luni, 26 octombrie 2020

PORUNCA IUBIRII

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul! Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine, urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă smintiți. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu.” IOAN 15, 17-27; 16, 1-2

Iubirea ca porunca nu este o corvoada ci o binecuvantare!

E nevoie uneori de atat de putin, ca sa inseninezi un suflet intristat!

E destul un gest, un zambet, o privire, cateva randuri, o vorba si marasmul unui nefericit se poate transforma, ca prin minune, daca nu in fericire, macar in ceva suportabil.
O simpla invitatie la o cafea poate opri pe cineva din drumul spre moarte!
Un telefon, un SMS, ori un email, moderne mijloace de comunicare, pot sterge lacrimi, pot readuce curajul pierdut.

Adeseori ne cramponam de nerecunostinta, bani, timp, toate fiind numai motive puse ca obstacol in calea iubirii de oameni. 
Trecem pe langa nefericirile celorlalt ignorand adevaratele gesturi de compasiune, de dragoste si facand asta trecem peste propria noastra salvare! 
Gesturile iubirii sunt simple, extrem de simple si ne sunt la indemana mereu! 
Se spune "Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul!!
Este cu putinta sa dam putere unei flori, sa dam putere unui zambet... si prin asta sa schimbam lumea!

Unde ne duce iubirea de sine? Nu cumva finalitatea ei este singuratatea?

Daca ne-am gandi mai putin la bicisnica noastra existenta umana, imbibata in sentimente ostile, nu cumva am fi mai fericiti?  Oare nu ar fi mai de folos daca ne-am propune sa ne incredem mai putin in "minunata noastra capacitate de a ne descurca"  si sa fim mai smeriti, recunoscand ca, de fapt, nimic nu facem singuri si ca o multime de oameni contribuie zilnic la mica noastra fericire?

De ne-am iubi unii pe altii, asa cum a poruncit Mantuitorul, am putea intr-adevar schimba lumea, sau macar am ... ameliora-o!

Lumea lui Dumnezeu este lacasul iubirii!

Iubirea este moștenirea Mântuitorului Hristos


Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 28-29

„Căci ce chip al bunătăților nu are iubirea? Nu dă ea credința ca temelia cea dintâi, care încredin­țează pe cel care o are despre existența lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești și dăruiește mai mult decât ochiul, care privește la cele ce se arată simțurilor, cunoș­tința despre acelea celor ce le contemplă? Nu dă nădejdea, care face să subziste pentru ea binele care subzistă ca existență adevărată și prinde mai mult decât prinde mâna grosimea materiei ce cade sub pipăitul ei? Nu procură ea gustarea celor crezute și nădăjduite, având prin ea însăși cele viitoare ca prezente prin simțire? Nu dă smerenia, cea dintâi temelie a păzirii virtuților? (...) Nu ne dă ea blândețea, prin care lovim ocările și laudele și potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adică slava și lipsa de slavă? Nu ne dă ea liniștea, datorită căreia chiar pătimind rămânem neschimbați față de cei ce ne fac rele, nelăsându-ne în dispoziție dușmănoasă? Nu naște ea în noi mila, prin care ne însușim cu voia nenorocirile altora și ea nu ne lasă să uităm pe cel înrudit și de același neam? Nu susține în noi înfrânarea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea, pacea și bucuria, prin care potolim cu ușurință iuțimea și pofta și arderea fierbinte și înfocată a lor? Și, ca să spun simplu și pe scurt, iubirea este sfârșitul tuturor bunătăților (virtuților), precum cea care duce «la» și apropie «de» Dumnezeu.

duminică, 25 octombrie 2020

VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN TINUTUL GHERGHESENILOR

 Luca 8, 26-39

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

În duminica aceasta Biserica ne pune în față, prin Sfântul Evanghelist Luca, un episod cutremurător, din lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

Capitolele 8 și 9 din Evanghelia după Luca descriu minuni si intamplari petrecute spre încheierea acti­vității în Galileia a Fiul lui Dumnezeu. 

Un pic mai înaintea episodului cuprins in Evanghelia de astăzi, Hristos se arată stăpân peste elementele naturii, potolind furtuna de pe lacul Galileii (Lc 8, 22-25). 
După ce poruncește vântului și valurilor să se oprească, scoțând la iveală și puțina credință a ucenicilor Săi, Mântuitorul coboară pe țărm în partea vestică a lacului, locuită de o populație păgână. Decizia de a se opri intre  păgâni, profetică în esența ei, ne arata că Împărăția pe care Acesta o vestea nu se limita la ­poporul evreu, așa cum, probabil, ar fi dorit aceștia. Intrarea pe un teritoriu păgân era un gest scandalos in ochii oricarui evreu evlavios si asta presupunea, în același timp, întinare rituală - sugerata de evanghelist prin demoni,  morminte  și... porci .
Din punct de vedere duhovnicesc, scena descrisa de Evanghelistul Luca pare sa fie sub stăpânirea demonilor. De altfel, chiar demonul, vorbind în numele legiunii care-l stăpânea pe nefericitul om, consideră că ținutul este proprietatea lui: „Ce ai cu mine, ­Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc 8, 28). 

Toate detaliile intregesc tabloul in care se remarca Mântuitorul ! Pentru oamenii care trăiau în aceste locuri,  turmele de porci aveau o valoare imensă, întreaga lor existență, sau bună parte din aceasta, fiind pusă pe seama creșterii acestora - o marfa vanduta legiunilor romane! 
Pentru acești oameni, porcii reprezentau criteriul unei vieți pașnice în împărăția romană și erau gata să sacrifice inclusiv viața unui om. 

Coborând în această parte a lacului, Mântuitorul Hristos face nu doar o minune, o exorcizare, ci  o lucrare misionară, vestind Împărăția lui Dumnezeu și explicand ce înseamnă să trăiești în ea și celor care se aflau sub puterea demonilor,  posedați fie direct, ca demonizatul din Evanghelie, sau indirect, ca populația care-L întâmpină pe Mântuitorul, după vindecare, și care e stăpânită de dorința de avere.

Deși inca nu apucase să vestească Împărăția cerurilor, fiind abordat imediat de cel demonizat, Mântuitorul este recunoscut instantaneu drept Fiu al lui Dumnezeu de demonul care vorbește prin gura omului! 
Evanghelistul Luca scoate în evidență, după potolirea furtunii de pe Marea Galileii, că Iisus Hristos nu este doar stăpân al forțelor naturii, ci este stăpân și peste demoni, avand autoritate asupra lor. 
Ce se întâmpla mai departe este cunoscut: demonizatul a fost vindecat, diavolii primind permisiunea de a intra în turma de porci, evenimentele ulterioare descoperind drama prin care trecea sărmanul om. Faptul că nici porcii (despre care evreii credeau că sunt animale necurate) nu au suportat pre­zența demonilor și s-au aruncat în mare, vorbește despre dezechilibrul pe care răul îl produce în creația lui Dumnezeu, dar și despre incapacitatea omului de a-l simti și de a i se opune la modul concret. 
Chiar daca bucuria gherghesenilor de a vedea un asemenea miracol și de a-l ști pe cel demonizat redat comunității este mare... totusi nu sunt in stare sa aprecieze valoarea vindecării, a salvării unui om! „Prețul e mult prea mare!”, par a gândi concetatenii celui vindecat, văzând cum turma de porci se aruncă în mare. 


Gherghesenii Il alunga pe Iisus dar omul vindecat, inghenunchiind ca un ucenic, Il roaga să-l ia cu El. Mântuitorul, însă, îl trimite la cei din comunitatea sa, ca un apostol, vestitor al Imparatiei printre păgânii din ținutul Gherghesenilor. 

În loc să cadă în genunchi şi să aducă mulțumire Domnului pentru că a salvat un suflet, gherghesenii jelesc pierderea porcilor! 
În loc să-L roage să le fie oaspete (asemenea samaritenilor descriși în Evanghelia după Ioan 4, 40-42), Îl roagă să plece cât mai repede.

Acest episod din Ev. lui Luca  ne poate pune într-o mare dilemă. 
Este oare omul de azi asemenea gherghesenilor? 
Care sunt valorile noastre? Căror „dumnezei” ne închinăm? 
Timpul, efortul, libertatea si viața celor din jur pretuiesc sau sunt doar mijloace de a ne inchina proprilor noastre idolatrii?! 

Demonii societăților post­moderniste sunt mai invizibili ca niciodată, dar la fel de pregătiți să-i înșele pe oameni, sugerându-le că a avea este ­totuna cu a exista!
Bani, putere, confort, lenevie, distracție... toate patimile în care sunt deghizați demonii ne-au intrat in existenta pe negandite! 

Părinții Bisericii nu vorbeau despre lăcomie, iubire de arginți ori  desfrânare  ci despre duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginți sau duhul desfrânării, luând în considerare tocmai această cultură duhovnicească a Antichității târzii și începutului de Ev Mediu în care lumea duhului reprezenta fundamentul și țesătura invizibilă aflate in spatele fenomenelor naturale. 
Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Ef 6, 12). 

În toți acești idoli își pun mulți dintre oamenii moderni nădejdea.
Diavolul are asupra omului doar atâta putere cât îi este oferită de el. Este stăpânit de diavol doar acela care îi da voie sa-l stapaneasca. 
Un om dominat de o patima nu va reuși să se stăpânească pe sine în fața provocărilor. Libertatea sa este astfel jertfită pentru o vietuire guvernata de o palidă plăcere de moment.

Pentru creștini, viata este mai presus de o simpla acumulare de orice natură. Ea presupune legătură, comunicare, relație, iubire. 
În ultimă instanță, rațiunea de a fi  a omului este aceea de a căuta pe Dumnezeu, iubirea absolută. 
De aceea, ­bucuria maxima a existenței umane este a iubi și a fi iubit. 

Sub influența duhurilor întunecate, omul ajunge insa adesea să se iubească doar pe sine. În loc să se dăruiască pe sine pentru a se îmbogăți in duh si adevar, ajunge să confunde puterea iubirii cu iubirea de putere. 

Evanghelia de astăzi ne spune, inca o data, ca este nevoie nu doar de credință lăuntrică, ci ca aceasta credință trebuie să fie vizibilă.
Comportamentul nostru vorbeste despre credința noastra. 
Omul, mai inainte demonizat, a căzut la pământ și I s-a Mantuitorului ca un supus împăratului. Diavolul, invins,  cade deci  la pământ și recunoaște autoritatea lui Hristos! 
Gherghesenii, desi uimiți de puterea lui Hristos, Îl invită insa să plece!
Caci diavolul are in noi oricand un motiv de revenire, un motiv ascuns in patimile noastre!

În această pericopă dracii se roagă de trei ori si Iisus le ascultă rugăciunile. Se roagă și gherghesenii și Iisus le împlinește si lor cererile. Toate rugăciunile Domnul le împlinește mereu!
Atentie deci la ce, cum si pentru ce ne rugam!

Daca nu avem discernamant ajungem robi ai dorintelor, al instinctelor animalice, tot mai posesive și mai nemiloase pe zi ce trece. 
Dacă vrem să rămânem cu Domnul, sa ne împărtășim de Trupul și Sângele Lui, sa fim asemenea Lui, caci omul se transforma în ceea ce consumă!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să fim alături de El în toate zilele vieții noastre! Amin!

sâmbătă, 24 octombrie 2020

VINO DUPA MINE!

„În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut un vameș, cu numele Levi, care ședea la vamă, și i-a zis: Vino după Mine! Atunci, lăsând toate, el s-a ridicat și a mers după El. Și I-a făcut Levi un ospăț mare în casa lui. Și era mulțime mare de vameși și de alții care ședeau cu ei la masă. Dar fariseii și cărturarii lor murmurau către ucenicii Lui, zicând: De ce mâncați și beți împreună cu vameșii și cu păcătoșii? Iar Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.” LUCA 5, 27-32

Asadar  Iisus a văzut un vameș, cu numele Levi, care ședea la vamă

Meseria de vames era cea mai detestata si cel care o practica era antipatizat de toţi caci el, desi iudeu, era un reprezentant al puterii romane; dar nici romanii nu-l agreau, nefiind unul dintre ei!
Acest vameş se numeşte Levi - ceea ce il recomanda ca facand parte din casta leviţilor; levitii erau cei care stateau în Templu, ocupandu-se de cult,  si erau persoane pure şi bune!  Iata insa ca acesta ajunsese sa lucreze tocmai la vama, inselandu-si propriul popor! Munca lui este sa strânga banii de taxe si, prin aceasta, isi pierduse prestigiul, chiar si apartenenţa la poporul ales, la religia sa!
Era deci rău văzut de toţi si banii pe care-i câştiga erau singura consolare! Un levit care a dat Templul pe castig!


Si Iisus ii spune Vino dupa mine!

Nu i-a ţinut nici un discurs moral, nu i-a spus ce anume trebuie sa faca ci doar: Vino dupa mine!

Aceasta chemare este scopul creştinismului, care nu e o doctrină, o morală sau o ideologie,   ci este o Persoană concretă, adică IISUS. Şi Iisus ne adresează tuturor aceasta invitaţie: Dacă vrei, vino!

Si Matei/Levi Îl urmează pe Iisus şi impreuna ajung în casa sa.
Urmându-L pe Iisus, Matei poate şi el să primească, are oaspeti. Numai acum devine "cineva" acceptat şi iubit, acum şi el poate să primească musafiri. 
Textul mai spune că era acolo o mulţime de vameşi, adică păcătoşii publici, precum şi alţi păcătoşi. Păcătoşii erau deci de două feluri: aceştia care colaborau cu romanii şi cei care practicau prostituţia. Deci mulţimea era alcătuită din păcătoşi!

Am putea asocia aceasta imagine a ospatului din casa lui Matei cu Biserica - locul în care noi participăm la un ospăţ dar nu pentru că suntem drepţi, buni si fara pacate! Ci... tocmai pentru că suntem păcătosi, ne da dreptul de a participa la ospat! 

N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.”

Nu există credincios care sa se simta cu conştiinţa împăcată şi sa nu se simta păcătos!

Şi noi suntem chemaţi, cu toate pacatele noastre, ca in ele sa descoperim cine e Dumnezeu, faptul că El e iubire! Aşa cunoaştem cine e Dumnezeu şi numai aşa cunoaştem cine suntem noi: această infinită privire încărcată de iubire a Lui Dumnezeu. 

Pentru Matei ospatul acela a fost o convertire!

Cred ca pentru fiecare din noi trebuie sa vina un moment al convertirii reale. Aceasta are loc fie prin revelatia divina, adica prin voia Domnului, de care au parte cei alesi, fie prin suferinta!
Acestea sunt cele doua cai prin care poti iubi pe Dumnezeu "din tot sufletul tau si din toata fiinta ta si din tot cugetul tau"!

Suferinta ne cotropeste in multe feluri !
Sa intelegi, pur si simplu, dincolo de cele ale tale, suferinta lui Iisus si sa fii constient de statutul tau de pacatos este, cred, deja un bun inceput spre dragostea cea adevarata!

Faptul ca esti botezat nu face din tine neaparat un crestin practicant! Si nici chiar obiceiul de a veni la biserica duminica de duminica nu inseamna traire crestina daca nu se petrece la nivelul mentalului si al afectului acea schimbare esentiala care sa te departeze de pamant si sa te uneasca cu Cerul.

La Dumnezeu nu-ti poti pune pile cu doua lumanari si o prescura! E nevoie de fapte, de smerenie, de dragoste, de lepadare de sine...
E cel mai greu "aranjament" al vietii dar si cel mai frumos!



joi, 22 octombrie 2020

Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?

„În vremea aceea a ieșit cuvântul despre Iisus în toată Iudeea și în toată împrejurimea. Și au vestit lui Ioan ucenicii lui despre toate acestea. Și, chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, Ioan i-a trimis către Domnul, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Și, ajungând la El, bărbații au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine, zicând: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Iar în acel ceas Iisus a vindecat pe mulți de boli și de răni și de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea.
 Atunci El, răspunzând, le-a zis: Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea. 
Iar după ce ucenicii lui Ioan au plecat, El a început să vorbească mulțimilor despre Ioan: Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta». Zic vouă: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. Și, auzind tot poporul și vameșii, s-au încredințat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. 
Iar fariseii și învățătorii de Lege au călcat voia lui Dumnezeu în ei înșiși, nebotezându-se de el.”


Evanghelia după Luca începe cu vestirea naşterii Botezătorului, o figură importantă si unanim apreciata. 
Botezătorul atesta cumva  ca timpul implinirii profetiei, al venirii lui Mesia,  sosise. 
El este cel care urma sa pregateasca drumul lui Mesia, el este cel care L-a recunoscut încă din pântecele Maicii Sale şi care şi-a început activitatea cu puţin înainte de cea a lui Iisus, avand in jurul lui o multime de ucenici. 
Deci Botezătorul este persoana cea mai competenta pentru a-L vesti, pentru a defini lumi cine este Iisus.

Textul de azi contine doua întrebări si raspunsul la acestea:
1. Cine este Iisus? -Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?- intrebare pusa de Ioan
2.  Cine este Ioan Botezătorul?Ce ați ieșit să priviți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc?

Evanghelistul reda cuvintele Mantuitorului,  o interesanta sinteza care ne spune cine era Iisus, cine era Ioan, pentru ca, in final sa ne puna sa reflectam la intrebarea cine suntem noi, cei de atunci si din totdeauna!

Dupa cum stim, Ioan Botezatorul predica cum ca Cel care avea să vină îi va elimina pe toţi cei răi, va aduce dreptatea lui Dumnezeu pe pamant, buni vor fi salvaţi şi cei răi isi vor lua pedeapsa, ca Mesia va construi o lume nouă.

Cum Iisus a venit sa fie botezat, S-a pus in rand cu pacatosii si a renuntat la "ofertele" maririi, Botezatorul se intreaba  si el daca "Acesta este cel care va salva lumea?" 
Intelegem ca toti Il asteptau dar ca Cel venit deja nu intra in tiparele intelegerii nimanui! 

Iisus, cu toate minunile facute - orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește  - nu pare sa fie in acord cu asteptarile lumii aceleia si nici a celei de azi! 
Lumea voia un conducator lumesc care sa faca ordine si sa hraneasca poporul spre a-si trai scurta viata pamanteasca fara nici un efort! Intrebarea Botezatorului vine tocmai ca urmare a faptului ca Iisus nu corespundea cu imaginea lumii despre Mesia!

Isus răspunde întrebării savarsind unele minuni, apoi vorbeşte despre o altă aşteptare.
În acel moment El vindecaă, îngrijea bolnavii şi săracii, eliberându-i de duhuri rele.

Iisus ne spune insa, dincolo de minuni, altceva: ca Dumnezeu nu vrea să distrugă lumea si sa faca o alta, ci  vrea să salveze această lume pierdută. Domnul vrea să ne salveze pe noi cu toate ale noastre, făcând din lume un loc al iubirii si comuniunii cu El.

Dumnezeu a venit în această lume şi Işi arată mila, duioşia, compasiunea, solidaritatea aducandu-ne mantuirea!

Iisus le spune mesagerilor să se întoarcă la Botezătorul şi să-i spună că orbii văd - cu alte cuvinte ochii închişi, dornici să privească închipuirile  noastre, se deschid pentru a vedea realitatea, aşa cum este. Din pacate, noi vrem o lume diferită şi visăm altceva. Vrem dreptate dat facem edraptati, vrem iubire dar nu iubim si vrem binele facand rau! 
Mantuitorul vine sa ne deschida ochii pentru ca să vedem realitatea cum e ea - cum e lumea , cum suntem fiecare ca madular al ei - şi ne propune un plan de innoire, de restaurare, pentru a face din această realitate locul iubirii, al compasiunii  si al comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii nostri! 
Aceasta este mântuirea, mântuirea acestei lumi!

miercuri, 21 octombrie 2020

Zis-a Domnul: Pentru ce Mă chemați: Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun? Oricine vine la Mine și aude cuvintele Mele și le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: Asemenea este unui om care, zidindu-și casă, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe piatră; și, venind apele mari și puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care și-a zidit casa pe pământ, fără temelie, și, izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut și prăbușirea acelei case a fost mare. Și după ce a sfârșit toate aceste cuvinte ale Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.”Luca 6, 46-49; 7, 1

Fragmentul evanghelic de azi este finalul capitolului 6 al Evangheliei dupa Luca.

Mantuitorul se refera la cei care-L invoca pe Dumnezeu, rugandu-se cugetand drept, dar, nu fac ce spune El! "nu faceți ce vă spun"
E adevărat că numai Cuvântul ne face şi ne construieşte si daca primim Cuvântul ca pe o sămânţă, cu adevărat viaţa noastra e transformată.

Sf.Ap.Iacob spune: Dacă tu ai credinţă, să ştii că diavolii au mult mai multă credinţă decât tine.

Şi demonii cred că există Dumnezeu şi-L cunosc mai bine decât noi. Problema este: fac ei voia Lui? De multe ori, desi ştim totul, facem exact invers. 
Diferenta dintre ce stim ca e corect si ce facemin realitate are ceva de-a dreptul diabolic care ne tine departe de Dumnezeu. Exista adesea o ruptura psihologica intre Cuvântul pe care-L ascultăm dar pe care nu-l lasam sa creasca in fapta, in viata de zi cu zi!


Mantuitorul se foloseste de exemplul construirii unei case. Casa este locul in care traiesti si te implinesti fizic -  locul in care esti tu! 
Si Dumnezeu e casa noastră caci in El ne implinim! 
Noi suntem în centrul  atenţiei lui Dumnezeu, pentru că El şi-a dat viaţa pentru noi, căci ne iubeşte infinit din veşnicie!
Intrebarea, pe care e cazul sa ne-o punem mai des, este: Noi îl iubim pe Dumnezeu, ca să-şi poată afla locaş în noi? Numai aşa iubirea e adevarata cand este impartasita! Numai iubindu-L si noi, Dumnezeu trăieşte in noi! Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte.(1Cor. 8, 1-2). Casa noastra este inima celui care ne iubeşte si in inima noastra isi face casa cel pe care-l iubim!

Viata noastra este drumul spre casa, intoarcerea noastra acasa, acolo de unde am plecat neascultand, purtand speranta ca Tatal sa ne astepte si sa ne puna inelul pe deget!


Dacă nu ai de unde pleca şi unde să te întorci, ori eşti în exil, ori eşti un om fără casă. Acesta este lucrul cel mai rău, pentru ca devi un om al strazi, fara identitatea. Eşti pierdut, nu ai un reper. Aşadar casa e un loc important.

Tema casei poate explica întreaga Evanghelie după Ioan, dar şi toată Biblia, de la Adame, unde eşti? până la nunta din Apocalipsă!

Toţi visam să ne construim o casa. dar casa asta construita pe pamant e departe de natura adevaratei case construite in noi de Cuvantul Domnului! Deci cine trăieşte acest Cuvant, e asemenea unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe piatră  - sinonimul lui Dumnezeu  (v. 48).

În viaţă insa vin dificultăţile - pentru buni ca si pentru cei răi  - Si, venind apele mari și puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră!

"Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos. (...) Iar aflând frica de Domnul și cunoștința de Dumnezeu și înțelegându-le pe acestea, vei dobândi ușor și ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, și cel mai mare, cel de-al doilea, mai mic și mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de față acela, nici cel de-al doilea nu va urma în chip curat. Pentru că cel ce nu iubește pe Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos și fără viclenie de iubirea de frați?” Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 473-474 

Dacă noi ascultăm Cuvântul formal ori doar pentru a învăţa ceva în plus despre Dumnezeu, atunci ne risipim. Căci, indiferent cât am sti despre Dumnezeu , tot nimic nu ştim! 
Atunci vom fi asemenea omului care și-a zidit casa pe pământ, fără temelie, și, izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut și prăbușirea acelei case a fost mare.! 

Numai  cand Cuvântul  atinge inima, ne schimbă, ne converteşte. si devine a doua noastra natura, se inalta in inima Casa pentru a-L primi in ea pe Dumnezeu dar si pe aproapele ! Atunci crestem si ne inaltam!

"Ortodoxia pune accent, când vorbeşte de religiozitate, pe viaţa creştină trăită după voia lui Dumnezeu şi arătată concret în Iisus Hristos

În conceptul ortodox de religiozitate intră, ca elemente fundamentale, comuniunea omului cu Hristos, trăirea acestei comuniuni şi manifestarea ei. Religiozitatea ortodoxă este o religiozitate hristică, hristoforă în sensul că ea implică din partea creştinului o trăire integrală a lui Hristos.

Dar religiozitatea ortodoxă este nu numai hristocentrică ci şi eclesiologică, în sensul că, credinţa şi viaţa creştină trăită autentic sunt cele propovăduite de Biserică. 
Biserica rămâne îndrumătorul nostru către Hristos şi spaţiul în care ne mântuim. 
Credinţa are putere şi devine religiozitate mântuitoare, numai dacă se identifică cu credinţa Bisericii.

O altă notă a religiozităţii ortodoxe este sobornicitatea ei. Creştinul ortodox se simte solidar şi în comuniune cu semenii săi, cu care simte nevoia să trăiască credinţa
Religiozitatea nu priveşte numai pe insul singular, ci pe ins ca membru al comunităţii ecleziale. 
Religiozitatea ortodoxă nu este colectivistă. Religiozitatea ortodoxă este sobornicească. Izvorul acestei sobornicităţi îl constituie însăşi structura sobornicească a Bisericii ca extensiune a vieţii de comuniune a lui Dumnezeu în umanitate.

Şi dacă Duhul Sfânt este cel care influenţează Biserica cu viaţa divină şi pe fiecare credincios în parte, religiozitatea ortodoxă este pnevmatologică, deoarece Duhul este cel care vibrează în noi
Cu puterea Duhului şi în Duhul Sfânt noi mărturisim pe Hristos Domn şi intrăm în comuniune cu El. 
Aspectul hristologic şi penvmatologic al religiozităţii ortodoxe îşi are sursa în adevărul că Tainele Bisericii sunt săvârşite de Hristos în lucrarea Duhului Sfânt.

Religiozitatea nu este o virtute simplă, ea creşte numai prin efortul permanent al voinţei, prin conlucrarea cu harul divin. 
De aceea, religiozitatea implică din partea credinciosului continua purificare de patimi şi creşterea în virtuţi. Credinţa ortodoxă este călăuza sigură a religiozităţii . 
Cel ce urmează învăţătura ortodoxă viază în duhul ei şi trăieşte pe linia unei adevărate şi desăvârşite religiozităţi." Pr. lect. dr.  Leontin Popescu


marți, 20 octombrie 2020

NU JUDECATI, NU OSANDITI, IERTATI SI DATI

Zis-a Domnul: Nu judecați și nu veți fi judecați; nu osândiți și nu veți fi osândiți; iertați și veți fi iertați; dați și vi se va da; turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura. 

Și le-a spus și pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus de învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poți să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând tu bârna care este în ochiul tău? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele și nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui.

Discursul Mantuitorului, adus la cunostinta noastra de Sf Luca (cap.6), continua cu indrumari practice, explicandu-ne si asigurandu-ne ca... tot ceea ce primim de la ceilalti, in gand si in fapta, bine ori rau, este o reflexie, consecinta a ceea ce am fost, a ceea ce suntem in stare sa facem si sa dam! 
Nimic nu ramane nerasplatit - nici binele, nici raul! 
Lumea primeste ce da, in virtutea unui troc de ganduri si fapte!

Vorbele Mantuitorului pun in lumina toate umbrele firii noastre! Cand ne indulcim cu pacatul ne este greu sa ne desprindem de el...

Acum, revenind la fragmentul evanghelic de azi, 

evanghelistul expune sfaturi divine dupa care toti oamenii ar trebui sa-si conduca viata!

Versetele citite astazi ne prezintă patru verbe la modul imperativ. "un mod personal (predicativ) care exprimă o poruncă (imperativ își are originea în latinescul “imperare”, care înseamnă a porunci), dar si un indemn! Prin verbele la acest mod, vorbitorul cere unei persoane sau unui grup de persoane să îndeplinească o acțiune." 

Pentru imperativ, limba greacă da o nota de sentinţă: îţi spune că trebuie să faci aşa; uneori se foloseşte timpul viitor al verbului, cum este in cazul unor legi: Tu nu vei ucide.

Nu judecaţi, zice textul dar grecescul inseamna mai curand cu încetaţi să judecaţi; opriti-na să judecaţi. Noi... judecăm si e cazul să începem sa o mai facem dacă vrem să devenim ca Dumnezeu!

Primul lucru pe care il facem cand intalnim o persoana este sa o scanam, sa o evaluam sub toate aspectele. Nu putem sa ne abtimem ca enumerandu-i calitatile sa nu incheiem cu... ceva ce suna a judecata! E simpatica dar parca prea da ochii peste cap! 😄

Cand judeci pe cineva faci nu un pacat ci mai multe! Cel mai grav este ca te substitui lui Dumnezeu, singurul judecator! Daca crezi in El... ar trebui sa te gandesti ca, in timp ce tu dai verdicte... Dumnezeu il iubeste pe semenul tau cu defecte cu tot! Dumnezeu, caruia incercam sa-I semanam,  este bun si îl vede bun pe aproapele tau, ca si pe tine! 

Unica judecata a lui Dumnezeu este Crucea lui Hristos unde El îşi dă viaţa pentru păcătoşi, iertând. Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! Pentru Dumnezeu omul este asa de deosebit incat merită ca Dumnezeu să moară pe Cruce pentru el, cu toate că-L omoara! Asta pentru ca ne iubeste!Dumnezeu il iubeste si pe cel mai pervers om ca şi pe cel mai îndepărtat de El. Dumnezeu îl stimează pe om mai mult decât se stimează pe Sine, căci iubirea înseamnă a-l stima pe celălalt, mai mult decât pe sine, iubindu-l infinit! 

Judecata semenilor ne poate face buni sau răi. Judecand comit o nesocotire a lui Dumnezeu care ne iubeste pe toti! Omul cand judeca o face prin ochiul omenesc si nu prin ochiul lui Dumnezeu, care ii vede pe oameni buni si frumosi! Ceea ce ne deranjaza la ceilalti este exact ceea ce ma arata pe mine cum sunt!

Cand gresim noi... ne justificam - lucru pe care nu ar trebui sa-l facem caci asa au facut si Adam si Eva...

Noi justificăm mult păcatul şi răul si nu ar trebui deoarece răul scuzat ne face rău! Trebuie justificat păcătosul. Să condamnăm răul, pentru că ne face rău, dar să nu-l condamnăm pe cel care  face răul, căci cine face rău este prima victimă a răului şi are nevoie de intelegere, iubire si iertare!

Cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura. Nu, nu e vorba de vreun blestem! Asa a lasat Domnul, spre sporirea iubirii, ca tot ceea ce facem altora... sa ni se  faca noua si, precum judecam sa fim si noi judecati!

De cele mai multe ori - daca nu chiar mereu - cerem altora tocmai ceea ce noi insine nu suntem capabili sa dam. 
In judecarea aspra a aproapelui, persoana noastra este mereu deasupra oricarei judecati!

Nu osanditi! Noi avem o plăcere teribilă de a-l condamna pe celălalt. Condamnarea este aplicarea judecatii

Judecata poate fi nedeclarata, dar ceea ce rostim este o condamnare. De aceea Iisus spune : Încetaţi să condamnaţi oameni ca si voi şi  veti evita astfel sa fiti voi insiva condamnaţi! Caci condamnand , ne condamnăm pe noi înşine.

Iertaţi! A ierta înseamnă a dezlega. Dumnezeu îi iartă pe toţi, întotdeauna. Dacă eu nu-l iert pe celălalt il leg de păcatele sale, si-l blochez (il răstignesc) în ele ! Daca il iert, il eliberez şi atunci şi eu voi fi dezlegat. Dacă nu-l iert pe celălalt, nu sunt dezlegat nici eu, sunt încă sclavul judecăţii mele,  deci mă condamn singur. Aproapele imi mijloceste insa iertarea mea la Dumnezeu!

Nu judecaţi, Nu condamnaţi! Iertaţi! şi ... Daţi!

Daţi! Pericopa nu ne spune ce să dăm. În Evanghelie a da re referă la pâine. A luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o. Este trupul dat pentru voi. A da, îl exprimă deci pe Dumnezeu.

În măsura în care dam, vom si primi  - o măsură bună, îndesată, scuturată. 

Daca credem ca aceste imperative sunt doar pentru pacatosi, caci noi suntem altfel... gresim enorm!

De aceea Iisus spune o pilda:

Nu este ucenic mai presus de învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său. Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? 

Orb, în acest context, nu înseamnă neaparat nevăzător, ci unul care nu ştie de unde vine şi unde merge, nu se cunoaşte pe sine, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nici pe semenii săi!

Dacă cineva merge pe căi pe care le consideră mai eficiente decât cea a Domnului, care este iubirea, o face numai pentru că e un orbul care-i conduce pe alţi orbi, şi-atunci vor cădea toti în groapă, adică în moarte. 

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poți să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând tu bârna care este în ochiul tău? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. 

In demersul duhovnicesc personal, lucrarea ar trebui sa inceapa tocmai cu acceptarea, cu recunoasterea faptului ca nimic din ceea ce fac altii nu este strain de mine. "Căci ce rău n-am săvârșit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu?"

In mod evident, ceea ce gandim rau despre ceilalti este insasi oglindirea capacitatii noastre de a face rau. 
Tot ceea ce ne inchipuim rau despre aproapele nostru este ceea ce cunoastem tocmai din propria noastra traire a raului. 
Cum altfel? Doar "o
mul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele."

In ce lume frumoasa am trai daca fiecare si-ar vedea mai intai propriile sale neputinte, greselile si relele facute cu voie ori fara de voie, cu cuvantul, cu fapta, cu gandul...

De am avea ingaduinta fata de semeni... cata pace ar fi intre noi!


Sa ne propunem, asadar, macar azi, sa urmam exemplul Mantuitorului caci orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său!

Caci nu Domnul ne pedepseste ci noi insine prin ceea ce facem!


luni, 19 octombrie 2020

VAI DE CEI CARE CRED CA A AVEA INSEAMNA A FI FERICIT!

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, bogaților, că vă luați pe pământ mângâierea voastră! Vai vouă, celor care sunteți sătui acum, că veți flămânzi! Vai vouă, celor care astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui! Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot așa făceau prorocilor mincinoși părinții lor. Iar vouă, celor ce ascultați, vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa; oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi.” LUCA 6, 24-30

Pericopa de astazi- extrasa din cap. 6, evoca un moment care se petrece dupa ce Mantuitorul si-a ales cei 12 Apostoli dintre fidelii care-L insoteau. 
In versetele precedente ni se spune ca Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu !.  
O multime de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau.Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi.(17-19)
Cu acest prilej, coborand  "în loc şes", rosteste Fericirile

Luca pomeneste  4 Fericiri urmate de 4 Vai-uri!

Fragmentul de astazi contine aceste Vai-uri, total opuse Fericirilor. Fericind pe cineva implica aprecierea, cinstirea, partajarea bucuriei,  Vaitand pe cineva iti exprimi, din contra, regretul, durerea chiar pentru o situatie care il poate duce la pieire!

Vai vouăbogaților, că vă luați pe pământ mângâierea voastră!

Cu alte cuvinte, va plang pe voi cei care credeti ca binele vostru sta in bunurile pe care le ai şi tot în ele îţi cauti in ele consolarea. Mangaierea o primim doar de la Duhul Sfânt-Mângâietorul acela care ţi-o dă, Cel care-ţi ţine mereu compania. 
Daca multumirea sta in ceea ce ai acumulat, atunci eşti cu adevărat trist si singurul remediu de a te bucura este sa-ti admiri capacitatea de a acumula (egoul, eventual viclenia) si sa te afunzi, platind un sorogat de fericire! Fericirea nu depinde de bogatii, moartea tot vine si nimic din ce ai nu poti lua in viata de apoi! In spatele prosperitatii sta adesea o imensa dezamagire, prietenii interesate si nesincere, pacate pe care esti tentat sa le faci cautand un pic de fericire, fie ea si cumparata!
Isus spune: ai greşit,  vai de tine! Îmi pare rău pentru tine. Nu spun că eşti rau, ci te avertizez să-ţi deschizi ochii. 
Iisus ii deplange pe cei care gresesc calea! El nu detesta pe nimeni  si pentru iubirea pe care o are pentru oameni, fie ei si pacatosi, le arată riscurile la care se expun trăind gresit. Iisus indemnandu-i sa isi stabileasca criteriile de viata, sa observe Duhul care ii anime, îi avertizează sa nu cada in cursele pe care le intinde diavolul prin bogatie!

Vai vouă, celor care sunteți sătui acum, că veți flămânzi!

Pentru a fi corecti, sensul cuvantului "satul" este acela de "plin" adica nu mai ai unde pune... si totusi foamea de a aduna nu iti este potolita! Doar asa se explica flamanzeala! Aviditatea,  lacomia dupa averi nu are leac, nu mai poate fi stapanita. Bogatii sunt mereu flamanzi!

Vai vouă, celor care astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui! 

Am putea vedea aici durerea ascunsa in spatele unui ras de fatada, caci orice poti cumpara - doar zile de viata si iubire sincera NU! Cum sa nu fii trist si sa jelesti cand te vezi nevoit sa hranesti un anturaj care te detesta si pe cate il detesti, doar ca sa nu fii singur cu desavarsire! Sa fii iubit pentru ce ai si nu pentru ce si cine esti... este sfasietor! Ramai cu aceeasi consolare ca ai si poti plati relatii de conjunctura!

Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot așa făceau prorocilor mincinoși părinții lor

Acest verset imi pare rupt din stirile zilei
De fapt noi îi lăudăm pe cei cu care într-un fel ne identificam, care reprezintă idealul nostru de persoană realizată. 
Cine sunt cei pe care ii ridicam azi in slavi? Vedete de moralitate indoielnica, politicieni corupti, interlopi, bogaţii cu camasi negre la guler, puternicii zilei pe care un pas gresit ii arunca in anonimat, aroganţii in care ne investim dorinta noastra de a-i strivi pe altii....
Vai de cei care ajung sa se bucure de un astfel de dar otravit, de un succes efemer, de o astfel de "onoare"!

Citind Fericirile ai sentimentul ca e posibil, ca exista sansa de a te repara, simti in aer iubirea lui Dumnezeu, care vrea sa te invete sa iubesti si sa fii iubit!

Pericopa pare sa nu aibe o continuitate: avem chemarea celor 12 Apostoli şi imediat Fericirile. 
Dar este un rost caci cei 12 Apostoli sunt plamaditi din Cuvântul Fericirilor. Ascultarea acestui Cuvânt da o linie, construieşte comunitatea care  împlineşte acest Cuvânt al Fericirilor pe care l-a ascultat. 
Acest Cuvânt arată ce are de făcut omul pentru a fi împlinit!

Vai-urile te intristeaza pentru ca dezvaluie o realitate pe care adesea, orbiti de luminile lumii, refuzam sa o vedem. E vorba de neiubire! 

Multi poate zic: Lasa, sa am eu tot ce-mi doresc, ca de iubire am eu grija! 
Este acelas rationament pe care il face o femeie care refuza sa aibe un copil la vreme pentru ca nu are inca casa, masina, cariera si, cand le are pe toate... ceasul biologic s-a oprit! Striga atunci ca are dreptul sa aibe un copil fie si de laborator... dar uneori nici asa nu se mai poate!

De fapt orice fericire fara Dumnezeu isi are umbra ei! Exista o plata pentru greseala de a apuca o cale fara Duh, pe care pornima fara sa  ne anime iubirea ! 
Umbra nu este o pedeapsa data de Dumnezeu ci un raspuns al Universului la eroarea noastra! Creatia este perfecta! Exista un echilibru care tine lumea si orice actiune are o reactiune! 
Pe scurt: totul se plateste!

Dar asta... putem intelege inainte de a gresi, doar daca traim in Duh si Adevar!