miercuri, 27 ianuarie 2021

"Mergi inapoia mea, satano!"


„În vremea aceea Iisus le-a dat poruncă ucenicilor Săi să nu spună nimănui despre El că este Hristos. Și
a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, l-a certat pe Petru și i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Și, chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” MARCU 8, 30-34

Pentru a intra in admosfera pericopei de astazi, e necesar sa luam seama la cronologia intamplarilor!  
Dupa vindecarea orbului din Betsaida, are loc o conversatie intre Iisus si apostolii Sai, Acesta intrebandu-i : Cine spune lumea că sunt Eu?”și apoi : Și voi cine ziceți că sunt Eu? Cu acest prilej, dintre toti doar Petru pare sa fi intuit adevarul: „Tu ești Hristosul”, va spune el!
Petru recunoaște asadar că Iisus este Mesia, Mântuitorul, dar cunoasterea aceasta este o revelatie dumnezeuasca,  puterea lui de intelegere in acel moment fiind inca limitata. 
In Evanghelia dupa Matei dialogul este mai amplu, evanghelistul redand o remarca explicita a lui Iisus: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri! (Mt 16, 17)

Dar satana este abil. Caldura revelatiei o poate stinge cu suflul lumii!
Astfel Petru, care mai inainte Il identificase pe Mantuitor cu Hristos, "a început să-L dojenească"("Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta."  Ii mai zice Petru, in continuare, conf.lui  Matei 16, 17)!

"Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, zice Iisus!

Iata ce ne invata Sfântul Vasile cel Mare apropos la ispitirea diavolului:

„Mare și felurit război duce împotriva noastră, iubiților, în fiecare zi, vrăjmașul adevărului! Îl duce, făcând, după cum știți, din poftele noastre săgeți împotriva noastră și luând totdeauna de la noi puterea de a ne vătăma. Dar pentru că Stăpânul a legat cu legi de nedezlegat o mare parte din puterea diavolului și nu i-a îngăduit să se năpustească deodată, ca să nimicească de pe pământ neamul omenesc, farmazonul ne fură victoria din pricina nesoco­tinței noastre proprii. Face ca și oamenii lacomi și vicleni, care gândesc și lucrează să se îmbogățească cu averi străine; și pentru că nu pot să-și pună în aplicare silnicia lor în văzul lumii, obișnuiesc să pândească la drumul mare; și, dacă văd în apropierea lor un loc scobit în văgăuni adânci sau umbrit de desimea copacilor, se ascund acolo și, feriți în astfel de ascunzișuri de vederea călătorilor, năvălesc pe neașteptate asupra lor în așa fel, încât nimeni nu poate să vadă lațurile primejdiei înainte de a cădea în ele. Tot așa și diavolul, vrăjmașul și prigonitorul nostru dintru început, se ascunde la umbra plăcerilor lumești, care cresc pe drumul acestei vieți și sunt în stare să dosească pe tâlhar și să ascundă pe uneltitor; și de acolo ne întinde, fără să ne dăm seama, capcanele pierzării. Deci, dacă voim să străbatem fără de primejdie drumul vieții ce ne stă în față, dacă voim să înfățișăm lui Hristos sufletul împreună cu trupul, lipsite de rușinea rănilor pricinuite de diavol, dacă voim să primim cununile de biruință, trebuie să rotim necontenit, cu luare-aminte de jur-împrejur, ochii sufletului nostru, să punem sub bănuială toate cele ce ne desfată; să le îndepărtăm îndată; trebuie să nu ne lipim sufletul de nimic, nici chiar dacă aurul ar sta grămadă înaintea noastră și ar fi gata să ajungă în mâinile celor ce-l voiesc - că spune Scriptura: «Ca apa de-ar curge bogăția, nu vă lipiți inima de ea» -, nici chiar dacă pământul ar odrăsli toată desfătarea și ne-ar pune la îndemână locuințe luxoase (că iarăși spune Scriptura: «Cetatea noastră este în cer, de unde aștep­tăm Mântuitor pe Hristos»), nici chiar dacă necontenit ne-ar sta în față petreceri, chefuri, beții și mese cu lăutari.” (Omilii și cuvântări, Omilia a XXI-a, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 304-305)

Această ceartă aparenta, dintre Petru și Mantuitorul Hristos,  nu are o finalitate grava, asa cum ne-ar putea sugera cuvintele aspre („Mergi de la mine satană”). 

Iisus nu vrea să-l îndepărteze de El pe Petru, ci-i spune ca el sa se așeze în urma Lui!  
Dialogul ne invata ca orice crestin care vrea Ii poate urma lui Hristos!
"Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

În limba greacă textul e mai explicit: oricine doreste sa Mă urmeze, să înceteze să se mai gândească la sine”

Noi, oamenii, cand toate ne ies dupa voie, ne consideram indreptatiti sa fie asa; dar, de indata ce apare ceva diferit, care ne scoate din iluzia "fericirii", din cursul netulburat al vietii noastre, ne plângem de milă si cautam vina aiurea! Asta pentru ca omul are tendinta de a crede ca lumea se invarte in jurul sau! 

Vorbele Mantuitorului ne invita sa incetam sa ne tot punem pe noi in centru si, luand aminte la cele pe care le-a intampinat El, sa mergem inainte! Nimic din ce ni se intampla nu poate concura cu ceea ce I s-a intamplat lui Iisus! 

Dojana lui Petru reprezintă o ocazie pentru Iisus sa ne explice
învățătura Sa. 
Petru, dincolo de orice a spus sau ceea ce avea sa faca, are un merit incontestabil, care explica locul pe care Iisus Insusi  i l-a dat.
"Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri!" (Matei 16, 18-19)

Ispitirea lui Petru este o avertizare!
Faptul ca si noi suntem permanent incercati este o dovada a neputintei igerilor negri. Fara voia noastra ... nu pot face nimic! Doar noi putem decide daca gandul ispitirii va ajunge sa puna stapanire si pe sufletul nostru!
De 2000 de ani se tot spune ca cele ale lumii nu au nimic a face cu cele ale lui Dumnezeu, dar omul ramane legat de nebunia lumii.
Trebuie sa ducem un adevarat razboi pentru ca invidia, barfa, slava desarta, hotia, pacatul trupesc, dependentele, mancatul fara masura, rasul dracesc, si altele de felul acestora, sa nu ajunga sa puna stapanire pe noi!

Domnul permite ispitirea pentru ca noi sa reusim sa ne cunoastem! Suntem mai buni cunoscatori si aspri judecatori ai celorlalti si rare ori suntem dispusi sa ne privim, sa ne intelegem, sa ne cunoastem!
Insa, fara sa stim cine suntem, nu vom putea sa-L urmam pe Hristos!

Amin

marți, 26 ianuarie 2021

VINDECAREA ORBULUI DIN BETSAIDA


„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.” 
MARCU 8, 22-26

Minunea aceasta, petrecuta in Bretsaida, are loc dupa ce Iisus tocmai le reprosase apostolilor ca nu au inteles semnificatia inmultirii painilor. Dupa cum le si spune Mantuitorul, 
inimile apostolilor erau, fara indoiala, "invartosate" pentru ca, desi asistasera de doua ori la inmultirea painilor, tot nu reusisera sa inteleaga!

Dar nu ați înțeles? Încă nu înțelegeți?”

Vindecarea orbului din Betsaida are ceva specific - minunea devine desavarsita... din a doua incercare!

Betsaida era și patria lui Petru! (si Petru va face mărturisirea sa de credință mai tarziu!). De aceea cred ca locul acesta poate fi și o aluzie la patria și la orbirea lui Petru, spre revelarea pregatirii sale inca... imperfecte.

Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el.

Orbul nu putea să-L vadă, dar cei care îl duc la Iisus Îl cunoașteau pe cu siguranta! 

Pana la acest moment 
Iisus rostise deja de doua ori „Aveți ochi, dar nu vedeți?”. 
Orbirea, din punct de vedere existențial, este o infirmitate gravă; un om poate avea un fizic perfect, precum și toate capacitățile, dar daca îi lipsește lumina ochilor are multe piedici în raport cu realitatea, despre care tot ce stie este gratie celorlalte simturi, cu precadere a auzului! 
Dar, desi aude si isi poate folosi de maini, picioare ... realitatea este pentru el altfel, diferita si solicitanta!

Vindecarea orbului este un prilej pentru Iisus de a ne sugera
 că, oricat de ciudat ar parea, există o orbire mai gravă, nevederea spirituala care nu ne permite să vedem adevărul lui Dumnezeu, desi credem că-l vedem!
Si aceasta orbire ne face nauci, caci nu știm de unde venim, nici încotro mergem, nici în ce direcție o vom apuca, deși avem ochi care văd limpede!

Orbul este adus ca sa fie atins de Iisus. 
Cei care il insotesc pe nevazator sunt nu doar empatici ci poarta in ei dorința unei cunoașteri, aceea de stabilire a unui raport cu Domnul!

Luindu-l 
 pe orb de mana, Iisus l-a dus în afara satului, care a fost spațiul în care orbul a îndurat boala cu care s-a obișnuit… şi, punându-i salivă pe ochi, şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat daca vede ceva.

Ca sa ne vindecam de pacat e nevoie sa ne departam, sa iesim din mediul obișnuințelor noastre care ne-au facut sa vedem lumea 
intr-un anume fel, si care ne agravează boala… De aceea Iisus „îl prinde de mână”!

Urmeaza un gest ciudat: Iisus ii scuipa in ochi!
Iar saliva ii este pusă pe ochi, căci ochii sunt fereastra inimii, si vindecarea lor ajută la vindecarea inimii, si asa inima împietrită renaște la viață. 

Si Mantuitorul "
punându-Și mâinile peste el  - un gest tipic de transmitere a puterii Sale vitale! - l-a întrebat dacă vede ceva."
Stim ca Iisus  a vindecat doar rostind: „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!”. 
De data aceasta, insa, vindecarea se face cu ceva efort,  în două etapeOrbul oare voia cu adevărat să se vindece? 
Daca îl întreabă de vede ceva, este pentru ca Domnul știe că luminarea (vindecarea) noastră niciodată nu-i complet reușită. 
Iisus vrea ca și noi să participam cu vointa si convingere!
Pentru a asculta Cuvântul, pentru a ajunge la luminare,  pentru a ne judeca pe noi înșine, dar și viața, lucrurile, lumea, situațiile sau oamenii într-un alt fel, este nevoie de dorinta de a parcurge un drum cu multe probe. 

Experiența credinței, a rugăciunii, înseamnă a ne privi viața în mod critic… Dacă suntem prinși de lucrurile materiale într-atât încât să fim subjugați de ele, nu vom reuși să înțelegem, să auzim și să nici sa vedem… E nevoie sa fim condusi "în afara satului", „departe de mulțime” și de lucrurile care ne subjugă! E nevoie să ne distanțăm de normele sub care am trăit… asa cum, in timpul rugăciunii… ne retragem va sa outem trăi un moment special, diferit de cele ale vieții de zi cu zi!

Iisus îl întreabă pe omul acesta daca vede ceva, asa cum, cu ceva vreme inainte, isi intreabase apostolii cum de inca nu au inteles misterul! Nu era doar o mustrare, ci si o întrebare de substanta: „La ce nivel vă aflați?”. Înțelegeți voi minunea pâinii dincolo de rostul ei de a astampara foamea
In pilda care urmează îi va întreba pe apostoli: „Cine spun oamenii că sunt Eu?”. Și „Voi cine spuneți că sunt Eu?”. 

Însă acum, după ce Iisus l-a scos din modul său de a gândi și si-a pus mâinile peste el, îl întreabă: „Vezi ceva? Ce vezi?”.

Si omul a spus : Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. 
Începe să vadă, dar nu vede suficient de bine. 
Faptul de a-i percepe vag pe oameni, ca pe niste copaci, este ceea ce noua ni se întâmplă atunci când Îl confundăm pe Iisus cu altceva, cu fricile sau dorințele noastre, după cum apostolii L-au confundat cu o nălucă, în loc să priceapă că El este Lumina care ne ajută să ieșim din întuneric.

 El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. 

Întreaga învățătură a Evangheliei descoperă orbirea noastră  înaintea misterului lui Iisus, a Dumnezeului care urcă pe cruce pentru a ne vindeca pe noi!
După punerea mâinilor, după acest drum ulterior, orbul vede perfect. I s-au deschis ochii, sau mai bine zis, i-a fost schimbat modul său de a vedea lucrurile.

Vindecarea aceasta in doua etape ne vorbeste despre 
răbdarea Mantuitorului care încet-încet ne vindecă!   Dacă astăzi nu vezi, din punct de vedere spiritual, nu dispera; dacă încă multe lucruri nu-ți sunt clare, fii răbdător,  continua: Domnul va veni din nou să-și pună mâinile peste tine! 
Și tot ce n-a reușit să facă cu noi ieri și azi, mai devreme sau mai târziu va reuși… Răbdarea Lui este neobosita caci e dictată de iubire. 

Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”

Ne putem întreba: deși locuia aproape, de ce Iisus îl trimite acasă la el, dar pe un alt drum?

Nu suntem acasă în locul în care locuim ca orbii. Deci Iisus ne invită să călătorim mai departe! „Întoarce-te la casa ta”,inseamana  la casa ta adevărată, în locul în care te simți bine fiind cu Dumnezeu.
„Nu intra în sat”,  ii zice, adică nu te reîntoarce la starea ta de dinainte. Marcu este scurt și precis, dar în Evanghelia după Luca, Iisus dezvoltă ideea: Când un spirit rău a fost alungat, dar nu știe unde să meargă, spune: mă voi întoarce înapoi, unde eram mai înainte și află casa curată și intră…”. 
Așadar, Duhul Sfant, pe care Iisus, în mod concret ni l-a dat, noi îl înlocuim cu spiritul rău…

Deci, porunca rostita de Iisus nu înseamnă o negare a sentimentelor noastre, nici sa uitam cine suntem, ci sa evitam, sa ocolim ceea ce ne întunecă ochii, privirea, inima!

Amin

luni, 25 ianuarie 2021

PAINEA SI FELURILE EI


"În vremea aceea au venit fariseii la Iisus și se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Și Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam. Și, lăsându-i, a intrat iarăși în corabie și a trecut de cealaltă parte. Dar ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine. Și El le-a poruncit, zicând: 
Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod! 
Și vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice fiindcă n-avem pâine. 
Și Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că n-aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți, și nu vă aduceți aminte? Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Și când cu cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte. Și le zicea: Cum, dar, nu înțelegeți?” MARCU 8, 11-21

Cum, dar, nu înțelegeți? Adica Tot nu credeţi”? 

In pericopa de azi putem distinge doua parti:
In prima parte, ni se spune ca fariseii cereau un semn, spre a se lasa convinsi de dumnezeirea Mantuitorului, cererea aceasta fiind o dovada in plus nu doar a indoielii lor ci si a vicleniei. Caci minunile vorbeau de la sine... 

Când poporul lui Israel se afla în deșert și ii lipsea apa, întreba: 
„Este Dumnezeu în mijlocul nostru, da sau nu? Daca este să ne dea un semn!”.  Dumnezeu s-a supărat: cum adica să vă dau semn? Încă nu vă încredeți în Mine? 
Altfel spus, cererea de semne semnifică faptul că poporul nu a înțeles iubirea Lui, precum și faptul că nu se încredea in El.

Fariseii cereau insa un semn al puterii Sale, a carei natura divina refuzau sa o vada. 


Dar nu se va da semn acestui neam, zice Mantuitorul.
Pentru ca Dumnezeu nu isi arata puterea Sa ci ne ajuta doar sa castigam noi putere!

Iisus intreaba retoric: Pentru ce neamul acesta cere semn? 
Cu alte cuvinte: „Gata. Ajunge! 
"Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam.".

Lumea intreaga se conduce dupa  semne! 
Semnele au o importanță specială pentru noi, mai ales azi, cand, pe telefoane, ne bombardam unii pe altii cu like.uri, inimioare, zambete, semne desenate! Pare ca trăim mai mult ca niciodata din semne. Cuvântul ( scris sau rostit) , privirea, gesturile sunt si ele tot atatea semne care ne spun multe, ne pun in garda, ne ajuta sa intelegem si sa ne intelegem!

Scriptura (scrisul) este un semn esential! Iisus insa nu a scris nici un cuvânt, dar despre El s-au scris biblioteci întregi. El a cucerit lumea întreagă doar prin puterea Cuvântului Său. El nu a fost ucenicul nici unui invatat, însă lumea întreagă Ii studiază viaţa şi cuvintele divine de 2000 de ani! El este Cel născut în ieslea din Betleem şi Cel Care a urcat pe crucea Golgotei. Acestui Hristos ne închinăm, pe acest Hristos Îl aşteptăm!

În partea a doua a pericopei, Iisus, aflat în barcă de data asta, Isi observa apostolii, să vada in ce masura ei L-au inteles, dupa ce au fost martori in doua randuri inmultirii painilor!
Evanghelistul face mentiunea ca "ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine.  
Cu acest prilej El le spune
Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod! 
Ce legatura sa fie intre lipsa painii, farisei si Irod?

In ce priveste ingrijorarea apostolilor fata de lipsa painii
apostolii, desi  martori ai inmultirii painilor si atinsi de stralucirea dumnezeiasca a invataturilor Mantuitorului, aveau, se pare, inca inima inchisa!
Domnul Iisus Hristos, facand abstractie de frica ucenicilor de flamanzire, le spune  sa se fereasca de „aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”. 
Vorbirea despre paine este un prilej de a-i pune pe apostoli sa judece lucrurile si dincolo de aparente!

Aluatul fariseilor, despre care pomeneste Mântuitorul, e felul acelora a fi, de a interpreta Legea si de a invata poporul, spre a se pune pe ei in lumina si nu pe Dumnezeu. Este o avertizare fata de religiozitatea, deviata de la spiritul legii, si inchistata la nivelul exteriorului fara nici o atentie pentru talcul ei.

Pâinea, ca hrana a trupului, era nelipsită de la masă; o zi de muncă se socotea în cantitatea de pâine ce putea fi primită ca plată. 
Ucenicii ştiau că painea pe care o mancau se făcea din aluat care apoi se cocea pe vatra încinsă. Ea nu se tăia, ci se rupea, mai precis, se frângea, si, daca făina nu era de calitate sau daca aluatul nu era bine frământat,  pâinea nu era buna si nici nu se rupea bine. 

In ce priveste aluatul lui Irod... el este acel aluat al lumii,  diferit de cel religios.
Sa ne amintim ca in timpul unui mare ospat dat de Irod se decide taierea capului Sf Ioan Botezatorul!

Pâinea de pe masa de fiecare zi astâmpăra foamea, era spre a trai, pe când „aluatul fariseilor” si cel al lui Irod, aluatul stricat al religiosilor pervertiti, ca si aluatul lumii corupte... erau spre pierzanie. 
Pâinea de pe masa e spre  hrana trupului, dar mai exista o paine, Painea Hristos, care prin Împărtăşanie, ni se dă spre hrana sufletului.

Pâinea care hraneste sufletul si creşte puterea spirituala este Hristos, Cel care se oferă spre hrana tuturor celor care doresc să se unească cu Dumnezeu, prin Sfânta Împărtăşanie. 
Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Cel care mananca din Pâinea Hristos va avea viaţă veşnică!  

Concluzia Mantuitorului pare dezarmanta „Cum, dar, nu înțelegeți?”.
Ideea pericopei ar putea fi, dincolo de dezamagirea Mantuitorului, aceea a intelegerii, a atentiei, a interpretarii subtile a lucrurilor care ne inconjoara, pe care Dumnezeu ni le trimite, in tacere, cu dragoste, spre a ne proteja.

E nevoie de dragoste si de un anume discernamant pentru a putea vedea dincolo de aparente!
Cand cineva te iubeste, trebuie sa ai incredere oarba in el si nu ai nevoie de dovezi: simti, il crezi pur si simplu si te incredintezi lui!

Cine crede in Dumnezeu cu adevarat stie ca nu are de ce se ingrijora de vreo lipsa: Domnul se ingrijeste sa nu ne lipseasca nimic! 
E posibil sa nu avem tot ceea ce vrem dar, daca Domnul nu ne da tot ce ne dorim este pentru ca lucrul acela nu ne este de folos, este stricator sau nu ne e necesar pentru parcursul nostru spre mantuire!
"Deci nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?. Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Mt.6, 31-32

Pericopa ne dezvaluie clar neintelegerea apostolilor! Nici ei nu au inteles; desi Ii erai atat de aproape...Domnul Iisus Hristos îi mustră. 
 
Sfântul Ioan Gură de Aur, in Omilii la Matei, omilia XLVIII, ne aminteste ca :
„Hristos a spus: Căutați Împă­răția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). 
Dacă suntem fără de grijă când vedem că alții își neglijează treburile lor și se ocupă de ale noastre, cu mult mai fără de grijă vom fi când Dumnezeu Se îngrijește de treburile noastre și poartă grijă de ele. Nu te îngriji, dar, de trebu­rile tale, ci lasă-le în grija lui Dumnezeu! Dacă te îngrijești tu de ele, te îngrijești ca om; dar dacă Dumnezeu poartă grijă de ele, poartă grijă de ele ca Dumnezeu. Nu te îngriji de ele, neglijând treburile de mai mare însemnătate, pentru că atunci nici Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Ca să aibă multă grijă de ele, lasă-I-le pe toate în seama Lui! Dacă neglijezi însă pe cele duhov­nicești și te îndeletnicești cu treburile tale, Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Deci, dacă vrei să-ți meargă bine treburile tale și să scapi de orice grijă, îndeletnicește-te cu cele duhov­nicești, disprețuiește pe cele lu­mești! Făcând așa, vei avea și pămân­tul odată cu cerurile și vei dobândi și bunătățile cele viitoare, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos.” 

El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”
Domnul Hristos S-a definit pe Sine astfel: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa
El este Calea pe care au urmat-o Dreptul Iosif şi Fecioara Maria, dar şi magii de la Răsărit. 
El este Adevărul pe care îngerii din ceruri l-au vestit lumii întregi. 
El este Viaţa noastră şi telul vieţii noastre. 

Sfântul Paisie Aghio­ritul aşa ne învaţă: „Numai lângă Dumnezeu află omul bucu­ria cea adevărată şi veşnică.

Amin

duminică, 24 ianuarie 2021

KYRIE ELEISON - DOAMNE MILUIESTE!


EVANGHELIA DE DUMINICA

Luca 18, 35-43 

VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON

În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau îna­inte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui ­David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. 
Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot ­poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Această minune este săvârşită de Domnul Hristos către sfârşitul „urcării Sale la Ierusalim”. 
Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. 

Spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, Iisus porneşte spre Ierusalim, unde, prin patima Sa, va mântui lumea. 
Este un drum lung, pe care îl străbate pe jos, împreună cu ucenicii Săi (cei Doisprezece si probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei, un întreg alai pe care îl conduce şi care Îl înconjoară), un drum care este o „urcare” in sens propriu (Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte) şi totodata duhovnicesc, deoarece Galileea reprezenta lumea căzută, in timp ce Ierusalimul era socotit Împărăţia lui Dumnezeu. 
Prin moartea Sa, prin Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. 

El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea Sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (cf.Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găsea Templul lui Dumnezeu. 

Un fapt neobisnuit este acela că Domnul nu merge pe drumul direct dintre Galileea şi Ierusalim ci trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 şi Mt 19, 1), adică în Pereea,  coboară apoi de‑a lungul Iordanului şi trece din nou de cealaltă parte, pentru a intra în Ierihon (care se găseşte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu). 
De la Ierihon va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt ( diferenţă de nivel fiind de aproape 1000 m pe o distanţă de 23 km). 

Toate cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, cu mici diferente: 
La Sfântul Matei (20, 29‑34) şi la Sfântul Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sfântul Luca intră.
La Sfântul Matei, sunt doi orbi (şi doar unul singur la Sfântul Marcu şi Sfântul Luca), iar Sfântul Marcu ne dă şi numele orbului (Bartimeu,  fiul lui Timeu), lucru unic în Evanghelie. 
În rest, relatarea minunii este aproape aceeaşi. 

Orbul (Bartimeu) șade pe marginea drumului şi cerşeşte. 
Deşi este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb (el a pierdut „lumina cunoaşterii”, adică intimitatea, comuniunea cu Dumnezeu, şi a ajuns în tovărăşia demonilor).

Orbul nu face nimic (nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”); e aşezat pe marginea drumului, deci nu este pe drum, caci nu ştie încotro să meargă, şi‑a pierdut calea, direcţia (nu are ţel), şi cerşeşte (pierzându‑şi unica sa bogăţie, „prietenia lui Dumnezeu”, este sărac şi neajutorat şi traieste din pomană). 

Acest om nu poate vedea, dar are urechi, şi inca urechi bune (caci orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii!). Si aude larma mare, zgomotul unei mulţimi mari, ceea ce era neobisnuit în acel sat pierdut din Iudeea. 
Nu poate vedea, dar poate vorbi si ii întreabă pe cei din jurul său  ce se petrece. Iar oamenii îi răspund: „Trece Iisus Nazarineanul”
Acest nume îl mişcă, inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel - nu se vorbea decât de El. Intelighenţia evreiască - preoţii, cărturarii şi fariseii - era foarte scandalizată de acest lucru; gelozia lor faţă de El va fi de fapt cauza reală a osândirii Sale la moarte. 

Poporul reactioneaza instinctiv si orbul aparţine acestui popor: tresare în sinea lui şi strigă: 
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă”
"Iisuse", este un cuvant mare, este Acel Nume mai presus de orice nume şi care înseamnă Mântuitorul
„Fiul lui David” (adica Mesia, căci toţi evreii ştiau că Mesia avea să fie din semintia lui David!), „miluieşte‑mă!” este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt către Dumnezeu, care ne îngăduie să reconstruim legătura cu El, izvorul nostru!  Este aproapeechivalent cu Rugăciunea lui Iisus. 

Şi chemarea asta n‑o spune, ci o strigă. Strigă pentru că e galagie şi el vrea cu orice preţ să fie auzit de către Rabbi! 
Strigatul lui îi deranjează insa pe oameni, care îl si ceartă. Dar el nu îi ia în seamă şi strigă „şi mai tare”. 
Strigătul este vital pentru el, intocmai pruncului care plange pentru a atrage atenţia mamei lui!
Orbul ştie că Iisus este şansa vieţii sale şi nu vrea să o piardă. Nu mai contează convenţiile sociale... 

Iisus a auzit si se opreşte. Dumnezeu se opreşte când omul strigă către El, Domnul îl aude! 
Rabbi porunceşte să fie adus in fata lui omul care striga dupa El (şi despre care nu ştie neapărat că este orb!). 

In acel moment cursul istoriei personale a acestui orb se va schimba. In Evanghelia dupa Marcu sunt două precizări interesante:
- cei care merg să‑l caute pe orb şi care sunt, desigur, ucenici de-ai Sai (poate chiar Petru!?) îi spun orbului: „Ai credinţă, ridică‑te, te cheamă”, adica "Rabbi este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni fara sa-i ajute si face întotdeauna minuni"! 
- si evanghelistul mai spune ca: „orbul îşi aruncă haina şi sări...”: adica orbul se dezbraca de omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii! 
Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o. 

Orbul este dus inaintea Domnului care ii pune o intrebare ce poate părea ciudată: „Ce voiesti sa-ti fac?”
De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic. 
Este mai întâi o cercetare duhovnicească ( adica "crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că Eu sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai tu credinţă în Dumnezeu? )
Si este şi o responsabilizare a persoanei : "Vrei să te vindeci? Vrei să‑ţi schimbi viaţa cu adevarat? 

Hristos nu cere niciodată: ne lasa să ne regăsim singuri măreţia noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi! 
Si, iata, cum cu pricepere, face din acel fost cerşetor un luptător duhovnicesc!  

De îndată, omul II răspunde sub forma unei confesiuni:
„Doamne, să văd!”. Si spune chiar aşa, „Doamne”, Kyrie, adica Dumnezeu, mărturisind astfel că Rabbi Ieshua este Fiul lui Dumnezeu: "Da, Tu ai puterea de a mă vindeca, de a‑mi deschide ochii; da, Tu eşti cu adevărat lumina lumii." 

Răspunsul lui Hristos este unul teologic:
„Vezi, credinţa ta te‑a mântuit”. adica, "Eu pot să te vindec fără să îţi încalc libertatea, doar pentru că ai credinţă. Şi această vindecare nu este numai fizică: eşti mântuit, pentru că Eu am venit „să mântuiesc pe cei pierduţi!”. 

Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupeşti pentru că „a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră”.

Şi imediat, omul, vindecat, Il urmează pe Iisus: se porneşte la drum, urmandu-L pe Cel care este Calea (Ioan 14, 6). 
Şi‑a schimbat viaţa! 

Este o frumoasă pildă pentru noi. 
Nu trebuie să deznădăjduim niciodată şi nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date. 
Trebuie să rămânem liberi faţă de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit. Sunt responsabil faţă de mine însumi
Hristos ne învaţă  să fim luptători duhovniceşti, să nu ne dăm niciodată bătuţi.


Pr. Noël TANAZACQ

sâmbătă, 23 ianuarie 2021

INCHIPUIREA IMPARATIEI LUI DUMNEZEU


EVANGHELIA ZILEI

DIN EVANGHELIA DUPA LUCA  13: 19-29

„Zis-a Domnul pilda aceasta: 
Împărăția lui Dumnezeu este asemenea grăuntelui de muștar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui. 

Și iarăși a zis: Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. 

Și mergea El prin cetăți și prin sate, învățând și călătorind spre Ierusalim. Și I-a zis cineva: 
Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc? 
Iar El le-a zis: Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! - și el, răspunzând, vă va zice: Nu vă știu de unde sunteți! Atunci voi veți începe să ziceți: Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat. Și el vă va zice: Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară. 
Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.” 

Mantuitorul, calatorind spre Ierusalil, dupa vindecarea unei femei  garbove, dorind sa le explice apostolilor ce si cum este Imparatia lui Dumnezeu, rosteste doua pilde scurte, asemanand-o, mai intai,  cu grauntele de mustar - despre care spune ca  "un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui" - si apoi cu aluatul  - "pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul." 

Aceste doua pilde, pe cat de scurte, pe atat de dense, pe care le regasim si la ceilalti sinoptici - Matei si Marcu - au facut sa curga multa cerneala!

Daca ar fi sa analizam asemanarile si deosebirile dintre cele trei variante ale parabolelor, am observa ca versiunile lui Matei si Luca sunt foarte asemanatoare intre ele, si prezinta unele deosebiri fata de cea a lui Marcu. 

Exegetii le-au analizat in cel mai minutios mod, de la timpul sau diateza verbelor, la cazul substantivelor.
Pentru ca nici eu nu sunt o specialista si cei care ajung aici nu cred ca vor sa afle neaparat amanunte stiintifice, prin analize gramaticale pe text, foarte importante dealtfel, incerc sa rezum :

Parabolele abordeaza doua mari teme, esentiale pentru crestinism:
Imparatiei lui Dumnezeu si mantuirea omului, teme pe care Domnul Iisus le explica apostolilor, inca ancorati in realitatea lumii lor, ca ei sa inteleaga diferentele intre lumea noastra si cea a lui Dumnezeu, intre trairea in pacat si salvarea (mantuirea) noastra mult dorita, intre mortalitate si vesnicia care ne face  locuitori ai acestei Imparatii.

Dupa cum aflam din Cartile Istorice ale Vechiului Testament, poporul lui Israel, si-a rezolvat, o vreme, problemele legale prin Judecatori! La un moment dat insa, nu i-a mai vrut pe acestia si au cerut lui Dumnezeu sa le dea un rege, un imparat, un conducator puternic, asa cum aveau popoarele vecine. 
Dumnezeu a ingaduit, in final, ca si poporul Sau sa aiba un conducator unic - desi stia bine ca asta va insemna inceputul departarii izraelitilor de Dumnezeu! 

Precum va demonstra istoria, fiecare din regii lor s-a purtat tot mai rău,  "mai rau decât toți părinții săi”! 
Dar nu au fost tot "mai rai" atat prin faptul ca si-au subjugat supusii, cat pentru ca s-au departat de Legea data de Dumnezeu lui Moise - si-au luat femei pagane si au uitat ei insisi de "Dumnezeu lui Avraam"!,  dand un exemplu rau poporului, care a rupt treptat comuniunea cu El.

Lui David i s-a prorocit că din el se va naște Mesia, adica Salvatorul! Astfel 
poporul, vazand ca lucrurile merge din rau in mai rau, si-a inchipuit ca Insuși Dumnezeu va veni să împărățească peste Israel… 
De aici vine confuzia privind Imparatia lui Dumnezeu! 
Iudeii nu se vedeau urcati in Imparatie dumnezeiasca ci Il voiau pe Dumnezeu coborat intre ei pentru salvarea deplina a poporului Sau! Ceea ce avea sa se intample, prin intruparea lui Iisus. 
Din nefericire insa nu L-au recunoscut si l-au rastignit!

Dar cu ce se aseamana in fond Imparatia lui Dumnezeu?

Iisus spune ca Imparatia este :

1. Asemenea grauntelui de mustar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui. 

Dar, pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu, suntem sfatuiti sa fim atenti si sa folosim usa potrivita, anume usa cea stramta, usa care, pentru multi nu doar ca e stramta ci va ramane chiar inchisa!

Cuvintele Mantuitorului au starnit si continua sa starneasca controverse. Este si cazul acestor parabole, cu teme sensibil importante! 

Frumusetea si natura divina a parabolelor lui Iisus deriva din aceea ca au, in spatele unei evidente simple, firesti, un mister infinit si o nesfarsita putere de a restaura, prin simbolurile folosite, trairea intru credinta, chiar gasirea extazului mistic!

Desi traim, din vremea creatiei, miracolul prin care dintr-o samanta mica, care trece printr-un proces de descompunere - care trebuie mai intai sa moara - se naste spicul de grau cu o multime de alte seminte, sau stejarul falnic ori arbustul de mustar, pana azi nu incetam sa ne minunam!
Puterea semintei este foarte mare, uriasa fata de dimensiunea ei!
Exemplele acestea au menirea sa arate ca Imparatia lui Dumnezeu nu este ceva complet diferit de realitatea noastra si totusi este... altceva!

Grauntele de mustar devine un copac, asa cum aluatul, "ascuns" de femeie in faina, devine o masa uriasa de framantatura. 

Unii au vazut in aceste exemple dezvoltarea bisericii, altii a credintei, altii rezultatul propovaduirii apostolilor, sau puterea de crestere duhovniceasca a predicarii Evangheliei.

In mod evident prima însușire a Imparatiei lui Dumnezeu este  dimensiunea ei. In micime ii sta forta ei! De fapt, Iisus ne si spune că omul care vrea sa fie cel mai mare dintre noi trebuie sa fie cel din urmă si slujitorul tuturor, ca si El, care S-a făcut cel din urmă, fost slujitorul tuturor, batjocorit și care a murit tintuit pe cruce!

Dumnezeu este iubire si forta iubirii nu constă în a umbri, nici în eul propriu, care e capabil sa ocupe toate spațiile și nu lasă loc nimanui… Puterea iubirii sta in puterea sa de a se restrânge astfel incat poate lăsa tot locul celuilalt. 
Când iubesti tu te micsorezi, nu vrei sa stralucesti, si, diminuindu-ti egoismul, inima ta se lărgește la nesfarsit si continuu pentru a-l primi pe celălalt in ea. 
Egoismul are facultatea de a se extinde, de a se umflă, si nu lasa loc celuilalt, însă iubirea il lasa pe celalalt sa creasca.

Iisus este mereu Cel din urmă, Cel care S-a dat pe Sine pentru noi iar noi dacă am înțeles iubirea Sa pentru noi nu putem face altceva decat să-L iubim si sa fim asemenea Lui!

2. Este "
Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul."  

Episcopul Nicolae Velimirovici, o considera pe aceasta femeia simbol al lui Hristos! Iata talcuirea sa:

"Puteți crede că Mântuitorul Hristos s-a înfăţişat pe Sine sub chipul unei femei, în două din parabolele Sale? 
Una este cea a femeii care a luat trei măsuri de făină şi a făcut aluat. (...)
Iisus a zis: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. (Luca 13, 20-21)

Aceasta e o altă parabolă tainică a lui Hristos, pe care mulţi o găsesc greu de înţeles. Tema actuală, luată din viaţa de zi cu zi, este simplă şi clară. Din cele mai vechi timpuri soţiile s-au ocupat cu asta; ele iau făina, o pun în vase, fac dospeala, frământă aluatul şi îl coc. Aceasta a fost îndeletnicirea zilnică a femeii casnice în Orient şi in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimănui prin minte să ia această îndeletnicire simplă ca o înfăţişare sau ca simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acestă îndeletnicire gospodarească obişnuită şi a folosit-o pentru a explica ceva uluitor şi extraordinar. Putea să îşi înfăţişeze Sieşi pe propria Sa mamă la lucru...

Voi pune următoarele întrebări cititorului Evangheliei:
- De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, în locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor? 
- De ce drojdia, de vreme ce azima [pâinea nedospită] era folosită în mod obisnuit? 
- De ce femeia a luat trei măsuri, şi nu una sau două sau patru? 
- În sfârşit, ce legătură sau ce asemănare se găseşte între stăpânirea lui Dumnezeu şi lucrul în bucătărie al unei gospodine?

Dacă acestor întrebări nu le putem da un răspuns, cum am putea înţelege parabola? 
Şi încă a le răspunde fără o cheie duhovnicească ar duce doar la alte dificultăţi. 
Toate parabolele se tratează cu superficialitate, dar înţelesul lor adevărat zace în profunzime. Ele plac ochiului şi par îndeajuns de evidente, dar privesc duhul şi duhovnicescul.

Această parabolă are o dublă interpretare spirituală.
Intaia interpretare are de-a face cu cele trei rase principale ale omenirii, iar a II.a  cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc.
Pe scurt, ceea ce este remarcabil şi neobişnuit în parabola aceasta este procesul istoric şi personal al mântuirii omului.

După Potopul cel Mare, au răsărit, din fiii lui Noe – Sem, Ham şi Iafet –  trei rase de oameni, semiţii, hemiţii şi iafetiţii. 
Acestea sunt cele trei măsuri de făină în care Hristos pune drojdia Sa cerească – Sfântul Duh, Care însemnează că El a venit ca Mesia şi Mântuitor al tuturor neamurilor şi naţiunilor omenirii fără excepţie.
Asa cum, cu drojdie, o femeie poate transforma făina firească în pâine, şi Hristos, prin Duhul Sfânt, transformă oamenii fireşti în copii ai lui Dumnezeu, în vieţuitori nemuritori ai Împărăţiei Cereşti. Din această cauză, potrivit învăţăturii ortodoxe, sfinţii sunt numiţi îngeri pământeşti sau oameni cereşti, deoarece, fiind „dospiţi” de Duhul Sfânt, nu mai sunt "făina obişnuită" sau azimi nedospite, ce zac pe pământ, ci sunt pâine dospită care s-a înălţat. 

Potrivit Bibliei, azima era pâinea sclavilor, în timp ce pâinea dospita era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxă foloseşte pâine dospită la Sfânta Împărtăşanie! Procesul dospirii a început în acea primă Duminică a Treimii, Rusaliile, când Duhul Sfânt a coborât din cer asupra Apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat până în ziua de astăzi şi va continua până la sfârşitul timpului când totul va fi dospit. A
ceasta este, deci, interpretarea istorică a parabolei misterioase despre brutareasă.

Cea de-a doua interpretare este psihologică şi personală, şi priveşte cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima şi voinţa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gândi, puterea de a simţi (a iubi) si puterea de a acţiona.

Acestea sunt cele trei măsuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric
Aceste trei puteri fie rămân pe de-a-ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei şi ipocriziei.
Ne amintim ca Hristos le-a spus ucenicilor săi să se păzească de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plămadă lumească şi omenească, care vlăguieşte toate puterile sufletului şi îl lasă infirm şi bolnav. 
Dar Mântuitorul Hristos a adus pe pământ un aluat nou pentru a înălţa puterile sufletului.
Cei ce primesc această nouă plămadă cerească prin Botez în numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei veşnice. 
Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor părăsi trupul, vor fi vii şi vor trăi veşnic. Aceast aluat ceresc îi umple cu lumina gândirii, cu căldura iubirii dumnezeieşti şi slava faptelor bune. 
Toate cele trei puteri ale sufletului cresc împreună în armonie şi se înalţă către cer, către desăvârşire. Precum Domnul a zis: Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Femeia a fost luată ca model de desăvârşire şi nu bărbatul, şi Hristos S-a comparat El Însuşi cu o brutăreasă, deoarece femeia – ca soţie şi mamă – pregăteşte pâinea pentru familie într-o manieră iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde, pentru profit.
Tot ceea ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curată şi, prin urmare, El se compară cu o brutareasă. (...) Înţelesul istoric şi psihologic al parabolei este precum un stejar rămuros ce creşte dintr-o ghindă, pentru că este cu adevărat măreţ în amploarea sa istorică şi profund în adâncimea sa psihologică."

Parabolele sugerand o serie de obstacole, greu de trecut, i-au facut pe unii sa-I puna intrebarea: 
Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc?

Raspunsul Mantuitorului este iasasi unul metaforic:

Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! - și el, răspunzând, vă va zice: "Nu vă știu de unde sunteți!" Atunci voi veți începe să ziceți: "Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat". Și el vă va zice: "Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății." 

Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară. Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.” 

Iata cum talcuieste acest pasaj Sfantul Teofan Zăvorâtul:

Poarta cea strâmtă înseamnă viaţa, nu după voia noastră, nu după dorinţele noastre, nu după bunul nostru plac; 
poarta cea largă este vieţuirea supusă mişcărilor şi năzuinţelor inimii păcătoase, fără vreo înfrânare
Aşadar, poarta ce duce în Impărăţie este strâmtorarea de sine. Strâmtorează-te întru toate şi asta va fi ca o opintire în această uşă, pentru a o deschide şi a trece prin ea. 
Cum şi prin ce să ne strâmtorăm? Prin poruncile lui Dumnezeu, ce sunt potrivnice mişcărilor pătimaşe ale inimii. 
Atunci când începi să te superi pe cineva, adu-ţi aminte de porunca Domnului: „Nu vă mâniaţi” şi strâmtorează-ţi inima prin ea. 
Când vin mişcări de desfrânare, adu-ţi aminte că este oprit fie şi a privi cu poftă la o femeie şi strâmtorează-ţi prin asta pofta. 
Când vei vrea să osândeşti pe cineva, adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, Care spune că prin asta faci neîndurat în privinţa ta pe Judecătorul Ceresc şi înfrânează-ţi prin asta înfumurarea; la fel şi cu oricare altă patimă. 
Adună împotriva fiecăreia dintre ele cuvinte din dumnezeieştile Scripturi şi păstrează-le în minte. 
Îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelică îndreptată împotriva ei; sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeieştile cuvinte şi umblă întru ele: vei fi ca un înlănţuit. În aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către împărăţia Cerurilor.(Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 236-237)

Minunat, nu-i asa!

Sfanta Scriptura e plina de replici, de exemple pilduitoare care sa ne ajute sa trecem prin usa cea stramta in Imparatia lui Dumnezeu! 
Acolo ni se va dezlega de indata taina tuturor simbolurilor, a tuturor metaforelor Mantuitorului! 

Pana una, alta, noi, aici si acum, continuam sa ne inchipuim, sa ne imaginam Imparatia cea vesnica si sa tanjim dupa ea, straduindu-ne, dupa puteri, sa ne ridicam dupa fiecare cadere, cu ajutorul harului si al milostivirii Lui Dumnezeu, care a pus in noi puterea si dorinta de a-L cunoaste si de a-L intalni!


Amin




vineri, 22 ianuarie 2021

IUDA - Prilej de meditatie



„În vremea aceea Iisus era ziua în templu și învăța, iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor. Și tot poporul venea dis-de-dimineață la El în templu, ca să-L asculte. 
Iar atunci se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paști. 
Dar arhiereii și cărturarii căutau cum să-L omoare; căci se temeau de popor. Și a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Și, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii și cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat și s-au învoit să-i dea bani. Iar el a primit și căuta prilej să-L dea lor fără știrea mulțimii. Deci, a sosit ziua Azimelor, în care trebuiau să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm.” LUCA 21, 37-38; 22, 1-8

O zbatere, o lupta continua... 

Asta este viata de aici, de pe pamant! 
De nu ne-am gandi ca Maine ne poate salva de durerea zilei de Azi, ne-ar fi mult mai greu sa inaintam.
Tineretea are o mare calitate: aceea de a contine in ea acea doza anestezianta de inconstienta - in sensul frumos al cuvantului! 
In rest ... dincolo de tinerete...ne luptam:
  • Cu noi si proastele obiceiuri, cu noi si frustarile noastre, cu noi si neimplinirile noastre.
  • Cu tentatiile, viciile si obsesiile  care ne transforma si ne fac sa ne uram, sa nu ne iubim si sa ne incarcam de neiubirea, cu invidia pe care le aruncam aproapelui nostru.
  • Cu neputinta de a ierta; ne luptam, cu tendinta de a judeca, cu mostenirile ancestrale ce le purtam in sangele nostru, fara voi, nestiut!
  • Cu lumea... ne luptam, pe muteste sau galagios, si cu tendintele ei, pe care ni le impune fara sa ne intrebe daca ne plac sau nu, cu lumea asta si permanenta ei placere pentru schimbare  pentru moda si tendinte, cu judecatile ei, nepotrivite cu oferta ei continua spre disolutie...
  • Ne mai luptam si cu diavolii din noi - unii ascunsi, pe care nici nu-i banuim si care fac sa ne doara sufletul de rusinea de a-i gazdui!
Nimeni nu este curat intr-o lume murdara, de aceea trebuie sa ne luptam sa ne spalam cat mai des, sa facem tot posibilul sa decoloram funinginea lumii depusa pe noi si in noi...
In razboiul asta nimic nu este pierdut daca fiecare incercare ne aduce acea intelepciune care sa ne ajute sa nu repetam greselile. 
Cine nu invata... reia la infinit incercarea, asa  cum acul patefonului ramane blocat in zgarietura unui disc uzat, repetand, in bucla, acordul inscris in santul facut... din neatentie.

Dar luptandu-ne, nu trebuie sa uitam de frumusetea si perfectiunea lumii creeate, caci tot ce este urat in noi e si omenesc - si omul are in el acea picatura de divin, care e capabila sa-l restaureze, daca vrea!

Un obiect spart in bucati nu va mai fi niciodata cum a fost. 
Dar pe noi, cand ne simtim sfaramati, Dumnezeu ne poate replamadi, ne poate renaste, poate readuce speranta, ne poate schimba viata, ne poate trezi constiinta, care uneori mai doarme, si ne poate intoarce sufletele spre fumusetea lumii, pe care credem uneori ca am pierdut-o, sau pe care ne o mai putem contempla, nemaiavand nadejdea de a o redobandi. 
La Dumnezeu, cu Dumnezeu,  nimic nu e imposibil de restaurat. Pentru ca El este IUBIRE si iubirea vindeca! 
El zideste si rezideste perpetuu, El da viata.

Sa nu ne amagim cumva crezand ca Iuda, despre care aflam din franmentul evanghelic citit astazi, ar fi fost predestinat sa tradeze! Nu. 
El avea sa-l vanda pe Iisus din pricina relelor din el - iubirea pentru bani si, de ce nu, poate chiar invidia, cuibarita in el, care l-a facut incapabil sa admire perfectiunea pe care o intruchipa Iisus! 
Prin tradarea lui, Iuda a grabit doar prinderea si uciderea Mantuitorului, care oricum s-ar fi petrecut!

Exemplul lui Iuda nu este numai prilej de cugetare filozofica asupra tradarii ci unul de auto-analiza. 

Daca vom cauta in adancul firii noastre, vom gasi cele mai nebanuite rele, nemarturisite inclinatii spre rau, si acolo se va ascunde vrajmasul pentru a ne prinde in mrejele sale!
Nimeni nu este la adapost si oricare din noi este un potential tradator, cata vreme pacatul traieste in noi.
In noi e si Cain, ucigasul, si Iuda, tradatorul, si multi altii...

Patimile, placeri asa-zis nevinovate, hranesc inclinatiile omului spre rau. De aceea despatimirea este o conditie a accederii spre Dumnezeu, caci doar desprinsi de pacat  putem gandi cu mintea in inima! 
Altfel... oricand poate invia un Iuda in noi!

Amin

joi, 21 ianuarie 2021

BANUL VADUVEI


„Zis-a Domnul: Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi și să li se plece lumea în piețe și să stea în băncile dintâi în sinagogi și să stea în capul mesei la ospețe. 
Ei, care secătuiesc casele văduvelor și de ochii lumii se roagă îndelung, își vor lua mai multă osândă. Și, șezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulțimea aruncă bani în cutie. Și mulți bogați aruncau mult. Și venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Și chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toți ceilalți. Pentru că toți au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuția sa.”  MARCU 12, 38-44

Citind evanghelia de azi, nu se poate sa nu ne vina in minte chipurile unor oameni care se simt stapani, indreptatiti sa fie adulati, primiti cu fast, remarcati...

In lumea noastra, cei de la putere sunt vesnic in avantaj: primesc cadouri, sunt invitati la mase unde mananca pe gratis, iar daca platesc trebuie sa se stie! Tot ei, care nu duc lipsa de mijlace, isi iau haine de firma la preturi derizorii, sunt invitati la spectacole fara sa fie interesati de ele, li se ofera carti pe care nu le citesc si... as putea continua tot asa pana imi amortesc degetele pe tastatura!

Unii dintre puternicii zilei s-au indreptat spre biserica dar nici acolo nu s-au abtinut sa nu iasa in evidenta!
Donatiile lor nu pot fi facute cu discrete si prezenta lor ... nu poate trece neobservata!

Fragmentul de azi ne prezinta  o avertizare si un exemplu!

Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi și să li se plece lumea în piețe și să stea în băncile dintâi în sinagogi și să stea în capul mesei la ospețe. 

Iisus avertizeaza ca nu toti carturarii merita atentie si consideratie. In nici un caz cei care tin la aparente, care sunt mandri de statutul lor. 

Iisus nu-i pune pe toti "in aceeasi oala"! Sa ne amintim ca inainte tocmai dialogase cu un carturar - care-L intrebase care este cea mai mare porunca - si caruia  Iisus, văzându-l că a răspuns cu înțelepciune, i-a zis: Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu. 

Un adevarat carturar, cu cat stie mai mult, cu atat stie... ca nu stie si, prin urmare, este smerit, deloc mandru si nici plin de sine!

Iisus insa, simplu, micsorandu-Se pe Sine, murind pe cruce... va ramane pentru omenire cel mai mare carturar!

De-a lungul istoriei omenirii, multi "carturari"  au sucit mintile oamenilor, smintindu-i!

Ce sta insa dincolo de aparențe - de haine scumpe, de onoruri si gesturi marete?

Iisus, privind lumea care arunca bani in cutia darurilor, observa ca mulți bogați aruncau mult!

Donatiile se faceau cu TAM-TAM, cum se face si azi ;la noi, pe la nunti! In acest caz insa generozitatea poate fi doar pretextul de a capata prestigiu, de a fi socotit de lume ceea ce, de fapt, nu esti!
Evident, ca cu cat cutia darurilor era mai plina, cu atat si carturarii templului erau mai multumiti!

„Și mulți bogați aruncau mult”…Dar,
 venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani!
Asadar, o femeie,  despre care se spune că este văduvă, săracă și singură…face un gest caritabil, total si dezinteresat, fără să știe că e văzută - pentru ca pentru ea nu suna trambita! 
Si nu face acest gest ca să stie lumea cat este de generoasa, nici ca să aibă o bună…imagine!
Ea aruncă „doi bani”, atati cati avea, si nu ține nimic pentru ea! 

Gestul ei este răspunsul dat poruncii „Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta…”, este răspunsul dat iubirii Domnului pentru noi! 

Ea dă totul. Este ceea ce face Domnul pentru noi: ne dă totul, inclusiv viata!

Fiecare să poarte de grijă de cei din apropierea lui. Nu lăsa pe cei din jurul tău să fie îngrijiți de altcineva! Să nu cumva să ia altul comoara care se află lângă tine! Îmbrățișează pe cel căzut în suferință ca și cum ai îndrăgi aurul. Iubește pe cel împovărat ca și cum îți iubești propria sănătate, ca și cum iubești sănătatea soției, a copiilor, a casnicilor și a întregii tale familii. Cel lipsit și bolnav este de două ori mai sărac; dacă îl ajută sănătatea, cel lipsit merge din ușă în ușă, îndreptându-se către cei avuți, iar dacă stau la încrucișarea drumurilor, cer mila tuturor trecătorilor, cum o cerea și Daniil în groapă (Daniel 14, 32); în schimb, cei chinuiți de boală te așteaptă pe tine cel evlavios și iubitor de săraci.
(...) Dar poate că vei zice: și eu sunt sărac. Fie! Dă totuși cât ai, căci Dumnezeu nu-ți cere ceva peste puteri. Tu să dai pâine, altul un pahar cu vin, iar altul o haină și astfel suferința în care se zbate un om poate fi înlăturată. Nici Moise n-a primit de la un singur om tot ce avea nevoie pentru terminarea cortului mărturiei, ci a adunat de la tot poporul. Căci aurul l-a dat unul, argintul altul, un altul mai sărac a dăruit pielea, iar altul care era cel mai sărac dintre toți a dăruit câteva fire de lână. Oare, nu știi că și banul văduvei (Marcu 12, 42) a ajuns să întreacă până și darurile celor bogați? Căci ea a dat tot ce avea, pe când ceilalți, doar o mică parte.” 
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea față de săraci și despre facerea de bine, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pag. 447-448

„Sărăcia nu este totdeauna ceva de laudă; este de laudă sărăcia săvârșită de bunăvoie, după sfatul evanghelic (Matei 5, 3). 
Că mulți sunt săraci, dar cu voința sunt foarte lacomi; pe aceștia sărăcia nu-i mântuie, ci voința îi osândește. Deci, nu cel lipsit de toate este negreșit vrednic de a fi fericit, ci cel care socotește porunca lui Hristos mai bună decât comorile lumii. Pe aceștia și Domnul îi fericește zicând: Fericiți cei săraci cu duhul (Matei 5, 3); nu cei săraci cu averea, ci cei care au ales sărăcia din imboldul sufletului lor.”
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXVI, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, pag. 268