sâmbătă, 15 august 2020

DESPRE INVIERE

„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus saducheii, cei ce zic că nu este înviere, și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, Moise a zis: «Dacă cineva moare neavând copii, fratele lui să ia de soție pe cea văduvă și să ridice urmași fratelui său». Deci erau la noi șapte frați; și cel dintâi s-a însurat și a murit și, neavând urmaș, a lăsat pe femeia sa fratelui său. Asemenea și al doilea și al treilea, până la al șaptelea. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, deci, a căruia dintre cei șapte va fi femeia? Căci toți au avut-o de soție. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iar despre învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii. Iar mulțimile, ascultându-L, erau uimite de învățătura Lui.” MATEI 22, 23-33

In fragmentul evanghelic de astazi, evanghelistul ne prezinta ideea Invierii explicata de Insusi Domnul Hristos, tema fundamentală a
credinței noastre, raspunsul la intrebarea pe care toti oamenii si-o pun: „ce sens are viața?”.

Cuvântul „om” derivă din humus ( adam, în limba ebraică) ceea ce inseamna ca venim din pământ și că ne întoarcem în pământ. 
Deci, ce sens are viața noastră?

Lucrurile nu sunt simple caci omul are în interiorul său sentimentul „nemuririi” (cf. Ecclesiastul) și acest fapt îl deruteaza cumva desi este conștient de limitele sale și de faptul ca moartea este o certitudine!

Credinta noastra pornește de la învierea lui Hristos, ca anticipație a învierii noastre; învierea lui Hristos face ca viața noastră să fie nouă, să nu mai fie destinată morții, ci să fie o odă adusă vieții. 


Dacă nu există înviere, atunci iubirea încetează odată cu moartea şi dragostea lui Dumnezeu nu poate trece dincolo de mormânt. 
Dacă nu există înviere, toţi cei adormiţi au pierit. 
Dacă nu ar exista înviere, atunci adevărul, virtutea şi bunătatea ar rămâne pe veci tintuite pe cruce. 
Dar Hristos a înviat şi păcatele noastre sunt iertate. 
Hristos a înviat şi noi primim speranţă. 
Hristos a înviat şi dreptatea lui Dumnezeu a biruit!

Biblia, de la Facere la Apocalipsă, este un imn adus vieții.
Cu ajutorul Bibliei putem vedea ce înseamnă învierea și ce înseamnă pentru noi, azi, a trăi învierea.

Pasajul de azi urmeaza celui in care suntem invitati să-I dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui. 

Dacă puterea Cezarului poate aduce moartea, puterea lui Dumnezeu este insa aceea de a da viața; iar învierea înseamnă de fapt, a-I da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu! 
(Pericopa care urmeaza conține porunca iubirii: cu alte cuvinte, în  iubire trăim deja inca de pe acum viața veșnică, aceea care învinge moartea!)

"Viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma; eternitatea este doar un aspect al valorii ei. 
Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana."

Textul de azi conține o teorie a saduceilor, care luau în derâdere învierea in care nu credeau.

Dar Iisus spune „Vă rătăciți, neștiind Scripturile,…Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.
Dumnezeu nu a creat moartea! El a creat totul pentru viață.
Moartea –ca limita – așa cum noi o trăim, adică în mod tragic, se datorează faptului că noi nu acceptăm pana azi că avem un început și un sfârșit, nu acceptăm că suntem creaturi și fii.
Și de aceea, întreaga viață căutăm cu disperare să scapam de moarte, să ne salvăm pe noi înșine. 
De aceea căutăm să adunăm (să strângem, să acumulăm) viață, crezând că viața înseamnă bunurile dobândite… Și atunci ne sacrificăm viața, ne-o daruim, ne-o jertfim, o inchinam strângerii bunurilor...  un numar nestiut de oameni mor in timp ce noi  strângem bunuri pentru noi dar si noi murim chiar adunand , sufocați de bunurile pe care acumulate …

Dar pentru că bunurile nu ne sunt  deajuns, noi incercama sa posedam chiar oameni fara sa ne dăm seama că posedând persoane  distrugem si pe ele și pe noi înșine .

Dar tot nu suntem multumiti si atunci Il luam ostatec  pe Dumnezeu, Izvorul vieții. Il vulgarizam si Il vrem complice cu micile noastre aranjamente... Căci noi nu realizăm că Dumnezeu se da in dar, iar darul nu se poseda.

Așadar, problema este aceea de a ieși din minciuna  care nu ne lasă să ne intelegem pe noi înșine – viața noastră –  darul lui Dumnezeu. Iar darul întotdeauna este comuniune cu Acela care dăruiește.

Și cine m-a dăruit pe mine, mie? Dumnezeul celor vii. Deci eu sunt comuniune cu El; eu sunt al Lui… După cum Avraam, Isac și Iacob sunt ai lui Dumnezeu și Dumnezeu este al lui Avraam, la fel fiecare dintre noi este al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este „al meu”… Tocmai această relație este viața, care-i viața veșnică! Iar limita mea este locul acestei relații, pe care o trăiesc deja acum, în iubire.

În ziua aceea au venit la el saduceii, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat:
Pe saduchei ii putem asimila materialiștilor de azi.
Saducheii recunosteau ca e adevărat că Dumnezeu ne-a binecuvântat, însă binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să avem mulți bani și multe pământuri… Ei nu credeau în Înviere… În acea vreme numai saducheii nu credeau în înviere… Însă fariseii și toate celelalte grupuri credeau în înviere…

„Învăţătorule, Moise a spus: Dacă cineva moare fără a avea copii, fratele s-o ia în căsătorie pe soţia lui şi să-i ridice urmaşi fratelui său. Erau la noi şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit, dar nu avea urmaşi şi a lăsat soţia fratelui său. Tot la fel şi al doilea şi al treilea, până la al şaptelea. În urma tuturor a murit şi femeia.  Aşadar, la înviere căruia dintre cei şapte îi va fi soţie? Căci toţi şapte au avut-o”.

Această intrebare ne trimite la povestea lui Tobit și a Sarei, căreia i-au murit  șase logodnici, cu legatura la legea din Deuteronom. 25, în care se spune că dacă un bărbat moare fără fii, fratele său se va căsători cu soția decedatului, pentru a-i lăsa urmași - pentru saduchei fiind foarte importanta descendența, în vederea moștenirii pământului!
Așadar, aceasta provocare este ca și cum ar fi spus: să presupunem că există învierea, atunci această soție a cărui soț va fi după înviere? Moise a spus că bărbatul trebuia să se căsătorească doar cu o femeie, dar aceasta ar fi soția a șapte bărbați, fapt care e în contradicție cu Biblia, deci, in concluzie învierea nu există…

Răspunzând, Isus le-a zis: Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.
Primul răspuns al lui Isus este „ voi rătăciți”
Spre deosebire de animal, care se conduce dupa instinct, omul se poate înșela, pentru că e inteligent. 
Cuvântul inteligent inseamna a citi în interior. 
Omul este cel care-i capabil să facă o interpretare simbolică a faptelor (evenimentelor), adică e capabil să citească (să vadă) în interiorul faptelor si altceva, diferit de ce este evident si perceput prin simturi!

Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer.

Invierea înseamnă a fi pentru totdeauna cu Domnu, cu Domnul vieții, cu Cel care din iubire S-a dat pe Sine pentru mine!
Prin urmare în logica învierii nu mai are sens a lua soție sau soț, în sensul strict lumesc, caci

„ vom fi ca îngerii”.

Îngerii sunt cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu… Sunt acele ființe  care stau aproape de Dumnezeu, care aparțin lumii cerești; cu alte cuvinte, noi vom avea o natură cerească.
Nu vom fi niste degenerați ci vom fi ridicați la un nivel mai înalt… în sensul că vom deveni creaturi spirituale, cerești, adică vom fi aproape de Dumnezeu.

Cât despre învierea din morţi, nu aţi citit ceea ce v-a fost spus de Dumnezeu:  Eu sunt Dumnezeul lui Abraham şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob
Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.

Aici gasim doua dintre cele mai frumoase definiții despre Dumnezeu.
Cea dintâi este că Dumnezeu este „al lui”:  Avram… Isac… și așa mai departe…  Dumnezeu este deci si al meu!!!

Dumnezeu spune adesea ca este al cuiva.
Orice om este al cuiva… Iar Dumnezeu mereu este al nostru, după cum noi suntem ai Săi.

A doua definiție este „
Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.”. 
Nu e dumnezeul de sub pământ, cel al morții! Și nu-i nici dumnezeul judecător sau revansard, ci e Dumnezeul viu, dătător de viață, care ne ofera viața fara de moarte!
„Al lui” nu exprimă o posesie (posedare), ci subliniază relația de iubire… Indică raportul de iubire care ne face vii, ne ajută să trăim și de aceea Dumnezeu se definește ca fiind „Dumnezeul viilor și nu al morților”. 

Şi mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui.
Ne-ar face bine si noua un pic de uimire fata de toate cate le face Dumnezeu care este Dumnezeul meu, al tau, al nostru, așa cum eu, tu, noi sunt, esti, suntem ai Lui…

Acest Dumnezeu este viață! Fara El totul ar fi inutil!

joi, 13 august 2020

EVANGHELIILE A DOUA ZILE!

12 AUGUST

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi și lucrează în via mea. El însă, răspunzând, a zis: Nu vreau! Dar apoi, părându-i rău, s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis tot așa; acesta, răspunzând, a zis: Mă duc, doamne! Dar nu s-a dus. Care dintre aceștia doi a făcut voia tatălui? Zis-au Lui: Cel dintâi. Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi în calea dreptății și n-ați crezut în el, dar vameșii și desfrânatele au crezut, iar voi ați văzut și nu v-ați căit nici după aceea, ca să credeți în el.”

Primele trei versete ne relatează parabola celor doi fii: unul care spune „nu” tatalui, dar apoi se căiește și sfarseste prin a face ce i s-a spus, iar celălalt care spune „da”, dar nu face ce i-a spus tatal. 
Este vorba, deci, despre  „A face voia Tatălui”!

Care dintre aceștia doi a făcut voia tatălui?, intreaba Mantuitorul!

Iisus le mai spune ascultătorilor ceva care vine sa clarifice faptul ca „vameșii, păcătoșii și desfrânatele” pot fi identificati cu 
primul frate, cel care spune „nu”, dar care apoi, regretand, a facut totusi voia Tatălui.


Frații sunt doi si, pentru că sunt frați, sunt la fel! Așadar, cei doi frați sunt eu, în dualitatea firii mele pe care trebuie să o descopăr… Însă, dintre cei doi frați, observam ca este avantajat cel care spune „nu”.

Cine spune „da” este intr-o pozitie dificila. Altfel spus, dreptul cu adevărat este dezavantajat caci considerandu-se in ordine, este cu conștiința împăcată.
Însă cine are constiinta incarcata, cine intelege ca nu poate fi perfect, ca nu-i așa cum se cuvine, este avantajat pentru că constienta asta este primul pas spre schimbare, primul semn  ca este dispus să se schimbe.

Dacă scopul vieții noastre este a ne indumnezei, prin smerenie, este evident ca se poate schimba, se poate smeri, numai omul care-și dă seama că exista ceva la el care trebuie indreptat… 
Un om care-i sigur ca face ce trebuie si se simte impacat in raporul sau cu Tatal, niciodată nu se va schimba!


Iisus afirmă că „vameșii și desfrânatele" vor intra primii în Împărăția lui Dumnezeu.  
Și-i adevărat, dar nu pentru că vameșii și desfrânatele sunt dupa voia Tatalui! Sunt păcătoși si pacatul ramane păcat… 
Nu-i glorios să fii vameș,  sa înșeli și iei bani nemeritati,  dupa cum nici să fii desfrânat nu este demn… 
Însă  toti aceștia sunt constienti ca greșesc, stiu cum sunt si pentru că toata lumea le  reaminteste permanent că greșesc… 
Avantajul lor este că știu că greșesc, adica ei cunosc adevărul
Ei sunt ca niste smochini plini de frunze  dar fără rod… care pierzand frunzele observa lipsa fructelor!

Poate să apuce pe calea vindecării doar cel care admite că-i bolnav. 
Însă cel care crede că-i sănătos, nu se îndreaptă spre vindecare, pentru că nu admite și nu-l ajută pe medic să înțeleagă care-i boala sa…

Concluzionand, pacatul împotriva adevărului, îl putem înfăptui aproape fără să ne dăm seama, adică să trăim în minciuna, refuzand sa vedem cum suntem cu adevărat…

Omul care spune: „am greșit”, are demnitatea cea mai mare.  Isi recunoaște vina, spunând: „am greșit”, nu am înțeles corect sau eram stapanit,  nu eram liber… dar acum am înțeles mai bine, sunt mai liber și, astfel, inteleg ca pot sa mă schimb…

Un om care nu-și recunoaște greșeala, este în mare pericol… Ori este necinstit la maximum, ori este complet imbecil…


În versetul urmator Mantuitorul reproseaza:
Ioan a venit cerand pocainta, și n-ați crezut în el, dar vameșii și desfrânatele au crezut, iar voi ați văzut și nu v-ați căit nici după aceea, ca să credeți în el.”  
Adica voi ați pretins doar că sunteți pe drumul bun, fiind drepți, fără nevoia de cainta… În schimb ei, vameșii și desfrânatele, l-au crezut pe Ioan. De aceea ei sunt cei care vor intra înainte și nu pentru că sunt buni, ci pentru că știu că sunt răi…

În concluzie, intră înaintea noastră în Împărăție, nu cel care este mai bun, ci acela care știe că-i rău, dar fără să fie subjugat de sentimentele sale de vină, increzator in iertarea Domnului, 

Admite realitatea sa cu pace, se livreaza lui Dumnezeu și merge mai departe…

13 AUGUST

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Adevărat vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi. Iar arhiereii și fariseii, ascultând pildele Lui, au înțeles că despre ei vorbește. Și căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socotea proroc.”

Experiența creștină este absolut speciala pentru ca in cea mai mare durere si cea mai sfasietoare nefericire putem experia marea iubire cu care suntem coplesiti de Dumnezeu, căci El, Cel dintâi, a fost umilit, chinuit si desconsiderat!
Cu toate astea, Iubirea Lui se revarsa peste toți, cu precadere peste cei care L-au umilit!
De aceea vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.

Poporul despre care vorbeste Iisus este cel al pacatosilor, al celor care stiu ca sunt nedemni.

In contextul Evangheliei după Matei, întâietatea nu este data celor care se cred indreptatiti ci, asa cum am vazut in fragmentul
evanghelic precedent, e dată păcătoșilor, vameșilor și desfrânatelor
vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu.
Cine se recunoaște păcătos va afla că mântuirea îi este permisa si la indemana!
Cateva versete inaintea acestora ni se sugereaza ca Iisus este piatra din capul unghiului, acea piatra cu atat mai esentiala cu cat El este mai ignorat, mai umilit si aruncat… 
Mântuirea se construieste pe gunoiul lumii. Ceea ce socotim mai urat, mai mizerabil si mai rusinos in viața noastră, devine la Dumnezeu tocmai temelia mântuirii noastre. 
Doar in măsura în care ne simțim păcătoși ne putem simți pe calea mantuirii.

Şi cine va cădea pe această piatră, se va zdrobi, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi”.

Capacitatea de a face răul e proprie omului si nelimitata. 

Omenirea se îndreptă clipa de clipa spre momentul în care răul va fi spulberat, iar rezultatul final, apoteotic, al acestei distrugeri va fi comuniunea noastra deplina cu Dumnezeu.

Arhiereii și fariseii, ascultând pildele Lui, au înțeles că despre ei vorbește. Și căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socotea proroc.”


Dușmanii lui Iisus au vazut cu siguranta si ei că erau iubiți tocmai în momentul în care-L urau mai mult, în momentul maxim al urii lor, acela al crimei!
Arhiereii și fariseii au inteles că această parabolă le era destinata, și decid să procedeze in consecinta. Ei încep să împlinească astfel tocmai ceea ce spune parabola…

Caci există o anume înțelepciune (de tipul celei a arhiereilor și fariseilor), alta decat intelepciunea inimii, care neagă viața și dă moarte, înțelepciunea inimii împietrite, a inimii care nu vrea să asculte, nu vrea sa depindă de nimeni, care se vrea de capul ei!
Și tocmai această înțelepciune îl condamna pe Iisus!

Dar, privindu-L, inima împietrită va fi pana la urma ranita de iubirea Domnului!
Inima împietrită se va simti complet dezorientată înaintea inimii lui Iisus, care o iubește chiar si fara sa merite iubirea!

Această parabolă nu-i pentru alții – iudei, arhierei și farisei – ci e pentru noi!
Fara constiinta riscam sa fim precum smochinul plin de frunze, dar fără rod… asemenea "dreptilor" din Evanghelie!


luni, 10 august 2020

DESPRE NADEJDE SI INDOIALA - MERSUL PE APA

Nu o data am auzit pe cate cineva explicand cum ca el crede in Dumnezeu dar ca are credinta lui si nu are nevoie de invataturi bisericesti pentru a se ruga.

Dar a admite ca exista Dumnezeu nu inseamna si ca esti credincios dupa cum a sti cine este patronul unei firme nu inseamna si ca tu ai incredere in el ! 
A crede in cineva, a fi credincios cuiva , inseamna sa-l cunosti, sa il apreciezi , sa ii fi loial, sa te increzi in deciziile lui, sa il urmezi in toate, sa ii fi alaturi, sa il asculti.

Conform dictionarului, teologia este stiinta care ne ajuta sa înțelegem credința care presupune încredere în autoritatea lui Dumnezeu, Cel care se revelează, credința fiind răspunsul existențial al omului la revelație. 


Prin teologie nu se cauta dovezile existentei unui Dumnezeu creator ci trairea directa si efectiva a intalnirii cu Dumnezeu. 
Credinta in Dumnezeu se naste din convingerea ca El este deasupra tuturor lucrurilor, singurul care merita increderea noastra si iubirea desavarsita ! Ea tine de vointa si este o optiune. 
A crede in Dumnezeu inseamna sa-L ai sfetnic permanent, sa te raportezi mereu la cele pe care le spune, sa te supui vointei Sale si sa nadajduiesti in ajutorul Sau, sa te bucuri de iubirea Sa si, ca raspuns, sa Il iubesti si tu cu aceeasi iubire! 

Credinta crestin-ortodoxa este a celui care nu Ii pune conditi lui Dumnezeu ci primeste poruncile Lui, considerandu-le un far calauzitor pe drumul pe care-l are de parcurs in aceasta lume. 
Credinta sa este Adevarul care-l elibereaza de patimi si care ii permite sa acceada la lumina vesnica, la unirea cu Dumnezeu. 

Evanghelia din aceasta Duminica a 9 de dupa Rusalii  prilejuieste o reflectie asupra puterii noastre de a crede, de a ne tine de Hristos!

Iata ca ..."la nimic nu-ți folosește să fii aproape de Hristos dacă nu ești aproape de El cu credința”. 
Caci, dupa spusele sf. Nicolae Velimirovici,  atâta vreme cât pe Apostolul Petru îl purta credința, acesta a putut umbla pe apă, „dar, când s-a îndoit, a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frica”.


Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește afundarea lui Petru astfel:

 „Coborându-se Petru din corabie, a pornit-o spre Iisus. A biruit primejdia cea mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vântul! Așa e omul! De multe ori reușește în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici... 
La fel și Petru. Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui, totuși a îndrăznit să pășească pe apă; dar în fața bătăii vântului n-a mai putut să se țină, cu toate că era aproape de Hristos”.


EVANGHELIA ZILEI 

Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.


DESPRE CEA DE-A DOUA INMULTIRE A PAINILOR

SAMBATA, 08 AUGUST, la Sf si Dumnezeiasca Liturghie, s-a citit din cap.15, versetele 32-39 si , desi nu am reusit sa public la timp un comentariu, nu as vrea sa trec peste fragmentul in chestiune, in care evanghelistul Matei repetă un episod, deja prezentat la cap. 14, adică minunea inmultirii pâinilor
Ne putem intreba: de ce această repetare?
În general, pe noi, repetiția ne plictisește…  preferăm să consumăm imediat totul. Dar această repetare a minunii nu este o scapare si nici intamplatoare! 
Noi trăim, de fapt, gratie repetarilor. Repetăm respirația, se repeta bătăile inimii, se  hrănirea cu Pâine,  cuvântul, somnul și perioadele în care suntem treji. Cu alte cuvinte, viața e un sir de repetiții, pentru că trăim într-o dimensiune marcata de timp.
Repetarea este importantă caci, cu ajutorul acesteia, în inima noastră se așează, se fixează lucrurile importante, care devin amintiri .
Deoarece un om trăiește și se hrănește cu amintirile sale, adică cu ceea ce a pus în inimă – repetarea ne ajută să trăim în mod mereu diferit… Depinde de ceea ce alegem noi sa repetăm.
Euharistia este si ea o repetiție iar textul acesta este o referire clară la Euharistie, deoarece conține aceleași cuvinte rostite in timpul Cinei celei de Taină… 
Apropiindu-ne  de fiecare dată cu curaj de Sfanta Euharistie  intelegem mai bine si mai mult. De fiecare dată când ne apropiem și ne hranim cu Hristos, înțelegem ceva în plus si intelegerea se dezvolta in timp.
De fiecare dată când noi repetăm un lucru important, ne dăm seama că de fapt, desi acel lucru se reia, el este mereu diferit… pentru că noi căpătăm mai multă  înțelegere, mai multă putinta în a ne exprima și, repetând, înțelegem tot mai bine acel lucru… 
Noi trebuie să încetăm să repetăm lucrurile tele cele care devin vicii… În schimb, lucrurile bune, tocmai prin repetare capătă valoare!

EVANGHELIA ZILEI

„În vremea aceea Iisus, chemând la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că, iată, sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce; și nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca să nu se istovească pe cale. Și ucenicii I-au zis: De unde să avem noi, în pustie, atâtea pâini încât să se sature atâta mulțime? Și Iisus i-a întrebat: Câte pâini aveți? Ei au răspuns: Șapte și puțini peștișori. Și, poruncind mulțimii să șadă pe pământ, a luat cele șapte pâini și peștii și, mulțumind, a frânt și a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au luat șapte coșuri pline cu rămășițe de fărâmituri. Iar cei ce mâncaseră erau ca la patru mii de bărbați, afară de femei și de copii. După aceea a dat drumul mulțimilor, S-a suit în corabie și S-a dus în ținutul Magdala.” MATEI,15, 32-39

Asadar... chemând la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că, iată, sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce; și nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca să nu se istovească pe cale

Noutatea față de minunea înmulțirii pâinilor, redata in cap. 14, constă în faptul că de data asta avem prilejul sa înțelegem mai bine că inițiativa inmultirii painilor aparține lui Isus! El este Cel care face si Cel care vrea să ne implice și pe noi.

Textul ne spune și de ce - Milă imi este de mulțime”

A-ti fi mila, înseamnă a simți ce se petrece cu celalalt, a patimi cu el, celălalt fiind o parte din tine.  
Dumnezeu, care ne iubește, ne simte pe noi ca fiind parte din El: El simte toate bolile noastre, toate nevoile noastre, toate înfometările noastre, dar și bucuriile noastre.

Dumnezeu, care ni se descoperă în Iisus, nu este numai Dumnezeu Cel atotputernic, ci este si Dumnezeu Cel milos, Cel care pătimește împreună cu noi, care suferă împreună cu noi, care trăiește împreună cu noi orice problemă!

Dumnezeu nu numai ca ne scoate din necazuri, ca ne scapă sau ne eliberează din dificultăți – ca ne ferește de moarte – ci El trăiește împreună cu noi, traversează moartea împreună cu noi, ne da putere si toate cele pe care le avem de trait capata sens.
Dumnezeu dă un sens diferit răului, bolii, suferinței și morții.

Apoi, Evanghelia explica motivul pentru care Îi este milă: caci
sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce”. 

Aceste trei zile de post, în care mulțimile au stat cu El fără să mănânce, le putem intelege ca o aluzie la cele trei zile pe care Iisus le va petrece în mormânt, cele trei zile ale morții…
Există un anume mister în aceste trei zile de tăcere și post! El nu vrea ca noi să întreprindem această călătorie fără hrană. De fapt, Hristos mort și înviat va fi hrana noastra de-a lungul călătoriei vietii.

Și ucenicii I-au zis: De unde să avem noi, în pustie, atâtea pâini încât să se sature atâta mulțime? Și Iisus i-a întrebat: Câte pâini aveți? Ei au răspuns: Șapte și puțini peștișori. Și, poruncind mulțimii să șadă pe pământ, a luat cele șapte pâini și peștii și, mulțumind, a frânt și a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulțimilor.

Observam că discipolii încă nu au înțeles de unde vine pâinea, caci, desi 
anterior fusesera martori la inmultirea pâinilor, inca se întreabă „De unde să avem noi, în pustie, atâtea pâini încât să se sature atâta mulțime?”!
Mai întâi de toate, Iisus întreabă: „câte pâini aveți?”
Adică mesajul este: pâinea voi o aveți, fiți liniștiți! Deci nu trebuie să aveți mai mult, ci trebuie împărțită cu alții tocmai pâinea pe care acum o aveți! Voi nu trebuie să puneți de o parte ceea ce aveți pentru a spori „pâinea” și a cădea într-o luptă pentru pâine. Nu!

„Câte pâini aveți?” 
Răspunsul e „șapte”. Foarte interesant! 
Data trecută aveau cinci, iar acum au șapte paini!

Numărul șapte e important, pentru că este numărul perfecțiunii: „În ziua a șasea Dumnezeu l-a creat pe om  si  în ziua a șaptea lucrarea Sa era perfectă și El s-a odihnit”! 

Numărul șapte e ziua odihnei și a perfecțiunii, a împlinirii Creației; adică e ziua lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, această pâine este perfectă.

Si ospătarea multimii începe cu  "a luat cele șapte pâini" 
„A lua” este acțiunea fundamentală a omului: omul ia
Omul tot ceea ce are este de luat! El însusi este un dar al lui Dumnezeu.
Esential este modul în care eu iau. Cum iau pâinea? 
Pot să o iau pentru mine sau o pot lua ca pe un dar…

O iau pentru mine, considerand că este a mea și este sensul vieții mele. In acest caz o mănânc, si gata: o distrug. Pentru mine acel lucru devine dumnezeul meu, îmi sacrific viața sa am acest lucru, mă detasez de ceilalți  pentru a avea painea… și astfel, acest fel de a o lua anunta începutul și baza morții, a egoismului.

Dacă o primesc, sau o iau, ca pe un dar, asta mă pune în comuniune cu Cel care dăruiește, mă pune în comuniune cu Dumnezeu…
In fiecare lucru – oricât de mic – eu pot sa descopăr iubirea lui Dumnezeu și, implicit, sa am un raport de iubire infinită cu fiecare obiect sau fiinta. Și acest fapt mă satură…
Așadar problema este „cum iau” .
Este interesant că Isus ia pâinea… 
Euharistie nu este grâul nici struguri , ci este pâinea și vinul. Strugurii sunt un produs natural, la fel și grâul. 
În schimb, pâinea are ceva mai mult. În pâine este prezent semanatul, recoltatul, efortul, transpirația, speranța, setea după dreptate, există comuniunea si separarea, ura, si dragostea, dreptatea si nedreptatea… În pâine este inclusă întreaga istorie a omului: atât în bine cât și în rău; atât istoria speranței, cât și cea a dezamagirii; cea a iubirii și cea a urii… Așadar tot ceea ce există trebuie să „luăm” într-un fel, sau în altul, așa după cum abordam întreaga viață!

Isus ia pâinea „mulțumind”
A mulțumi în limba greacă înseamnă „a face Euharistie”. Spre deosebire de textul anterior al înmulțirii painilor, aici se subliniază cuvântul Euharistie. Cu alte cuvinte, El primește totul – pâinea – ca semn  al iubirii Tatălui. El trăiește tot ceea ce este și are, ca și tot ceea ce se întâmplă, ca pe un semn al iubirii Tatălui. 
A trăi binele – ca semn de iubire – este un semn că cel care ți-l dă, te iubește. 
Dar oare putem să trăim si răul, ca pe un semn de iubire? 
Și răul, e semnul unei iubiri, inca mai mari, care se numește iertare.
Isus trăiește moartea Sa – răul cel mai mare, care-i uciderea/crucificarea Sa – ca pe semn al unei iubiri mai mari decât orice moarte, iertand totul tuturor.

Dacă omul ar trăi orice ca fiind un semn al harului, al iubirii lui Dumnezeu, in totul si in toate L-ar trăi  și L-ar simti pe Insuși Dumnezeu și fiecare realitate ar devini dumnezeiasca. 
Și astfel răul din lume s-ar sfarsi!
Binele  ar fi readus la izvor, la Dumnezeu, iar răul, în sfârșit, ar fi oprit. De ce? Pentru că răului daca i se răspunde printr-o iubire și mai mare i se anihileaza puterea!

De aceea Pâinea – această Pâine – este vindecarea tuturor bolilor noastre și este ceea ce noi facem zilnic la Sfanta Euharistie. Cu Pâinea  noi trăim zi de zi… Pâinea este viața.

Iisus  „ia și mulțumește”, este Fiu.

Adevărata problemă a omului este cum sa faca să se considere fiu. Adultul știe că e fiu. Nimeni nu s-a creat singur. 
Fiul e în comuniune cu Tatăl –  izvorul vieții – și cu frații. 
Asta inseamaca  deja de aici  incepe viața veșnică: 
a trăit în iubire ca fiu, care-i iubit, și apoi, iubind la fel ca Tatăl, pe toti frații. În acest fel se trăiește Pâinea și acest mister se petrece pururea in Euharistie.

În măsura în care mulțumește, Iisus „frânge și da”.
Cu alte cuvinte, dacă trăiești și simți totul ca pe un dar, ca fiind un semn de iubire, atunci ești capabil să iubești așa cum ești iubit, știi să frângi, să dai și să împarti cu alții.

Aceasta e Pâinea care satură. nici o alta paine nu satură.


Dacă în spatele pâinii nu există iubire, comuniune,… nu ne săturăm. E adevărat că putem mânca la infinit… Vom da în bulimie, dar nu ne vom sătura.
Numai intelepciunea - Cuvântul și comuniunea – care sta în spatele pâinii, ne satură!


Notăm că discipolii sunt implicați în această acțiune Dau tuturor aceeași pâine, aceeași viață. Așadar discipolii devin la fel ca Dumnezeu-Fiul, care, primind viața, știe s-o dea. În acest fel, discipolii intră si ei în circuitul Euharistiei, al darului, al iubirii.

Întreaga Biblie este cuprinsa in „a lua pâinea” – adică tot ceea ce există, viața – „mulțumind”, în bucuria iubirii celui care este iubit. Și pentru că ești iubit, tu devii capabil să iubești si să dai. 
In acest fel tu devii fiu in chip deplin, iubit de Tatăl, iar apoi tu iubești la randul tau pe Tatăl și frații. 
Și în acest fel trăiești tu Pâinea, adică existența, viața concretă. Pentru că omul estre trup. Iar  Cuvântul se trăiește în trup.

Și au mâncat toți și s-au săturat și au luat șapte coșuri pline cu rămășițe de fărâmituri. Iar cei ce mâncaseră erau ca la patru mii de bărbați, afară de femei și de copii. 

Din această pâine „toți” mănâncă. Toți! Această pâine nu exclude pe nimeni!
Nu doar că toți mănâncă, ci toti se sătură. Noi avem multe pâini, care insa nu satură. Mai bine spus, nici o pâine, alta decat aceasta Paine, nu satură. Ceea ce satură este Pâinea Euharistica!

Se spune că au mai rămas „șapte coșuri pline” cu firimituri.

În precedenta "inmultire" ne amintim ca ramasesera „douasprezece coșuri”  De data asta au ramas „șapte”
Dar biblic vorbind, „șapte” este mai mult decât „doisprezece”!

Cele„douasprezece cosuri” sugereaza cele douasprezece triburi ale poporului lui Israel, preum si cele douasprezece luni ale anului… simbolul folosit in acest caz însemnând că această pâine este „pentru tot poporul ales și pentru veșnicie”.

În schimb, „șapte” indică ceva mai mult, adică reflectă calitatea. Cu alte cuvinte, ceea ce rămâne în plus – și mereu rămâne – este tocmai numărul șapte care este un număr divin. 
Deci, această pâine este Pâinea care dă viața lui Dumnezeu! Pentru că a trăi viata lui Dumnezeu inseamna sa traiesti si sa simti în trupul tău Duhul Domnului, care este iubire.

Ni se spune că erau 4.000, cei care au mâncat. 
În povestirea anterioară erau 5.000, cu referire faptul ca prima comunitate creștină a fost formata din 5.000 de oameni. informatie aflata in  Fa.Ap. 4, 4 
În schimb, în istorisirea celei de-a doua inmultiri sunt doar 4.000.

4 x 1.000 = 4.000  ceea ce simbolizează un număr infinit, nenumărat. Caci  „4” desemnează cele patru puncte cardinale, deci totalitatea. 
Așadar, această pâine este nu doar pentru prima comunitate creștină, ci este destinată unei nenumărate multimi de oameni, din toate punctele cardinale, adică această Pâine este pentru întreaga omenire!!!

Iisus lasă mulțimea să plece, dar numai după ce a hrănit-o.
Si, după ce le-a dat drumul, Iisus S-a urcat în barcă şi a venit în ţinutul Magadan.


vineri, 7 august 2020

SMOCHINUL BLESTEMAT

Astazi... despre blestemarea smochinului!
Episodul este relatat si in Evanghelia dupa Marcu.

Il vedem pe Mantuitorul complet diferit. Ni se spune ca era manios si in plus... pedepseste!
Desi, interpretarile suscita si azi controverse... cuvintele pot fi dezlegate simplu, fara cautari prea mari.


Mai intai trebuie spus ca smochinul reprezinta ceva special.
Dialogul lui Iisus cu Nathanael, in afara faptului ca Mantuitorul devoaleaza tainei vietii acestuia din urma (care fusese ascuns de parintii sai sub un smochin pentru a scapa de furia lui Irod, care ordonase uciderea pruncilor) are o reala valoare eshatologica!
In cultura iudaica, a fi sub smochin este o expresie care sugereaza ca o ultima oprire inainte de a muri, de a-L vedea pe Dumnezeu!

Apoi Tara Sfanta este plina de smochini dar faptul ca in toate viile se planteaza smochini... este o alta apropiere simbolica intre Iisus, identificat a fi vita, si acest pom fructifer!

Sa nu uitam de pilda smochinului neroditor, in care, vierul, care se roaga lui Dumnezeu, stapanul, sa nu taie smochinul neroditor, ci sa ma astepte doar, doar  va rodi pana insfarsit, este insusi Mantuitorul:

Și le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l și anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur și voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia. - Luca 13:6-9


Referitor la smochinul blestemat,  in Evanghelia dupa Marcu exista un amanunt surprinzator care ridica intrebarea : De ce Mantuitorul cauta smochine cand nu era timpul smochinelor!
Atunci intelegem ca scopul cautarii nu era nici macar foamea Sa! Ni se mai spune ca El a flamanzit dar asta este doar parerea apostolilor!

Asa-zisa blestemare a smochinului a fost rostita de Mantuitorul Hristos spre intarirea si incurajarea apostolilor Sai. 

Uscarea smochinului, pe care Iisus il blesteama fiindca nu gaseste nici un fruct in el, este doar un pretext (caci nu era timpul smochinelor!)!  Luand in calcul aceasta, gestul Mantuitorului se dovedeste a fi doar un exercitiu, un pretext, menit a demonstra puterea Sa de a pedepsi - chiar si pe cei care aveau sa-L rastigneasca si pentru a caror iertare se va ruga totusi Tatalui

La timpul potrivit, apostolii aveau sa inteleaga ca El se va supune umilintelor, suferintelor, crucificarii de buna voie!

Exista, fara indoiala, si o invatatura adresata noua! Cuvintele Sale ne asigura si pe noi. Asadar, fara sa ne indoim, punandu-ne tot timpul intrebari, sa ne incredem in El,  caci exista o forta uriasa pe care El o da celor care cred cu putere si deplin! 
Ratiunea Superioara, Iconomia lui Dumnezeu, este adesea greu de inteles dinainte... Crezand insa le vom trece pe toate si vom intelege cand va fi timpul potrivit pentru a intelege!

Despre blestemarea smochinului, Sf Ioan Gura de Aur spune:

"Uscarea smochinului (...) arată puterea pedepsitoare a lui Hristos. De altfel cuvintele: „Că nu era vremea smochinelor” ne arată că nu S-a dus la smochin pentru că-i era foame, ci pentru ucenicii Săi. Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. Dar o astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare
De aceea nici n-a făcut minunea aceasta cu un alt pom, ci tocmai cu un smochin, cel mai umed dintre toţi pomii, ca şi prin aceasta să se arate şi mai mare minunea. Şi, ca să afli că minunea aceasta a făcut-o Hristos pentru ei, ca să-i îndemne să fie curajoşi, (..) ce le spune mai departe?
Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.

EVANGHELIA ZILEI

„În vremea aceea a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toți cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema», iar voi o faceți peşteră de tâlhari! Şi au venit la El în templu orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi. Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate, la Betania, şi noaptea a rămas acolo. Dimineața, a doua zi, pe când Se întorcea în cetate, a flămânzit; şi, văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi i-a zis: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum de s-a uscat smochinul îndată?” MATEI 21, 12-14; 17- 20

joi, 6 august 2020

MUNTELE TABOR - SIMBOL AL INALTARII NOASTRE SPIRITUALE


 Pe muntele Tabor, in Israel, exista o manastire greco-ortodoxa, construita pe locul unde s-a petrecut Schimbarea la Fata a Mantuitorului, momentul in care si-a dezvaluit dumnezeirea!

In fiecare zi de 6 august, pe Tabor, coboara - si in vremurile noastre ca si atunci - un nor, care invaluie turla bisericii acestei manastirii. Mii de pelerini, veniti anume la hramul manastirii, asteapta atunci infrigurati acest moment!
 

Locul este minunat, loc sfant, o oaza de liniste, un loc binecuvantat!

Acest eveniment are loc cu puțin timp înainte de răstignirea Domnului, mai exact, cu 40 de zile înainte de Vinerea Mare. Apostolii stătuseră aproape 3 ani cu Domnul Hristos, urmăriseră și participaseră la toată activitatea Sa. 
Uimiți, IL urmau cu drag în toate.

Totuși, deși Domnul le-a vorbit despre răstignirea Lui de mai multe ori, ei nu au înțeles foarte bine ce se întâmpla. 

Practic, Domnul știa că răstignirea Sa îi va sminti, ii va dezamăgi, ca le va fi greu să înțeleagă cum un om, ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care facea atâtea minuni, vorbea cu atâta putere și autoritate, El, Mesia mult așteptat de Israel, să fie răstignit!
Ei îl așteptau cu toții pe Mesia, căci Dumnezeu, prin prooroci, îl profețiseră.
Ei nu au înțeles - pentru ca era foarte greu de înțeles, pentru era era o taină - că acest Mesia va fi răstignit (deși acest lucru a fost proorocit de Dumnezeu prin gura profeților).

Schimbarea la față a Domnului Iisus Hristos înaintea apostolilor , pe Tabor, vine să-i întărească pe cei apostoli în credință și să le arate că EL ESTE DUMNEZEU, chiar dacă peste puțin timp va fi răstignit.

Din cei 12 apostoli Iisus ia cu El doar 3 si urca imreuna muntele Tabor.

Nu toți ucenicii Lui erau pregătiți pentru această vedere a Dumnezeirii Lui. Poate părea într-un fel smintitor, poate părea o nedreptate, dar Domnul Iisus a luat cu El doar 3 apostoli, adică exact pe aceia care ar fi putut înțelege cat de cat această mare minune, pe aceia care erau sufletește deschiși pentru această dezvaluire a slavei lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să se descopere omului în toata maretia dumnezeirii Sale, dar așteaptă, cauta un anume teren, o anume deschidere sufleteasca, necesara pentru a putea
vedea, primi  și înțelege această lumină a dumnezeirii.

Nu toți suntem pregătiți pentru mari descoperiri, pentru mari trăiri sufletești. Nu numai ca nu putem ci, parte din noi, nici nu vrem asta! Foarte puțini dintre noi, avem un suflet care arde după cele dumnezeiești… Foarte puțini dintre noi suntem râvnitori.

Din tot poporul lui Israel, Domnul a ales 12 oameni, pe cei mai potriviți, pe cei mai buni. Și le știa sufletul lor. 
Iar din acești 12, doar 3 au fost considerați capabili să duca această DESCOPERIRE UNICĂ în istoria umanității!
 

Dumnezeul nostru nu poate fi descoperit prin speculație filozofică, prin contemplare fără ca Dumnezeu să se descopere… prin iscodire. Dumnezeul nostru se revelează doar cui vrea El. 
Îl întâlnim pe Dumnezeu în poruncile Lui.
Toată Scriptura, toată Sfanta Traditie, au ca fir roșu acest aspect esențial: Împlinirea Poruncilor duce la despătimire,  la curăția inimii, și, în mod firesc, la întâlnirea omului cu Dumnezeu în inima lui.


Sfântul Grigorie Palama precizează că omul poate vedea lumina Dumnezeirii Sfintei Treimi dar are nevoie de împlinirea poruncilor, deci de un suflet curat și credincios.
 

Daca analizam un pic, toate marile descoperiri dumnezeiești au loc pe un loc înalt, pe un munte… Și asta pentru ca Dumnezeu vrea să-l faca pe om sa ridice capul de la cele lumești, sa priveasca spre cele dumnezeiești. Simpla urcare a omului pe un loc mai înalt, îl desprinde întrucâtva de cele lumești  și-l face mai atent spre cele cerești. Firea umana si cea dumnezeiasca sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos!

Iisus urcă asadar pe munte, impreuna cu apostolii sai apropiati, urcarea asta fiind simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la trairea iubirii, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. 

Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind înveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu. 
(Sursa : Sinaxar)

Pe Tabor, pentru prima oară umanitatea vede Fața lui Dumnezeu in Treime – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Iisus Hristos este Chipul Sfintei Treimi, imaginea ca parte-văzută. Iisus Hristos este Treimea care se face văzuta lumii.

La acest eveniment participă și Moise și Ilie și cei 3 apostoli: Petru, Iacob și Ioan.  


Moise reprezenta Legea Veche, dată de Dumnezeu lui Israel. 
Așa cum pe Sinai Dumnezeu l-a întâlnit pe Moise de mai multe ori, fără ca acesta să-I vadă fața, acum se întâlnește cu El, față către față, de la om la om. Același Dumnezeu de pe Muntele Sinai este și aici. 

Ilie ii reprezinta pe prooroci, aceia care au profețit toate cele ale mântuirii, legate de venirea lui Dumnezeu în lume,  de moarte, înviere, de înălțare, de Maica Domnului, de propovăduirea la toate neamurile pământului. Domnul Hristos spune
la un moment dat „toată legea și profeții”  se rezumă la a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima ta și din tot sufletul tău și la a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți!

In Legea lui Moise și spusele profeților se găseau toate sfaturile necesare mântuirii . Acum, pe Tabor, prezența lui Moise și a lui Ilie, vin să arate apostolilor că Iisus Hristos este Dumnezeul Vechiului Testament. El e Cel care a vorbit cu Ilie de atâtea ori  și i-a dat putere să facă toată minunile. El a pus în gura profeților toate descoperirile.


Pentru Petru, Iacob și Ioan, Moise și Ilie erau niște taniti ai istoriei lor. Moise, David, Ilie, Avraam, Iacob și inca alți câțiva sunt pilonii istoriei și civilizației poporului Israel!
Cei 3 apostoli
au crescut cu povestiri din viața lui Moise și a lui Ilie. au fost aflat de mici, ca toți ceilalți evrei, despre minunile facute cu neamul lor in vremea lui Moise, de proorocii cei puternici în faptă și în cuvânt. 
Toată religia lor avea la bază legea lui Moise. Moise era pentru ei, poate, omul prin care Dumnezeu a lucrat definitoriu, și FĂRĂ EGAL, în toată istoria lumii.
A-l vedea acum pe Moise
și pe Sfântul Ilie lângă Hristos, chiar în momentul strălucirii luminii dumnezeiești era o cale spre a înțelege că Iisus era mai mare decât Moise și Ilie. Că acest invatator, pe care-l vor vedea peste câteva zile răstignit, nu e un simplu profet, sau un alt mare profet, ci este Dumnezeu Insusi. E Mesia mult așteptat. 
Cei 3 apostoli au văzut, practic, Învierea Domnului, au fost anticipat martori ai Învierii Domnului pentru ca, atunci când Il vor vedea mort, să nu se mai întristeze, să nu fie deznădăjduiți!
 

Domnul, după ce coboară de pe munte, le spune să nu spună nimănui nimic despre cea ce au văzut, până la Învierea Sa.
Dar cei 3 apostoli erau vestitori ai ÎNVIERII către ceilalți 9 apostoli. Și, când vor fi singuri, si cand Hristos va fi îngropat, isi vor aduce aminte de această lumină DUMNEZEIASCĂ de pe Tabor. De aceea Petru fuge la mormânt când află că trupul lui Iisus nu mai este acolo!

Pe Tabor se întâlnesc reprezentanții Vechiului Testament cu cei ai Noului Testament. Și în mijlocul lor este Iisus Hristos. 

Iisus Hristos este legatura intre cele 2 testamente. 
Despre El vorbește Vechiul Testament. Iar Noul Testament e acum, când Hristos Cel Înviat se propovăduiește încă la lumea întreagă, spre iertarea păcatelor.

Cei 3 apostoli  nu-și puteau închipui  ce aveau ei să devină. Ei sunt pentru noi mai mult decât au fost Moise și Ilie pentru evrei. Petru, Iacob și Ioan, împreună cu toți ceilalți apostoli  și cu Pavel, care a văzut și el, mergand spre Damasc, lumnina dumnezeiască, sunt pentru CREȘTINISM martorii lui Dumnezeu în istorie. Sunt stâlpii propovăduirii Evangheliei în lume.

Pe Tabor se aude glasul Tatălui Ceresc care confirmă iubirea și lucrarea Sa cu Iisus Hristos, glas care ii va întări și mai mult în credință pe cei 3 apostoli, indemnandu-i să asculte de Fiul Lui, indiferent ce se va întâmpla.

Apostolii rămân uimiți, intr-o incantare suprema, caci traiu ceva ce n-au trăit niciodată în viața lor, vedeau Slava lui Dumnezeu cea de necuprins!
Si Petru propune să facă acolo 3 case - pentru Domnul, pentru Moise și pentru Ilie - iar ei să Ii contemple asa vesnic. 

Privirea luminii dumnezeiești era împărtășire directă din Duhul Sfânt, din energiile necreate ale lui Dumnezeu. Lumina aceea le era lor HRANĂ. 
Au uitat de toate ale lumii, de familie, de propovăduire, de misiunea lor alături de Iisus Hristos, și au vrut să ca timpul sa se opreasca pentru ei si să rămână acolo. Atât bucurie a pregătit Dumnezeu omului!
 

Dar Domnul nu e de acord. Parca le-ar spune: Aveți încredere că de acum înainte veți gusta din Lumina mea Dumnezeiască, în toate câte le veți face în numele Meu pe pământ.
E o invitatie spre intalnirea sufletului nostru cu Dumnezeu!
Biserica, natura și alte medii înconjurătoare doar provoacă și ajută ca această întâlnire a mea cu El sa se petreaca real în sufletul meu.


 
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul a aratat atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să ne aducă pe toti la trairea contemplarii Slavei Sale Dumnezeieşti. 

Golgota si Lumina Taborului sunt reperele intre care ne framantam cresterea spirituala, patimind spre luminare!


Pentru noi, cei pe care nu ne invaluie Norul Sfant, ci doar bucuria si emotia sarbatorii, sperand la ridicarea firii noastre omenesti, ziua de 6 august, pe langa toate ale sale, este si un semn ca vara e pe sfarsite.

Se consideră că ziua de 6 august marchează trecera de la vară la toamnă. Din acest moment, frunzele isi schimba culoarea si incep sa cada, apele devin reci, pasarile calatoare isi incep drumul spre tarile calde.

Pentru cei ce lucreaza pe camp, ziua de 5 august este ultima de cosire a fanului.

Precum natura se pregateste sa-si dea roadele, an de an, asa ar trebui sa ajungem si noi sa raspandim in jur intelepciunea credintei adunata in zile de meditatie si rugaciune.
 

De-ale superstitiilor noastre traditionale 
 
- Azi se duc la biserica struguri si prune (din care femeile nu ar fi trebuit sa guste pana la acesta data!)
- Sărbătoarea Schimbarii la Fata este supranumita și Pobrejenia (care inseamna in slavona a ocara, a certa ). De aceea se zice ca azi nu este bine sa te cerți și nici sa fii certat, mai ales cu familia sau prietenii, fiindca vei fi suparat tot anul.
- Se mai spune ca cei care au un anumit viciu și se roaga în aceasta zi sa scape de patima, au șanse mari sa se vindece!
- Cine spala haine și nu ține cont de sărbătoare, va fi napadit de insecte.
- Fetele trebuie sa evite sa-și spele parul, caci el nu va mai crește, cum nu mai crește de azi, nici iarba.
- Tot in popor se mai spune că dacă vei călători în această zi, există riscul să rătăcești drumul înapoi spre casă.
- Dacă femeile însărcinate țin cont de această sărbătoare și postesc au partea de o naștere ușoară și de copii sănătoși.
 

Ziua de 6 august este singura zi din postul Sfintei Marii in care se poate manca peste. (Sursa:http://www.ziartarguneamt.ro/)

Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L". Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi. 

Matei 17, 1-9


marți, 4 august 2020

LEGARE SI DEZLEGARE

Adevăr vă spun: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.

Aceste cuvinte le-am mai intalnit la Matei si in cap. 16,19,  când Iisus ii spune lui Petru: „Și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”.


Cand ni se spune sa ne iertam greselile unii altora intelegem  ca întreaga comunitate este investita cu aceeași putere ca si cea data lui Petru,  puterea de a lega și de a dezlega, de a ierta si de a iubi!

Iisus insa nu a legat pe nimeni, ci a venit să dezlege, sa ne elibereze

Daca puterea lui Iisus este de a ierta și a dezlega, noi trebuie să fim, pe pământ, ca si El: sa iertam, sa dezlegam, sa fim in armonie cu fratele nostru. 
Așadar, să tinem cont ca dacă nu iertam, fratele nostru rămâne legat.

Omul are cu Dumnezeu acelas tip de relatie de comuniune pe care mai intai o experiaza in relatia sa cu ceilalti oameni. 
Dacă relatia cu aproapele sau este viciata, atunci el va avea un raport viciat si cu Tatăl. 
Deci  eu aș putea să-l leg pe celălalt, în loc să-l dezleg… si ceea ce eu leg, rămâne legat… 
Raportul celuilalt cu Dumnezeu va fi cel pe care l-a învățat de la aproapele, de la părinți, de la „mine”. Deci, ceea ce leg rămâne legat, și ceea ce dezleg, rămâne dezlegat…

Așadar, noi trebuie să dezlegăm, pe cât ne stă în putință, astfel încât să nu rămână nimic legat. Deci avem o mare responsabilitate.

Omul este relație, iar relația, bună sau rea, îl condiționează in raportul cu sine, cu Dumnezeu și cu toți oamenii. Cu alte cuvinte, un om devine ceea ce celălalt face din el. Faptul că celălalt se îngrijește de el și-l caută, îl schimbă, îl înmoaie. Daca este iubit, iubeste, caca este iertat, iarta!
Însă duritatea, condamnarea, judecata (acuzația) îl întemnițează - în duritate, în condamnare și în judecata…

Iarăşi vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri.

Cerem dar ce? Noi trebuie să cerem să invatam să dezlegăm, să știm să iertăm , să știm să acceptăm, să știm să-l corectăm frățește pe aproapele, pentru a-l câștiga.

În fond, ce cerem? Cerem Darul Sfantului Duh, adică acea iubire care este lumină și cunoastere, care ne ajută să înțelegem ce trebuie să facem aici și acum, pentru a fi corect, a ne purta corect față de celălalt. Și acest dar este rodul rugăciunii. 

Nu pot ști – înainte de a mă ruga – ce trebuie să fac. Dar Duhul Sfânt îmi va spune ce să fac!
Nu este vorba aici despre o rugăciune privată, ci despre rugăciunea comuna, în care  ne învoim unul cu altul. 

În limba greacă, avem cuvântul „sinfonein”, adică a alcătui o simfonie… Cand doi oameni iși unesc vocea pentru a se ruga, pentru a cere un lucru de la Tatăl, această rugăciune este o adevarata simfonie irezistibilă pentru Dumnezeu…care ii aude pe fiii Sai ccumIi cer iubirea frățească. 
Și Tatăl nu poate să nu le dea acest dar, căci asta este dorinta Sa!
Dumnezeu nu se împotrivește, ci împlinește cererile iubirii frățești.

Asadar comunitatea are trasate obiectivele:

a-l primi (găzdui, accepta) pe cel mic, a accepta limita, a nu disprețui, a nu scandaliza, a căuta ceea ce este pierdut (rătăcit), a-l indrepta pe aproapele, a ierta de șaptezeci de ori câte șapte!
Toate aceste lucruri, care par imposibile - devin posibile prîn rugăciune. Căci rugăciunea catre Tatăl ne dă harul de a fi fii; ne dă tot ceea ce avem nevoie pentru a realiza toate acele lucruri, aparent imposibile. 
Acestea sunt darurile de cerut Tatălui în rugăciunea comuna 
Și sunt darurile pe care le cerem  în rugăciunea Tatăl nostru!

Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor”
.

Evreii cred ca „dacă doi sau trei se adună pentru a studia Cuvântul Domnului, șekina – adică prezența lui Dumnezeu – este în adunarea lor”.

Așadar, unde doi sau trei oameni sunt împreună – doi frați – este prezent Fiul, Domnul Iisus! 

Dumnezeu, care e Tată, se află acolo unde există fii. Unde este Fiul? Acolo unde sunt cei doi frați… se află și al treilea!

Așadar, prezența lui Dumnezeu în lume, conform promisiunii: „Voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor” este garantată de această fratietate care sporeste prin rugăciune și prin iertare… 

Rugăciunea și iertarea  constituie punctul cel mai înalt al impreuna-trairii !
Unde există aceasta dorinta de împăcare, de iertare, de nejudecare, de necondamnare,  de a nu dori să-l elimini pe celălalt, ba mai mult, îl îngrijești și îl cauți în neputintele sale, în acest loc poate exista indreptarea.

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer. Iarăși grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Iisus i-a răspuns: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte. 

Iar după ce Iisus a sfârșit cuvintele acestea, a plecat din Galileea și a venit în hotarele Iudeei, dincolo de Iordan. Și au mers după El mulțimi multe și i-a vindecat pe ei acolo. Atunci I s-au adus copii, ca să-Și pună mâinile peste ei și să Se roage; iar ucenicii îi certau. Dar Iisus a zis: Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor. Și, punându-Și mâinile peste ei, S-a dus de acolo.” Matei 18, 18-22; 19, 1-2, 13-15