miercuri, 29 aprilie 2020

CONFRUNTAREA CU ADEVARUL DEPLIN


„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez. Deci, pentru aceasta căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu. A răspuns, deci, Iisus și le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele pe care le face Acela, pe acestea le face și Fiul întocmai. Pentru că Tatăl iubește pe Fiul și-I arată toate câte face El și lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă mirați. Căci, precum Tatăl înviază pe cei morți și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cărora voiește. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl.  
Cel ce nu cinstește pe Fiul nu cinstește nici pe Tatăl Care L-a trimis. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață.”

Ioan 5, 17 - 24

In Evanghelia dupa Ioan lucrurile sunt foarte clare: 
Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. 
Cel ce nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl Cel Care L-a trimis.

Dar , mai zice el.
Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne astfel atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. 

Dumnezeu nu vânează greşelile noastre ci așteaptă  perpetuu întoarcerea noastră. 
Inchide chiar ochii la greşelile şi  păcatele noastre şi aşteaptă sa ne intoarcem cu faţa spre El, ca să reverse asupra-ne harul Său, mila Sa, bunătatea Sa!

Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din păcate, crezându-se că ameninţările şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori.
Este o deviere de la adevărul Evangheliei."
Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

Dar judecata Lui nu va fi asemenea judecatii omenesti.

"Judecata va fi o dezbrăcare a lumii de toată materialitatea ei, în spatele cărei se ascund oamenii, de acea opacitate  în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul.
Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a 
celor mai ascunse gânduri ale noastre." (pr. prof Coman)


Cam ce s-ar intampla daca, la un moment dat, în public, ni s-ar dezvalui gândurile şi sentimentele noastre intime, acum ascunse, intime! Am putea oare suporta ?!
Un exerciţiu de imaginaţie ne-ar convinge ca este de netrait! 

"Judecata va fi confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul existentei noastră. 

Si cuvintele Mântuitorului Hristos explica limpede mai departe:
 Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. (Ioan 12,48).

Va cădea deci vălul de pe ochii noştri, de pe mintea şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim.

Va fi o judecată fiinţială, ontologică. 

Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. 
Orice confruntare cu adevărul este o judecată. 
Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.
 

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. 
Confruntarea cu Hristos este  judecata în sine. 
Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii.
Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă!

Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).
Aceasta este judecata lui Dumnezeu! 

Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii!
Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi.
Pedagogia dumnezeiască este, iata, radical diferită. 


Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. " 
pr prof C Coman

marți, 28 aprilie 2020

PEDAGOGIA IUBIRII

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite.”
Ioan 3, 16 - 21

Fragmentul evanghelic de astazi  este finalul dialogului dintre Iisus si Nicodim, din Evanghelia lui Ioan, pe care l-am auzit in Saptamana Luminata! 

"Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii!
Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi.
Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. 
Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul.

Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!

De unde vine neputinţa aceasta de a-I raspunde? 
- Din necredinţa şi întunecimea mintii noastre! 
- Din încrederea prostească a omului în mintea sa! 
- Din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. 
- Din persistenta grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. 
- Din discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească!
- Din trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi.

Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. 
Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. 
Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. 
Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica bineves­teşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.
Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi.
Am văzut, comportamentele diferite din pilda Datornicului nemilostiv!
Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr. 
Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască si spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, eu sunt Doctor!»
„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”


Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este 
mesajul cel mai optimist, mai plin de speranta. 

Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu! 
De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! 
De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. 
Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. 
Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!
A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. 
A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. 

Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să-si îmbunătăţească viaţa materială. 
Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. 
Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!”
pr. prof dr. C-tin Coman

luni, 27 aprilie 2020

INTAIA MINUNE


Ritualul liturgic isi urmeaza cursul! 
Astazi ni se reaminteste  intaia minune a Mantuitorului,
care s-a petrecut la Nunta din Canna Galieei!
Una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii este cea a cununiei.
Si nu e vorba aici nici de concubinaj si nici de cununia in scop de colecta de fonduri! 
Cununia pune doi oameni, un barbat si o femeie, in comuniune cu Sfanta Treime
Cei doi - mirele si mireasa - vor intemeia o cumunitate, o familie, binecuvantata de Dumnezeu Intreit Sfant! 

Pr Vasile Gavrila, care are si un doctorat cu tema Cununiei, spunea intr-un interviu:

"Căsătoria, cununia, unirea dintre bărbat şi femeie, dintre mire şi mireasă, a fost gândită de Dumnezeu şi împlinită de Dumnezeu având o icoană, un prototip:  familia. 
Prin cununie aceasta este chemată să devină o icoană şi cum anume? 
În primul rând, atunci când Dumnezeu a zis "să facem om după chipul şi spre asemănarea noastră". Şi l-a făcut, spune, bărbat şi femeie. 
Apoi care a fost icoana Tatălui? Fiul. 
Pentru familie, care a fost icoana pe care a avut-o Dumnezeu? 
Icoana a fost unirea dintre Hristos şi Biserică, (unire) ce avea să se împlinească în timp, dar la Dumnezeu aceasta deja exista, era. Dumnezeu vede înainte, pentru că El este în afara timpului şi spaţiului. La Dumnezeu, timpul este un Astăzi continuu. Şi astfel, pentru familie, icoana unirii lui Hristos cu Biserica devine icoană de împlinit, adică noi, la rândul nostru, trebuie să împlinim icoana aceasta în viaţa noastră, caci o avem şi model. 
Unirea dintre Hristos şi Biserică a fost prototip, şi pentru noi devine model."

Cununia e o Sfanta Taina pentru ca orice se atinge de Hristos devine sfant!


EVANGHELIA ZILEI

 
În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileei, iar Mama lui lisus era acolo. Şi au fost chemaţi la nuntă şi lisus cu ucenicii Săi. Şi, sfârşindu-se vinul, a zis Mama lui lisus către Dânsul: Nu mai au vin. Iar lisus i-a răspuns: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Sa a zis celor care slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. lisus le-a poruncit: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Apoi le-a zis: Scoateţi acum şi duceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi, când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut lisus în Cana Galileei şi Şi-a arătat slava Sa; şi au crezut într-Însul ucenicii Săi.
IOAN 2/ 1-11



APOSTOLUL ZILEI

În zilele acelea, Petru a zis către popor: Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la faţa Domnului vremi de uşurare şi ca să vă trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Iisus Hristos, pe Care trebuie să-L primească Cerul până la vremile reaşezării tuturor celor despre care a grăit Dumnezeu prin gura Sfinţilor Săi proroci din veac. Pentru că Moise a zis către părinţi: «Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc asemenea mie. Pe El să-L ascultaţi în toate câte vă va spune. Şi tot sufletul care nu va asculta de Prorocul Acela va fi nimicit din popor». Iar toţi prorocii, începând de la Samuel şi cei câţi i-au urmat, au vorbit şi au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către Avraam: «Şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului». Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi să vă binecuvinteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale.
(Fapte 3: 19-26)

duminică, 26 aprilie 2020

DUMINICA A DOUA DUPA PASTI - A SF.APOSTOL TOMA

Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. 
Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi
Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: 
"Am văzut pe Domnul!" 
Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. 
Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! 
A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! 
Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!  
Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui. 
 IOAN 20/ 19-31

În prima zi a învierii, seara, Iisus se arată ucenicilor Săi, în Ierusalim. Apostolii se găseau baricadaţi undeva, într-o casă, ascunşi de frica iudeilor. Și, dintr-odată, se pomenesc cu Iisus în mijlocul lor. Apariția Lui, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât a fost și de cutremurătoare: a intrat în odaia lor, pătrunzând cu trupul Său prin ușile încuiate!

Toma, unul din cei doisprezece, nu a fost de faţă când Iisus li S-a arătat. Așa se face că, după arătarea lui Iisus, cândva, ceilalți ucenici i-au spus că L-au văzut pe Domnul înviat, descriindu-i și modul miraculos în care El li S-a arătat. Copleşit de cele auzite, Toma exclamă: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25).

Se ridica, acum, o întrebare: Această exprimare a lui Toma oferă dovada evidentă a unei îndoieli marcate de necredinţă, în virtutea căreia Toma să poată fi numit „necredincios”? 
Nicidecum!  
Mai curand aici este vorba de opacitatea omului în faţa misterului; de neputinţa de a-l pătrunde cu raţiunea, stare din care apare cu ușurință scepticismul
Dar scepticismul nu este egal cu necredinţa. El poate fi generat de trăirea unor stări, de genul, „este prea frumos să fie aşa!” sau, pur și simplu, de faptul de a fi copleșit de ceva, pentru care, pe moment, nu ai argumente logice. Acest fenomen trebuie să se fi întâmplat și cu Toma, care, la prima vedere, a lăsat impresia unei atitudini pe care, adesea, o numim necredinţă.

Într-adevăr, două texte, din aceeaşi Evanghelie, îl arată pe acest ucenic „lent in a înţelege”, dar nu necredincios
  1. când Iisus le-a vorbit, în ultimul Său discurs, de dinaintea Pătimirii, de întoarcerea Sa la Tatăl, Toma I-a zis: „Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?” (In 14, 5), sau, 
  1. când le-a amintit de faptul că va merge la Ierusalim, unde va fi omorât, atunci Toma, cel numit Geamănul, le-a zis celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi să murim cu El!” (In 11, 16).

În contextul Învierii, prin atitudinea sa sceptică, Toma întruchipează, cel mult, neputinţa ucenicilor de a accepta şi de-a înţelege misterul evenimentului, in contextul în care speranţele şi aşteptările lor mesianice, legate de persoana Învăţătorului divin, 
şi le-au văzut, prin moartea Lui, spulberate (cf. Lc 24, 37 si urm).

Astfel, apare o altă întrebare: Ce n-a putut să accepte Toma din ceea ce ucenicii i-au relatat, referitor la arătarea lui Iisus înviat?  
Învierea ca act în sine? 
Răspunsul este: Nu! Pentru că învierea, ca minune, nu era pentru el o noutate, el însuşi fiind martor ocular la învierile din morţi pe care Iisus Însuşi le săvârşise (fiul văduvei din Nain - Lc 7, 11-16; fiica lui Iair - Lc 8, 41-56; Lazăr - In 11, 1-45). 
Aşadar, Învierea, ca eveniment miraculos, nu ar fi fost pentru el, ca ucenic al Domnului, ceva imposibil de acceptat și nici o noutate.

Apostolul Toma, nu este un necredincios, ci mai degrabă un logician!

Ceea ce, însă, Toma nu putea accepta era modul în care Iisus S-a arătat celorlalți ucenici, și anume, pătrunzând cu trupul prin uşile încuiate. 
Şi aceasta, pentru că nu putea admite fenomenul, în sine, el fiind logic şi raţional. 
Toma îşi va fi zis, probabil, în sinea lui: „Că a înviat Iisus poate fi posibil! Învieri din morţi s-au mai petrecut şi am văzut şi eu, săvârşite chiar de către Domnul meu. Dar ca cineva sa pătrunda
cu trupul său material prin uşi încuiate, printr-un zid, este mai greu de acceptat, dacă nu chiar imposibil”.                                          
Iată, aşadar, ce nu putea să creadă Toma. Logica, raţiunea sa, respingeau acest lucru. Nu putea accepta ca fiind un fenomen normal. Aşa se face că el exclamă: „Dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (In 20, 25). Adică, dacă nu va pipăi trupul pe care el îl cunoştea şi pe care el l-a văzut sângerând în suferinţa pătimirilor şi a cărui rană din coastă a văzut-o cu ochii lui, nu va accepta modul în care Apostolii i-au descris că li se arătasera Domnul Înviat.                                                               Prin urmare, nu faptul că Iisus a înviat nu putea crede Toma, ci spusele colegilor lui de apostolat referitoare la felul în care El li S-a arătat. Acesta era lucrul care sfida logica sa.

Din acest punct de vedere, putem să afirmăm că Toma nu era un necredincios, ci mai degrabă un logician, care încerca să pătrundă şi să înţeleagă misterul divin cu raţiunea, cu logica, cu mintea sa.

Că este aşa stă mărturie faptul că, după opt zile, Iisus se arată din nou ucenicilor Săi, de data aceasta fiind şi Toma cu ei, exact în acelaşi mod ca în prima zi a învierii, adică pătrunzând cu trupul prin uşile incuiate.                                                                              Iată ce spune evanghelistul:„Şi după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!”              (In 20, 26; vezi spre comparare versetul 19).                                     În acest moment, Domnul înviat îl invită pe Toma să se apropie de El şi să-I pipăie rănile: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!»” (In 20, 27). Iisus Se manifestă, acum, ca Dumnezeu adevărat, Cel ce poate totul și știe totul: pătrunde cu trupul prin uşile încuiate, îi descoperă lui Toma „îndoiala”, scrutându-i gândurile şi repetându-i cuvintele pe care el însuși le-a rostit în faţa celorlalţi ucenici: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25).

De fapt, pentru fiecare revendicare a lui Toma există un răspuns al lui Iisus: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor” - „Vezi mâinile Mele!“; „Dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor” - „Adu mâna ta!”; „Dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui” - „Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea!”; „Nu voi crede” - „Nu fi necredincios, ci credincios!”.

Copleşit de evidenţă, Toma face acum marea mărturisire de credinţă pascală: „Răspunzând Toma, I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28). 
Aceasta este cea mai explicită, mai directă şi mai profundă mărturisire a dumnezeirii lui Iisus din întreaga Evanghelie a IV-a,a lui Ioan, care, de altfel, este şi singura care îşi desfăşoară conţinutul între două mărturisiri ale divinităţii lui Iisus: „… Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1) şi „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20, 28). Mărturisirea lui Toma este ultima dintr-o serie de mărturisiri clare din Evanghelia după Ioan (cf. 1, 29.49; 3, 2; 4, 42; 6, 69; 9, 17.33.38; 11, 27; 12, 13; 20, 18.25). Ea este și concluzia și suma tuturor.

Pentru Toma era, acum, totul clar: Iisus Cel Înviat, Domn şi Dumnezeu adevărat, era în faţa lui. Toate cele ce i-au fost relatate de către ceilalți Apostoli au devenit, acum, certitudine. Judecata raţiunii sale era biruită de evidenţă!

În acest context, presupunem că Toma nu va mai fi pipăit rănile lui Iisus din coasta şi din mâinile Sale. De altfel, evanghelistul nici nu consemnează că acest fapt se va mai fi petrecut. Toma, copleşit de dumnezeirea lui Iisus, nu mai avea nevoie de argumente palpabile. De aceea credem că pictarea lui Toma cu degetul în coasta lui Iisus nu prea este biblică!

Analizând, așadar, „episodul Toma”, ne întrebăm: Unde va fi gre­şit, totuşi, Apostolul şi ce nu a luat în calcul în modul său de manifestare faţă de ceea ce i s-a relatat?

Greșeala lui Toma credem că a constat în nesocotirea mărturiei grupului celorlalţi zece ucenici şi neluarea în calcul a faptului că această mărturie putea să fie expresia experienţei pascale pe care Apostolii au avut-o deja cu Domnul înviat.

O mărturie este prin ea însăşi rodul unei experienţe personale, fapt pe care Toma avea să-l înţeleagă de-abia la întâlnirea lui directă cu Iisus, Cel înviat. Este exact ceea ce doreşte Mântuitorul să precizeze în finalul episodului, când îi va spune lui Toma şi, prin el, nouă tuturor, precum şi celor care vor veni după noi, până la sfârşitul veacurilor: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In 20, 29). În acest fel, Mântuitorul Hristos fericeşte, acum, roadele credinţei din nevedere.

Evanghelistul Ioan reţine această temă cu o intenţie teologică precisă. Ceea ce el voia să demonstreze era modul în care Iisus Cel înviat i-a condus pe ucenicii Săi şi, prin ei, creştinătatea viitoare spre maturitatea credinţei pascale: să crezi fără să vezi, doar pe baza mărturiilor, înţelese ca rezultat al experienţei altora, adică primele dovezi ale celor dintâi martori.

De fapt, noi trăim, în viața de zi cu zi, cu convingeri care vin din mărturia și experiența altora. Spre exemplu: Câți dintre noi am văzut globulele albe sau roșii din sânge? Nu cred că mulți! Dar alții le-au văzut și le-au experiat. Și ne-au spus și nouă despre ele. Și nu ne îndoim de adevărul spuselor lor. Așa e și cu Domnul înviat. Alții L-au văzut, L-au atins și au trăit lângă El. Și ei ne-au transmis nouă. De ce pe aceștia să nu-i credem, iar pe alții, relatând alte adevăruri din experiențe personale, să îi credem?

„Reproşul” făcut de Iisus lui Toma, „nu fi necredincios, ci credincios”, rezumă, aşadar, întreaga problematică a credinţei în viziunea evanghelistului. 
Este un avertisment pentru primii ucenici ai Domnului înviat, ca şi pentru cei ai Bisericii din toate timpurile, și anume: Învierea lasă să se înţeleagă pentru toţi că mărturia celui ce L-a experiat odată pe Domnul înviat trebuie să fie suficientă și pentru alții pentru a crede în El.

Istoria vieţii lui Iisus se cere, aşadar, acceptată, pornind de la mărturiile primare, apostolice, şi nu de la „vederea” noastră contemporană. Toma a deschis, în acest sens, zbuciumata istorie a credinței prin ne-vedere a Bisericii viitoare.

Faptul că Ioan Evanghelistul consemnează că evenimentul relatat a avut loc în a „opta zi” nu este nici el lipsit de o semnificaţie profund teologică, specifică scrisului său. Această zi anticipează, în viziunea sa, „Ziua Domnului“ în care se va desă­vârşi creaţia primă. Din acest punct de vedere, Învierea este înţeleasă ca fiind începutul unei noi creaţii, prin desăvârşirea celei dintâi.
Aşadar, a vedea şi a crede - este experienţa lui Toma, marcată de postulatele raţiunii; a crede, fără a vedea - este experienţa pascală marcată de puterea spiritului.

Concluzionând, putem afirma, totuși, că Apostolul Toma nu va fi fost un „ne-credincios”, ci mai degrabă un „logic", dominat pe moment de prioritatea argumentelor logicii, și mai puțin de cele ale mărturiei credinţei. Poate că a fost atunci un „mai puțin credincios”, „frate de îndoială” cu Petru de pe valuri! (cf. Mt 14, 31).

Întrebarea-mesaj la care urmeaza să ne răspundem fiecare, în parte, este: Pe care Toma îl întrupăm noi, călătorind prin viață? Pe cel care cere doar argumente palpabile pentru a crede, sau pe cel imaginar, care ar fi trebuit să creadă dincolo de ele? 
Nu e păcat să cercetăm și să căutăm argumente pentru propriul nostru crez. Dar când cercetarea a ajuns la capăt, nemai­putând să ne ofere argumente, atunci să credem și fără ele. Să știm, atunci, că cercetarea noastră a ajuns doar la un capăt al logicii, că nu e la sfârșit, ci numai la un început, la un alt punct de start, unde funcțio­nează o altă logică, cu alte argumente.

Acestea nu mai sunt ale rațiunii, ci ale spiritului, ale credinței. 
Și cred că ele sunt mai odihnitoare. Să ajungem la ele! Ele ne vor spune altceva despre ceea ce suntem, dar, mai ales, despre ceea ce vom fi! 
Pr prof Stelian Tofana

sâmbătă, 25 aprilie 2020

ARATARILE DOMNULUI DE DUPA INVIERE - EP 1

Hristos a ramas inca patruzeci de zile pe pamant impreuna cu ucenicii sai si le-a mai spus,  fara indoiala, o  multime de lucruri pe care ei nu le-ar fi putut intelege pe deplin  inainte de Patimi! 
Prezenta Sa le-a intarit cu siguranta credinta in Invierea Sa.
Aratarile lui Hristos, care se spune ca reprezinta "darul facut de Tatal celor ce au crezut in dumnezeirea lui Hristos" , constituie o modalitate prin care Fiul cel preamarit a stabilit o legatura nemijlocita cu cei ramasi sa vietuiasca in lume.

Sfantul Petru spune ca Dumnezeu L-a inviat pe Iisus si I-a dat sa Se arate «nu la tot poporul ci doar noua martorilor dinainte oranduiti de Dumnezeu care am mancat si am baut cu El dupa invierea Lui din morti » (F.A. 10 40-41) - o afirmatie foarte importanta intrucat atesta ca  aratarile au existat cu adevarat dar si ca ele au avut loc numai fata de ucenici. «Numai cei ce au crezut in Hristos si L-au iubit s-au invrednicit sa priveasca chipul Sau cel inviat. Si totusi chiar si pentru ei va ramane permanent loc pentru credinta caci Iisus nu va fi recunoscut datorita trasaturilor chipului Sau - in acest caz nu ar mai fi fost posibile confuziile subliniate de evanghelisti - ci prin semne care tineau de esenta personalitatii si a misiunii Sale.»


Cea mai veche marturie neotestamentara despre Inviere  este cea a Sfantului Pavel care spune ca Domnul S-a aratat lui Chefa apoi celor doisprezece (I Cor. 15 5). 
Despre aratarea catre Petru se gaseste o mentiune si la Luca (24 34) din care rezulta ca in ziua de Pasti - desigur dupa ce apostolul , venind la mormant impreuna cu Ioan, il gasise gol si dupa ce Maria Magdalena Il vazuse pe Domnul in gradina - Acesta S-a aratat lui Petru. 

Nu exista insa nici un amanunt asupra acestei aratari atestate totusi atat de Luca cat si de Pavel! 
Motivul poate fi acela ca Pavel a cules informatia chiar din gura lui Petru atunci cand, dupa convertirea sa, a venit la Ierusalim pentru a-l vedea pe apostol, asa cum chiar el aminteste (in Gal. 1 18).

In ziua de Pasti - si anume dupa-amiaza - Iisus S-a aratat unor ucenici care mergeau la Emaus,  intalnire povestita pe larg de catre Sfantul Luca


Poate parea bizar faptul ca aparitia lui Hristos s-a facut unor ucenici prea putin cunoscuti, precum si faptul ca ea este relatata cu lux de amanunte,  in timp ce aceea de care a fost invrednicit Petru este mentionata doar in treacat. 
Fara indoiala insa ca asta este dintr-un motiv anume. 
Cu siguranta Petru a trait o experienta atat de coplesitoare revazandu-L pe Iisus, incat el nu a fost in stare sa impartaseasca nimanui ce a trait in acele clipe. Ceea ce s-a petrecut atunci intre Domnul si apostolul Sau a ramas pe vecie o taina si de aceea asupra acestei aratari evanghelistii au pastrat tacere.

Sfantul Luca povesteste - confirmat partial si de Marcu (16, 12) - ca in aceeasi zi, doi dintre ucenicii lui Iisus au pornit catre un sat, numit Emaus, asezat cam la saizeci de stadii departare de Ierusalim (Luca 24 13). 

Unul dintre ucenici se numea Cleopa. 
Pe drum ei vorbeau despre cele intamplate cu Iisus, deoarece aflasera ca mormantul Sau fusese gasit gol de catre femeile mironosite. In timp ce mergeau, Domnul li Se alatura dar ei nu-L recunosc - caci ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca (24 16). 
Din nou, ca si in cazul Mariei-Magdalena, ucenicii nu Ii recunosc indata chipul lui Iisus. 
Este de presupus ca ceva era schimbat in infatisarea Sa si de aceea recunoasterea va constitui de fiecare data o adevarata experienta spirituala care cerea o pregatire prealabila.

Asadar, pe cand mergea impreuna cu cei doi, care erau cuprinsi de intristare, Iisus ii intreba: «Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru?» (24 17). 

Atunci Cleopa, surprins de aceasta intrebare, isi arata nedumerirea ca strainul ce li se alaturase nu cunostea evenimentul cel mai important ce se petrecuse in acele zile in Ierusalim. Cum insotitorul parea ca nu stie nimic, Cleopa  ii povesteste pe scurt -  cum fusese osandit si rastignit Iisus din porunca arhiereilor - adaugand: «Iar noi nadajduiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel; si cu toate acestea astazi este a treia zi de cand s-au petrecut acestea»
(24 21). In cuvintele ucenicului se simte dezamagirea, de parca speranta ii fusese inselata.

Cleopa pomenste apoi de mironositele care au gasit mormantul gol si s-au intalnit cu un inger, si cum, la auzul unei asemenea vesti, cativa ucenici s-au si dus imediat la mormant  «si au gasit asa precum spusesera femeile dar pe El nu L-au vazut» (24 24). 

Cu toate astea, Cleopa si celalalt apostol  se aratau inca neincrezatori, fiind pe punctul de a-si pierde chiar nadejdea ca Iisus ar mai putea izbavi poporul lui Israel.

Constatand neputinta acestor apostoli de a intelege taina Crucii si a rascumpararii omului, Iisus ii mustra: 

«O nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa?» (24 25-26).

Moartea pe cruce a lui Hristos, ca fiind Mesia cel asteptat, era pentru cei doi ucenici - cum dealtfel si pentru multi dintre evrei - un fapt de neinteles, care putea chiar sa le zdruncine credinta. 

De aceea Domnul staruia  asupra necesitatii Jertfei Sale, aratand cum toti profetii o prevestisera!

Ajungand la Emaus, ucenicii Il rugara staruitor pe Iisus sa ramana cu ei: «Ramai cu noi ca este spre seara si s-a plecat ziua» (24 29). 

Desi nu Il recunoscusera inca,  simteau totusi ca acel calator nu era chiar un strain pentru ei! 
Hristos Se indupleca si primeste sa cineze cu ei. 
Asezati la masa, El ia painea si o binecuvanteaza iar apoi frangand-o le-o imparte. 

In acea clipa ucenicilor li se deschid ochii mintii, dandu-si seama cine era de fapt comeseanul lor, insa, pana sa reactioneze ... El Se face indata nevazut. Unde? El S-a contopit cu painea aceea care este jertfa primei euharisti!

Abia atunci intelesera ucenicii cine fusese strainul care-i insotise pe cale si, reamintindu-si ce simtisera in preajma Sa, marturisira: «Oare nu ardea in noi inima noastra cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?» (24 32).

Asadar, inainte ca ei sa-L fi recunoscut prin vedere si gandire si sa fi devenit constienti de aceasta, Hristos le-a vorbit inimii lor adica, sufletului lor. 

Ochii trupesti nu pot percepe - dupa cum subliniaza Olivier Clement - umanitatea pnevmatica a Celui inviat decat atunci cand Sfantul Duh ii invredniceste de o viziune la care participa inima. 

Este de asemenea de inteles ca prezenta lui Hristos sa produca o senzatie de caldura! Apropierea Divinitatii este perceputa adesea ca un foc mistuitor - ceea ce de altfel a afirmat si Sfantul Pavel: Caci «Dumnezeul nostru este si foc mistuitor »(Evr. 12 29).

Abia atunci cand Hristos a savarsit gestul sacru al binecuvantarii si frangerii painii ucenicii de la Emaus au inteles ca El era Domnul!

Acestia nu L-au recunoscut dupa trasaturile chipului Sau ci dupa ceva mult mai profund care tine de personalitatea si de misiunea Fiului.
Cuvantul lui Dumnezeu, aflat in Scriptura, va constitui pururea primul imbold pentru recunoasterea lui Iisus si pentru unirea cu El prin taina Sfintei Euharistii.
Cleopa si celalalt ucenic intra in comuniune cu Hristos intr-un mod pnevmatic euharistic!

Despre prezenta lui Iisus la modesta cina pe care o iau ucenicii la Emaus se spune ca mai are si o alta semnificatie. 


Nu poate fi intamplator faptul ca, dupa Invierea Sa, Hristos Se va arata de patru ori in timp ce ucenicii mancau, binecuvantand masa lor si chiar ospatandu-Se impreuna cu ei!  Asta aminteste fagaduinta pe care a facut-o apostolilor la Cina cum ca le va randui "sa manance si sa bea in imparatia Sa" (Luca 22 30). 
Imparatia aceasta este infatisata de Hristos in repetate randuri sub forma  unui ospat de care se vor bucura toti laolalta de gustarea unor bunuri mai presus de fire: «Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu» (Luca 14 15).

Binecuvantand, in acea prima seara dupa Inviere, cina ucenicilor ajunsi la Emaus, Domnul anticipeaza cina cereasca la care vor lua parte alesii Lui atunci cand toate cele vazute vor fi sfintite si transfigurate.

Cand ucenicii Il recunosc, Iisus Se face nevazut. 

Aici se intrevad insusirile trupului preamarit. De altfel si atunci cand ucenicii mergeau pe cale El S-a ivit dintr-o data, venind nu se stie de unde!

Asemenea aparitii si disparitii neasteptate se vor petrece ori de cate ori Se va arata Iisus si, de cele mai multe ori, ucenicilor le va trebui ceva 
timp  pentru a-L recunoaste, deoarece toate aparitiile Sale se caracterizeaza printr-o infinita discretie. 

Indata ce Domnul disparu de langa ei, cei doi se grabira sa se intoarca la Ierusalim, manati  de dorinta de a le spune si celorlalti cele petrecute la Emaus.

Cand vor ajunge in cetatea sfanta ei ii vor intalni pe cei unsprezece adunati laolalta si pe cei ce erau impreuna cu ei (Luca 24 33).
Sfantul Luca, cand pomeneste despre 
"cei impreuna cu ei" ii are desigur in vedere pe acei ucenici deosebiti de cei 12 apostoli, despre care afirmase ca ar fi fost in numar de saptezeci si doi!  Sf.Luca este de altfel singurul evanghelist care mentioneaza trimiterea in misiune a acestora!

Cei doi, reintorsi de la Emaus, vor afla de la ceilalti ca Iisus inviase si i Se aratase lui Simon (24 34)- adica lui Petru - iar ei, la randul lor, vor povesti despre intalnirea de la Emaus. 

Aratarea petrecuta in fata femeilor mironosite nu ii convinsese pe ucenici de Invierea lui Iisus dar cea de care se bucurase Petru avusese darul sa le spulbere indoielile caci, dupa cum marturiseste Luca, cei unsprezece ziceau ca "a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon!" (24 34). 
S-ar putea spune ca si in modul acesta s-au implinit cuvintele Domnului rostite la Cina cea de Taina catre Petru: «Si tu oarecand intorcandu-te intareste pe fratii tai» (Luca 22 32).

Spicuiri din Natalia Manoilescu Dinu - Iisus Hristos Mantuitorul - in lumina Sfintelor Evanghelii

Luca 24, 12-35 

Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase.
Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi spre un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei , şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
Şi El a zis către ei: "Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?"

Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: "Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?"
El le-a zis: "Care?" Iar ei I-au răspuns: "Cele despre Iisus Nazarineanul,Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor.
Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri. Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, si, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.
Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut."
Şi El a zis către ei: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? "
Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.
Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: "Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua." Şi a intrat să rămână cu ei.
Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor.
Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut şi El s-a făcut nevăzut de ei.
Şi au zis unul către altul: "Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? "
Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii. 

Amin1. 


vineri, 24 aprilie 2020

IZVORUL TAMADUIRII

Vinerea Săptămânii Luminate se mai numeste popular Vinerea Scumpă sau Fântăniţa. 

Vinerea Scumpă este în contrast direct cu Vinerea Mare (sau  Neagră sau Seaca) de dinaintea Paştelui.

Ortodocsii numesc aceasta zi Izvorul Tamaduirii -
sarbatoare care aminteste de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecuta in vremea bizantina.

Inainte de a fi imparat, Leon cel Mare a intalnit intr-o padure de la marginea Constantinopolului un orb, care i-a cerut apa. 
Cum el nu avea apa, a privit in jur intelegand ca trebuie sa o caute. 
Maica Domnului  i s-a aratat atunci lui Leon si i-a spus:  
"Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati!"
   
La indemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului sa bea apa dintr-un izvor gasit in apropiere, apoi i-a spalat ochii si orbul s-a vindecat, capatandu-si si vederea.

Pentru a-i multumi Maicii Domnului, cand a ajuns imparat, Leon cel Mare a ridicat in apropierea izvorului o biserica unde s-au savarsit apoi multe minuni. 


Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565),  care suferea de o boala grea, se spune ca s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor.
In semn de multumire acesta a construit o biserica si mai mare acolo. Aceasta a fost insa distrusa de turci in anul 1453.

Azi izvorul este adapostit de o biserica mica si curata, ca o casa de oameni gospodari, in vechiul cartier Vlaherne, din Istanbul. 

 Biserica Izvorul Tamaduirii - Constantinopol, Turcia | Doxologia


In toate bisericile si manastirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se savarseste slujba de sfintire a apei, dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.





Eu am cautat aceasta Biserica 2 zile in Istambul, asa cum am cautat si azi fotografiile in care am imortalizat-o! 
Bucuria de a o afla a fost enorma. Si ce pace m-a cuprins!

Am inteles si de ce nu mi-a fost usor sa o gasesc:  ascunsa
intre "casele" darapanate ale cartierului Vlaherne (care inseamna cartierul vlahilor), unde locuiesc azi curzii, minoritate aproape exterminata in Turcia, biserica nu are nici o cruce care ar putea fi vazuta de departe iar imprejmuirea ei o protejaza de privirile ostile! 
Locul acela este insa cu adevarat Gradina Maicii Domnului!

Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a invrednicit sa o vad!

Maica Preacurata, indura-te de noi!

joi, 23 aprilie 2020

SFANTUL MARE MUCENIC GHEORGHE

Sarbaoarea de azi ne poarta cu gandul in vremea persecuţiilor din primele veacuri ale creştinismului. 
Curatia şi tăria în credinţă a unora dintre creştini au starnit mânia şi violenta celor care nu puteau înţelege taina. 
Acest lucru s-a petrecut inca la scurt timp după Înălţarea Domnului nostru Iisus­­ ­Hristos, şi a continuat de-a lungul vremurilor, până în zilele noastre. 

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este o pildă de tărie în credinţă şi întărire în vremuri de încercări pentru toţi creştinii.

Sfântul Gheorghe a trăit în partea de Răsărit a Imperiului Roman, în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor. 
De profesie militar, a primit de la mama lui, o creştină în ascuns,  credinţa în Mântuitorul Hristos. 
Sfântul Gheorghe a fost nevoit, la un moment dat, să mărturisească faptul că era creştin şi să suporte blamarea din partea oficialilor păgâni, încarcerarea, torturi şi condamnarea la moarte.

În timpul chinurilor la care a fost supus Sfântului Gheorghe mulţi cetăţeni romani, printre care si împărăteasa Alexandra, văzând tăria credinţei lui, s-au convertit, solicitând Botezul creştin. 
Unii dintre aceştia au suferit chiar atunci moartea martirică şi sunt înscrişi în calendarul Bisericii, ca şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. 

Acest martir a devenit cunoscut destul de repede în tot imperiul, care şi-a mutat capitala, în veacul al patrulea, la Constantinopol. 
Oraşul palestinian Lida, unde au fost mutate cinstitele moaşte ale Sfântului ­Gheorghe,  are o biserică măreaţă, care i-a fost închinată şi care poate fi vizitată şi azi de pelerinii care vin în Ţara Sfântă.
Minunile pe care le-a săvârşit Sfântul ­Gheorghe după moarte i-au adus o cinstire ­deosebită şi un loc central în rândul sfinţilor mucenici ai Bisericii lui Hristos. 

Astfel, Sfântul Gheorghe scapă o cetate din Siria de un şarpe foarte mare (balaur) care teroriza oamenii din zonă. 
Sfântul Gheorghe apare în icoane de multe ori anume în ipostaza unui călăreţ militar care ucide cu suliţa acel balaur. 
De asemenea, foarte cunoscută este minunea Sfântului Gheorghe prin care a ajutat o văduvă care-l cinstea mult să ducă o coloană pentru zidirea bisericii sale din Lida. Corăbierul nu a vrut să ia şi coloana văduvei în acelaşi transport cu materialele de construcţie comandate de împărat şi de aceea însuşi Sfântul Gheorghe o ajută, în chip minunat, să ducă acea coloană în biserică. 
O altă minune pe care a săvârşit-o Sfântul Gheorghe a fost cea cu saracinul care a tras cu arcul în icoana lui ­şi care, rănindu-se din cauza ricoşării săgeţii, ajunge să creadă în Hristos şi să se boteze ca urmare a ajutorului primit prin mijlocirea sfântului. 
Un militar a jurat înaintea unei lupte că, dacă se întoarce sănătos acasă, va dărui bisericii din Lida calul său. După luptele înverşunate, el a vrut să lase acolo echivalentul în bani pentru cal, dar acesta nu s-a mişcat din loc până când militarul nu şi-a împlinit promisiunea făcută şi nu a lăsat calul acolo.

Cultul Sfântului Gheorghe s-a răspândit foarte repede şi din secolul al 6-lea în Imperiul Bizantin apar mai multe biserici care-i erau închinate, Lida fiind numită Gheorgiopolis, în ­cinstea sfântului. Ulterior, creştinii din întreaga lume, dar mai ales cei din ţara care poartă numele acestui sfânt, adică Georgia, precum şi cei din Anglia au început să îl cinstească în chip deosebit pe acest mucenic al lui Hristos. 
La ­Constantinopol, capitala Imperiului, biserica închinată Sfântului Gheorghe din cartierul ­Defteron era în mare sărbătoare de ziua de ­pomenire a sfântului, 23 aprilie, când se săvârşea o deosebită procesiune de la Biserica cea Mare (Sfânta Sofia) spre Forum. Sfinţirea bisericii din Lida a Sfântului Gheorghe, în data de 3 ­noiembrie, este, de asemenea, o zi de pomenire de peste an a Sfântului Gheorghe în Biserica ­Ortodoxă. 
În veacul al 11-lea, împăratul Ioan al II-lea Comnenul a poruncit ca efigia Sfântului Gheorghe să apară pe monede bizantine. Acest obicei s-a păstrat şi la împăraţii următori, ­datorită cinstirii deosebite a mucenicului lui Hristos.

Sfântul Gheorghe este considerat ocrotitorul ostaşilor, al păstorilor şi al agricultorilor, pentru că Gheorghe înseamnă în limba greacă „lucrător al pământului”. 
De asemenea, în Capadocia, Sfântul Gheorghe era considerat ocrotitorul celor care călătoresc.

Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este legată de perioada pascală pentru că 23 aprilie, conform calendarului iulian, după care ţinem pascalia în Biserica Ortodoxă, poate cădea cel mai devreme în Vinerea Mare, dar, de obicei, după Paşti. Acest fapt a făcut ca multe cântări din slujba Sfântului să fie legate de praznicul Învierii Domnului. 

Sanatate si intarire in credinta tuturor celor ce poarta numele Sfantului Gheorghe!

luni, 20 aprilie 2020

SAPTAMANA LUMINATA



HRISTOS A INVIAT!

În a doua zi de Paşte, creştinii ortodocși intră în ceea ce numim Săptămâna Luminată!

În tradiția greacă se mai numește și Săptămâna reînnoită (în grecește Diakaimsimos) pentru că întreaga creație este reînnoită prin Domnul Iisus Hristos. 




Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. 
Şi aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca să-l întrebe: Cine eşti tu? Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; şi a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul. 
Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul. 
Şi trimişii erau dintre farisei. Şi l-au întrebat şi i-au zis: De ce botezi deci, dacă tu nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici Proorocul? 
Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. 
Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
IOAN 1: 18-29

duminică, 19 aprilie 2020

HRISTOS A INVIAT!





Da! Hristos a inviat!

Daca adevarat a inviat inseamna ca nimic nu este pierdut!
Lumina s-a aprins chiar daca nu a venit cu avionul de la Ierusalim!
 
In casele noastre, pecetluite azi precum Arca lui Noe, patrunde lumina Lui trecand prin usile incuiate, asa cum a intrat El Insusi in casa in care apostoii Sai se adunasera, nestiind incotro sa o apuce.
 
Din cand in cand ne face bine sa ne intrebam cat Il iubim, daca Il iubim, cat Il simtim, daca Il simtim!

E adevarat: azi preotii au savarsit Liturghia singuri in Biserica. Dar nu erau singuri caci eram si noi cu ei, alte mii de biserici, caci si sufletele noastre sunt Biserica!
Minunat ca au facut-O si ca Sfanta Liturghie nu s-a oprit!

Nu ne-am impartasit. Fie sa ne impartasim noi din bogatia bunatatii. Cine traieste in Hristos se impartaseste si din Cuvant si in inimile celor ce-L iubesc arde mereu candela credintei!
De-a Domnul sa ne impartasim data viitoare mai cu vrednicie, sa simtim in noi focul Euharistic!
Nimic nu este pierdut!
Totul este sa nu ne lasam noi pierduti, rataciti intre cuvintele si apucaturile lumii secularizate!


Daca ati avut lacrimi in ochi cantand singuri sau in familie Hristos a Inviat, stergeti-le repede si bucurati-va caci Hristos mort a fost si a inviat ca sa ne bucuram si acum si in vecii nesfarsiti! Sa intram in bucuria Domnului!

Inviat-a Hristos si viata stapaneste.
 

Amin!

LITURGHIA INVIERII

Cuvantul de invatatura 
al Sfantului Ioan Gura de Aur:

"De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. 
De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. 
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. 
De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. 
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. 
De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. 
De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. 
Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. 
Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. 
Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. 
Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei! Impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. 
Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. 
Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. 
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. 
Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. 
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.