luni, 12 aprilie 2021

PLACERE SI DURERE


Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: 
- prin plăcereales de bunăvoie
- prin durerefără voie

Ispita prin placere naste păcatul şi trebuie să ne ferim de ea, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“Ispita prin plăcere este si pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. 

Amândouă aceste ispite,  cu voie şi fără voie, le unelteşte diavolul: prin cea dintâi, aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar prin cea de a doua, pe care o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul, doborât de dureri, să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. 

Oricat de ciudat ar parea, placerea a fost creata de Dumnezeu, si nu de diavol! 
Diavolul nu a creat nimic, el neavand nici o putere de creatie, fiind tatal minciunii si izvorul tuturor rautatilor. 
El este cel care face totul exact invers decat Bunul Dumnezeu, straduindu-se sa scoata toate lucrurile din lor ordinea fireasca , spre a fi intrebuintate intr-un mod nefiresc.

Placerea a fost creata de Dumnezeu spre odihna si bucuria omului, insa diavolul a cautat neincetat sa o perverteasca, facand din aceasta un ambalaj de suprafata al tuturor ispitelor sale. 
Astfel, orice pacat promite o placere, insa placerea aceasta e o inselare fiind urmata de suferinta.

Placerea este vazuta, de catre unii, drept opera a diavolului, ceea ce ii face sa-si refuze orice placere, oricat de fireasca si nevinovata ar fi ea. Astfel, nu de putine ori s-a ajuns la exagerari de tot felul, chiar si in randul unor duhovnici, care au supus mustrarii placeri dintre cele mai normale.
Placerea a fost creata de Dumnezeu!

Cand ne impartasim de o placere oarecare, in forma ei sanatoasa, normala si aducatoare de bucurie, ne aflam intr-o stare dorita de Dumnezeu. Cu toate ca multi s-au pierdut si  se vor mai pierde, ca urmare a intelegerii gresite a placerii, aceasta ramane tot creatia lui Dumnezeu. 

Tot ceea ce pot face diavolii este sa-i incurajeze pe oameni sa guste din placerile pe care le-a creat Dumnezeu, insa pe dos, in momente, moduri si masuri nepotrivite (nefiresti). 
Dumnezeu, care a creat placerea, a pus si o randuiala fireasca in aceasta. 
Astfel, exista un timp, un mod si o masura fireasca pentru fiecare placere, orice salt peste acestea fiind socotit drept pacat.

Toata stradania diavolului este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu. Diavolul cauta sa scoata placerea din conditia ei normala, tragand-o spre forme cat mai nefiresti si cat mai urate de Creatorul ei. 

Neputand oferi nici o placere autentica, diavolul cauta sa anuleze adevaratele placeri, oferite de Dumnezeu, punand in locul lor fapte neplacute, imbracate insa in haine placute. 
Astfel, pornind de la hrana si sexualitate, o intreaga lume a ajuns roaba desfranarii si a imbuibarii.

Diavolul cauta sa induca omului o sete din ce in ce mai mare, dupa o placere din ce in ce mai mica, in timp ce omul crede ca este liber, iar placerile cautate sunt reale. 
Cel desfranat va cauta la nesfarsit placerea sexuala, pe care nu o va putea trai niciodata la masura dorintei aprinse in el. 
Tot asa, cel stapanit de imbuibare, va manca din ce in ce mai mult, fara a intelege ca placerea pe care o cauta nu poate fi gasita pe aceasta cale.

Orice activitate sanatoasa care l-ar putea insufleti in vreun fel pe om poate fi inhibata de diavol, fara a-i oferi ceva in schimb. 
Astfel, ispititorul ii ia omului sufletul si nu-i da nimic in schimb. Cazand in aceasta ispita, multi isi vor incheia viata, cu urmatoarea constatare: "Mi-am irosit viata fara sa apuc sa fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi placut."

Atat durerile, cat si placerile curate, au insusirea de a fi inconstestabil reale, iar, cat timp se afla sub imperiul lor, omul are la indemana un reper al realitatii. 
Diavolul cauta sa amane cat mai mult momentul in care omul s-ar putea trezi la realitate, dandu-si seama ca placerea, spre care a pornit, nu este, de fapt, decat o ispita.

Diavolul nu ingaduie placeri reale. Dumnezeu poate distruge, prin contrast, toate placerile mincinoase propovaduite de diavol.

Citirea unei carti bune, doar pentru bucurie, iar nu pentru a parea superiori in fata celorlalti, precum si o plimbare linistita prin natura, sunt urate mult de diavol.

Faptul ca cineva se bucura cu adevarat si dezinteresat de vreun lucru al lumii, numai de dragul acelui lucru, fara a-i pasa catusi de putin de parerea celorlalti, il inarmeaza pe acesta impotriva diavolului, care cauta sa numeasca placeri si bucurii doar acele lucruri care aduc durerea si suferinta.

Placerea de a manca, placerea de a bea, placerea apropierii trupesti (intre soti), placerea de a face sport, placerea de a admira natura, placerea de a canta sau de a practica o arta, precum si alte placeri, in forma lor fireasca, nu sunt decat tot atatea prilejuri de a trai bucuria si de a ne manifesta recunostinta fata de Creator. 
Toate aceste placeri sunt si raman nevinovate cat timp le primim cu multumire si nu ne inrobesc, despartindu-ne de Dumnezeu.

Dar noi, spune Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).



Sursa: Teodor Danalache

sâmbătă, 10 aprilie 2021

A PATRA DUMINICA A POSTULUI MARE - DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL



Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi
Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. 
Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Ce ar mai fi de adaugat
 predicii celui care a fost Mitropolitul Ananania, referitor la Evanghelia de azi? Nimic! 

Intram, iata, in a doua jumatate a Postului si cele doua duminici ramase, pana la Florii, sunt inchinate unui barbat si unei femei - Ioan Sinaitul si Maria Egipteanca - ca un fel de restaurare a lui Adam si a Evei!
Ma gandesc sa pun aici un material despre Ioan Scararul, pe care Biserica Ortodoxă îl pomenește in cea de-a patra duminică din Postul Mare! 

Sfântului Ioan Sinaitul este numit si Scararul pentru că el este autorul unei scrieri intitulate Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului 

Cartea este dedicata calugarilor, insa, la o lectură atentă, poti constata ca nu este neaparat necesar să fii călugăr  pentru a încerca să aplici îndemnurile din ea. 
Ea contine sfaturi importante pentru orice creștin privind dobandirea anumitor virtuti precum blândețea, smerenia, discernământul sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare.

Acest "manual" a fost scris la rugămintea egumenului Ioan al mănăstirii egiptene Raith, 
care i-a cerut Sfântului Ioan sa intocmeasca un regulament de viață după care călugării, ghidându-se, să urce către cer, așa cum urcau îngerii văzuți de Patriarhul Iacov în vis*. 

Sfântul Ioan era cunoscut contemporanilor săi, iar faptul că i se cere să scrie aceast "regulament" dovedeste autoritatea de care se bucura. Textul a cunoscut o largă răspândire în lumea creștină încă de la inceput, atât în Orient, cât și în Occident.

Lucrarea, cu un profund caracter ascetic, se înscrie în rândul cărților filocalice (în limba română avem două colecții care conțin asemenea scrieri, Filocalia și Patericul) și a fost tradusă destul de repede în alte limbi, însoțită de multe ori de note, explicații și comentarii. 

În cele 30 de capitole (trepte sau cuvinte) sunt descrise: 
- lepădarea de lume a călugărului prin intrarea în viața monahală, ascultare și pocăință (primele șapte trepte); 
- cele opt patimi lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă, mândria - și modul de a lupta cu ele și de a le înlocui cu virtuți (următoarele 16 trepte), căci, așa cum patimile se nasc unele din altele, la fel se nasc și remediile lor; 
- desăvârșirea creștină, ale cărei porunci fundamentale sunt: blândețea, smerenia și discernământul (sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare și a răului ce trebuie evitat, deși răul se maschează de multe ori în bine), acestea trei conducându-ne la liniștire (isihie), rugăciune, nepătimire și credință (ultimele șapte trepte).
Sfaturi spre îndreptare

Temele abordate și vocabularul sunt specifice lumii monahale și ne putem pune intrebarea de ce am citi noi, astăzi, un text vechi de 1.400 de ani, scris de un călugăr și adresat unor călugări
Raspunsul consta in constatarea ca nu este neaparat necesar să fii călugăr  pentru a urca duhovniceste, trairea in lume fiind o provocare!
In Scara gasim sfaturi importante pentru orice creștin! 

Astfel, citim că 
dragostea se poate manifesta prin delicatețe în îndreptarea aproapelui, prin grija de a nu răni conștiința fratelui: 
„O legătură de nedesfăcut a iubirii îi lega (pe viețuitorii dintr-o mănăstire de obște) și ceea ce e și mai minunat este că erau izbăviți de toată îndrăzneala și grăirea deșartă. Se nevoiau înainte de toate în a nu răni conștiința vreunui frate în vreo privință” (Filocalia IX, 1980, p. 85); 
grija pentru cel de lângă noi se poate arăta prin reținerea de la judecată (clevetire): „Am văzut pe unul păcătuind pe față și pocăindu-se în ascuns. Și pe cel ce l-am osândit ca curvar, l-am aflat socotit la Dumnezeu ne­prihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea sa” (p. 201).

Putem constata că îndemnurile sunt mult mai actuale decât am crede, dar ele trebuie vazute cu alți ochi și o altă minte decât cele lumesti, „cotidiene”. 

Scara ne pune înainte exemplele unei vieți ce se desfășoară după o altă logică decât cea a lumii din afara Bisericii. 
Ea insa se găsește într-o totală convergență cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am auzit sâmbăta trecută: Cuvântul Crucii este nebunie ş…ţ Unde este înțeleptul, unde este cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Nu a dovedit oare Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?”. 

Este vorba de întoarcerea minții la adevărul adus în lume de Creștinism: Dumnezeu se poate sălășlui în om, adevăr care este nebunie pentru cei necredincioși.

Sfântul Ioan spune că 
scopul vieții omului trebuie sa fie ajungerea la nepătimire. Nepatimirea este „a doua cunoștință desăvârșită a lui Dumnezeu”. 

Dar nu nepătimirea în sine este de dorit, ci nepătimirea prin efectul ei care este sălășluirea lui Dumnezeu în om. 

Scara ne spune că prin alungarea patimilor din suflet, omul face din ce în ce mai mult loc prezenței lui Dumnezeu: „Cel ce s-a învrednicit de o astfel de stare şnepătimireaţ, fiind el încă în trup, îl are pe Dumnezeu cârmaci, sălășluit în sine în toate cuvintele, faptele și gândurile” (p. 422). 

Prin această prezență este sublimată din ce în ce mai mult firea umană, care accede de la chip către asemănarea cu Dumnezeu, învățătură pe care părintele Dumitru Stăniloae (traducătorul cărții în limba română) o exprimă în acest fel: „Urcușul spre Dumnezeu al omului credincios este un urcuș spre delicatețea și sensibilitatea fără sfârșit a omenescului din el”.

....

Sfântul Ioan s-a născut spre sfârșitul secolului al 6-lea (în jurul anului 580) și a trăit aproximativ 70 de ani (moare în jurul anului 650). A fost așadar contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul și a cunoscut probabil frământările teologice provocate de monotelism, o erezie ce tocmai se năștea și care a fost condamnată la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic (680-681). Contextul istoric este cel al unui Imperiu Roman de Răsărit ce se greciza și care tocmai ieșea dintr-o epocă de înflorire culturală și politică - epoca împăratului Iustinian. În această perioadă, în estul imperiului își fac apariția arabii, care vor deveni o amenințare permanentă a granițelor teritoriilor creștine.

Sfântul Ioan era originar, se pare, din Palestina. La o vârstă fragedă intră în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, unde va sta 19 ani, până la moartea părintelui său spiritual. Din acel moment se retrage în singurătate, la câțiva kilometri de mănăstire, unde va rămâne timp de 40 de ani. 
Către sfârșitul vieții i se cere să-i îndrume, în calitate de stareț, pe călugării de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. În această ipostază va scrie Scara
Mai știm despre el că era un „intelectual” al timpului său, care cunoștea foarte bine științele vremii (i se spunea și Ioan Scolasticul, adică „cel Învățat”), iar din analizele pe care le face în cartea sa înțelegem că era și un foarte bun psiholog, un fin cunoscător al stărilor sufletești, al frământărilor interioare ale omului.

Sursa de inspiratie: un art. al lui Emanuel Dobre publicat in Ziarul Lumina.
...

* Iacov este unul dintre cei trei mari strămoși ai Israelului, alaturi de tatăl său Isaac și bunicul său Avraam.

Potrivit Scripturii, IACOV a fost cel de-al doilea fiu al lui Isaac și al Rebecăi. Al doilea pentru ca avut un frate geaman, pe Isav (Esau), caruia i-a luat, printr-un siretlic, dreptul intaiului nascut.

Temandu-se de razbunarea fratelui sau, Iacov pleaca in Mesopotamia unde va sta pret de 14 ani, se va casatori!
Iacov a avut doua sotii - pe Leea și pe Rahela - si ele i-au nascut 
doisprezece fii și o fiica
Cei doisprezece fii ai lui Iacov (Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Neftali, Gad, Așer - de la Leea, Iosif si Beniamin, de la Rahela) vor deveni strămoșii celor douăsprezece triburi ale israeliților.si va avea . 

În timpul călătoriei spre Mesopotamia, pe când înnopta, Iacov a visat o scară : Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea” (Fa 28: 12). 
Dumnezeu ii apare, pentru prima data, in acest vis asigurându-l ca:
"Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus".

La intoarcerea spre casa, tot in timpul noptii, Iacov se va lupta cu Dumnezeu si va birui. Acest eveniment ii va aduce un nou numeISRAELo binecuvantare si, ca o pecete, o rana la incheitura soldului, iesind astfel, cu voia Domnului, din impostura!


PACATUL SURZENIEI

„În vremea aceea, ieșind din părțile Tirului și Sidonului, a venit Iisus la Marea Galileei, prin mijlocul hotarelor Decapolei. 
Și I-au adus un surd, care era și gângav, și L-au rugat să-Și pună mâna peste el. 
Atunci Iisus, luându-l la o parte, din mulțime, Și-a pus degetele în urechile lui și, scuipând, S-a atins de limba lui. 
Apoi, privind la cer, a suspinat și a zis lui: Effatá!, ceea ce înseamnă: Deschide-te! Și îndată urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui s-a dezlegat și vorbea limpede. 
Însă Iisus le-a poruncit să nu spună cuiva. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau. Și erau uimiți peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească.” 
MARCU 7: 31-37

Am revazut, recent, filmul lui Cristi Puiu, Moartea D.lui Lazarescu. Am postat aici filmul, cu gandul ca, poate, cine stie, cei care ajungeti aici, ati putea trai aceeasi revelatie .

Filmele, ca si cartile, trebuie revazute la intervale de timp!

Daca la prima vizionare a acestui film -  cand ma aflam inca in Romania - m-a fascinat redarea naturala a unei realitati ... deja vu, de data asta m-a marcat profund pacatul ucigator al neauzirii, de care ne facem vinovati cu totii, fie pentru ca il comitem sau doar il toleram! Caci, dincolo de necazul unei vieti traite in anume conditii precare, Dl Lazarescu nu ar fi murit daca cineva s-ar fi obosit sa-l asculte! 

Nu stiu daca am "crescut" eu, ori faptul de a ma fi departat, iesind din mediul-matca, ma ajuta sa vad fondul, sa privesc dincolo de forma... . 

Incercati si voi si spuneti-mi parerea voastra, daca doriti..

Sa asculti, sa fii capabil sa recunosti ca nu le stii pe toate, sa admiti ca si ideea celuilalt este una buna, poate chiar mai buna decat a ta, denota mai mult decat un caracter frumos!

Asistam zilnic doar la discutii sterile intre... "diversi", o galagie, si nu un dialog, in care nimeni nu se lasa convins si nu vrea sa auda ce spune celalalt! Fiecare o tine pe a lui, cum s-ar spune, fara ca vreunul sa-l asculte pe celalalt!
Este evident ca asa este greu, imposibil chiar, sa progresezi, sa schimbi idei gresite. In aceste conditii manipularea devine o arma periculoasa -  care azi este la ordinea zilei!
In fata unui dialog al surzilor, Cuvantul nu mai poate fi auzit!

De aceea discursul Mantuitorului nu i-a convins pe farisei si carturari, ei vazand in El un concurent, un pericol, cineva care putea sa le zdruncine,  chiar sa le doboare pozitia, avantajele lor in societate!

Surzenia spirituala a iudeilor i-a impiedicat atunci sa inteleaga Cine era Iisus! Si azi se petrece exact acelas lucru si nu numai cu cei care fac parte din poporului ales!

Pasajul evanghelic de azi are tot ce-i trebuie sa ne ajute sa intelegem cum sa facem sa... auzim si sa intelegem!

1 -  Primul lucru pe care-l aflam din textul de azi este ca Iisus, inainte de a-l vindeca pe surd de... surzenie, este sa-l izoleze de multime, il duce la o parte din mulțime 

Semnificatia acestui gest este foarte importanta: dacă vrei să asculți Cuvântul lui Dumnezeu, adica sa-L intelegi nu doar sa-L auzi, ai nevoie de liniște, de departarea de zgomotul corupator al lumii, de influente de tot felul! 

Dumnezeu a scos poporul Său din Egipt pentru a-i da Cuvântul! Dacă un om nu-i dispus să iasă (să lase) din obisnuinta, din propriile convingeri, din mentalitati deja instalate, nu va înțelege nimic, dincolo de ceea ce deja i se serveste ca lucru "de la sine înțeles"!
Ori de cate ori am inteles ceva, a fost pentru ca am iesit din ceea ce cunosteam deja, ceea ce aveam in minte.
Ori de cate ori stabilim un contact relational cu cineva, facem o "iesire" din sinele nostru si, paradoxal, tocmai ieșind din sine, incepem sa devenim noi însine!
TU esti doar în relație cu altul si nu de unul singur!

Așadar, prima conditie pentru a putea auzi Cuvantul este „Ieșirea” !
Daca ne gandim si mai profund, Dumnezeu a dat Cuvântul poporului Sau in… pustiu, in desert!

2 - Al doilea gest al lui Iisus a fost sa-Si puna degetele în urechile lui !

Degetul lui Dumnezeu este tocmai Cuvântul Său. 

Cuvântul Său este modelator, dă contur, finiseaza fiinta creata, o face sa fie după chipul Sau. Cuvântul intră în inima omului si asa omul trăiește potrivit Lui. Cuvantul acesta este puterea cea mai desavarsita, mai rafinata, pentru ca, desi are puterea sa miste muntii din loc, se manifesta doar dupa voia noastra, respectandu-ne libertatea!

Lucrarea de finisare, de transformare a omului prin Cuvânt este una anevoioasa, lentă, si libera! Omul e liber să auda dar sa nu inteleaga, sa auda dar sa nu asculte, sa nu vrea sa inteleaga, sa fie pro dar sau contra acestui Cuvant; omul poate mima ascultarea, poate detesta sau iubi Cuvantul, poate fi indiferent ori insetat  dupa El, poate să-I suceasca pana la compromis, poate sa-L nege sau sa-L slaveasca!  Cuvântul există si ne respectă libertatea!
Cuvantul este degetul lui Dumnezeu!

Această lucrare, cu degetul, corespunde celei de a doua etape a ârcursului lui Israel care a fost ascultarea Cuvântului, care este degetul lui Dumnezeu, pentru că omul devine cuvântul pe care-l ascultă. 

3 - Evanghelistul ne spune ca Iisus, scuipând, S-a atins de limba lui.

Saliva este simbol al Duhului, al suflului vital, e viața, deci dă viața. Cuvântul ne dă viața, Cuvântul este viața, omul trăiește Cuvântul!

Evanghelia nu-i un cod steril de legi ! Evanghelia este convorbirea lui Dumnezeu cu mine, este comuniunea prin care mi se dă duhul Ei.

Textul evanghelic ne spune ca suntem surzi si muți  si ca, iesind din lume, ascultand Cuvântul, primim Harul Duhului Sfant!

4 -  Apoi, privind la cer, a suspinat și a zis lui: Effatá!, ceea ce înseamnă: Deschide-te! Și îndată urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui s-a dezlegat și vorbea limpede

Aceste cuvinte ne amintesc deopotriva de ultima Cina, de euharistie si de ultimul suspin al Mantuitorului, pe cruce!
Intelegand cât de mult ne iubește, vazand cum Iși dă viața pentru noi, ni se deschide auzul și suntem in stare sa ascultăm acel Cuvânt!
Sf. Augustin spune: „Tu ai strigat, ai suspinat, iar surzenia mea a fost biruită”.

Surdul ajunge astfel sa vorbeasca limpede! 

Este important să vorbim corect. Vorbirea corectă se insuseste prin ascultare atenta. Dacă nu ascultam, vom vorbi incorect… 
Dacă vorbim fără să-i ascultam pe ceilalti, înseamnă că vorbim fie pentru a înșela, fie pentru a ne impune, pentru a domina. 

Să ajungem să ascultăm, este cel mai mare lucru… Iată de ce această minune e una foarte mare! Evanghelia ne invita să ascultăm Cuvântul iubirii infinite, Cuvantul care ne ajută să înțelegem sensul, să experiem si noi, in mod corect, această iubire!

Despre Degetul lui Dumnezeu, reprezentat de Michelangelor in fresca din Capela Sixtina, s-au scris tomuri intregi!
Dincolo de coduri secrete si alte cautate subintelesuri, evident pentru mine este ca Dumnezeu e vesnic in actiune, gata sa-l atinga pe om, in timp ce omul, lenes, poate Il asteapta, poate nu! 

Pe om il desparte de Dumnezeu o distanta cat falanga mica a degetului aratator! Nu trebuie decat sa intinda degetul si Il poate atinge! El asteapta incordat!

Dupa Robert Taft, aceasta distanta, acest vid, este umplut de Liturghia ortodoxa, in care omul se uneste cu Dumnezeu!


"Crearea lui Adam" - Michelangelo, Capela Sixtina

Detaliu 

vineri, 9 aprilie 2021

INTELEPCIUNEA - Calul lui Abdulah


Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare, spunea odinioară Seneca. Iar contele Axel Oxens­tierna afirma că înţelepciunea ne opreşte să judecăm după aparenţe, să credem tot ce auzim, să facem tot ce putem şi să spunem tot ce ştim!

Isto­­rioara de astăzi ne pune în faţă înţelepciunea unui emir din Orient. 
Karkemish este un oraş pe fluviul Eufrat. 
Acolo trăia vestitul emir Ali despre care se spune că era judecătorul cel mai drept din întregul Orient. Înţe­lep­ciunea sa era preţuită până în ţările cele mai îndepărtate. 
Într-o bună zi emirul s-a confruntat cu un caz neobişnuit de greu,  pe care insa l-a rezolvat, spre mulţu­mi­rea celui păgubit. 
Iată povestea. 

Abdullah, un slujitor credincios al califului din Bag­dad, a fost trimis de stăpânul său la Damasc cu un mesaj important. Din nefericire, sluga s-a rătăcitşi a întâlnit  în calea sa un drumeţ care se în­drep­­­ta, ca şi el, spre oraşul ce se înălţa în faţa lor, Karkemish.

Drumeţul necunoscut îl întrebă: „Nu ai putea să mă iei şi pe mine pe calul tău, omule? Văd că e puternic şi va fi o nimica toată pentru el să ne ducă pe amân­doi. Iar eu, fiindcă ştiu bine dru­­­mul, te voi duce direct în oraş”. 
Abdullah era bun şi se învoi imediat. Nu putea să bă­nu­ias­că nimic asa ca il urcă pe n­e­­­cu­­noscut în spatele lui. Dar când ajunseră într-o pădurice, omul îl lovi cu putere pe Abdullah în cap, îl trânti la pământ şi îi luă calul.

Bietul om tâlhărit îşi reveni cu greu. Nu era grav rănit, aşa că reusi sa-si reia drumul spre oraş. Acolo, chiar în piaţă, îl văzu pe hoţul care îi furase calul încercând să-l vândă pe acesta la un preţ neîn­chipuit de mare. Furios, Abdullah se încăieră cu hoţul, iar oamenii, văzând bătaia dintre cei doi, îi despărţiră şi-i duseră la emirul Ali.

„Bunule emir, ajută-mă”, striga posesorul de drept al calului, povestindu-i emirului nenorocirea care se abătuse asupra lui. Dar hoţul, care era foarte abil, prefăcându-se om bun şi cinstit, spuse că Abdullah era un mincinos, că animalul era de fapt al lui şi că el îl lăsase pe Abdullah să urce pe cal în spatele lui. 
Pe cine să crezi? 

Amândoi erau străini necunoscuţi în Karkemish si martorii lipseau... Emirul ceru întâi părerea sfetnicilor săi, oameni cunoscători ai legii, care însă declarară cazul imposibil de rezolvat. Abdullah plângea in timp ce celălalt pretindea că e reţinut pe nedrept şi cerea eliberarea. 

Dar emirul Ali nu se lăsă influenţat nici de lacrimile primului, nici de aroganţa celui de-al doilea. Spuse doar atât: „Duceţi calul în grajdurile mele, iar pe cei doi împricinaţi în temniţă. Mâine voi lua o hotărâre”. 
Zis şi făcut. 

A doua zi de dimineaţă, emirul îi luă cu sine pe Abdullah şi pe celălalt om, ii duse la calul revendicat de cei doi şi-i porunci furului să mângâie calul. Abia se apropie hoţul şi calul se sperie încercând să fugă. „Ajunge”, strigă emirul şi-i porunci lui Abdullah să pună mâna pe căpăstrul calului. Acesta necheză cu bucurie şi linse mâna lui Abdullah. 

Emirul zâmbi şi spuse: „Omule, ia calul tău şi du-te. Eşti liber. Pe hoţ, însă, duceţi-l înapoi la închi­soa­re. Va rămâne închis încă multă vreme”


(Adaptare după o pildă din volumul „Bufniţa înţeleaptă şi poveştile ei”, Tomáš Špidlík, Galaxia Gutenberg, 2010).

joi, 8 aprilie 2021

Hoţul spasit




Cum trebuie să ne comportăm în situaţii critice cu cei care vor să ne facă rău? În primul rând, putem să plecăm din faţa lor. Dar ce facem atunci când această posibilitate nu există? Nu ne rămâne decât să fim atenţi la respectivele persoane şi, de ce nu, să ne punem în locul lor. Aşa recomandă psihologii. Dacă vom face astfel, avem şanse reale de a găsi soluţia potrivită la problema pe care o întâmpinăm.

A escalada conflictul pentru a demonstra că noi avem dreptate, că tratamentul acordat nouă de celălalt este inacceptabil reprezintă o abordare total neinspirată a situaţiei. Răbdarea, inteligenţa şi atenţia sunt cele care nu trebuie să ne lipsească în acele momente grele.

Povestea de astăzi ne pune în faţă două personaje, o profesoară de psihologie şi un hoţ care-i sparge casa. Care dintre ei va reuşi să-l domine pe celălalt?

Într-o noapte, pe când se întorcea acasă de la meditaţii, o profesoară de psihologie a descoperit că uşa apartamentului său era descuiată. Era sigură că închisese casa înainte de a pleca. Aşa că femeia începu să tremure şi să respire sacadat. Inima i-o luase teribil la goană. Da, era victima unui furt.

A intrat în casă cu următorul îndemn în minte: „Înfruntă-ţi frica!”.

Hoţul, un bărbat tânăr, prins în fapt, a fost si el cuprins de panică. Profesoara era complet pierdută. Nu ştia ce avea să se întâmple cu ea în clipele ce urmau. Însă în cap i-au răsunat următoarele cuvinte: „Pune-te în locul lui”
După care i-a spus intrusului: „Trebuie să fii în mare dificultate pentru a vrea să iei din averea cuiva. Vino, aşază-te pe scaun. Vreau să bem împreună o cafea. Poate există căi prin care să te pot ajuta”.

Hoţul nu ştia cum să reacţioneze. Era şi el la fel de speriat ca şi gazda, poate chiar mai mult. Se aşeză şi începu să povestească. Şomer, cu o familie numeroasă de întreţinut, era disperat să le asigure hrană şi îmbrăcăminte copiilor lui.

Pe măsură ce vorbeau, spărgătorul devenea din ce în ce mai puţin fioros. Avea propriile lui temeri şi griji, era un om vulnerabil, la fel ca toţi oamenii. 
Dar în ciuda destăinuirilor bărbatului, profesoarei tot îi era teamă de el. Simţea furie gândindu-se că hoţul venise să o prade de puţinele lucruri pe care le avea. De ce i-ar permite jaful? Nu era mai bine să anunţe poliţia sau să facă zgomot pentru a alerta vecinii? Cu greu nu cedă impulsurilor de moment. Îşi aduse aminte de ceea ce le spunea studenţilor ei, despre detaşarea de cele materiale, despre compasiunea faţă de cei săraci. Aşa că, după ce îşi termină cafeaua, adună hainele, păturile, alimentele pe care le găsi prin frigider, luă toţi banii pe care-i avea în casă şi le înghesui pe toate în braţele hoţului. „Ia, te rog, astea pentru familia ta!”

Bărbatul făcu cum îi spusese femeia, dar pe când cobora scara blocului începu să se simtă vinovat. 
E uşor să iei lucruri de la cineva pe care nu-l cunoşti. Dar el acum, că o cunoscuse pe profesoară, se ­simţea ca şi cum ar fi furat de la un prieten.

„Nu aşa vreau să trăiesc”, se gândi hoţul în sinea sa. Se întoarse înapoi la apartamentul jefuit de curând şi, 
fără zgomot, lăsă pe treptele din faţa uşii bunurile luate. Trebuia să găsească alte moduri în care să-şi întreţină familia.

De partea cealaltă a uşii, profesoara stătea pe pat şi nu putea deloc să adoarmă. Nu era din pricină că nu avea cu ce să se învelească. Nu. Trăia un sentiment de linişte interioară şi de fericire. Absorbită de ceea ce se petrecea în sufletul ei, se gândi: „Aş fi vrut să-i dau sărmanului om mai mult. Aş fi vrut să-i împărtăşesc ceea ce trăiesc eu acum."



Augustin Păunoiu 

miercuri, 7 aprilie 2021

POCAINTA

 


Despre Avva Ioan cel Pitic ni se povestește că a fost rugat de călugări să meargă la o tânără, pe nume Paisia, care fusese atasata oarecând de monahi și, după moartea părinților, i-a găzduit și a avut grijă de ei, până când a sărăcit. 

În mijlocul lipsurilor însă tânăra a început să se prostitueze, iar monahii voiau să o ajute și să-i răsplătească binele ce li se făcuse. 
L-au trimis deci pe Ioan să intervină cu înțelepciunea pe care o dobândise de la Domnul. 
Iar bătrânul s-a dus. A reușit să treacă de baba care păzea intrarea casei,  folosindu-se de o anumită ambiguitate, o promisiune greșit interpretată de femeie. 

Ajunge la Paisia, care s-a întins pe pat de cum l-a primit. 
Batranul a privit-o în ochi și i-a spus simplu: 
„Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?”.

Cuvintele bătrânului au avut un efect imediat caci ele își păstrează forța peste timp. Prea adesea creștinii nu se ridică la înălțimea chemării lor, au cuvinte bune, dar trăiesc vieți mincinoase și mărturia lor nu este credibilă. Mereu rămâne însă luminoasă, ireproșabilă, imaginea lui Iisus, Mântuitorul răstignit, Cel care iartă și răscumpără neîncetat.

Bătrânul a început să plângă și i-a zis: „Satana joacă pe o­brazul tău, și eu să nu plâng?”
Apoi are loc un schimb fulgerător de replici care rezumă esența mesajului creștin. 
Paisia întreabă: „Există pocăință, Avva?”, iar bătrânul îi spune că există. 
Femeia se decide imediat și fără rezerve să îl urmeze; nu a spus nici un cuvânt despre casa ei. A lăsat instantaneu totul și l-a urmat pe bătrân în pustie. 

În noaptea aceea Paisia a murit în deșert, iar bătrânului i s-a descoperit „că ora ei de pocăință a fost primită mai presus decât pocăința multora, care petrec vreme îndelungată [în pocăință], dar fără ardoarea pocăinței acestei fete”.

Până la urmă, istoria Paisiei este povestea fiului risipitor, mutată într-un alt context, iar în centru ei se găsește ideea puternică, explozivă, a speranței că recuperarea este posibilă din cele mai negre adâncuri. Pentru Dumnezeu, timpul - chiar dacă ireversibil - nu este o povară de neînlăturat.

Pocăința este medicamentul care vindecă rănile acumulate în timp și, în cele din urmă, vindecă însuși timpul. În felul acesta pocăința, asumată viu și cu ardoare, este sursa cea mai importantă de libertate. Iar pocăința este posibilă oricând și Dumnezeu este bucuros să ierte. De aceea, la întrebarea centrală "există pocăință?", răspunsul pe care îl dau Părinții e invariabil același: „Este!”
La fel ca în pilda lucrătorilor viei, Domnul răsplătește cu o generozitate de neînțeles, misterioasă. Plătește celui de pe urmă la fel ca celui dintâi, fără să nedreptățească pe cineva în modul Său paradoxal.

Viețile sfinților abundă în istorisiri eroice, nebunești chiar, care toate au în centru același gând, dincolo de ultima poartă a speranței, în adâncurile contorsionate ale deznădejdii, tristeții și păcatului de orice fel, într-un mod doar de Dumnezeu știut nădejdea rămâne vie și accesibilă. Și pocăință este totdeauna.



marți, 6 aprilie 2021

IERTARE


Apostolul Pavel a zis: Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nici o grijă. Ci întru toate, prin rugăciune și cerere, cu mulțumire să fie arătate cererile voastre lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu va stăpâni în inimile voastre (Filipeni 4, 5-7). 

In Evanghelia după Marcu, Domnul spune ucenicilor: Iertați toate păcatele greșiților voștri, ca și vouă să vă ierte Tatăl vostru (Matei 6, 14). 

"Înfricoșător este cuvântul Domnului: de nu-ți vezi inima curată față de toți, să nu ceri nimic de la Dumnezeu, căci îi aduci ocară, odată ce, fiind păcătos și având vreo supărare față de omul asemenea ție, spui Celui ce cunoaște inimile: „Iartă-mi păcatele mele”. 

Unul ca acesta nu se roagă cu mintea, ci cu buzele, întru neștiință. Fiindcă cel ce voiește cu adevărat să se roage lui Dumnezeu cu mintea, în Duhul Sfânt și cu inima curată, își cercetează, îna­inte de a se ruga, inima de este neîmpovărată de vreo grijă față de orice om sau nu. Iar dacă nu o face, se amăgește pe sine. 
Căci, în acest caz, nu este cine să-l asculte pe el, pentru că nu mintea lui se roagă, ci împlinește o obișnuință a orelor de canon. Dar cel ce voiește să lucreze în chip curat își va cerceta întâi mintea, ce are în ea. 
Astfel, de zici: „Miluiește-mă”, milu­iește-l și tu pe cel ce te roagă, iar de zici: „Iartă-mă”, iartă și tu, nevrednicul
Iar de zici: „Nu-Ți aduce aminte de păcatele mele”, nici tu să nu refuzi să ierți păcatele aproapelui tău
Și dacă zici: „Nu-Ți aduce aminte de relele pe care le-am făcut, fie cu voia, fie silit”, deși nu e silă -, nu trebuie să gândești ceva împotriva vreunui om. 

De n-ai ajuns să faci acestea, în zadar te rogi. 
Căci Dumnezeu nu te va asculta, după Scripturi, când ceri: „Iartă-mă!” Spui iarăși în rugăciunea ta, după Evanghelia de la Matei (6, 12): Și ne iartă nouă greșelile noastre, ca și noi să iertăm greșiților noștri (cf. și Luca 11,4), iar în cea după Marcu (11, 25) se spune: 
De veți ierta oamenilor păcatele lor, va ierta Tatăl vostru Cel din ceruri.

Ți-am dat ție toată iubirea mea, ca să faci întâi tu ceea ce voiești să ți se facă de către Dumnezeu. 
Și, făcând aceasta, te vei elibera, pe măsura în care ai făcut-o aceasta cu oamenii. 
Căci, dacă ai cu­ră­țit inima ta față de toată făptura, neți­nând minte răul vreuneia, trebuie să păzești ceea ce ți-a spus. 
Căci Dumnezeu ți-a spus un lucru adevărat, și nu numai cuvinte ale limbii. De aceea, tot omul se leagă el însuși pe sine de gheenă și se dezleagă, căci nimic nu e mai rigid (mai hotărât) ca voința, fie în aplecarea spre moarte, fie spre viață. 

Fericiți sunt deci cei ce au iubit viața veșnică, că nu se vor ciocni de nimic. Căci lupta este întru osteneală și în sudoarea ascunsă a inimii față de gândul care te apasă, ca să nu lase săgeata lui să-ți rănească inima. 
Iar, în acest caz, osteneala ta va consta în a o vindeca, de nu, vei avea păcatele tale stând totdeauna înaintea ta.”

Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte,