miercuri, 14 noiembrie 2018

DESPRE PACEA INTERIOARA SI DEZBINAREA DINTRE NOI


In evanghelia ce se citeste azi - Luca 12: 48-59 - ca si in cea după Matei, la capitolul 10, se vorbeste despre dezbinare...
Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins! Și cu botez am a Mă boteza și câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei. Luca 12

„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” Matei 10

In ambele texte  Mântuitorul spune clar că n-a venit să aducă pace pământ, ci dezbinare sau sabie, adică ceartă, război, conflict.

Si nu  cred sa fie cineva pe care aceste cuvinte sa nu-l destabilizeze, pentru că nu par sa se potriveasca cu ideea potrivit careia Dumnezeul nostru este Domnul păcii!
Iata câteva versete în acest sens:

  • În predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri spune: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire spre pace și bună înțelegere. 
  • Când îi trimite pe apostolii Săi la propovăduire le spune: „Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia"” (Matei 10:12). 
  • După ce a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge i-a spus: „Fiică, a ta credinţa te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 34). 
  • Vorbind despre împotrivirea în fața păcatului până la sânge, la finalul discursului spune: „Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:50).
  • Ceata îngerilor la nașterea Domnului Iisus, cânta de față cu păstorii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2:14). 
  • Când Li s-a arătat apostolilor după Înviere, evanghelia consemnează: „Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. ” (Luca 24, 36). 
  • Când le spune apostolilor că Tatăl Îl va trimite pe Duhul Sfânt, adăugă: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.”


În concluzie, un lucru este clar: Domnul Hristos spune că aduce pace dar și dezbinare. Bineînțelesc desi nu s-ar zice, nu este aici nici o contradictie!

Iata un verset din Evanghelia după Ioan:

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)
Acest text pune față-n față cele două concepte - de pace și  de dezbinare. Cuvintele Mântuitorului sunt adresate apostolilor după ce ii avertizeaza că El avea sa patimeasca și ca tocmai în acele momente toți îl vor părăsi.

Pacea de care vorbește Mântuitorul Hristos nu este pacea lumii, a societății în care trăim, ci este pacea pe care o vom afla în noi („împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]), in relația directă cu El, prin rugăciune, prin împlinirea poruncilor Sale, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.

Iar dezbinarea de care vorbeşte este tocmai cea pe care o vom afla în lumea în care trăim, în exteriorul nostru. 

Mantuitorul îi atenţionează pe apostoli că vor avea necazuri în lume, chiar dacă au pace întru El.

A avea pace în Hristos înseamnă a fi impacat cu El, a avea conştiinta neumbrita de pacat. 
Hristos Domnul nu ţine minte răul, nu e răzbunător şi mereu ne va primi in pace, ne va primi la El cu bunătate, fără ranchiuni... 

Revenind acum la cuvintele Mântuitorului cum că a venit să aducă în lume dezbinare între oameni, ba chiar între rude aşa de apropiate, acestea sunt menite a ne face  sa intelegem ca trebuie să păstrăm pacea şi unirea cu oamenii până la punctul in care 
nu suntem in pericolul de a cadea in pacat. 
De aici încolo trebuie să ne împotrivim. 
Nu prin forţă, ci prin retragere, prin indepărtarea de cei care ne ispitesc. Această depărtare creează defapt ruptura, dezbinarea dintre oamenii care au viziuni diferite. Aceasta este sabia de care vorbeşte Mântuitorul... tăierea unei relaţii ce face rau celor implicaţi.

„Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar „sabie” este cuvântul credinţei, care ne taie pe noi de la dragostea prietenilor noştri şi a rudeniilor, dacă aceştia ne împiedică de la buna-cinsite de Dumnezeu. Că nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceşta fără pricină, ci numai atunci când nu se unesc cu noi [în credinţă] iar, mai vârtos, atunci când ne împiedică de la credinţă” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei).

Dezbinarea de care vorbeşte Hristos Domnul face diferenta dintre viaţa curată şi viaţa păcătoasă.

Dumnezeu, Sfânta Treime, prin lucrarea Sa de mântuire în lume, smulge pe oameni din păcat, îi scoate din grupul celor indiferenţi şi necredincoşi...

Cat priveste cei ce vor încerca să-i rupă pe oameni de Dumnezeu, ei ar trebuie să ştie ca se vor confrunta - mai devreme sau mai tarziu - cu Duhul Adevărului, cu însuşi Domnul, prezent în noi toţi
. Hristos ne dă pacea Sa, dar stă permanent împotriva tuturor celor care aduc dezbinarea. El de fapt îi rupe din comunitate pe cei care crează dezbinare.

Toată pacea lumii este de la Dumnezeu... iar dezbinarea şi războiul e doar o urmare a patimilor şi ambiţiilor noastre egoiste.

„Zis-a Domnul: Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins! Și cu botez am a Mă boteza și câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei. Și zicea și mulțimilor: Când vedeți un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceți că vine ploaie mare; și așa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceți că va fi arșiță, și așa este. Fățarnicilor! Fața pământului și a cerului știți să o deosebiți, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiți? De ce, dar, de la voi înșivă nu judecați ce este drept? Și când mergi cu pârâșul tău la dregător, dă-ți silința să te împaci cu el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, și judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniță. Zic ție: Nu vei ieși de acolo până ce nu vei plăti și cel din urmă ban.” LUCA 12: 48-59

marți, 13 noiembrie 2018

"Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere.”


"Si on ne voulait qu'être heureux, cela serait bientôt fait. Mais on veut être plus heureux que les autres, et cela est presque toujours difficile parce que nous croyons les autres plus heureux qu'ils ne le sont."  Montesquieu

"Dacă am vrea doar să fim fericiţi, ar fi simplu; dar vrem să fim mai fericiţi decât ceilalţi şi asta este întotdeauna greu, pentru că îi credem pe ceilalţi mult mai fericiţi decât sunt." 

Citatul acesta te duce cu gandul la risipirea noastra ca iconomi ai vietilor si trupurilor proprii.
Fiecare are un dar, o anume capacitate. Pe masura darurilor primite este si pretentia Creatorului! Pentru ca darul nu ne este dat degeaba ci ca prin el sa ne punem in slujba celor ce nu-l au sau, daca il au, el nu este la fel de puternic!

Adesea ne risipim, nemultumiti, dorindu-ne altceva, mereu altceva, despre care nici nu stim daca ni s-ar potrivi...

„Zis-a Domnul: Cine este, oare, iconomul credincios și înțelept pe care stăpânul îl va pune peste slujitorii săi, ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând așa. 
Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuțiile sale. Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăbovește să vină, și va începe să bată pe slugi și pe slujnice și să mănânce și să bea și să se îmbete, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se așteaptă și în ceasul în care ea nu știe și o va tăia în două, iar partea ei o va pune cu cei necredincioși. Iar sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Și cea care n-a știut, dar a făcut lucruri vrednice de pedeapsă, va fi bătută puțin. Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere.”
LUCA 12: 42-48

luni, 12 noiembrie 2018

PIEDICILE IN INFAPTUIREA IUBIRII APROAPELUI


Nu este usor deloc "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!" (Mt. 22, 39) (LUCA 10, )


Adevarata dragoste fata de Dumnezeu şi fata de aproapele nostru se dobandeşte cu mare truda duhovniceasca. 
Insa  truda de sine oricat de mare ar fi ea nu este deajuns. Caci iubirea crestina, aceea poruncita de Domnul nu este fireasca ci este mult peste insusirile fireşti ale omului si tine de har!

Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine insuţi, ori, mai mult chiar, sa ai dragoste chiar si pentru vrajmasii tai  trebuie sa recunoastem ca este dincolo de puterile noastre! 
Atunci de ce ne-a cerut Domnul asa ceva? Este cu putinta sa iubesti astfel?
Si daca da, cine poate sa reuseasca, sa ajunga sa o traiasca? 

Nimeni  în afara  crestinului care se straduieste smerit sa împlineasca poruncile cele dumnezeiesti!
El stie din start ca oricat s-ar trudi el de unul singur...  nu poate sa faca nimic fara ca Dumnezeu sa-i vina in ajutor cu harul Său! Un crestin cere permanent ajutorul lui Dumnezeu!

Deci ca sa ajungi la acest tip de dragoste desavarsita este un dar de la Dumnezeu, un dar pe care il primesc doar cei care doresc si se zbat sa-l obtina.

Celui ce are credinta neclintita, smerenie si ravna i se va da si chiar ii va prisosi acest dar. Iar celui ce nu are nimic din toate acestea, i se va lua lui şi cele puţine, pe care le deţine in mod firesc (Mat. 13,12). 

Până ce vom primi de la Dumnezeu acest dar, dragostea trebuie sa fie scopul nostru personal. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi sfatuiesc sa implinim fapta dragostei chiar şi fără de dragoste, cu rugaciune statornica şi sincera catre Dumnezeu, ca El însuşi sa aduca in inima noastra dragostea cea desavarsita. Dumnezeu, vazand bunele noastre doriri, osteneala, credinţa, speranta, increderea si rabdarea noastra, ne va da aceasta dragoste. Caci Dumnezeu le vede pe toate!
El încurajeaza orice stadanie intru dragostea către El şi către aproapele nostru. El Se bucură, ca un parinte  si incercarile noastre de a ajunge la acest tip de iubire nu vor ramane fara raspuns. Orice manifestare a dragostei noastre catre cei din jur atrage dragostea Lui parinteasca şi dumnezeiasca asupra noastră. 

Piedicile sunt insa multe! 

1. Cele dintai piedici vin din noi insine! 

Egoismul, iubirea de sine, nerabdarea, nervozitatea, incapatanarea, indoiala, necredinta, neascultarea şi mai cu seama mandria. 
Aceste toate ne fac sa ne punem pe noi insine pe primul loc şi interesul nostru sa fie primordial.

2. Apoi o alta piedica vine de la oamenii din jur. Au si ei, ca si noi slăbiciuni,  sunt egoişti, iubitori de sine, irascibili, suspicioşi, mândri şi plini de toane. Din ciocnirea intereselor si a caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ura, vrajbe şi zazanii, care omoara si ultimul pic de dragoste.

3. Nu in ultimul rand avem piedici din partea demonilor, acele
duhuri rele, acei blestemati ce-i urasc pe oameni. Ei nu pot sa suporte relaţiile sincere, fraţeşti, între oameni şi de aceea permanent nasc conflicte.

Inclinatiile noastre pacatoase si patimile inradacinate in noi 
sunt, într-adevar, o mare piedica in calea dragostei şi, dacă creştinul nu se preocupa de îndreptarea sa, niciodată nu va fi în stare sa primeasca darul iubirii fratesti si sincere fata de  din jur.

Hristos insusi, Cel 
ce este întruchiparea Dragosteieste
invatatorul nostru in ale acestei iubiri. El cere de la noi, cei ce dorim sa invatam sa iubim desavarsit, sa ne lepadam de noi însine (Mat. 16, 24), adică de pacatele noastre, de voia noastra, de toate patimile noastre,  si inca ceva mai mult! In numele dragostei, sa ne uram pe noi insine (Luca 14, 26), sa ne dorim suferintele curatitoare inaintea placerilor egoiste, sa alegem chiar moartea in locul unei vieti in pacatul iubirii de sine şi al patimilor. 

Conform dumnezeiestilor porunci, fiecare om care se iubeşte din cale afară pe sine insusi inevitabil devine propriul sau dusman, pagubindu-se pe sine. 


Aceste sfaturi împotriva propriilor noastre interese, aceasta punere a lipsurilor înaintea satisfactiilor egoiste, aceasta acceptare a tristetilor inaintea bucuriilor egoiste, aceasta jertfire chiar si a vietii noastre pentru aproapele nostru(Ioan 15, 13) - inseamna  „păgubirea de sine" care inseamna de fapt, mantuire de pacatele cele care ne pagubesc.

Diavolul ne inseala, strecurandu-ne in minte ideea ca totul se termina odata cu moartea fizica si ca de aceea nu merita ca omul sa se lipseasca de nici o bucurie pamanteasca. El ne indeamna  la o viata in care primeaza placerea si bucuriile vremelnice, în ciuda faptului ca necazurile si suferintele sunt inevitabile şi foarte folositoare noua. El ne imbie sa nu ne jertfim sufletele noastre pentru nimeni si nimic, ci sa ne gandim doar la noi si binele nostru, astfel preocupandu-ne numai de ale mancarii si bauturii, ale, confortului personal si oricaror placeri trupesti permise sau nu. 

Dar cel care asculta pe diavol cautand doar satisfactiile pacatoase se va înstrăina de Dumnezeu si de adevaratele bucurii duhovniceşti incepute in lumea de aici si continuate in cea de Dincolo.

Sufletul unui egoist este pierdut in intunericul pacatelor sale. In acel intuneric trebuie sa-l cauti!

Indată ce-l gasesti, va trebui sa-l speli cu lacrimi de pocainta, sa-l incredintezi lui Hristos, sa ti-l pui in slujba aproapelui. Numai asa este cu putinta sa afli mantuirea!

Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubeşte desfătarea şi netulburarea, nu rabdă amărăciunile şi necazurile, nu iubeşte să fie deranjată şi să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndepărtăm această greşită netulburare a trupului şi să ne facem slugi tuturor, aşa cum El însuşi ne-a dat pildă. El nu a cunoscut odihnă pe pământ în slujirea Sa pentru mântuirea noastră. Apostolii înşişi ni s-au făcut pildă, mai ales Sfântul Apostol Pavel".
Apoi continuă: „Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15, 17). Inima noastră cu putere se împotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită, în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim... Suntem datori să-i tăiem voia ei şi în toate să facem voia lui Dumnezeu".

In acest fel se ajunge la lucrarea faptelor dragostei. Iar aceste fapte, savarsite chiar si fara iubire, deja poarta in ele rasplata.
Ca temelie a neiubirii aproapelui, toti vorbin despre slabiciunile celorlalti, caci, uitand de slabiciunile noastre ne gandim doar la cele ale aproapelui şi astfel inima noastra se inchide!
Condusi de egoism si convinsi ca doar avem dreptate,  ii consideram mereu vinovati pe ceilalti de neiubirea noastra.
Unii spun deschis: "nu pot sa-mi iubesc aproapele,  caci el  prin ce face si caracterul lui insuportabil, ma impiedica sa-l iubesc?"


Slabiciunile noastre fac ca dragostea pentru aproapele nostru sa fie  imposibila. Numai ca nedesavarsirile  celorlalti nu sunt decat  propriile noastre nedesavarsiri. 


Propria noastra iubire de sine nu suporta iubirea lui de sine! Egoismul nostru se irita din pricina egoismului lui, mandria noastra se simte lezata de mandria lui, nerăbdarea noastra este dovada clara a faptului ca nu putem suporta caracterul lui. Iata cum exagerata iubire de sine ne împiedica sa ne manifestam iubirea fata de cei din jur.

Cel ce reuseste sa depaseasca prima piedică a iubirii aproapelui , care este  egoismul, iubirea de sine, mândria şi celelalte - acela nu mai gaseste in slabiciunile  celor din jur motivul de a nu-i iubi. 

Implineşte porunca lui Hristos - să te urăşti pe tine însuţi (Luca 14, 26) - şi te vei convinge ca este posibil sa iubeşti pe aproapele tău chiar cu toate nedesavarsirile lui morale! Atunci poti trai o minune: urandu-te pe tine, iţi vei gasi fericirea in dragostea pentru aproapele tau!

Purtati-vă sarcinile (adică slăbiciunile) unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)

Acest indemn al Sf Apostol Pavel ne arata ca neputintele celorlalti trebuie sa ne motiveze in stradania noastra de a invata sa simtim acea dragoste crestineasca, singura care biruie orice piedică.

Domnul Iisus Hristos nu ne-a spus niciodata: 

„Poţi sa-l iubeşti pe aproapele tău daca el este desavarsit, dacă nu are un caracter detestabil, daca se poarta bine cu tine, daca nu te supara, daca nu te insulta si nu te uraste". 
Dimpotrivă, în Evanghelie citim: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc! (Mat. 5, 44). 
Aceasta inseamna: iubiţi oamenii aşa cum sunt! 

Altfel, dacă iubeşti pe cei care te iubesc, ce lucru creştinesc savarsesti? Nu fac acelasi lucru si vamesii  si paganii? (Mat. 5, 46-47). Dreptatea ta trebuie să întreacă dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, ca să poţi intra în împărăţia Cerurilor (Mat. 5, 20).

Cat de departe suntem noi de intelegerea poruncii lui Hristos despre dragoste! 

Aceasta este stradanie si lupta iar noi ne-o închipuim ca pe vreo oarecare placere! Ea cere de la noi jertfe, iar noi facem din dragostea asta o jertfa a propriei noastre paci interioare! 
Cel ce poate afla care sunt caile ce duc la neiubirea aproapelui si de  ce nu-l poate rabda, sigur ajunge sa se rusineze de micimea lui in spatele careia si-a ascuns pacatele si egoismul propriu!

Cei placuti lui Dumnezeu afla ca una dintre cele mai mari piedici in a-si manifesta dragostea de aproapele este lipsa mustrării de sine

Ii invinuim pe ceilalti si nimeni nu se învinuieşte pe sine insusi! De aceea se nasc certuri, dusmanii, se tes intrigi!
Totul ar fi altfel insa daca fiecare s-ar lupta mai intai cu propriile sale slabiciuni, osandindu-se pe sine!

Mântuitorul a aşezat înaintea noastră dragostea către aproapele ca pe o nevointa, ca pe o înaltă sarcina. 

Aceasta dragoste nu vine de la sine. Ea trebuie sa fie dobandita si pentru asta noi trebuie mai intai sa intelegem ca este necesar sa ajungem-i sa ne uram pe noi înşine. Din ura asta de sine se va naste dragostea pentru aproapele!

Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (Mat. 22, 39). nu înseamna ca trebuie sa iubim viciile lui, ci ca trebuie sa-l iubim, in ciuda viciilor lui. Caci a iubi pe aproapele tău vicios, deosebind viciile lui si urandu-le, e insusire ingereasca!


Aceasta dragoste rasplateste din plin pe cei ce se ostenesc.

Nimic nu ne aproprie mai mult de Dumnezeu decat iubirea pentru aproapele nostru, şi niciuna dintre virtuti nu ne imbogateste intr-atat ca dragostea fata de vrajmaşi. Dumnezeu e bun şi către cei nemulţumitori, şi către cei răi (Luca 6, 35). Cel păcătos e vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu iubeşte pe vrăjmaşii Săi şi a dat pentru mântuirea noastră pe Fiul Său Cel Unul-Născut (Ioan 3, 16), tot astfel suntem datori si noi sa iubim pe vrăjmaşii noştri, pentru a deveni fii ai Tatalui Ceresc.

LACOMIA

În vremea aceea, când învăța Iisus, cineva a zis către El din mulțime: Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea. Iar Iisus i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi? Apoi a zis către ei: Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale. Și a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Viața este mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea. Priviți la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici hambar, și Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai de preț sunteți voi decât păsările! Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteți să faceți nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiți de celelalte? Priviți la crinii câmpului cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba, care este astăzi pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puțin credincioșilor! Și voi să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu fiți îngrijorați, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru știe că aveți nevoie de acestea; căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă.”

Lăcomia... sau când depășești necesarul
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a II-a, 15, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 31

„Fericit este acela care a putut să stârpească lăcomia, rădăcina viciilor! Acesta în chip sigur nu se va teme de cântarul Judecății de Apoi. Lăcomia adesea slăbește simțământul omeniei și strică dreapta judecată (I Timotei 6, 10), făcându-l pe om să cugete că și din evlavie trebuie să aibă un câștig, că înțelepciunea trebuie să-i fie plătită. Dar marea plată a evlaviei și câștigul cumpătării constă în a avea ce este de trebuință.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 48, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 337

Întrebarea 48: Lăcomia până la ce se judecă?

Răspuns: Când cineva depă­șește limitele legii este lacom. Aceasta înseamnă, după Vechiul Testament, a se îngriji cineva mai mult de sine decât de aproapele; căci este scris: să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți (Levitic 19, 18). Dar după Evanghelie lăcomie este să se sârguiască cineva mai mult decât cer nevoile de fiecare zi. Ca acela care a auzit: Nebune, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău de la tine; iar cele ce ai gătit, ale cui vor fi?; la acestea se referă într-un mod mai general: Așa-i cu acela ce-și adună sieși comori și nu se îmbogățește în Dumnezeu (Luca 12, 20-21).”

Preluare din Ziarul Lumina  - 12. 10. 2018

duminică, 11 noiembrie 2018

INTREBARI AJUTATOARE SPRE A INVATA IUBIREA APROAPELUI

Toti dorim sa fim iubiti. 
Absolut toate frustrarile, visele si sperantele noastre sunt legate de IUBIRE! 
Lipsa iubirii ne stalceste sufletele, ne transforma in brute, ne face rai si cinici, duri si neiertatori! Numai iubirea este secretul unei umanitati asigurate! Si, in plus este si porunca dumnezeiasca!
Dar cum sa ajungem sa respectam porunca aceasta, cand putintele nostre de a iubi sunt reduse, acaparate in mod distrugator de egoism, ranchiuna si ... neiubire?

M-am gandit si eu, cum cred ca toti crestinii se gandesc, la felul in care se poate ajunge la iubirea aproapelui, trecand peste atatea si atatea capcane intinse de propria nostra micime sufleteasca!

Nu mi-a venit in minte decat o singura intrebare: 
Cine ma cred eu sa merit iubirea lui Dumnezeu? 

De aici am constatat ca pot sa dezvolt ideea: 
De ce eu si nu cel de langa mine? 
Cu ce sunt eu mai presus decat celalalt ca sa merit iubirea lui Dumnezeu si el nu?
Daca  imi doresc sa fiu iubita... apreciata, remarcata - de oameni si de Dumnezeu - de ce nu si-ar dori si cel de langa mine acelas lucru? 
Si ei, ceilalti au dreptul la iubire,  si lor li se infatisaza perspectiva mantuirii!
Daca Dumnezeu il iubeste ca si pe mine pe aproapele meu... cine sunt eu sa nu-l iubesc?

Oricat m-as lasa dusa de intrebari, concluzia este evidenta:
daca ne dorim iubire o vom primi doar daca iubim! 



Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.

De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Luca 10: 25-37


In pilda samarineanului milostiv, Domnul ia chipul samarineanului si prin cei doi dinari - intruchipare a Sfintei Euharistii - ne da in grija pe aproapele nostru si ne cere sa avem grija de el si tot ce ii vom darui aceluia ni le va raspati ... cand ve reveni!

Doamne, ajuta neputintei noastre de a iubi! 
Fa Tu sa putem implini porunca!

vineri, 9 noiembrie 2018

Celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta


Oare e greu sa cazi in acest pacat de neiertat?
Chiar deloc!
Sa vedem care or fi oare pacatele de acest fel.
Parintele Cleopa le numea pe urmatoarele:
  • necredinta si impotrivirea adevarului dovedit al credintei crestine; 
  • increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu; 
  • deznadejdea fata de indurarea lui Dumnezeu
  • pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a dat, pentru sporirea lui in fapte bune. 
  • neindrumarea celor gresiti pe calea mantuirii; 
  • ura de moarte; 
  • nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; cerbicia in pacat si invechirea in rautate; neingrijirea de pocainta pana la iesirea din aceasta viata
  • lepadarea de credinta, 
  • eresul, 
  • secta, 
  • sinuciderea etc.
De oricare din aceste... "derapaje" te-ai apropia este foarte greu sa mai dai inapoi, caci ele te tarasc in prapastie! Impotrivirea fata de Duhul Adevarului incepe prin indoieli marunte, zamislite dintr-un cuvant sau dintr-o scriere rea, intr-o vorba auzita in treacat. 
Daca nu vei lua aminte la ele si nu le vei asana din minte, ele te vor duce la necredinta. De aici ideea "ochiului curat" expusa de Iisus!
Deznadejdea vine pe nesimtite: «O sa ma pocaiesc eu», zice omul, dar cum pocainta nu mai vine... crede ca asa este el, slab, si nu poate sa se infraneze, sa se impotriveasca pacatelor, si de aici pana a se lasa total rapus nu este decat un mic pas!
Si pacatele se tot aduna, si se aduna, ruginind in om. 
Astfel se inradacineaza in adanc impotrivirea fata de chemarile harului dumnezeiesc.  In astfel de situatii, ori de cate ori omului ii trece prin minte sa se indrepteze, pacatele stranse in adanc il inving, iar impotrivirea fata de har ii rapeste indrazneala de a se apropia de Dumnezeu! 
Atunci el va zice: «Pacatul meu este prea mare ca sa poata fi iertat». Si aceasta este deznadejdea! 
"Pazeste-te de samanta necredintei si iubirii de pacat, si nu vei cadea in acest adanc.”

Pazeste-ne, Doamne!

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Nimic nu este acoperit care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte ați spus la întuneric se vor auzi la lumină; și ceea ce ați vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperișuri. Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: Temeți-vă de Acela care, după moarte, are putere să vă arunce în gheena; da, vă zic vouă, de Acela să vă temeți. Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Și nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu; ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii. Și zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta. Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri, nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneți.”
Luca 12: 2-12

 

joi, 8 noiembrie 2018

AZI, CAND SLAVIM DOI INGERI, CATE CEVA DESPRE... INGERI



Lumea ingerilor a fost creata de Dumnezeu si aceasta sta in exprimarea biblica "cer" : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). 
Cerul reprezinta lumea spirituala a puterilor ceresti, a ingerilor, in timp ce pamantul, lumea materiala.

Ingerii au fost creeati din nimic de Dumnezeu - nici din ceva preexistent si nici din 
fiinta lui Dumnezeu. Ei formeaza lumea duhurilor netrupesti pe care biserica o aminteste in juramantul de credinta ca fiind "lumea celor vazute si nevazute"! Ei sunt deci "duhuri curate, necorporale, imateriale, inferioare lui Dumnezeu dar superioare omului"!

"Nu sunt oare toti (ingerii) duhuri slujitoare...?" (Evr., 1, 14). Fiind duhuri netrupesti, la ingeri nu se poate vorbi de sex ; (Fac, 6, 2), deci ei nu se casato­resc, nu se inmultesc (Matei, 22, 30) si nici nu pot sa moara (Luca, 20, 35-36).
Referitor la originea ingerilor putem lua in considerare urmatoarele versete:
"Numai Tu esti Domn si numai Tu ai facut cerurile, cerurile ce­rurilor si toata ostirea lor, pamantul si toate cele de pe el..." (Num., 9, 6) ; ori 
"Pentru ca in Acesta (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Capetenii, fie Stapaniri. Toate s-au facut prin El si pentru El" 
(Col. 1,16).

Despre existenta ingerilor  se vorbeste insa in multe alte  lo­curi din Sfanta Scriptura, de la prima ei carte pana la ultima. 

Astfel, 

  • dupa scoaterea din rai a primilor oameni, ni se spune ca ingerii pazeau drumul spre pomul vietii (Fac, 3, 24), 
  • un inger l-a oprit pe Avraam de la jertfirea fiului sau, Isaac (Fac, 22, 11) ; apoi, 
  • Iacob vede in vis, la Betel, ingeri ai lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se pe o scara aflata intre cer si pamant (Fac, 28, 12-13) ; 
  • ingerul Domnului se arata si lui Balaam (Num., 22, 22 urm.).
  • Ingerii se inchina lui Dumnezeu (Deut., 32, 43). 

In toate aceste referiri, ingerii apar ca fiinte personale, deosebite de Dumnezeu si de oameni. Ingerii sunt astfel superiori omului (Ps. 8, 6), dar au si ei anumite lipsuri si sunt marginiti (Iov, 4, 17-18).

Evangheliile, cartile Noului Testament,  relateaza des­pre  ingeri ca despre fapte istorice. 
  • Ingerul Gavriil anunta preotului Zaharia nasterea sfantului Ioan Botezatorul, (Luca, 1, 11-13) ; 
  • acelasi inger vestesteSfintei Fecioare Maria nasterea ca om a Fiului lui Dumnezeu (Luca, 1, 28-32) ; 
  • un inger ii descopera lui Iosif intruparea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu si despre alte evenimente in lega­tura cu dumnezeiescul Prunc (Matei, 1, 20 ; 2, 13, 19) 
  • un inger se arata pastorilor de langa Betleem si corurile canta slava lui Dumnezeu la nas­terea Mantuitorului (Luca, 2, 9-13).
  • Ingerii slujesc lui Iisus dupa is­pita din pustie (Matei, 4, 11) si tot un inger Il intareste in gradina din Ghetsimani (Luca, 22, 43). 
  • Ingerii vestesc femeilor mironosite invierea lui Hristos (Matei, 28, 2-8 ; Marcu, 16, 5-8 ; Luca, 24, 4-8 ; Ioan, 20, 12) ; 
  • un inger se arata apostolilor la inaltare si le anunta a doua venire intru marire a Mantuitorului (Fapte, 1, 10, 11).
Explicand parabola neghinei, Mantuitorul pune pe ingeri pe acelasi plan al realitatii cu Fiul Omului, cu lumea, cu fiii imparatiei etc. (Matei, 13, 37-39).
Adica, 

  • ingerii sunt fiinte tot asa de reale ca si celelalte fiinte si lucruri din textul parabolei. 
  • Ingerii vad neincetat fata lui Dumnezeu si mijlocesc pentru oameni (Matei, 18, 10). 
  • Ei nu se con­funda nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii  si nu stiu toate cele pe care le cunoaste Dumnezeu (Marcu, 13, 32) ; 
  •  ei vor insoti pe Mantuitorul la a doua venire (Matei, 25, 31 ; Luca, 9, 26)

Potrivit Sf. Ioan Damaschin ingerii au "o fire rationala, spirituala, libera si schimbatoare in felul de a gandi sau de a voi, caci tot ceea ce este creat este schimbator. Numai ceea ce este necreat este neschimbator. Tot ceea ce este rational este si liber. Asadar, pentru ca ingerul are o fire rationala si spirituala este liber f iar pentru ca este creat si schimbator, are facultatea de a ramine si a progresa in bine sau de a se indrepta spre rau" . 
Dar, odata cazuti, nu se mai pot pocai si indrepta. Numai omul are parte de pocainta din pricina slabiciunii trupului.

Tot sfantul Ioan Damaschin spune ca 
"Ingerii sunt - lumini spirituale secundare, care isi au luminarea din lumina primara fara de inceput. Nu au nevoie de limba si de auz, ci isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca un cuvant." 

Fiind fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt nevazuti (Col. 1, 16). Totusi, dupa voia lui Dumnezeu si pentru indeplinirea slujbei lor, in­gerii pot sa ia forma omeneasca, de barbat sau tanar (II Regi, 6, 17 ; Fac, 32, 25), pot sa vorbeasca omeneste si sa manance, apar imbracati si uneori purtind aripi (Fac, 32, 25 ; Luca, 24, 4 ; Matei, 28, 3 ? Apoc, 14, 6 ; Isaia, 6, 2).

Cu toate astea, ingerii sunt circumscrisi, caci "atunci cand sunt in cer nu sunt pe pamant si cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant nu raman si in cer".

Starea morala actuala a ingerilor buni este una de sfintenie si de ne-pacatuire, dar nu prin insasi natura lor, ci prin harul divin. Conlucrand cu harul divin, ingerii s-au desavarsit in bine, asa incat nu pot sa pacatuiasca. Deci nepacatuirea ingerilor este re­zultatul rezistentei lor fata de ispite, al persistentei in bine si al intari­rii prin harul dumnezeiesc.

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. Și s-au întors cei șaptezeci și doi cu bucurie, zicând: Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău. Și le-a zis: Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. 
Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucurați de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri.
În acest ceas, Iisus S-a bucurat cu duhul și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, că așa a fost înaintea Ta bunăvoința Ta.” LUCA 10/ 16-21