joi, 31 octombrie 2019

SA NU NE SMINTIM INTRU DOMNUL

Evanghelia de astazi ne infatisaza nedumerirea oamenilor cu privire la identificarea lui Iisus ca si Messia! 

Discipolii lui Ioan Botezatorul se intrebau  daca chiar venise Cel asteptat si daca acesta era Iisus.
Raspunsul Maituitorului este unul faptic:

Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. 
Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. 

Dar imediat adauga: 
"Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine." 
Ce sa insemne oare aceasta fraza?

Mantuitorul Hristos nu poate fi in nici un caz o sursa de sminteala, caci sminteala (skandalon) nu are nici o  legatura cu persoana Sa, Cel care este Dumnezeu si om! 


Semantic, verbul grecesc skandalizo, tradus prin a sminti, inseamna, de fapt, doua lucruri:

- daca in discutie este vorba despre cineva credincios, verbul skandalizo are intelesul de a se indeparta de credinta; 
 - daca se vorbeste despre cineva necredincios, verbul inseamna a respinge credinta in Dumnezeu.

Asadar, revenind la talcuire, credinta este mantuitoare pe cand sminteala indeparteaza omul de mantuire! 
Si tocmai despre acest soi de sminteala vorbeste aici Mantuitorul cand spune "Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine."  
Cu alte cuvinte, "fericit este acela care nu se va indoi, nu va avea nici un dubiu, in ce priveste credinta lui intru Mine"
Substantivul skandalon apare de 15 ori in Noul Testament! 
Sminteala, ca necredinta, ca stare fara de Dumnezeu, este un pacat ce urmeaza a fi pedepsit, caci pentru cei  smintiti 
astfel nu exista pocainta! 
Cuvantul acesta defineste in majoritatea cazurilor  lucrarea celui care face faradelegea. 
La Matei are chiar nuanta de fatarnicie, fariseii "smintindu-se" cand vine vorba de ritualul spalarii mainilor, atat de  important pentru ei. 
Mantuitorul spune insa ca "smintelile trebuie sa vina", dand cuvantului intelesul de incercarea de a se indeparta de credinta, un soi de ispitire - Mantuitorul insusi fiind ispitit  (Matei 4, 1). 
Sminteala poate fi asadar o cadere temporara din credinta, "Voi toti va veti sminti intru Mine" (Matei 26, 31; Marcu 14, 27). 
Pentru Pavel, sminteala este legata de neacceptarea Crucii , ba chiar dezbinare ori erezie!
La Ioan, singurul remediu impotriva smintelii este iubirea aproapelui caci "Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8).
Sa ne rugam asadar sa nu ne smintim intru Domnul!
Amin

În vremea aceea a ieșit cuvântul despre Iisus în toată Iudeea și în toată împrejurimea. Și au vestit lui Ioan ucenicii lui despre toate acestea. Și, chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Și, ajungând la El, bărbații au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Iar în acel ceas Iisus a vindecat pe mulți de boli și de răni și de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea. Atunci El, răspunzând, le-a zis: Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea. 
Iar după ce ucenicii lui Ioan au plecat, El a început să vorbească mulțimilor despre Ioan: Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta». Zic vouă: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. Și, auzind tot poporul și vameșii, s-au încredințat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii și învățătorii de Lege au călcat voia lui Dumnezeu în ei înșiși, nebotezându-se de el.”
LUCA 7, 17 - 30

Cand negociezi cu Dumnezeu - negocierea lui Avraam cu Dumnezeu!- Luca 9/57-62


Evanghelia de azi ar putea avea ca subtitlu URMAREA LUI IISUS
Ea ne prezinta trei dialoguri ale Mantuitorul HRISTOS avute pe drumul care Il ducea spre Ierusalimul patimilor Sale! 

PRIMUL DIALOG

Când un iudeu se angajaza sa-L însoţească oriunde va merge - Te voi însoți oriunde Te vei duce - Hristos, Fiul lui Dumnezeu, îl avertizează că alegerea lui nu este una usoara. Caci, zice El, "Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul." 
Intr-adevar, misiunea la care isi chema apostolii  insemna oboseala, lipsa de mancare, de adăpost, sete, frig ori căldură sufocanta, inospitalitate, ispite, chinuri şi, până la urmă, chiar moartea. 
Iubitorul de oameni intelege intreaga fire umana, participa la neputinţele omeneşti, priveşte si experiaza suferinta omeneasca din interior, acolo unde sunt boli si moarte, si unde El vindeca si daruieste inviere, pogorându-Se pana în adâncurile iadului, scotand la lumină pe cei care trebuiau sa fie eliberati.

La o prima citire a acestui pasaj, cuvintele Mântuitorului ne par doar o confirmare a diferenţei firesti dintre oameni - preocupaţi de a-şi clădi un adăpost, o casă - şi El, Cel care are drept casă intreaga lume!
Cuvintele Fiului lui Dumnezeu sunt insa cu adevarat tulburatoare daca analizam diferenta semantica intre vizuină şi cuib.

Caci prin vizuina intelegem un loc sumbru, sub pamant, in obscuritatea caruia sunt lucruri ascunse, unde intuiesti panda, suspiciunea, viclenia, capcana! 
Cuibul insa sugereaza casa, deschiderea, perspectiva,  cer,  zbor, urcus, curaj in fata ploii, a vantului, ridicare! 
Intrebarea este:  ce fel de oameni suntem?  De vizuina sau de cuib, oameni care pandim ori oameni care ne dorim lumina soarelui si indraznim pe fata sa vrem sa urcam? 

AL DOILEA DIALOG

Cand Mantuitorul "a zis către altul: Urmează-Mi!" acesta  
raspunde invitatiei Sale dar Ii cere un ragaz: "
Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu"Raspunsul este unul care ne cam destabilizeaza: "Lasă morții să-și îngroape morții lor, iar tu mergi de vestește Împărăția lui Dumnezeu."  zice El, adica, cu alte cuvinte, ii cere sa se detaseze de familia sa! 

Pentru a nu ne scandaliza... poate ca nu ar fi rau sa aruncam o privire asupra  Vechiului Testament - cartea Facerii - si sa recitim povestea lui Avram si a lui Lot! 

Dumnezeu i-a cerut lui Avram sa se lepede de neamul si de familia sa.
"Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului".

El insa nu a ascultat, caci nu s-a putut desprinde complet de familie asa ca... " a plecat Avram, cum îi zisese Domnul, dar s-a dus şi Lot cu el."(care era fiul fratelui său)  

Aceasta neascultare insa i-a adus lui Avraam o oarecare departare, o racire a comuniunii intre el si Dumnezeu. Relatia sa cu nepotul sau, Lot, bazata pe legatura de sange, i-a adus prejudicii, chiar daca Avaam era deja alesul lui Dumnezeu! 

Lot a mers cu Avraam si desi era „un om drept“, după cum ne spune Scriptura,  ceea ce facea nu era rodul unei credinţe personale în Dumnezeu ci consecinta  influentei pe care o avea Avraam asupra lui.
Daca calea credinţei nu reprezintă o atracţie fireasca, in ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit.
Ceea ce parcursul vietii lui Lot avea sa arate!

Intregul  drum al lui Avraaa fost intarziat de  dorinta de avere si bunastare a lui Lot si a familiei sale. 
Domnul nu ii ceruse degeaba ruperea de familie!

Povestea lui Lot si a lui Avraam este una din care se pot invata multe si sper sa ajung sa o comentez in postarile mele viitoare.

"Personalitatea lui Avraam (al carui nume a fost initial Avram)  domină întreaga Biblie, în așa măsură încât unul din numele lui Dumnezeu este "Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov" (Ieș. 3, 6; Matei 22, 32; Marcu 12, 26; Luca 20, 37; Fapte 3, 13, 25).  
Viața sa ne este povestită de Moise în Cartea Facerii capitolele 12-35

În Noul Testament și în tradiția Bisericii, în general, Avraam este un model al credinței  si loialitatii față de Dumnezeu, pe care a dovedit-o în mai multe ocazii, cum ar fi părăsirea țării lui pentru a merge într-o țară pe care nu o cunoștea (Evrei 11, 8) sau disponibilitatea de a-l jertfi pe Isaac, fiul său. (Isaac nu este jertfit, îngerul Domnului oprind această jertfă - Fac 22.1-18) Întâmplarea este o proba a credinței lui Avraam. 
Lot, fiul lui Haran și nepot al lui Avram, a fost un om drept și neprihănit, fiind binecuvântat de Dumnezeu, asemenea lui Avraam, Isaac, Iacov, Iosif și alții, cu mari bogății. El a fost salvat din mijlocul prăpădului de foc și pucioasă - abătut din cer asupra Sodomei pentru desfrânarea lor - de doi îngeri cu înfățișare de bărbați care fuseseră convinși de stricăciunea locuitorilor Sodomei. 
Altruismul lui Lot se vădește și din faptul că a încercat fără încetare să-i convingă pe ginerii lui că pedeapsa anunțată de Domnul nu este o glumă, cum credeau aceștia, și că pericolul este real. 
El a trebuit să fie luat pe sus de îngeri ca să fie salvat. De asemenea, spiritul său de sacrificiu rezidă și în faptul că a fost în stare să-și ofere fiicele lui virgine desfrânaților (propunere refuzată) pentru ca să-și scape oaspeții de primejdia de a încăpea pe mâna acestora. 
Lot a locuit o vreme în Câmpia Iordanului, iar după pedepsirea Sodomei, în Ţoar în zona de munte.

Terah a luat pe fiul său Avram, și pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, și pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieșit împreună din Ur din Haldea, ca să meargă în țara Canaan. Au venit pînă la Haran, și s'au așezat acolo. Terah a murit acolo. Avram cu Sara și Lot au ajuns în Canaan.
"si ținutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau așa de mari, încât nu puteau să locuiască împreună. S'a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram și păzitorii vitelor lui Lot. Cananiții și Feresiții locuiau atunci în țară. Avram a zis lui Lot: ,,Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine, și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem frați.
Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga."Lot și-a ridicat ochii, și a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma și Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului. Lot și-a ales toată Cîmpia Iordanului, și a mers spre răsărit. Astfel s'au despărțit ei unul de altul. Avram a locuit în țara Canaan, iar Lot a locuit în cetățile din Cîmpie, și și -a întins corturile pînă la Sodoma.(Fac12.6-12)


Cartea Facerii ne relatează cum la stejarii lui Mamvre trei bărbați sunt găzduiți de Avraam care le spală picioarele și îi ospătează. Unul din ei îl anunță pe bătrânul Avraam că la anul pe vremea aceea va avea un fiu. Apoi bărbații s-au sculat să plece și s-au uitat spre Sodoma și Avraam a plecat cu ei să-i petreacă. 
Dumnezeu se hotărăște să-i spună lui Avraam de decizia sa de a nimici cetatea Sodomei: îi spune că strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și că păcatul lor este nespus de greu și că se va pogorî (prin intermediul celor doi îngeri) să vadă dacă ei au lucrat în totul după zvonul venit până la El. Bărbații aceia au plecat spre Sodoma. 
Avraam reușește să-l înduplece pe Dumnezeu să promită că dacă vor fi cel puțin zece oameni buni, nu va nimici cetatea, spunându-i că nu e drept ca cel bun să fie nimicit odată cu cel rău, împărțind astfel aceeași soartă.

Cei doi îngeri ajung la Sodoma seara și Lot, care ședea la poarta Sodomei, îi invită la el acasă și după multe stăruințe ei acceptă iar Lot îi ospătează. Oamenii din cetate, bărbați din Sodoma, tineri și bătrâni înconjoară casa acestuia. Ei îl cheamă pe Lot și îi spun să scoată afară oamenii care au venit în cetate pentru a se împreuna cu ei. Lot iese afară la ei la ușă, încuie ușa după el și le spune să nu facă o asemenea răutate și le oferă pe cele două fete ale lui. Ei îi strigă lui Lot să plece, zicând că el a venit să locuiască aici ca un străin și că acum vrea să facă pe judecătorul, adăugând că o să-i facă mai rău decât lor. Şi împingând pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă ușa. Bărbații din casă au întins mâna, au tras pe Lot înăuntru în casă și au încuiat ușa iar pe oamenii care erau la ușă casei i-au lovit cu orbire de la cel mai mic până la cel mai mare, așa că degeaba se trudeau să găsească ușa.
Cetățile Sodomei și Gomorei sunt nimicite

Bărbații îi spun lui Lot să-și scoată ginerii, fii și fiicele din locul acesta pentru că locul acela va fi nimicit de ei pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului împotriva locuitorilor lui. Lot îi anunță pe ginerii care luaseră pe fetele lui de iminenta nimicire a cetății dar aceștia cred că glumește. Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicându-i să-și ia nevasta și cele două fete (nemăritate) ; dar fiindcă Lot zăbovea, bărbații aceia i-au luat pe cei patru și i-au scos afară din cetate. Unul din cei doi îngeri îi spune lui Lot să-și scape viața, să nu se uite înapoi și să nu se oprească în vreun loc din Câmpie, ci să scape la munte pentru a nu pieri. Lot reușește însă să-i înduplece să-i dea mica cetate a Ţoarului. Când a intrat Lot în Ţoar, Domnul a făcut să ploua peste Sodoma și Gomora pucioasă și foc din cer, nimicind cu desăvârșire cetățile acelea, toată Câmpia și toți locuitorii cetăților, și tot ce creștea pe pământ. Nevasta lui Lot insa s-a uitat înapoi și s-a prefăcut într-un stâlp de sare. 

În dimineața următoare Avraam s-a dus în locul unde stătuse înaintea Domnului, și-a îndreptat privirile spre Sodoma și Gomora și a văzut ridicându-se de pe pământ un fum ca fumul unui cuptor. Dumnezeu își adusese aminte de Avraam și scăpase pe Lot din mijlocul prăpădului. (Fac18.16-19.29)
Sodoma si Gomora, pildă de pierzanie

Așa cum Dumnezeu a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri vecinice, în întuneric, pe îngerii cari nu și-au păstrat vrednicia, tot așa Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor, care se dăduseră ca și ele la curvie și au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veșnic(Iuda 1.6-7) Dumnezeu a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire, arătând în același timp că știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici (așa cum a făcut cu Lot care era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor stricați și care, locuind în mijlocul lor, își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite) și să păstreze pe cei nelegiuiți pentru ziua judecății(locuitorii sodomiți ai cetății Sodomei și Gomorei) (2Pet2.4-11).

Comentariu:
Dumnezeu i-a spus lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Faptele Apostolilor 7:3 ). 
Aceasta a fost o chemare personală, dar legăturile de familie au fost atât de puternice, încât şi Terah, tatăl său, un închinător la idoli (Iosua 24:2 ), şi nepotul său, Lot, au plecat împreună cu Avram. Grupul s-a oprit în Haran. Tatăl a murit înainte ca Dumnezeu să-l lase pe Avram sa plece spre Canaan.
Lot a mers cu el; acesta  era „un om drept“, după cum mărturiseşte Scriptura, dar ceea ce facea nu era rodul unei credinţe personale în Dumnezeu ci consecinta  influentei pe care o avea Avram asupra lui.
Daca calea credinţei nu reprezintă o atracţie fireasca, in ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit.

Lot l-a urmat pe Avram prin Tara Făgăduinţei, au  împărtăşit  o vreme viaţa. Avram a zidit un altar şi şi-a ridicat cortul aproape de Betel, „spre munte“, înainte de a merge spre sud. Lot a văzut zilnic această umblare a lui cu Dumnezeu.
Dar credinţa lui Avram a fost pusă la încercare. Patriarhul  s-a îndepărtat de Betel „mergând înainte spre sud“ şi, pierzandu-si starea de comuniune cu Dumnezeu, nu a mai putut conta pe ajutorul divin. Din teamă de oameni a acţionat incorect; si până la urmă, Faraon l-a trimis înapoi. 
Dumnezeu s-a folosit de acesta umilinta pentru a-l aduce înapoi. Avram a plecat astfel din sud spre Betel „până la locul unde fusese cortul său la început... la locul altarului“ (Geneza 13:3,4 ). 
Lot era încă împreună cu el; averile lor s-au mărit foarte mult şi din această cauză s-a iscat o ceartă între păstorii lor
Avram a fost reabilitat complet in fata Domnului, şi-a dat seama de pericol. Bogăţiile dobândite în Egipt nu trebuiau să ajunga sa devina în mâna duşmanului un mijloc de distrugere (Geneza 13:7 ). Lot insa....

Deseori se întâmplă să-l invidiem pe fratele nostru în Hristos din cauza averilor sale spirituale sau materiale. Asta este o uşă deschisă  dezbinării. 

Avram a arătat puterea credinţei sale. Averile i s-au înmulţit, dar inima lui nu s-a legat de ele. El a zis „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine..., pentru că suntem fraţi“ (Geneza 13:8 ). Comportamentul său faţă de Lot arată că nu i-a purtat nici cel mai mic resentiment. Avram a fost gata să renunţe la promisiunile  amăgitoare ale unei lumi gata să fie judecat . El aştepta „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10 ).

Lot s-a arătat incapabil să-i dea un răspuns spiritual. El ar fi putut să protesteze sau să afirme solemn că apreciază prea mult tovărăşia acestui om al credinţei pentru a putea accepta o despărţirenu a căutat voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. Câmpia Iordanului l-a ademenit. Ea era „bine udată peste tot, înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora“ (Geneza 13:10 ). 
Acea câmpie era aşa de roditoare, încât amintea de grădina Domnului. Dar ea îi aducea aminte lui Lot şi de ţara Egiptului, unde l-a urmat, din nefericire, pe Avram. Atracţia unei lumi înşelătoare a determinat alegerea sa. Din lipsa unei comuniuni permanente cu Dumnezeu, a scăpat din vedere caracterul locuitorilor . Plăcerea ochilor ne poate duce, ca şi pe Lot, la un sfârşit ruşinos (Galateni 6:7,8 ).

De câte ori greşelile noastre nu au urmări umilitoare şi de durată pentru comportamentul fraţilor noştri, chiar dacă Domnul, prin harul Său, ne-a reabilitat complet! 

Greşelile noastre sunt pentru ei o piatră de poticnire.
Tot aşa este şi cu fiecare creştin care se lasă prins în mreje de lume, fie chiar şi sub influenţa alor săi.
Dumnezeu permite deseori să le fie adus copiilor Săi, care suspină sub urmările îndepărtării de Domnul, un ajutor spiritual. 

Dacă acele îndemnuri sunt primite în inimă şi în conştiinţă, va rezulta o reabilitare adevărată, iar calea ascultării de Dumnezeu va fi regăsită. Dar dacă nu, atunci vor merge mai departe în rătăcirea lor, vor aduce ruşine asupra Numelui Domnului şi îi vor întrista pe cei care au dorit să-i ajute.

Potrivit Scripturii, Avram a primit un nume nou: Avraam, a văzut împlinindu-se făgăduinţele lui Dumnezeu, a devenit confidentul gândurilor Sale şi a mijlocit în favoarea altora. 
Lot însă a şezut ca judecător în porţile Sodomei. 
Totuşi a realizat că îngerii trimişi să distrugă cetatea, nu sunt oameni obişnuiţi. El s-a ridicat pentru a-i întâmpina şi s-a aplecat în faţa lor. A stăruit să intre la el, mai cu seamă pentru că se temea pentru siguranţa lor. Dar ei au primit ospitalitatea lui doar după multă ezitare. 
Soţia lui Lot nu a luat parte insa la primirea vizitatorilor. De altfel, ne putem întreba ce fel de atmosferă domnea în acest cămin, pentru a accepta comportamentul locuitorilor Sodomei ?

Scriptura ne spune ca după ce au trecut prin Țoar, Lot și fetele lui s-au adăpostit într-o peșteră. Fetele sale, neavând parte de bărbat, l-au îmbătat pe tatăl lor și s-au culcat cu el. Din fiica cea mare s-a născut Moab, tatăl moabiților, iar cea mică a născut pe Ben-Ammi, tatăl ammoniților (Facerea 19:31-38).

Gomora, la fel ca și Sodoma și alte orașe din împrejur au fost distruse de urgia Domnului. 
 


Revenind: 

Lot a ştiut că trebuie să le ofere musafirilor săi pâine nedospită. Acest fapt era o urma al vieţii spirituale din el, care şi-a păstrat adevăratul sens, în contrast cu starea morală, care înconjura această locuinţă. 
Lot a fost singurul om drept în acea cetate: Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. 
Dar în timp ce Avraam era despărţit pentru Dumnezeu, Lot s-a despărţit de Dumnezeu, şezând pe scaunul batjocoritorilor. Comportamentul său, cuvintele sale din următoarele ore arată cât de jos ajunsese starea lui spirituală. El a încercat să-i ocrotescă pe musafirii săi, şi în această intenţie a mers aşa de departe, încât i-a numit pe locuitorii Sodomei „fraţii mei“. 
Numai intervenţia îngerilor,  l-au salvat. 
Pentru el venise clipa să constate că străduinţele sale erau în zadar şi că viaţa lui era irosită.

Avraam, şi împreună cu el toţi copiii lui Dumnezeu, care se depărtează de rău, sunt pentru Domnul acea comoară ascunsă, pe care inima Sa o doreşte. 
În duhul, pe munte, pot interveni în părtăşie cu Dumnezeu în favoarea altora. 
Avraam, care s-a gândit mereu la Lot, a întrebat: „Vei nimici Tu şi pe cel drept cu cel rău?“ (Geneza 18:23 ). 
Nu au fost zece oameni drepţi în cetate. Judecata reţinută mult timp a fost executată (Isaia 28:2 ), dar mai întâi Lot a trebuit să iasă, fiind salvat ca prin foc. Îngerii nu au putut face nimic până ce Lot a fost izbăvit de mânia viitoare.

Dumnezeu şi-a adus aminte de Avraam (Geneza 19:29 ), iar trimişii Săi l-au avertizat pe Lot cu privire la caracterul punitiv al însărcinării lor: „Domnul va nimici cetatea“ (Geneza 19:14 ). 
Cu totul altfel au fost înştiinţările frumoase, al căror obiect a fost Avraam, prietenul lui Dumnezeu (Geneza 18:17-19 )! Părtăşia de care se poate bucura un copil ascultător al lui Dumnezeu, îi este complet necunoscută cuiva care stă în atmosfera lumească. Înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de o umblare în credincioşie.

Când un creştin stă în legătură cu lumea, aduce atât sufletului său, cât şi celor care îl înconjoară, cel mai mare prejudiciu. Lot nu era singur în Sodoma, ci împreună cu soţia şi fiicele sale, dintre care unele erau legate prin căsătorie cu locuitorii acelui loc. Îngerii au arătat har şi au oferit salvarea întregii case a lui Lot. Dar când Lot le-a vorbit ginerilor săi, aceştia au crezut că glumeşte. Întreaga sa viaţă îl acuza de minciună. Din nefericire, nu a trăit ca un prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul acelui popor (a se vedea Geneza 23:6 ).

Ce s-ar putea spune despre credincioşii fireşti şi lumeşti, care sunt ocupaţi cu treburile vieţii? Cum ar putea atrage ei atenţia celor din jur că lumea va fi judecată şi că trebuie să se pună sub protecţia sângelui lui Hristos şi să se despartă de rău? Apostolul Pavel, al cărui comportament era determinat de Cuvântul lui Dumnezeu, se recomanda pe sine către orice conştiinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu (2. Corinteni 4:2 ). Aşa stau lucrurile şi la noi?

Pentru Lot a fost greu să-şi părăsească averea, roadele muncii sale, locul său în societate şi, probabil, relaţiile sale (Ezechiel 16:49 ). A ezitat... şi a fost nevoie, să spunem aşa, să fie smulşi - el, soţia şi fiicele sale - din acea cetate. Dumnezeu, de partea Sa, proslăveşte harul şi dragostea Lui. 

Se făcea dimineaţă, o zi ca oricare alta, gândeau oamenii acestui pământ: „mâncau, beau... a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi“ (Luca 17:28, 29 ). „Scapă-ţi viaţa; nu te opri în toată câmpia; scapă la munte“ (Geneza 19:17 ). 
Dar Lot nu a mers în munţi, ci a dorit să locuiască într-o cetate, chiar dacă era mică. El a dorit să păstreze ceva din ceea ce îi era familiar în această lume, chiar şi dacă era foarte puţin. Gândul la o viaţă de credinţă i-a umplut inima de presimţiri întunecoase.
 „Necredinţa priveşte întotdeauna partea credinţei ca lucrul cel mai înspăimântător care poate fi ales; pentru ea, totul este întunecos pe această cale“.

Dumnezeu a împlinit dorinţa lui Lot în ceea ce priveşte Ţoarul. El nu ne obliga să primim o binecuvântare pe care nu o dorim. Dar până la urmă, Lot s-a temut să locuiască şi acolo. 
Pentru a trăi în siguranţă şi fără teamă trebuie să fii în părtăşie cu Dumnezeu. 
Astfel, Lot a locuit într-un mod jalnic într-o peşteră, departe de Avraam şi de Dumnezeul său.

Ce exemplu este viaţa lui Lot, a acestui om drept, care a fost infidel chemării lui Dumnezeu! Nu se găseşte la el nici o urmă de reabilitare, ci, din contră, o cădere care este tot mai clară. Calea sa, care la început părea să fie asemănătoare cu a lui Avraam, a sfârşit altfel. El nu  a luptat lupta cea bună, nu a păstrat credinţa şi a pierdut cununa. 

AL TREILEA DIALOG

 Îți voi urma, Doamne, zice altul, dar întâi îngăduie-mi să rânduiesc cele din casa mea.  La care  Mantuitorul raspunde "Nimeni care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu!  Cu alte cuvinte: Nu te uita inapoi! Cugeta la cele dorite si tinde mereu spre ele! Dar, privind in urma, iti vei pierde puterea de a mai inainta pe drumul dorit si sansele de a nu mai ajunge la destinatie vor creste
Se uita in urma fie cel care a obosit, cautand sa cuantifice cat a lucrat deja, fie cel care este plin de mandria de a fi facut ceva, cutand sa se slaveasca pe sine.

Si, pentru ca tot vorbeam de Lot
femeia lui nu a ascultat de sfatul ingerilor care venisera sa-i salveze de urgia Domnului! 
"S-a uitat inapoi si s-a prefacut in stalp de sare!" 
(Fac.19, 1-30). 

Sa urmezi calea Domnului nu este usor dar nici un alt drum nu are un final atat de minunat!

Cand doi Ingeri ai Domnului au intrat in Sodoma, spre seara, Lot inca sedea la poarta cetatii, asteptand sa-i gaseasca pe straini, pentru a-i ospata si a-i odihni in casa sa. Rugandu-i staruitor, cei doi straini au primit a intra in casa lui. Lot le-a gatit masa. La sfarsitul zilei, locuitorii Sodomei au batut la usa lui Lot si i-au cerut acestuia sa-i scoata din casa pe cei doi straini, spre a-si implini cu ei poftele lor.

Ingerii Domnului au pazit casa lui Lot si i-a lovit cu orbire pe cei intunecati de poftele trupului. In zori, Ingerii l-au indemnat pe Lot sa-si ia sotia si pe cele doua fete si sa fuga din cetate, zicandu-i: "Mantuieste-ti sufletul tau! Sa nu te uiti inapoi, nici sa te opresti in camp, ci fugi in munte, ca sa nu pieri cu ei! (...) 


....................................................................................................

Negocierea ne preocupă minţile încă din zorii copilăriei. Obiceiul de a face schimb, adesea hazliu, cu tot felul de nimicuri, cu amabilităţi, cu convenţii sau cu proprietăţi în toată regula nu ne părăseşte multă vreme după ce figurinele, maşinuţele, timbrele sau orice alte obiecte de mică valoare au dispărut în colbul vremii. 
Trocul inocent de obiecte la număr sau după dimensiuni este destul de repede înlocuit de un schimb veritabil în care valoarea produsului capătă predilecţie. 
Considerentele subiective de natură pur estetică sunt înlocuite, cu timpul, de considerente tot mai obiective de natură economică. Se poate observa că, o dată ce au deprins simţul aprecierii calitative, până şi copiii manifestă deprinderi de negociatori. 
Din păcate, jubilarea care marchează succesul în negocieri se manifestă doar atunci când pentru un obiect de o calitate îndoielnică sau inferioară s-a obţinut unul de valoare superioară. Satisfacţia creşte şi mai mult în momentul în care partenerul conştientizează pierderea. 
Evident, simţământul de justiţie este prezent şi el încă din copilărie şi funcţionează ca arbitru al tuturor alegerilor noastre, însă atunci când nu întâlneşte situaţii favorabile pentru cultivarea sa, moare prematur, cedând supremaţia răutăţii şi indolenţei.

Dacă este să ne instruim în tehnica negocierii cu siguranţă vom găsi manuale de specialitate, care ne vor expune tehnici noi şi vechi, principii şi proceduri elaborate adecvate contextului modern al afacerilor. 
Legalitatea acestora este asigurată de concordanţa cu legile statului, ceea ce înseamnă că există şi sisteme mai puţin scrupuloase care aparţin pieţei negre şi sunt promovate de lumea interlopă. Prin definiţie, creştinul este un om liber şi îndrăgostit. Iubirea de Dumnezeu, însă, îl determină la acte de sacrificiu imposibil de contabilizat, contorizat, sau cronometrat. 
Prin urmare omul de afaceri creştin îşi limitează domeniul afacerilor sale în limitele iubirii de Dumnezeu, adică în limitele comunităţii creştine din care face parte, deoarece pasiunea sa pentru lucrurile eterne se reflectă în opţiunile cotidianului. 
Din această perspectivă, deşi obţinerea profitului cu orice chip şi prin orice mijloace este opţiunea neaoşă a majorităţii, creştinul îşi calibrează opţiunile afacerilor sale funcţie de standardul inspirat de Biblie.

Chiar dacă recunoaşterea calităţii literare a Bibliei a devenit un truism în studiile biblice moderne, este necesar să subliniem faptul că nu găsim în Sfintele Scriptură manuale savante pentru numeroasele domenii de activitate ale omului modern. Principii, însă, putem extrage. Aşa se face că, în privinţa negocierii, ne-am oprit la patriarhul Avraam
Scurta sa biografie, prezentată în capitolele 12-25 din Geneza, se rezumă la câteva episoade esenţiale pentru vocaţia sa de întemeietor al unei naţiuni de oameni temători de Dumnezeu şi credincioşi în promisiunile Sale. 
Interesant de observat că, în calitatea sa de mare proprietar cu peste 300 de angajaţi, Avraam este surprins adesea în postura de negociator. Aşadar vom urmări ipostazele biblice ale lui Avraam ca negociator, extrăgând principii cu valoare perenă.

Prima conjunctură în care Avraam (pe atunci încă Avram) este pus în situaţia de a negocia este oferită de insuficienţa resurselor necesare creşterii animalelor în condiţiile suprapopulării unui areal semideşertic, sărac în resurse. 
Patriarhul sprijinise până în acest moment familia (a se citi business-ul) lui Lot, fiul fratelui său defunct. În ciuda condiţiilor mai puţin prielnice unei afaceri de creştere a animalelor, Avram şi Lot au avut succes. În capitolul 13 din Geneza ni se relatează prima situaţie in care se ridică problema despărţirii familiilor (a se citi intreprinderilor), deoarece autonomia lor nu era suficient de clară pentru îngrijitorii animalelor (a se citi angajaţi), iar exploatarea comună a resurselor din teritoriile neutre producea controverse.

Deşi ar fi avut motive să pretindă o anumită relaţie de subordonare, vasalitate chiar, Avram este partenerul înţelept care înţelege că despărţirea este oportună atunci când resursele sunt insuficiente pentru continuarea dezvoltării a două intreprinderi cu statut juridic distinct. 
În plus, este interesant să observăm că, în ciuda drepturilor acordate de statutul său social (ca unchi adoptiv avea drepturi de părinte asupra lui Lot), Avram este cel care renunţă la dreptul său legitim de a alege primul şi-i oferă lui Lot dreptul de a-şi alege partea de Canaan unde să-şi mute firma. 
Evident, cea mai bună opţiune o reprezenta Câmpia Iordanului şi nu e de mirare că Lot a ales-o! De mirare ar fi fost să nu o fi ales, dar aceasta nu se întâmplă.  Într-o societate unde „dreptul întâiului venit” prevalează, renunţarea la întâietate este o caracteristică rarisimă. În cazul lui Avram, renunţarea sa a fost răsplătită cu promptitudine de Dumnezeu de întărirea promisiunii de a stăpâni tot Canaanul (viitor îndepărtat) şi de privilegiul recuperării familiei lui Lot şi a celorlalţi locuitori ai Câmpiei (recuperarea investiţiilor din Câmpia Iordanului) care ar fi putut deveni proprietate personală (viitor apropiat). Practic, pierderea aparentă a fost recuperată prin Providenţa lui Dumnezeu. A fost, însă, nevoie ca Avraam să-şi exerseze curajul şi credinţa pentru a încuraja dezvoltarea unei afaceri mai mici decât ale sale, oferindu-i avantajele minimale necesare pentru emancipare.
Al doilea caz, finalizat tot cu înnoirea promisiunii de moştenire a întregului Canaan, avansează un conflict mai sever şi mai greu de remediat decât primul, deoarece impune folosirea armelor (Geneza, cap. 14). 
Loialităţi de familie recomandă o misiune foarte riscantă pentru Avram, însă Lot nu putea fi lăsat pe mâna invadatorilor mesopotamieni, care intenţionau să-l ducă sclav departe de Canaan. Ar fi interesant de ştiut cum a reuşit Avram să-şi convingă partenerii canaaniţi a contribui la efortul de război şi cum şi-au organizat atacul-surpriză asupra alianţei mesopotamiene, dar Scriptura tace în această privinţă. Episodul cel mai important, cel puţin din perspectiva Scripturii, îl reprezintă cel care marchează întoarcerea victorioasă a lui Avram în Câmpia Iordanului. Armata coaliţiei iordaniene înfrântă şi refugiată în munte s-a repliat între timp şi i-a ieşit înainte având în frunte un alai preoţesc condus de Malki-Ţedek, regele Salemului şi „preot al Dumnezeului Prea Înalt”. De drept, prada de război aparţinea în întregime lui Avram, însă acesta decide să renunţe la o zecime din tot, oferind-o ca dar preotului-rege Malki-Ţedek. Acest obicei se va păstra în Israel şi va fundamenta teologic principiul zeciuielii la Israelul antic oferit ca dar lui Dumnezeu.

Reîntâlnirea cu regele din Sodoma, deposedat de toate averile sale, evidenţiază un alt principiu de negociere aplicat de Avram, credinciosul lui Dumnezeu. Coaliţia pusă la cale de Avram includea pe trei canaaniţi: Aner, Eşkol şi Mamre. Regele Sodomei îi propune lui Avram, ca plată pentru serviciile sale, să păstreze toate posesiunile restituind doar sufletele (forţa de muncă). Avram refuză, oferindu-se să-i restituie totul, mai puţin prada de război aleasă de aliaţii săi canaaniţi ca plată pentru implicarea lor în conflictul militar. Autorul a ales să ofere şi motivaţia lui Avram deoarece caracterul ei ultimativ a pus capăt negocierilor – Avram nu dorea să aibă pe conştiinţă o îmbogăţire rapidă de pe urma unui eveniment nefericit experimentat de vecinii săi. Această alegere este exemplară şi pune în umbră preocuparea excesivă pentru ruinarea concurenţilor din competiţie demonstrată în afacerile contemporane.
Dacă te preocupă o moralitate de standardul celei împărtăşite de Avram, când concurentul tău din afaceri s-ar confrunta cu eşecul, nu ar trebui să accepţi nici forţa lui de muncă, nici profitul său (singura lui resursă de capitalizare). Evident, ajutorarea competitorului tău nu-ţi garantează succesul şi nici recunoştinţa lui, dar acuza de îmbogăţire din eşecurile altora nu dă linişte sufletească celui ce se teme de Dumnezeu. În această împrejurare, Avram a făcut parte din prada de război aliaţilor săi şi lui Malki-Ţedek; doar pe sine s-a uitat. Dumnezeu, însă, nu l-a uitat. De aceea, abia acum este convins Dumnezeu de dezinteresul lui Avram pentru bogăţie şi încheie legământ cu el (nu se mai putea schimba nimic) conform căruia Canaanul va fi al urmaşilor lui Avram din Sarai (vezi cap. 15).

Ani mai târziu, Avram şi Sarai primesc alte nume – Avraam, respectiv Sara. Experienţa care precede naşterea singurului lor fiu avea să fie de importanţă capitală dar nu pentru ei, ci tot pentru Lot, mai tânărul întreprinzător din familia lor. Cu acest prilej, delegaţia trimisă de Dumnezeu ajunge în căminul lui Avraam anunţând data limită a naşterii moştenitorului lui Avraam (un an) şi
intenţia de a nimici cetăţile din Câmpia Iordanului. 
După cum se anticipa, la aflarea veştii Avraam mijloceşte pentru iordanieni. Mijlocirea lui Avraam trece dincolo de ceea ce principiul „fiecare este responsabil de consecinţele acţiunilor sale” îi dădea dreptul să aştepte. 
De fapt curajul de a cere iertarea iordanienilor în schimbul a cincizeci de „oameni buni” revelează convingerea patriarhului că Dumnezeu este bun şi concordă perfect cu caracterul lui Dumnezeu care dă soare tuturor oamenilor deşi sunt puţini cei care au consideraţie pentru Dătătorul luminii.

Cred că, foarte sugestiv pentru tehnica negocierii în afaceri, ar putea fi măsura cu care Avraam îşi promovează standardul. Prima cifră propusă nu cred că este aleasă la întâmplare – ea ar putea reprezenta numărul maxim la care Avraam aprecia influenţa pozitivă a lui Lot în Sodoma. Iniţial numerele descresc cu câte 5 unităţi (45, 40), ulterior cu câte 10 unităţi (30, 20, 10). Acest fapt demonstrează atât sensibilitate pentru partenerul de negociere cât şi curajul de a continua atunci când sunt obţinute primele succese. 
Cazul acesta nu este suficient de reprezentativ pentru a înţelege cum şi când se încheie negocierea, deoarece după ce se atinge cota de „zece oameni buni” mesagerul divin părăseşte masa negocierilor, lăsându-l pe Avraam să-şi rumege nebănuitul succes. 
Aşadar negocierea porneşte cu o apreciere cât mai exactă a valorii lucrului de negociat descrescând cu 10-20% din valoarea iniţială la fiecare nouă propunere. 
În contextul semitic antic, asemenea licitaţiilor contemporane, nu se mai putea reveni la valoarea iniţială o dată ce o alta a fost acceptată de ambele părţi. Cuvântul poseda o greutate mai mare decât surprinzătoarele răsturnări de situaţii din negocierile particulare. În orice caz, negocierea a reprezentat un proces de descreştere gradată cu valori mai mici la început, contrar stilului balcanic în care părţile pornesc de la două extreme urmând a se întâlni undeva la mijloc, mai aproape de valoare propusă de partea declarată câştigătoare în negociere.

De negociere are parte Avraam şi în finalul vieţii, atunci când căuta obţinerea unui teren de înmormântare pentru Sara. Conjunctura era mai puţin favorabilă, chiar presantă, deoarece necesitatea unui loc de îngropare era stringentă – avea de înhumat trupul iubitei sale soţii Sara (Geneza, cap. 23). Opţiuni existau dar nici una nu s-a dovedit adecvată. Ar fi putut s-o îngroape într-unul din locurile pe unde obişnuia să cantoneze, dar nu avea garanţia că nu ar fi fost exhumată din greşeală. Ar fi putut s-o îngroape într-un mormânt canaanit dar nu ar fi avut acces liber oricând. Probabil că nici una dintre opţiuni nu ar fi fost suficient de onorante pentru soţia sa, motiv pentru care s-a decis să cumpere un teren cu o peşteră pe el
Ca şi în alte instanţe, statutul social câştigat i-a asigurat nişte onoruri speciale, deoarece în virtutea lui are dreptul de a-şi alege singur terenul. Indiferent de proprietarul acestuia (un hitit), Avraam primeşte garanţia că l-ar putea obţine la un preţ acceptat de comun acord de ambele părţi. Singura problemă reală o constituia preţul sau, cu alte cuvinte, cât de mult peste preţul real trebuia să plătească.

Primul gest al proprietarului, după cum era de aşteptat pentru onorarea clientului, a fost de a-i oferi terenul fără recompensă. O dată refuzată oferta şi depăşită bariera convenţională, proprietarul încearcă o altă variantă tot de efect, propunând o sumă normală pentru o tranzacţie de acest tip. Avraam plăteşte fără să comenteze şi fără să negocieze. Proprietatea obţinută astfel devenea prima posesiune a evreilor în Canaan, nici pe departe împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la ţara unde a peregrinat Avraam, dar un început cu un avantaj psihologic extrem de important. 
Comportamentul patriarhului care refuză avantajele obţinute în urma unor negocieri fictive purtate în folosul său este exemplar, cu atât mai alienate de contextul negocierilor moderne cu cât mai străin devine refuzul de a abuza de cei dezavantajaţi
Preocuparea pentru obţinerea de avantaje nemeritate a numeroşi membri ai societăţii noastre atinge apogeul în ceea ce se cunoaşte ca „trafic de influenţă”.

Chiar dacă vine de departe, alienarea pe care o simţim faţă de un om ca Avraam nu se datorează nici caracteristicilor lumii din care acesta provine, nici preocupărilor societăţii sale şi nici soluţiilor găsite la problemele acesteia. 
Mai presus de toate, Avraam este un model pentru contemporaneitate datorită curajului de a fi altfel într-o societate „tembelă” cum a apreciat Şt.A. Doinaş poporul român. Viabilitatea principiilor sale este dincolo de orice dubiu deoarece Avraam însuşi le-a experimentat cu succes. 
Mai rămâne de negociat doar intenţia noastră de a le valorifica autenticitatea. 
57.Şi pe când mergeau ei pe cale, zis-a unul către El: Te voi însoţi, oriunde Te vei duce.
58.Şi i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.
59.Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.
60.Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.
61.Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea.
62.Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.

LUCA 9, 57-62


miercuri, 30 octombrie 2019

DESPRE RELIGIOZITATE, ORIZONTALA ATOTPREZENTEI LUI DUMNEZEU SI VERTICALA PREZENTULUI

"Ortodoxia pune accent, când vorbeşte de religiozitate, pe viaţa creştină trăită după voia lui Dumnezeu şi arătată concret în Iisus Hristos
În conceptul ortodox de religiozitate intră, ca elemente fundamentale, comuniunea omului cu Hristos, trăirea acestei comuniuni şi manifestarea ei. Religiozitatea ortodoxă este o religiozitate hristică, hristoforă în sensul că ea implică din partea creştinului o trăire integrală a lui Hristos.

Dar religiozitatea ortodoxă este nu numai hristocentrică ci şi eclesiologică, în sensul că credinţa şi viaţa creştină trăită autentic sunt cele propovăduite de Biserică. 
Biserica rămâne îndrumătorul nostru către Hristos şi spaţiul în care ne mântuim. 
Credinţa are putere şi devine religiozitate mântuitoare, numai dacă se identifică cu credinţa Bisericii.

O altă notă a religiozităţii ortodoxe este sobornicitatea ei. Creştinul ortodox se simte solidar şi în comuniune cu semenii săi, cu care simte nevoia să trăiască credinţa. Religiozitatea nu priveşte numai pe insul singular, ci pe ins ca membru al comunităţii ecleziale. 
Religiozitatea ortodoxă nu este colectivistă. Religiozitatea ortodoxă este sobornicească. Izvorul acestei sobornicităţi îl constituie însăşi structura sobornicească a Bisericii ca extensiune a vieţii de comuniune a lui Dumnezeu în umanitate.

Şi dacă Duhul Sfânt este cel care influenţează Biserica cu viaţa divină şi pe fiecare credincios în parte, religiozitatea ortodoxă este pnevmatologică, deoarece Duhul este cel care vibrează în noi
Cu puterea Duhului şi în Duhul Sfânt noi mărturisim pe Hristos Domn şi intrăm în comuniune cu El. 
Aspectul hristologic şi penvmatologic al religiozităţii ortodoxe îşi are sursa în adevărul că Tainele Bisericii sunt săvârşite de Hristos în lucrarea Duhului Sfânt.

Religiozitatea nu este o virtute simplă, ea creşte numai prin efortul permanent al voinţei, prin conlucrarea cu harul divin. 
De aceea, religiozitatea implică din partea credinciosului continua purificare de patimi şi creşterea în virtuţi. Credinţa ortodoxă este călăuza sigură a religiozităţii . 

Cel ce urmează învăţătura ortodoxă viază în duhul ei şi trăieşte pe linia unei adevărate şi desăvârşite religiozităţi."

Pr. lect. dr.  Leontin Popescu


"Revelaţia din Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament este traversată, de la cel dintâi cuvânt din Facere până la cel din urmă cuvânt din Apocalipsă, de Orizontala Atotprezenţei lui Dumnezeu
Pe această Orizontală a Atotprezenţei divine , din când în când şi din vreme în vreme, se ridică Verticala Prezentului, prin toate treptele, pragurile sau etapele Revelaţiei dumnezeieşti, prin drepţi, patriarhi, regi, profeţi, prin Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Evanghelişti! 

Verticala Prezentului se fixează pe veci între Alfa şi Omega, din veşnicie în veşnicie, pe Orizontala Atotprezenţei. 

Verticala Prezentului aparţine timpului, pe când Orizontala Atotprezenţei aparţine eternităţii, care transfigurează şi absoarbe toate Verticalele Prezentului descoperite prin sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. 
Orizontala Atotprezenţei lui Dumnezeu este suportul Verticalei Prezentului, iar Verticala Prezentului nu se poate înrădăcina şi nu îşi poate avea temelia decât în Orizontala Atotprezenţei. 

Orizontala Atotprezenţei poate exista şi fără Verticala Prezentului, dar Verticala Prezentului nu poate exista decât prin Orizontala Atotprezenţei. "

Daniil Stoenescu


„Zis-a Domnul: Pentru ce Mă chemați: Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun? 
Oricine vine la Mine și aude cuvintele Mele și le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: Asemenea este unui om care, zidindu-și casă, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe piatră; și, venind apele mari și puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care și-a zidit casa pe pământ, fără temelie, și, izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut și prăbușirea acelei case a fost mare. 
Și după ce a sfârșit toate aceste cuvinte ale Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.” LUCA 6,46-49. 7,1 

marți, 29 octombrie 2019

SA VEZI BARNA DIN OCHIUL TAU...


Da-ne noua, Doamne,  puterea de a intampina cu linişte sufletească tot ce ne va aduce ziua de azi.
D
a-ne intelepciunea de a ne 
supune voii Tale Sfinte.
Povatuieste-ne si ajuta-ne ca toate cate vom auzi si ni se vor intampla in aceasta zi sa putem sa le primim cu suflet linistit si cu credinta ca toate sunt Sfanta voia Ta!



Oare de ce ne este greu sa urmam intocmai invataturile Mantuitorului Hristos? 
Poate pentru ca vorbele Lui dau la lumina toate umbrele firii noastre! Poate pentru ca ne indulcim cu pacatul si ne este greu sa ne desprindem de el...

Azi biserica ne pune in fata, spre meditatie, continuarea discursului Mantuitorului tinut pe Muntele Maslinilor, asa cum l-a prezentat Sf. Evanghelist Luca.

Poate nu este lipsit de interes sa amintesc aici ca Ap. Luca era de loc din  Antiohia Siriei si cunostea atat cultura si limba greceasca cat si pe cele egipteana si  evreiasca, fiind doctor iscusit, dar si pictor! 

Evanghelia sa a fost scrisa in limba greaca si a fost destinata spre invatatura paganilor. Limbajul scrierii sale este unul ales si multi parinti isi sfatuiesc discipolii sa inceapa studierea evangheliilor cu aceasta evanghelie, care, desi este cea mai lunga, este bine scrisa si deosebit de frumoasa, apostolul fiind vadit preocupat de prezenta Duhului Sfant!

Acum, revenind la fragmentul evanghelic de azi, 
evanghelistul expune cuvintele Mantuitorului clare si fara echivoc,  rostite pe Muntele Fericirilor
Iisus expune acolo un indrumar  divin dupa care toti oamenii ar trebui sa-si conduca viata!

Discursul Mantuitorului, adus la cunostinta noastra de Sf Luca (cap.6), continua cu indrumari practice, explicandu-ne si asigurandu-ne ca... tot ceea ce primim de la ceilalti, in gand si in fapta, bine ori rau, este o reflexie, consecinta a ceea ce am fost, a ceea ce suntem in stare sa facem si sa dam! 
Nimic nu ramane nerasplatit - nici binele, nici raul! 
Lumea primeste ce da, in virtutea unui troc de ganduri si fapte lasat de Dumnezeu!

Nu, nu e vorba de vreun blestem! Asa a lasat Domnul, spre sporirea iubirii ca tot ceea ce facem altora... sa ni se  faca noua si, precum judecam sa fim si noi judecati!

De cele mai multe ori - daca nu chiar mereu - cerem altora tocmai ceea ce noi insine nu suntem capabili sa dam. 

In judecarea aspra a aproapelui, persoana noastra este deasupra oricarei judecati!

In demersul duhovnicesc personal, lucrarea ar trebui sa inceapa tocmai cu acceptarea, cu recunoasterea faptului ca nimic din ceea ce fac altii nu este strain de mine. "Căci ce rău n-am săvârșit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu?"

In mod evident, ceea ce gandim rau despre ceilalti este insasi oglindirea capacitatii noastre proprii de a face rau. 
Tot ceea ce ne inchipuim rau despre aproapele nostru este ceea ce stim tocmai din propria noastra traire a raului. 
Cum altfel? Doar "omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele."

In ce lume frumoasa am trai daca fiecare si-ar vedea mai intai propriile sale neputinte, greselile si relele facute cu voie ori fara de voie, cu cuvantul, cu fapta, cu gandul...

De am avea ingaduinta fata de semeni... cata pace ar fi intre noi!



Sa ne propunem, asadar, macar azi, sa urmam exemplul Mantuitorului caci orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său!

Caci nu Domnul ne pedepseste ci noi insine prin ceea ce facem!

„Zis-a Domnul: Nu judecați și nu veți fi judecați; nu osândiți și nu veți fi osândiți; iertați și veți fi iertați; dați și vi se va da; turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura. Și le-a spus și pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus de învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poți să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând tu bârna care este în ochiul tău? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele și nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui.”