum ne demonstrează Evanghelia, contează enorm înaintea lui Dumnezeu. Nu poţi accede către comuniunea cu Dumnezeu dacă nu-ţi doreşti acest lucru cu bucurie, dacă priveşti numai în pământ şi niciodată către cer, dacă eşti victima propriei tale libertăţi de a nu te bucura de tine şi de celălalt.
Omul care îşi dă seama de o asemenea lipsă trăieşte, de fapt, un fel de „venire în sine“ a fratelui celui mare, fără de care nu e posibil un final fericit al pildei de astăzi.
Dumnezeu ne oferă în această Duminică şansa de a realiza în ce stare ne aflăm, de a ne bucura cu adevărat că suntem în Biserică, de a ne bucura când cei de lângă noi se întorc la credinţă şi de a nu trăi în mod egoist, cu limitări care decurg din forme de corectitudine omenească, aducătoare de suferinţă şi micime sufletească."pr. asist. dr. Silviu Tudose "Ziarul Lumina"