VOIA TATALUI

„Zis-a Domnul: Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos diavoli și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” MATEI 7/ 21- 29

Versetele acestea sunt un final conclusiv al cuvantarii de pe munte, cu accent pe punerea in practica a Cuvintelor ascultate.

Domnul vrea să vii să asculţi Cuvântul şi imediat să începi să infaptuiesti ceea ce ai auzit.

Dar noi putem trăi într-un soi de idolatrie - facand chiar lucruri bune, Putem avea o credinţă tintita, astfel încât să mutam munţii, dar ... fara sa iubim. 

Exista oameni care fac minuni, oameni care activeaza in domenii legate de ajutorarea săracilor, a persoanelor handicapate, oameni daruiti in rugaciune dar care nu iubesc, adica nu simt acea iubire care apoi se traduce in fapta, implinind real voia Tatălui, adică Cuvântul Domnului!

Miezul Cuvantarii de pe munte este iubirea!

Caci voia lui Dumnezeu e iubirea faţă de Tatăl şi faţă de semeni şi nu minunile, exorcismele ori profeţiile, nici chiar rugăciunea seaca şi nici credinţa singură!

Acea iubire care te conduce să faci voia lui Dumnezeu, prin iubirea faţă de Tatăl şi faţă de ceilalti, iubire care apoi devine viaţă concretă.

Toata religiozitatea – chiar şi cea mai sublima – nu are nici o valoare precum se spune în Ev. lui Mt. 7,12: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii”. 

Dacă nu respecţi acest îndemn, poţi face chiar toate minunile din lume în numele lui Iisus, poţi să te rogi şi să ai o credinţă cu care să muţi munţii ...  căci Domnul nu te cunoaşte.

Pericopa cuprinde o metafora prin care se descrie judecata privită din partea Domnului care ne recunoaşte sau nu, în funcţie de felul in care reusim sau nu sa împlinim Cuvântul Său. 

Pentru Matei, „a face” înseamnă a implini Cuvântul… Doar acest fapt arată că ai credinţă. Cine crede cu adevărat in Dumnezeu, rodeste in Duh !

A face, a implini Cuvântul lui Iisus, care e Fiul lui Dumnezeu, ma transforma si pe mine in fiul Sau. De aceea, Cuvântul mântuie!… Chiar dacă noi am face, am realiza toate celelalte cuvinte bune din lume, dar nu am împlini Cuvântul Său, n-am putea fi fii!

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

„Doamne, Doamne” este chemarea liturgică a rugăciunii care exprimă credinţa că Iisus este Domnul. Este esenţa credinţei creştine! Doamne, Kirios, adică Dumnezeu. 

Iisus e Domnul meu dar… câţi Domni am în viaţa mea? 

Domnul este începutul şi sfârşitul, alpha si omega! 

Deci, este Iisus începutul şi sfârşitul, împlinirea vieţii mele, sau spun doar aşa… „Doamne, Doamne”? A nu iubi, a nu face gesturi, fapte de iubire înseamnă doar ca strigandu-L nu fac decat sa iau Numele Sau in desert!

Nu e suficient să spunem „Doamne, Doamne” pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Nu e suficientă nici credinţa! „Şi dracii cred, dar se cutremură”, spune Iacob. Ceea ce ne permite să intrăm în Împărăţie este iubirea! Iubirea ne determină să-L punem pe El ca început şi sfârşit  al vieţii noastre pământeşti.

Aşadar, pentru a intra în Împărăţia cerurilor, nu sunt suficiente nici rugăciunea şi nici credinţa, chiar dacă sunt corecte, ci trebuie să facem voia Tatălui care e în cer. Acest adevăr îl spunem în Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta”.

Voia Tatălui este să-i iubim pe oamenii de alaturi de noi, chiar daca ei ne fac rau! 

Iubirea inseamna  "a face"; iubirea este un sentiment care apoi dictează viaţa ta concretă şi se exprimă prin ceea ce faci si prin ceea ce spui! 

Voia Domnului e iubirea. Iubirea nu se face cu vorbe in vant ci cu fapte! Adesea noi judecam greşit iubirea lui Dumnezeu!A face totul in afara iubirii înseamnă a-I batjocori  iubirea Lui, folosind-o ca pe un paravan pentru răutatea noastră. Înseamnă ca nu luăm în serios adevărul că Dumnezeu e iubire… 

Iubirea trebuie... iubită. A ne gasi scuze pentru deviatiile noastre de la aceasta porunca inseamna anularea mantuirii!

Doar iubirea ne organizează viaţa. Cu alte cuvinte, viaţa noastră exprimă această iubire în mod concret, prin gesturi, prin acţiuni. 

Si acest lucru înseamnă să facem voia Tatălui.

Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea

„În vremea aceea, venind Iisus în părțile Cezareei lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii spun că ești Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții, Ieremia sau unul dintre proroci. Atunci Iisus le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt Eu? Răspunzând, Simon-Petru a zis: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: 

Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile Împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.”  MATEI 16:13-18

Evanghelia zilei de astazi, zi de praznic, contine in ea promisiunea facuta Sf. Ap Petru de catre Mantuitorul Hristos, în timpul vieții sale pământești, prin care i-a fagaduit lui „Cheile Împărăției Cerurilor”.

Evenimentul s-a petrecut în timpul unei conversatii purtate cu apostolii Sai: „Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci. Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 13-16). 

Pentru această hotărâta si esentiala mărturisire, Mântuitorul îl fericește pe Sf. Apostol, zicându-i: „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). 

Ca răsplată, pentru mărturisirea spontana si plina de adevar, pe care apostolul Simon (Petru), a făcut-o cel dintâi, Mântuitorul i-a zis: 
„... tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da ție cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 18-19).

Prin urmare, când Mântuitorul i-a dat Sfântului Apostol Petru cheile imparatiei,  l-a împuternicit pe acesta să lege și să dezlege păcatele oamenilor: „și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 19).

Petru este, in simplitatea lui, un personaj complex.

Cateva versete mai departe, dupa ce i se revelase adevarul - Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. -  cand Mantuitorul le spune ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.( 16,21), Petru Ii va spune: 
" Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta." (16, 22). 

Si, cu  acest prilej, "El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor"

Evenimentele care aveau sa se succeada - de la impetuoasa declaratie a lui Petru, facuta in timpul Cinei celei de Taina, cum că, daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda, trecand prin proorocita intreita lepadare de Invatatorul sau, la plansul si pocainta sa ulterioara, pana la restaurarea sa, petrecuta la aratarea Mantuitorului, de la Marea Tiberiadei  - ni-l vor infatisa pe Petru ca fiind apostolul cu firea cea mai nestapanita!

Dincolo de toate  contrarietatile posibile, trebuie să preamărim mărturisirea hotărâtoare a dumnezeirii lui Iisus Hristos pe care Apostolul Petru a facut-o!
Petru avea o natura vulcanica insotita totusi de o anume tandrete. Era un om devotat, desi framantat de atacurile satanei, si avea o credinta bruta, de piatra, dar curata, credinta care avea sa fie modelata tocmai de caderile sale!

Din contextul Scripturii, intelegem insa si faptul că Mântuitorul a făgăduit puterea legarii si dezlegarii de pacate, nu doar lui Petru ci tuturor Apostolilor! 

Aceasta se va întâmpla la doar câteva zile dupa mărturisirea marelui Apostol, cand Mantuitorul se adreseaza tuturor apostolilor:
„oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Mt. 18, 18). 

„Împărăția Cerurilor”  este „împărăția darului” sau Biserica
pe care Mântuitorul a făgăduit că o va zidi pe piatra credinței și a mărturisirii lui Petru.

După un obicei stravechi, cunoscut atat la evrei cat si la mai toate popoarele, înmânarea cheilor înseamna încredințarea stapanirii asupra unei case  sau asupra unei averii (Is. 22, 22; Apoc. 3, 7).

Cuvintele Mântuitorului: „și-ți voi, da ție cheile Împărăției Cerului”, trebuie înțelese tocmai prin prizma semnificatiei stravechi a acestui gest; astfel, Sfântului Apostol Petru i s-a dat puterea de a închide și a deschide intrarea în această împărăție, adica de a primi în sânul Bisericii sau de a îndepărta de la ea, de a lega și de a dezlega păcatele oamenilor. 

Pentru că poate să fie membru al Bisericii numai acela care, prin pocăință, va primi iertarea păcatelor, iertare acordata de Dumnezeu prin slujitorii Bisericii. 

In cheile imparatiei, daruite Sf. Ap. Petru, rezida simbolul stăpânirii bisericești, care are împuternicire de la Domnul nostru Iisus Hristos să lege și să dezlege, să ierte sau să nu ierte, să deschidă sau să închida intrarea în Sfant lacasul ei (Mt. 18, 17).

„Biserica leagă, și Biserica dezleagă, cum spune Fericitul Augustin . Caci Biserica, întemeiată pe piatra cea din capul unghiului, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. II, 20), leagă și dezleagă!

Să se înfricoșeze deci și cei legați și cei dezlegați; cei dezlegați să nu cadă iar sub aceeași osândă, iar cei legați să nu rămână în aceeași stare pentru totdeauna, având în vedere, că în afară de Biserică nu se poate primi dezlegare”.

 MATEI 16:13-18

"A fi demn de Dumnezeu"

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea ­Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. 

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? 

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi. 

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

"A fi demn de Dumnezeu" este un tel!

Scopul vieții noastre, împlinirea vieții noastre, constă în a-L recunoaște pe Domnul in toti si in toate! Mantuitorul, si spune ca... tot (ce) "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut"!

Cine-L recunoaște prezent pe Iisus în oameni împlinește voia Domnului. A reusi sa vedem aceasta inseamnă a intelege ca fiecare este un fiu al lui Dumnezeu și frate cu mine. 

Pericopa ne sugereaza ca Dumnezeu nu ne judecă, ca El nu judecă pe nimeni. Noi suntem cei care facem judecata și-L judecăm pe Dumnezeu! Iisus ne spune ca Judecata lui Dumnezeu consta in a-L primi sau nu, in a crede in El sau nu, in a iubi sau nu! 

Parcurgand aceasta pericopa intelegem ca a fi demn de Dumnezeu, este o chestiune de iubire, ca asta inseamna a iubi!

Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. 

De ce oare Iisus vorbeste astfel, El care reprezinta perfectiunea divina adusa in carnea unui om, El iubirea jertfelnica?

Textul Evangheliei a fost scris in limba greaca si, daca in alte limbi cuvantul iubire este singular si de aceea defineste o arie larga de stari, limba greaca , foarte precisa in sensuri, foloseste patru cuvinte pentru a desemna iubirea - eros, philia, storghi si agape - fiecare avand un inteles bine definit!

Eros se refera la iubire senzuală, cea indusa de  simţuri  şi emoţii, e iubirea  legata de atractia fizica... iar ceea ce simti este o stare care nu are nimic de-a face cu logica ci doar cu simturile.

Philia  defineste sentimentul de dragoste iscat atunci cand iti place cineva, cand admiri o persoana; cand ai  admiraţie faţă de cineva pe care il socotesti demn. Insa acelas cuvant defineste si admiratia pentru o opera, iubirea pentru o personalitate, pentru rude indepartate, pentru frumos. 

Acest tip de iubire este rezultatul gandirii personale caci, inainte de a nutri dragostea, cantaresti in minte daca persoana (sau lucrul) 

respectiv(a) merita sau nu sentimentele tale. Cuvantul philia l-am putea traduce corect in romaneste prin prietenie. Intr-o prietenie faci bine fără să ți se ceară și fara sa astepti nici laude nici ceva in schimb. 

Storghi desemneaza dragostea familiala, a părintilor față de copii, a copiilor pentru părinți, dragostea intre frati dar si simpatia fata de colegii de serviciu, de facultate etc.

Dar aceasta forma de iubire, contrar primei noastre reactii, nu exprima capacitatea maxima a omului de a iubi, si asta deoarece viata face ca ea sa nu ramana stabilă caci parintii mor, conflictele familiale pot schimba registrul sentimentelor - frații pot ajunge sa se urasca intre ei in urma unor conflicte, rigiditatea parintilor, uneori chiar violenta lor, afecteaza sentimentele copiilor dupa cum 

neascultarea copiilor poate invenina sufletul parintilor; prieteniile se destrama- schimbi serviciul si colegii si relatiile se racesc, etc.

Agape ramane un cuvânt explicit care defineste iubirea perfecta,

iubirea gata de sacrificiu, iubirea fara margini si necondiţionată. 

si tocmai prin acest cuvant se defineste iubirea crestina, animata de aceea dorita arzatoare de Dumnezeu!

Acest tip de iubire stă in voinţă omului fiind o decizie, o optiune intima si personala!

Iubirea cuprinsa de semantica lui agape este dragostea raționala, care este indusa in primul rand de calitatile celui iubit. 

Ea se naste  din convingerea ca cel iubit e cel care merita iubirea deplina.

Sentimentele noastre de iubire penduleaza mereu intre eros si agape!
Erosul e neliniste si framantare, agape e seninatate in nesfarsita bucurie a daruirii. 

Dragostre definita de eros este egocentrica, se are in vedere numai  sinele si nu se uita, in timp ce agape este altruista, nu se are in vedere pe sine si se uita pe sine!

Erosul cauta numai binele propriu, agape insa nu urmareste nici un folos, fiind o iubire cu totul dezinte­resata.

Asadar nu poate fi nici o neclaritate in textul biblic, chiar daca multi vor considera ca dragostea pentru copilul lor, de exemplu, bate de departe orice alt sentiment de iubire! 
Din nefericire toate celelalte forme de iubire, in afara celei definite de agape, se uzeaza! Viata ne da multe exemple de rupturi grave si definitive chiar si intre parinti si copii. 

Apoi, moartea este cea care tempereaza orice traire sentimentala, cat de mare ar fi ea. 

Exista deci, incontestabil, o ierarhie a iubirii si in piramida aceasta in locul cel de sus sta Dumnezeu. 

Devalmasia sentimentala adusa de confuzia trairilor nu face decat sa ne tulbure mintea si sufletele, impingandu-ne spre un dramatic esec sentimental, o deraiere de la randuiala fireasca a firii.

Intelegand insa asta, invatam sa iubim cum se cuvine, dand fiecaruia din sufletul nostru sentimentele corespunzatoare!

Iubirea desavarsita trebuie sa fie scopul vietii noastre lumesti, idealul nostru! La acest tip de iubire trebuie sa aspiram doar in raport cu Dumnezeu. 

Iubind un om mai mult decat pe Dumnezeu, chiar daca este vorba de copilul tau, traim deceptia care insoteste nemijlocit sentimentele de dragoste interumane. Ea va fi cu atat mai mare cu cat am iubit mai mult. 
Singurul care nu deceptioneaza, care nu dispare, care ne ramane alaturi, este Dumnezeu! 

Chiar daca, in focul revoltei interioare, nu vrem sa recunoastem, adevarul ni se reveleaza pas cu pas!

Acesta este mesajul Mantuitorului : sa-L iubim mai presus de fiinta noastra! 

Desigur, este un demers dificil dar nu imposibil!

FERICIREA

„În vremea aceea a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. Și s-a dus vestea despre El în toată Siria și aduceau la El pe toți cei ce se aflau în suferințe, fiind cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri, pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi, și El îi vindeca. 

Și mulțimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan. 

Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte și, așezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Și, deschizându-Și gura, îi învăța, zicând:

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. 

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. 

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. 

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. 

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor. 

Fericiți veți fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe prorocii cei dinainte de voi. 

Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni.” MATEI 4:23-25; 5: 1-13

Cap. al V-lea al Evangheliei după Matei contine primul discurs al lui Iisus, unul din cele cinci expuse iu aceasta Evanghelie!

In aceasta cuvantare, cuvantarea de pe Munte, Iisus da raspuns unei dileme umane: unde este fericirea, ce este, de fapt, fericirea?

De am fi capabili sa nu ne lasam corupti de cele ale lumii si sa facem ce ne spune El... am fi fericiti si in momentele in care ajungem sa traim marile nefericiri!

Crestinismul are propria sa teorie cu privire la fericirire, 

cultivand cele trei virtuti cardinale: credinta, speranta si iubirea, asezand suferinta la loc de cinste. 

Un crestin creste spiritual atunci cand sufera, credinta

avand puterea de a transfigura realitatea. 

Omul care crede poate trece dincolo de chin - traind fericirea mistica. 

Saltul produs in momentul suferintei se face, pentru un crestin, prin unul dintre acesti trei vectori pomeniti mai sus. 

Suferinta deschide ochii mintii, permitandu-i sa intrezareasca fericirea.

Speranta, in promisiunile lui Dumnezeu, este odgonul de care ne prindem spre a iesi din abis, este convingerea ca dincolo... e mereu Cineva care ne iubeste si e Ceva care ne salveaza.

In cautarea fericirii, iubirea este esentiala ! 

Iubirea pentru  aproape este cheia gasirii unei fericiri in care credinta da putere spre explorarea capacitatii de a iubi.

Omul a fost facut sa fie nemuritor si sa traiasca fericit in Imparatia fara de sfarsit a lui Dumnezeu. 

Caderea omului, prin neascultare, i-a adus moartea si pedeapsa de a manca paine castigata prin sudoarea fruntii, dar amintirea nemuririi sale si dorul de ea, precum si 

vocatia fericirii cu care este inzestrat, nu i le-a luat nimeni, el avand sansa mantuirii si putinta de a trai fericirea deplina in imparatia lui Dumnezeu, gratie sacrificiului hristic! 

Desigur fiecare isi cauta singur fericirea si, daca nu e capabil sa o gasesca, o fabrica din lucrurile pe care le are la indemana, sorogatul oferit de lume, mintindu-se ca a gasit acel "ceva", dupa care sufletul lui tanjeste si va tanji pana  la moarte. 

Cautarea de Dumnezeu, este sinonima cautarii fericirii, si ea,  chiar si nemarturisita ori nestiuta, exista in fiecare!

Blaise Pascal se intreba retoric :

"Ce ne îndeamnă la această sete eternă (de fericire) şi la această neputinţă(de a o gasi), dacă nu faptul că a existat cândva în om o fericire adevărată, din care nu-i mai rămâne acum decât semnul şi urma goasă pe care el încearcă s-o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l obţine de la lucrurile prezente, dar care sunt toate incapabile să i-l dea, pentru că această prăpastie nesfârşită nu poate fi umplută decât de un lucru infinit şi imuabil, adică de Dumnezeu însuşi."

Dreptul de pomenire Bartolomeu Anania ne indemna sa observam ca, in insiruirea Sa privind plinirea fericirilor, in şapte dintre afirmatiile Mantuitorului, verbul  se află la viitor, in timp ce in doua - prima si cea de-a opta - verbul este la timpul prezent !

În aceste ultime doua cazuri este vorba tocmai despre Insăşi Impărăţia cerurilor!

Coroborand aceasta constatare cu raspunsul Domnului, dat celor care voiau sa stie cand va veni ceea ce era de aşteptat  - Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru! - reiese clar faptul ca Imparatia lui Dumnezeu a şi venit!
Ea a venit odată cu Iisus Hristos şi s'a constituit odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat fiinţă Biserica lui Hristos, ca expresie văzută a Împărăţiei lui Dumnezeu!

Imparatia lui Dumnezeu se salasluieste in noi prin sporirea credinţei şi inmultirea faptelor bune.

"Aici şi acum, pe pământ, împărăţia se cucereşte; dincolo şi atunci, se moşteneşte. 

Aici şi acum, ea creşte în timp; dincolo şi atunci, va fi desăvârşita şi veşnică. Acum şi aici, ea este Biserica; dincolo şi atunci, ea va fi, pur şi simplu, Împărăţia." 

Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției 

FARMECUL RUSALIILOR

In amintirile mele - pe care mi le descopar ca pe ceva de mare pret, lucrul acela ce-l tii ascuns dar pe care simti nevoia sa-l privesti din cand in cand - Rusaliile sunt un punct luminos!

Bunica trata sarbatoarea asta intocmai zilei de Pasti si, ca si in ziua Invierii Domnului, de Rusalii trebuia sa fim toti impreuna! 

Familia se reunea si bunicul, asezat in capul mesei, dadea semnalul ca putem manca, dupa ce bunica incheia rugaciunea. Nimeni nu ar fi indraznit sa puna mana pe lingura inainte ca el sa faca asta!

Tata si bunicii s-au dus la Domnul, sora mea s-a casatorit si ea, in timp ce eu, cu ai mei si cu mama, am incercat sa ducem traditia intr-un fel ceva mai ... modern, dar la fel de important.

Sotul meu nu avea obiceiuri patriarhale, cu toate eforturile mele de a-i da puterea si respectul unui sef, iar mama... nici ea nu avea veleitati de matroana!

Timpurile se schimbasera dar traditia de a ne reuni a ramas aceeasi.

Cand ne-am mutat in Ardeal, sarbatorile religioase isi strigau, pe strazile pustii forta comunitatii in comuniune!

Localurile erau goale in astfel de zile, strazile asemenea si nimeni nu ramanea departe de familie! Chiar si cei singuri erau invitati in cate o familie de prieteni ori cunoscuti!

Sunt plecata de 16 ani... dar banuiesc ca acolo lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, societatea ardeleana fiind una traditional-conservatoare!

Apostolul Luca ne vorbeste despre puterea pe care ne-o aduce Duhul Sfant.  

"Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (Fapte 2, 1-4)

"Focul, in chipul caruia Si-a facut aparitia Duhul Sfant, nu era unul natural si din acest motiv Scriptura vorbeste de limbi ca de foc si nu limbi de foc. E importanta aceasta precizare pentru ca exista o diferenta majora intre lumina dumnezeirii si lumina focului. Lumina dumnezeiasca fiind necreata nu sufera schimbari si alterari, precum cea a focului. Iar daca lumina focului este cand mai putin intensa, cand intensa, in functie de foc, lumina dumnezeiasca fiind necreata, nu i-a luminat pe Apostoli progresiv." *

Insa in relatare se omite cuvantul "Apostoli", ceea ce ne duce cu gandul ca "in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). 

Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma chiar ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului!"*

"Faptul ca limbile apar impartite, denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. 

Acest Duh sfinteste asadar pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoanele aflate in comuniune sau pentru comuniune."*

De aceea nu trebuie sa fim niciodata singuri intr-o astfel de zi si nici plecati in vacante, departe de familie!

Mini-vacantele astea sunt pentru a ne reuni, pentru a reinnoda firele rupte sau uzate de fel si fel de intamplari ale relatiilor dintre noi, pentru a ne incarca cu puterea Duhului lui Hristos care se pogoara peste cei aflati impreuna.

Sa ne cautam, sa ne adunam, sa petrecem impreuna in astfel de zile cand e necesar sa fim in comuniune cu ai nostri si cu Hristos, nelasand sa ni se piarda traditia, oricat de risipiti am fi!

Sarbatoare frumoasa impreuna!

LA CINCIZECIME

 

Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. 

Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. 

Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? 

Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau ­să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: 

De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. 

Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? 

Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! 

A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? 

Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. 

Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: 

Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Cincizecimea - Rusaliile, ar trebui să fie socotita ca cea mai importantă sărbătoare creştină!

 

Din Fapte 2, 1-4, aflăm că, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra membrilor Bisericii primare, adunaţi "toţi împreună în acelaşi loc", împlinind vechea profeţie a lui Ioil despre generalizarea instituţiei profetice pentru toţi oamenii, atunci când Dumnezeu va vărsa Duhul Lui peste tot trupul. 

Dacă noi cunoaştem darurile pe care ni le da Dumnezeu prin Duhul, si dacă, nimeni nu poate să-L recunoască pe Hristos drept Domn "decât în Duhul Sfânt", înseamnă  ca primirea Duhului este calea spre Hristos şi patrunderea in taina Sa.
Caci "dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui"! (Romani 8, 9).

Tot prin Duhul lui Dumnezeu omul se poate apropia si de Dumnezeu Tatăl - Sfântul Pavel vede în primirea Duhului condiţia adresării către Dumnezeu cu apelativul "Tată": 

"Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! / Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 15-16).

Fără Duhul lui Dumnezeu eu nu pot deveni fiul Sau şi nici nu pot înţelege ceva din creştinism. 

Pentru omul lumii, Tainele Bisericii par absurde, chiar nebunie: "Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă" (1 Cor. 2, 14).

Biserica s-a format deci după ce Duhul a fost revărsat la Cincizecime, atunci când acei pescari, care pana atunci statusera inchisi în casă de frica iudeilor, au ieşit la propovăduire, devenind pescari de oameni.

Importanţa Cincizecimii, ca sărbătoare a Bisericii, este umbrită pierderea din vedere a faptului ca un creştin este purtător de Duh. 

Definiţia biblică a creştinului este aceea de "templu al Duhului Sfânt"! ("Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (1 Cor. 3, 16; cf. şi 6, 19).
Sfântul Pavel ne mângâie spunandu-ne ca, deşi nu conştientizăm primirea Duhului, ne-am învrednicit deja de ea ("aţi primit Duhul înfierii", (Rom. 8, 15); "n-am primit deci duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu" (1 Cor. 2, 12)! 

Duhul nu este deci doar făgăduit, ci trimis şi primit de fiecare dintre noi!

După Înălţarea lui Hristos,  (Fapte 2), primirea Duhului a fost  asociata cu Botezul, despre care Evangheliile mărturisesc că se săvârşeşte cu Duhul (cf. Mc. 1, 8; Mat. 3, 11). 

De altfel, Cincizecimea devine un Botez al Bisericii cu Duhul, după cum le făgăduieşte Hristos Apostolilor în Fapte 1, 5: "Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile". 

Si, după Cincizecime, Apostolii şi ucenicii rămân "plini de Duhul Sfânt". 

Cincizecimea a însemnat şi o vindecare a ranii produse în umanitate de Turnul Babel (Babilon). 

Dacă, prin setea de "nume mare", de fala si marire, oamenii au ajuns să fie împrăştiaţi pe faţa pământului, iar limbile să le fie amestecate (Facere 11, 1-9), prin Cincizecime toata aceasta prapastie se unifică iarăşi, Apostolii, deşi galileeni, putând să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 4), iar ascultătorii putând să-i audă, fiecare vorbind în limba lui (v. 6)!

Prin această unitate în diversitate oare nu se poate ajunge chiar la limba ingerilor, de care vorbeşte Sf. Pavel în 1 Cor. 13, 1, limba

diferita de orice altă limbă, pe care omul, dacă ajunge să o audă, se poate ridica pana la "ascultarea" liniştii cu care Tatăl vorbeste cu Fiul!

Astfel, risipirea produsa la Babel, avea să se vindece prin binecuvântare, fapt subliniat de Sfântul Pavel în Gal. 3, 14: 

"Prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim, prin credinţă, făgăduinţa Duhului". 

Făgăduinţa facuta de Tatal patriarhului Avraam se identifică, în ultimă instanţă, chiar cu primirea Duhului Sfânt!

"Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Fac. 12, 2-3).

Făgăduinţa aceea rămăsese însă în aşteptare (Evr. 10, 1).

Astfel, Cincizecimea nu este doar vindecarea învălmăşelii produse la Turnul Babel ci împlinirea făgăduinţei binecuvântării lui Avraam, făcută pentru toate popoarele!

Dupa cum am spus anterior, primirea Duhului s-a realizat deja pentru Biserica întreagă la Cincizecime. 

Există însă şi o Cincizecime particulară, a fiecăruia dintre noi. 

Deşi poate nu conştientizăm, nici noi nu suntem străini de primirea Duhului.

În Noul Testament, oamenii primesc Duhul lui Dumnezeu în contextul Botezului, atât înainte (cf. Fapte 10, 47), cât mai ales după, prin ritualul punerii mâinilor (cf. Fapte 8, 15-19; 19, 6). 

Putem deci considera că, în calitate de creştini, participăm deja la marea Taină eclesială şi suntem înnoiţi prin viaţa în Hristos.

Pe de altă parte, primirea Duhului se repetă la fiecare Liturghie, ca o reactualizare a Tainei de început a Bisericii. 

Preotul Îl roagă pe Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt "peste noi TOTI", chiar înainte de a menţiona trimiterea peste Sfintele Daruri, ceea ce însemna că doar înnoiţi prin primirea continuă a Duhului ne putem împărtăşi de Taina lui Hristos,  de Sfânta Euharistie!

IUBIREA JERTFELNICA - RESTAURAREA LUI PETRU

„În vremea aceea S‑a arătat Iisus ucenicilor Săi, după ce a înviat din morți, și a zis lui Simon‑Petru: 

Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? 

El I‑a răspuns: 

Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc. 

Zis‑a lui: Paște mielușeii Mei! Iisus i‑a zis iarăși, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești? El I‑a zis: 

Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc. Zis‑a Iisus lui: Păstorește oile Mele! Iisus i‑a zis a treia oară: 

Simone, fiul lui Iona, Mă iubești? Petru s‑a întristat că i‑a zis a treia oară: Mă iubești? și I‑a zis: Doamne, Tu știi toate. Tu știi că Te iubesc. Iisus i‑a zis: Paște oile Mele! 

Adevărat, adevărat zic ție: Când erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești. Iar aceasta a zis‑o însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi Petru pe Dumnezeu. Și, spunând aceasta, i‑a zis: Urmează Mie! 

Dar, întorcându‑se, Petru a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care‑l iubea Iisus, acela care la Cină s‑a rezemat de pieptul Lui și I‑a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde? Pe acesta, deci, văzându‑l, Petru a zis lui Iisus: Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla? Zis‑a Iisus lui: 

Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie! 

De aceea a ieșit cuvântul acesta între frați, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus nu i‑a spus că nu va muri, ci: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Acesta este ucenicul care mărturisește despre acestea și care a scris acestea, și știm că mărturia lui este adevărată. 

Dar sunt și alte multe lucruri pe care le‑a făcut Iisus și care, dacă s‑ar fi scris cu de‑amănuntul, socotesc că lumea aceasta n‑ar cuprinde cărțile ce s‑ar fi scris. Amin.” IOAN 21, 15-25

Pericopa evanghelica de astazi - Ioan 21, 15-25 - este una dintre preferatele mele!
De fapt, intreg capitolul 21 al Evangheliei dupa Ioan m-a cucerit intr-atat incat i-am acordat o atentie deosebita, motiv pentru care am si republicat de-a lungul anilor comentarii legate de el.
Astazi m-am gandit sa public spicuiri dintr-un text al  pr. Gheorghe Calciu,  idei extrase dintr-o analiza a parintelui cu privire la... 

            aratarile Mantuitorului dupa Inviere.

Despre aratarile de dupa Inviere am scris si eu o serie de 5 episoade, fiecare din aceste aparitii confirmand realitatea revenirii la viata a Mantuitorului si nu numai.

Textul de mai jos este atat de frumos incat orice as fi scris eu azi ... ar fi fost doar sa ma repet, eu fiind atrasa de taina iubirii jertfelnice, idee  care m-a fascinat studiind aceasta pericopa!

Ca sa intram cu adevarat in admosfera acelui moment special, petrecut pe malul Tiberiadei,  trebuie sa parcurgem si versetele care preced pericopa citita astazi, ceea ce comentariul parintelui si face! Iata:

"Arătarea lui Iisus unora dintre ucenicii Săi la Marea Tiberiadei, când a avut loc cel de al doilea pescuit bogat, este de o frumuseţe mistică inegalabilă şi de o semnificaţie ascunsă la fel de tulburătoare.

Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacob şi Ioan şi încă doi, nenumiţi, s’au dus să pescuiască pe Marea Galileii, dar în noaptea aceea nu au prins nimic!

Incepea să se crape de ziuă, era o linişte nefirească, marea, de obicei tulburată, se întindea ca o apă moartă, stravezie şi luminată de stele încât îi puteai număra pietrele de pe fund. Barca se îndrepta încet spre ţărm. Deodată acolo, pe mal, a apărut un om. Acesta i-a întrebat: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?
Ei au răspuns că nu. Fără vreo explicaţie, omul de pe ţărm le-a spus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei.

Au aruncat mreaja şi îndată aceasta s’a umplut de peşti, de parcă toate pietrele de pe fund s’ar fi prefăcut în peşti.

Sf. Evanghelist Ioan stătea lângă Sf. Apostol Petru. Privea intens spre bărbatul de pe ţărm şi i-a şoptit lui Petru: 

Domnul este! (In. 21:7).

Petru era dezbrăcat până la brâu. Auzind că este Domnul, şi-a îmbrăcat haina şi s’a încins aruncându-se în apă şi venind înnot la Invăţător. După aceea, vin şi ucenicii cu corabia, o trag la ţărm şi aleargă la Iisus, căci aflaseră de la Ioan cine era bărbatul care le cerea mâncare.

Când au ajuns la El, au găsit foc aprins şi jeratec, peşte pus deasupra şi pâine. Iisus văzuse graba lor şi le atrage atenţia:
Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.
Petru a mers la corabie, a tras mreaja plină la mal, cu 153 de peşti mari, cu mult peste rezistenţa mrejei care, totuşi, nu s’a rupt.

S’au întors la foc, pentru că Iisus i-a îndemnat: 

Veniţi de prânziţi!

Au venit în tăcere şi nici unul nu a îndrăznit să-L întrebe: Tu cine eşti? Toţi ştiau că este Domnul!

Iisus S’a apropiat, a luat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o. 
De asemenea şi peştele.

Interesant este faptul că ucenicii au ascultat de Iisus, înainte de a-L fi recunoscut şi au aruncat mreaja în dreapta corăbiei la îndemnul Lui.  Apa marii Galilei e absolut limpede, încât poti vedea  peştii mişcându-se şi chiar pietrele pe fund. Dacă în timpul nopţii, când întunericul făcea oarecum invizibilă mreaja, Apostolii nu prinseseră nimic, un pescar versat îşi putea da seama imediat că în zori, la răsăritul soarelui, nu era nici o speranţă de prins vreun peşte. Totuşi, au ascultat de El fără ezitare.

Sunt convins că, în mintea lor, a fost un declic neconştientizat, poate, amintind-şi când, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, după ţinerea predicii de pe lac, (Lc. 5) să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi acesta a protestat: Invăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n’am prins nimic. Dar, după vorba ta, voi arunca mreaja.

Si minunea s’a petrecut. Petru a ascultat instinctiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat prin dragostea temeinică prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut şi i-a spus lui Petru.

Petru avea firea năvalnică pe care i-am văzut-o, în special, în timpul patimilor: La Cina de Taină, declară în faţa Domnului şi a Apostolilor că, daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda.
Iisus îl domoleşte prevenindu-l că, înainte de a cânta cocoşul, Petru se va lepăda de El de trei ori. 

Intr’adevăr Petru s’a lepădat de Domnul de trei ori:
prima dată prin simplă negaţie, a doua oară prin jurământ, a treia oară prin blestem. A cântat cocoşul, el şi-a adus aminte de mustrarea Domnului şi a plâns pocăindu-se.

In altă împrejurare, când Iisus a venit la Apostoli aflati în corabie, mergând pe apă, Petru I-a strigat: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! (Mt. 14:29)
Iisus i-a poruncit şi el a coborît imediat din corabie şi a început să meargă pe apă, dar i s’a făcut frică şi a strigat cu spaimă să-l scape. Iisus l-a apucat de mână mustrându-l dojenitor: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit.

Toate aceste întâmplări legate de Petru, este bine ca cititorul să le reţină, pentru că ele ne vor servi ca argumente în partea a doua a eseului nostru despre arătarea lui Iisus la Marea Tiberiadei.
Revin la gestul inimitabil a lui Iisus de frângerea pâinii, care L-a descoperit, de astă dată celor şapte ucenici, chiar dacă unii aveau încă îndoieli. 

Dacă citim cu atenţie textul vedem că, la venirea ucenicilor la ţărm, acestia au găsit jeratec şi peşte pus de-asupra, deşi ei, în graba lor de a-L întâlni pe Invăţător, nu adusesera nici din peştele prins de ei.

Probabil că acest peşte, voia să le amintească ucenicilor de îndoiala lor, când Iisus li S’a arătat în noaptea Invierii şi ei nu au crezut că este El, decât numai după ce a mâncat din peştele lor, iar focul trebuia să-i amintească lui Petru de lepădarea lui la focul din curtea arhiereului.
Cât despre cei 153 de peşti mari, nu am găsit nici un comentariu asupra numărului de peşti şi a semnificaţie lor, în afară de o încercare la Fericitul Augustin, care era foarte complicată !

Partea a doua a întâlnirii cu Iisus la Marea Galileei este foarte tulburătoare, şi în sensul mistic, şi în sensul contradicţiei dintre ortodocşi şi catolici privind primatul lui Petru şi, în consecinţă, al Papei.

Catolicii iau textul ca atare, desprins de orice contextualitate, privind lepădarea lui Petru, şi ignoră mustrările Mântuitorului pentru graba lui de a face afirmaţii mari pe care nu şi le respecta, până la a-l numi satană.

Dar să urmărim textul lui Ioan.

De îndată ce Iisus S’a revelat celor şapte Apostoli prin frângerea pâinii, s’a făcut o linişte desăvârşită, au mâncat toţi în tăcere şi fiecare aştepta ceva care trebuia să se întâmple.
Percepţia mea personală este că, atât Petru, cât şi ucenicii ceilalţi, bănuiau ce trebuie să se întâmple. O jenâ gravă plutea în atmosfera mistică a întâlnirii.

Poziţia lui Petru în rândurile Apostolilor era foarte fragilă, după lepădarea lui şi ei ştiau că Domnul trebuia să clarifice această poziţie în vreun fel.
Petru fusese multă vreme verhovnicul apostolilor. Vârsta îi dădea o întâietate între ceilalţi şi toţi îi acordau cinstea cuvenită vârstei şi poziţiei lui în faţa lui Iisus. Totuşi, în toate împrejurările mai intime, niciodată Mântuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci şi pe Iacob şi pe Ioan. La Cina de Taină, este evidentă o preferinţă a Domnului faţă de Ioan, nu numai pentru faptul că acesta a stat cu capul pe pieptul Invăţătorului – Ioan era un copil şi Invăţătorul îl proteja – ci, mai ales pentru că, atunci când Domnul a spus că unul din ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan să-L întrebe cine este vânzătorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan în şoaptă şi, fără îndoială, acesta i-a spus după aceea lui Petru.

Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mântuirea lui Petru de păcatul lepădării, text pe care îl găsim la Sf. Ev Luca : Simone, Simone, iată că satana v’a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, revenindu-ţi oarecând, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22 : 31-32).

Cuvintele acestea puternice răsunau încă în inima apostolilor tot aşa de adevărate ca şi proorocirea că, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.
Cred că pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, Ucenicii n’au avut nici o ezitare să-l reprimească pe Petru în rândurile lor. Aceasta este opinia mea şi ea nu figureaza în comentariile generale ortodoxe referitor la reinstalarea lui Petru în treapta uceniciei.

După ce Iisus şi ucenicii au terminat de mancat (Ioan 21: 15 şi urm), Domnul l-a întrebat pe Petru, fără nici un fel de pregătire 

Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?: . Cunoscând gândurile tuturor, această întrebare era tocmai continuarea gândurilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. 

Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmaţia lui Petru făcută la Cina de Taină (referindu-se la colegii săi întru apostolie, cum ca el nu se va lepăda niciodata de Invăţător). Iisus ii spune acum:
Simone, fiul lui Ioan, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?

Si firea năvalnică a lui Petru s’a răsfrânt încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o clipă, de lepădare:
Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc.
Totuşi  pare că există o anumită prudenţă în răspunsul lui Petru, care nu s’a mai înălţat pe sine de-asupra apostolilor celorlalţi; aceasta ne face să credem că amintirea lepădarii era vie în mintea lui.

Iisus i-a încredinţat paşterea mieluşeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui între apostoli.
Dimpotrivă, ca într’o judecată unde prima mărturie trebuia întărită pentru a fi acceptată (în astfel de situaţii se cereau trei mărturii), Iisus îl întreabă a doua oară, de data asta fără referire la ceillaţi apostoli: Simone, fiul lui Ioana, mă iubeşti?
Petru confirmă fără a mai adăuga nimic rostind aceleaşi cuvinte: Da, Doamne, tu ştii că te iubesc.
Iisus îi încredinţează paşterea oilor Sale.
Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară – ca o ultimă verificare a primei afirmaţii: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?
In ciuda convingerii lui Petru şi a Apostolilor că Iisus făcea restaurarea lui Petru în treapta apostoliei, această a treia întrebarea l-a întristat adânc pe Petru pentru că Invăţătorul l-a intrebat a treia oară mă Iubeşti!
El I-a răspuns deci cu mare întristare în glas: Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc.

Cu aceasta, Petru afirma indirect că toată această interogaţie, repetată de trei ori, se referea la cele trei lepădări ale sale, prin care 
i s-a sters păcatul comis atunci şi  a fost reintegrat printre ceilalţi apostoli.

Este evident, pentru orice om de bună credinţă, că nu i s-au acordat acum lui Petru puteri speciale, fiindcă, în acest caz, de ce s’ar mai fi întristat el la cea de a treia întrebare?

Când Iisus S’a adresat Apostolilor, după Inviere, şi le-a spus: Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura, (Mc. 16 :15), Invăţătorul nu s’a referit la Petru cu nimic special, astfel că situaţia lui rămăsese oarecum confuză printre ceilalţi.
Iisus intenţiona să-l reintegreze pe cel lepădat de El printr-o reinstituire solemnă, ca un fel de primire a unui eretic în ortodoxie, în vremea noastră.

Când catolicii afirmă că acum i s’a dat o putere specială, se înşeală cu bună ştiinţă: 
lui Petru i s’a dat acum puterea pe care ceilalţi Apostoli au avut-o de la început, putere pe care ei nu o pierduseră, ca Petru, şi care le fusese întărită de Iisus în Duminica Invierii.
Acum, Petru este reprimit în treapta lor şi i se reda şi dreptul de propoveduire la toată făptura: Paşte mieluşeii mei, Paşte oile mele.

Dacă în toată această tainică perioadă, de după Invierea Domnului, a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci doi  au fost cei privilegiaţi:
Toma, pentru care Iisus a venit în mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa,
şi 
Ioan, despre care a spus lui Petru, la această arătare discutată de noi: Dacă vreau Eu ca acesta (adică Ioan n.m.) să rămână până ce voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mă pe Mine (Ioan 21: 22) .
Si astfel Iisus mustră încă odată îndrăzneala lui Petru!"
...

MOSII DE VARA

Aceasta zi, care pica in sambata dinaintea Rusaliilor, este pentru mine prilej de amintiri pretioase.

In casa noastra aceasta zi era sacra!

Inca de dupa Mosii de Iarna, bunica incepea déjà sa puna bani deoparte pentru parastasul de la inceputul verii. 
Pana la Mosii de Vara, cand dadea de pomana fructele si legumele proaspat iesite,  draga de ea nu punea gura pe o cireasa ori pe o rosie!

Cat voi trai imi voi aminti de parastasul de vara cand imensa masa din sufragerie noastra era incarcata cu farfurii pline, insirate pe patru randuri.

Pe fundul fiecarei farfurii era orez cu lapte. Ah! Orezul cu lapte al bunicii... 
Deasupra, impachetate cu grija in celofan, stateau asezate: friptura, peste, branza, un ou, paine, o bucata de coliva si o prajitura. Apoi, nelipsitele trufandale: castravete, rosie si cirese legate in buchetele. 
Langa fiecare farfurie se afla o cana cu vin, cu o floare legata de toarta, o lumanare aprinsa, o cutie cu chibrituri si o lingura. Nu lipsea nimic.

Bunica tinea la aspect asa ca felul in care erau toate astea asezate impresiona. 
Pentru noi, copiii, era ceva magic!

Inainte de a merge la Liturghie, totul era pregatit. Doar lumanarile erau inca neaprinse. 
Dupa slujba, ne intorceam acasa si asteptam cu totii sa vina preotul ca sa sfinteasca toate bucatele.
Nimeni nu indraznea sa puna ceva in gura inainte ca sfintirea vaselor sa se fi terminat!

Cu aceasta ocazie in casa noastra veneau toate neamurile  - copii, frati, surori, nepoti, fini - dar si vecini. Casa si curtea erau pline.

Dupa ce preotul termina de zis cele cuvenite, fiecare primea o farfurie si o cana, pentru care zicea "bogdaproste", si abia atunci, dupa ce erau impartite toate vasele, ne asezam si noi la masa - caci, evident, pe langa bunatatile din farfurii, se pregatea si un panz familial copios.

Pentru noi toti era zi de sarbatoare. 
Doar bunicii nu i se uscau lacrimile! Ostenita, plangea tacut, cu gandul dus la copiii pe care i-a ingropat, la parintii, surorile si fratii ei, la fiecare suflet pus pe pomelnicul citit de preot in acea zi!

Nimeni dintre urmasii ei nu a mai reusit sa faca ce a facut bunica pentru sufletele mortilor!
Dar, inteleapta cum era, ea a stiut ca timpurile se vor schimba si ca va fi greu pentru mama si matusa mea sa faca asemenea ei. 

Intr-o zi, una din multele pe care le-a trait in pat, ne-a spus:

- Voi sa nu va suparati daca nu puteti face pomeni copioase. Taina cea mare este sa nu uitati sa pomeniti pe nimeni in ziua Mosilor! Ganditi-va la toti cei pe care i-ati cunoscut si nu mai sunt; scrieti-le numele pe un pomelnic si mergeti cu o lumanare la biserica.
Daca puteti, fierbeti si o mana de grau... ca e bine sa fie un abur sfant! Daca luati o paine si o sticla cu vin e destul. Mortii, saracii, nu mai au ce face! Nici nu mai mananca nici nu mai beau dar asteapta rugaciunile noastre. Noi trebuie sa ne rugam aici pentru ei. Si, de ne rugam cu credinta, vor putea si ei sa se roage acolo pentru noi!

Imposibil sa uit aceste vorbe si, chiar daca - Domnul stie - nu am reusit sa fierb mana aceea de grau, ziua dedicata mortilor, ma straduiesc sa nu uit sa-i pomenesc pe toti cei pe care i-am intalnit in viata asta si au plecat la cele vesnice! 

Si stiu ca imaginea bunicii ma va urmari intreaga zi si ochii mi se vor umezi asa cum mi se intampla cand ma gandesc la cei care nu mai sunt.

Doamne, odihneste-i pe cei adormiti si-i asaza pe dansii in curtile Tale!

Iunie 2021