"A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului."

„În vremea aceea fariseii ziceau între ei: Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s-a dus după El. Și erau niște elini, din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileei, și l-au rugat zicând: Stăpâne, vrem să-L vedem pe Iisus. Filip a venit și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: 

A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. 

Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. 

Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. 

Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze și, unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. Acum sufletul Meu e tulburat; și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit: pentru ceasul acesta. Părinte, preaslăvește-Ți numele! 

Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi. 

Iar mulțimea, care stătea și auzea, zicea: A fost tunet! Alții ziceau: Înger I-a vorbit! 

Iisus a răspuns și a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi aduce pe toți la Mine. 

Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară. I-a răspuns, deci, mulțimea: Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veac; și cum zici Tu că trebuie să fie înălțat Fiul Omului? Cine este Acesta, Fiul Omului? 

Deci le-a zis Iisus: Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă pe întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.”

Astazi, pregatind Praznicul Inaltarii Domnului, citim din  capitolul al 12.lea al Evangheliei dupa Ioan, cu care se incheie  partea I a a acestei Evanghelii (asa-numita Cartea semenelor) in care temele principale au fost viata lui Iisus si Iisus-Lumina lumii!

In partea a doua a Evangheliei, Ioan va aborda tema iubirii de Dumnezeu, ca si cea a iubirii lui Dumnezeu pentru lume, iubire manifestată plenar în patima şi moartea lui Iisus. 

Pe langa temele legate de conceptul iubirii, evanghelistul le mai adauga şi pe cele ale co-patimirii şi unităţii creştine, ca roade ale Duhului Sfant.

In capitolul 12, relatarea evanghelistului denota o oarecare tensiune.

Ne aflăm asadar la final, căci se apropie de sfârșit ziua Sa și ceasul in care El va intra în întuneric! Ne aflăm în momentul în care se sfârșește acțiunea Sa și începe pătimirea Sa.

Mântuitorul Însuşi spune că „a venit ceasul să fie preamărit Fiul Omului”, „ceasul” insemnand culmea drumului Sau, care-L duce spre patimi , iar "preaslavirea" Mântuitorului, de care vorbeşte evanghelia, este cea dobândită doar prin suferinţa şi prin moartea pe Cruce!

Cand cei doi apostoli vin sa-I spuna ca niste greci vor sa-L vada, Mântuitorul, in loc de raspuns, explica in ce consta preslavirea Sa:
„Adevărat vă spun vouă, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă” (12, 24). 

Aşadar, moartea Mântuitorului însemna ceva mai mult decat moartea in sine, insemna dobândirea unei noi vieti, a vieţii eshatologice.

Maretia unei seminte nu sta in ea insasi ci in rodul pe care il poate aduce! Iisus ne spune ca mărirea Sa – care va fi crucea – nu va fi moartea in sine, caci Isi va da viata si, asemenea bobului de grâu, va "aduce mult rod”… Prin aceasta – tocmai dându-Si viața – El este asemenea cu Tatăl care dă viață.

Acest „ceas”, în care bobul de grâu își dă viața, va fi ceasul măririi în care toate se împlinesc, iar noi primim Duhul, viața lui Dumnezeu.

„Dacă grăuntele de grâu care cade în pământ, nu va muri, rămâne singur”… 

Caci ceea ce ne este harazit noua este harazit si Fiului omului: adica moartea. Pentru că omul, prin natura sa, este muritor. 

Dar moartea lui Iisus, Dumnezeu si Om, va fi „preaslavire”, pentru că moartea Sa va fi „darul vieții", darul iubirii depline facut celor care-L rastignesc! Aceasta este preslavirea Sa!

Atunci cand moare pe cruce, vor vedea cu adevărat că El, Fiul Omului, este Dumnezeu!

Dar Cine este Acesta, Fiul Omului? 

Iisus nu răspunde în mod direct acestor speculatii interogative. 

Spune insa ceva minunat: 

„Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă pe întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.”

Cu alte cuvinte, până când aveți lumina, „Umblați în Lumină, ca să nu vă prindă întunericul”. 

Deci Fiul omului este Lumina lumii, este sensul vieții, este mântuirea! Iar dacă noi nu umblam în această lumină, nu vom sti nici de unde venim și nici incotro mergem…

Crezand in aceasta lumina, devenim si noi fii ai luminii!

Pe langa ideea de baza a Luminii-Hristos, citind printre randuri, aflam ca in jurul Mantuitorului erau multi iudei care credeau in El dar, de teama de a nu fi izgoniti din sinagogi, se ascundeau.

Nu e greu de observat ca nu toti cei care L-au vazut pe Hristos au fost capabili sa si creada in El!
Ochii trupesti vad dat nu sunt eficienti vand e vorba de intelegerea adanca a dumnezeirii! 

 Vorba Sf. Augustin:
"Am fost lăudați pentru că nu am văzut și am crezut. De fapt, până și iudeii L-au văzut pe Hristos. Nu este un lucru mare să-L vezi pe Hristos cu ochii trupului, ci e mare lucru să crezi în Hristos cu ochii inimii."

IISUS - INVIEREA SI VIATA

În vremea aceea arhiereii și fariseii au adunat sobor împotriva lui Iisus și ziceau: 

"Ce este de făcut, pentru că Omul acesta săvârșește multe minuni? Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul." 

Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: Voi nu știți nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. 

Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a prorocit că Iisus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți. 

Deci, din ziua aceea, s-au hotărât să-L omoare. De aceea, Iisus nu mai umbla pe față printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ținut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, și acolo a rămas cu ucenicii Săi. 

Și erau aproape Paștile iudeilor și mulți din țară s-au suit la Ierusalim mai înainte de Paști, ca să se curățească. Deci, căutau pe Iisus și, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: 

Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare? 

Iar arhiereii și fariseii dăduseră porunci ca, dacă va ști cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă.” Ioan 11:47-57

Dupa parcurgerea capitolelor precedent ale Evangheliei dupa Ioan, ne apropieim de momentul maxim care va declansa ura deplina a fariseilor fata de Mantuitorul! 
Acesta pare sa fie Invierea lui Lazar, redata in capitolul 11.

În acest capitol  evanghelistului ne spune ca Mântuitorul, care se afla dincolo de Iordan, cand a aflat ca Lazar era pe moarte, a vrut să-l vada, iar ucenicii, care se temeau pentru El, l-au prevenit ca iudei vor să-L omoare. 

Totusi Mântuitorul vine în Betania.

Acolo este întâmpinat de Marta, sora lui Lazăr, cu care poarta El poarta o discuţie despre învierea din ziua cea de apoi.

Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume."

Mântuitorul definindu-se pe Sine ca fiind Învierea şi Viaţa pentru cei ce cred în El, depaseste concepţia iudaic-mesianică e care Marta o cunostea.
Desi ceva nou si greu de inteles, Marta, cu increderea si iubirea ce I-o purta, face acea solemna mărturisire a dumnezeirii lui Iisus: „Da, Doamne, eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (11, 27).

Minunea învierii lui Lazăr confirmă spusele lui Iisus cum că El este Învierea şi Viaţa. 

Prin cuvântul Său, cel mort învie şi iese din mormânt. 

De fapt, atunci au avut loc două minuni: învierea propriu-zisă a lui Lazăr şi ieşirea lui din mormânt, legat la mâini şi la picioare (11, 43-44). 

A doua minune anticipeaza,  în viziunea evanghelistului, urmarile cosmic-umane ale Invierii Mântuitorului, prin care întreaga materie a trupului omenesc va fi transfigurată, spiritualizată.

Tocmai aceasta minune ii va tulbur radical pe fruntaşii iudeilor care decid moartea lui Iisus.
Problema lor nu era sa afle Cine era El, nici nu doreau sa inteleaga Ce Este El, ci faptul ca "Omul acesta săvârșește multe minuni! Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul." 

In toata panica starnita de invidie si nu numai, Caiafa rosteste celebra fraza:

Voi nu știți nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.

Evanghelistul explica mai departe cum ca aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a prorocit că Iisus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți. 

Lucrul acesta este foarte important si, de aceea, nu trebuie trecut cu vederea!

"Dumnezeu te caută întotdeauna în suferinţa pe care El ţi-o pune" pe umeri

Astazi, in a 6 a Duminica după Paşti, Biserica rememoreaza si retraieste Vindecarea orbului din naştere ( Ioan 9: 1-38)

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: 

Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. 

Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? 

Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. 

Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? 

Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? 

Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. 

Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. 

A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui. (Ioan 9: 1-38)

Pentru meditatie la Evanghelia acestei Duminici, propun un text al Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană .

Nu va lasati destabilizati de lungimea textului! El este absolut minunat! 

Evanghelia Duminicii a 6-a după Paști isto­risește o minune pe care a săvârșit-o Mântuitorul Hristos, vindecând un om, orb din naștere. Este un text lung, luat din Evanghelia după Ioan (9, 1-38). 

Dar, pe cât de lung este, tot pe atât de greu este și de interpretat, și de înțeles. Așa că, pentru a pătrunde mai bine și mai ușor conținutul și mesajul Evangheliei am împărțit textul în trei tablouri, fiecăruia dându-i și un titlu. Iar pericopei, luată ca întreg, i-am dat ca titlu: Paradoxul vederii: Diferența dintre „a privi” și „a vedea” sau drumul de la „privire” la „vedere”. 

Și-acum să le luăm pe rând:

1. Dilema ucenicilor și „ne-logica” ei

Un om, orb din naștere, cerșea. Despre el este vorba în textul Evangheliei acestei duminici. Evanghelistul nu-i dă numele și nici vârsta, dar ne spune că avea părinți. Poate că erau săraci, de aceea vor fi permis copilului lor să cerșească. Acțiunea se petrece undeva în Ierusalim. Nu ni se spune în mod expres acest lucru, dar întregul context al minunii ne conduce la această concluzie.

Întâlnindu-se cu omul orb, Apostolii îl întreabă pe Iisus: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 2). 

La o primă privire și auzire, întrebarea n-are logică. Cum și unde să fi păcătuit cel ce era orb, dacă el s-a născut orb? În pântecele mamei lui? Privită, însă, dintr-o altă perspectivă, întrebarea avea logică. Apostolii știau din Vechiul Testament, după Legea dată pe Sinai, că Dumnezeu pedepsește nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam (cf. Exod 20, 5; 34, 7: Num 14, 18; Deut 9, 5; Iov 20, 5). 

Așadar, întrebarea Apostolilor nu era legată de păcătuirea fătului în pântecele mamei lui, că nu se putea petrece aceasta acolo, ci de transmiterea urmărilor păcatelor părinților în urmași.

Aparenta lipsă de logică a întrebării Apostolilor e încuviin­țată și de Iisus, când spune: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9, 3).

... Despre ce lucruri ale lui Dumnezeu vorbea El și care se descopereau și se manifestau acum prin suferința unui om orb? 

Desigur, este vorba, în primul rând, despre puterea lui Iisus, ca Dumnezeu, și pe care și-o va manifesta făcând minunea, dând vedere celui orb. Iar în final, orbul chiar va ajunge să-L preamărească pe Dumnezeu pentru puterea Sa. Și astfel, boala sa a ajuns să fie înțeleasă ca fiind mobilul întâlnirii cu Iisus și al cunoașterii Lui ca Dumnezeu.

2. „Nevederea” fariseilor și „vederea” orbului sau diferența dintre a privi și a vedea

Minunea se produce simplu. Aproape banal. Mântuitorul scuipă jos, face puțină tină din salivă și praf, unge ochii celui orb și îl trimite să se spele în apa unei scăldători, numită Siloam. Evanghelistul ține să precizeze un amănunt, la prima vedere fără sem­nificație, și anume că numele acelei scăldători însemna „trimis”. Vom vedea, la sfârșit, ce semnifi­cație are acest amănunt.

Orbul ascultă porunca lui ­Iisus și merge spre scăldătoare. Mulți curioși se vor fi luat după el. Voiau să vadă ce se întâmplă. Unii se vor fi întrebat de ce nu l-a vindecat pe loc? Alții, care vor fi auzit cuvintele lui Iisus, vor fi fost nedumeriți vizavi de porunca de-a se spăla în apa scăldătorii. De ce să se spele acolo și nu în altă parte?

În cele din urmă, orbul ajunge acolo, se spală și, instantaneu, i se deschide vederea. Dintr-odată s-a văzut în fața unei lumi pe care nu o cunoștea. Totul i-a ­devenit străin. Cu siguranță, nu va fi recunoscut nici o față, neștiind cum arată chipul unui om. A văzut culorile, a văzut cerul, a văzut păsările, dar nu recunoștea nimic. Totul era straniu, dar în același timp nespus de minunat. Nu știm care va fi fost prima lui reacție. Evanghelistul nu ne spune. Pentru el, căruia totul i se părea normal, reacțiile celui ce fusese orb i se păreau la fel de normale. Numai că normalitatea lui avea alte legi de funcționare. Cum va fi făcut el, oare, prima oară diferența dintre lumină și întuneric când, pentru el, până atunci, totul a însemnat numai întuneric? Ceea ce pentru cel ce fusese orb era minunat, pentru ceilalți era normal. Așadar, iată că există și în normal ceva cu totul minunat! Trebuie numai să avem ochi și puterea de a vedea, nu doar a privi!

Și cel ce fusese orb pornește pe străzi. Dar încotro? După ce repere să se ghideze acum? Unde era casa lui? Cum să o recunoască? Care erau părinții lui? Cum să-i deosebească? Cum să alerge la ei? Să închidă din nou ochii pentru ca să nimerească unde e casa sa? Cum să renunțe la celelalte simțuri, care până acum l-au ajutat? Cumplită dezorientare în lumină! E și acesta un mesaj pentru mulți dintre noi! În întuneric, din păcate, mulți se orientează mai bine decât în lumină! Cine are urechi de auzit, să audă! E cumplit de deranjantă lumina pentru mulți din societatea noastră! Ce paradox straniu!

Dar să revenim. Și cel ce fusese orb, și cei ce-l vedeau acum sănătos nu se mai recunoșteau. Primul pentru că el nu avea repere după care să-i recunoască, iar ceilalți pentru că nu aveau repere să recunoască minunea. Și astfel, dintr-odată, și-au devenit străini unul altuia. Așa se face că unii, văzându-l acum sănătos, spuneau că nu este același cu cel ce fusese orb, ci că seamănă numai cu el; alții, care l-au recunoscut, mărturiseau că el este. Însă cel ce fusese orb striga în gura mare: Eu sunt acela! Și tuturor le povestea cum s-a întâmplat minunea. Iar despre cel ce a făcut minunea, omul Iisus, cum îl numea el, nu știa nimic. Nu l-am văzut, spunea el. Nu știu unde este și nici cum arată. Va fi plecat în drumul lui, după ce mi-a spus să fac tot ceea ce eu, acum, vă povestesc vouă. Și l-au dus la farisei. Nu știm de ce. Poate pentru că, fiind sâmbătă, voiau să afle dacă cineva, în toată această acțiune, va fi încălcat rânduiala zilei de odihnă. De aceea, îi pun tot felul de întrebări legate de Cum și Cine.

În interogatoriul purtat, și cu el, și cu părinții lui, evanghelistul ne spune că fariseii s-au împărțit în două. Unii ziceau: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta”. Iar alţii, cugetând într-alt mod, ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de minuni?… Şi dezbinare era între ei”, spune Evanghelia (In 9, 16-17).

În cele din urmă, într-un ultim interogatoriu, celui ce fusese orb i se sugerează un răspuns voit de farisei. Dacă tot nu putem să-i dăm de capăt acestei întâmplări, și dacă tot nu știi nimic să ne spui, nici tu și nici părinții tăi, legat de vindecarea ta, în afară de po­veștile acestea cu tina și cu spălarea, uite ce te sfătuim: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos” (In 9, 24). Cu alte cuvinte, dacă noi știm aceasta și tu trebuie să știi acest lucru.

Răspunsul lui, însă, va fi de o logică usturătoare pentru ei: „A răspuns, deci, acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, ­fiind orb, acum văd” (In 9, 25). Mai mult e problema voastră, va fi vrut să spună cel vindecat. Credeți ce vreți! Dar, cu toate acestea, parcă nu-i lasă să creadă chiar ce voiau ei. Și le dă o lecție de logică în care se găsea crezul său axat pe niște principii absolut elementare.

La aceleași întrebări, mereu repetate, devenite deja deranjante, el le răspunde, și iritat, dar și ironic: 

V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” 

Cuvintele lui i-au enervat pe farisei. Și evanghelistul ne spune: „L-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu ­Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este”(In 9:27-29). 

Și-acum urmează lecția. Un biet om cerșetor și orb, care nu a citit un rând în viața lui, îi încuie cu o logică uluitoare, imbatabilă: „A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (In 9, 30-33).

Pe care păcătoși nu-i ascultă Dumnezeu? Pe cei ce-L nea­gă și-L resping. Verbul „a ­as­culta” din text are aici și sensul de „a împlini o cerere”. Așadar, ­ce­rerile celor ce-L neagă sunt respinse îna­inte de a fi adresate.

Iată diferența dintre a privi și a vedea! Fariseii privesc, dar nu văd nimic, pentru că nu voiau să-L vadă în Iisus pe Mesia. Și au rămas cu păcatul asupra lor. Cel vindecat, însă, vede pentru că vrea să vadă, crezând în ceea ce vede.

3. Dat afară de oameni, dar căutat de Dumnezeu

Evanghelistul ne spune că după acest ultim dialog, fariseii l-au dat afară pe cel ce fusese orb. 

Ultima replică a celor fără replică! 

Dar Iisus a auzit că l-au dat afară și îl caută. Nu-l lasă singur pe cel ce L-a apărat în fața oamenilor și care, apoi, l-au alungat. Și găsindu-l, îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui” (In 9, 35-38). 

Verbul προσκυνέω (proskyneo) are în­tot­deauna în Evanghelia după Ioan, spre deosebire de Sinoptici, sensul de „a adora”, închinare care se refera doar la Dumnezeu. Așadar, cel ce fusese orb sfârșește prin a-L recunoaște pe Iisus ca fiind Dumnezeu.

Așadar, cei dați afară de oameni, pentru că îl apără pe Dumnezeu, se întâlnesc afară întotdeauna cu Dumnezeu. 

Și aceasta pentru că Dumnezeu îi caută pe aceștia! Cel ce fusese orb îl privește acum pe Iisus, dar îl vede pe Dumnezeu. Așa că măr­turisește credința și I se închină. Îl adoră!

Cu ochii fizici vezi în Iisus un om pe care poți să-L admiri, dar și să-L negi; poți să-L iubești, dar și să-L urăști. Însă, cu ochii sufletului vezi totdea­una în El pe Dumnezeu. 

De aceea, minunea vindecării orbului e dublă: Iisus îi deschide mai întâi ochii trupului, ca să-l vadă pe om; dar îi deschide și ochii sufletului cu care să-L vadă pe Dumnezeu, ca apoi, crezând în El, să-L poată și urma.

Și acum înțelegem și de ce evanghelistul a dat amănuntul legat de tâlcuirea numelui scăldătorii: Siloam = Trimis. 

Iisus este prin excelență trimisul Tatălui. Așadar, nu apa scăldătorii l-a vindecat pe cel ce fusese orb din naștere, ci Iisus Hristos, trimisul lui Dumnezeu. Deci, pentru a putea să vezi și nu numai să privești, trebuie să-ți porți pașii vieții pe un singur drum: pe acela în căutarea și întâmpinarea Trimisului lui Dumnezeu, Iisus. El îți poate da privirea, dar mai ales vederea.

Mesajul minunii

Ca mesaj al Evangheliei aș dori să mă opresc la o temă, dincolo de cea sugerată la început și la care, pe parcursul explicării textului, am făcut adesea referiri. Tema este legată de sensul suferinței pe care adesea nu-l înțelegem. Am văzut cum nici Apostolii nu l-au înțeles, atunci când l-au întâlnit pe omul orb din naștere. De aceea au și întrebat: „Cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Vreau să spun numai atât, că răspunsul lui Iisus: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, este o soluţie în explicarea suferinţelor pe care nu le înţelegem. 

Există suferinţă pentru păcatele noastre; există suferinţă pentru păcatele părinţilor noştri! 

Dar există o suferinţă și dincolo de această logică a faptelor, şi anume, suferinţa pe care ţi-o pune Dumnezeu pe umeri şi pe care n-o vei înţelege foarte repede, oricât te-ai strădui. 

Ea este însă mântuitoare. Și aceasta pentru că Dumnezeu te caută întotdeauna în suferinţa pe care El ţi-o pune. Nu te lasă singur și părăsit.

Suferința, boala, moartea, pe care adesea le asociem cu pedeapsa lui Dumnezeu, iată că au și un alt sens: preamărirea lui Dumnezeu. 

Într-o anumită împrejurare, cu puțin înainte de Patimi, când lui Iisus I S-a adus la cunoștință că Lazăr, prietenul Său, este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (In 11, 4). 

De aceea, nu merge să-l vindece, pentru că știa că, murind, îl va învia, dovedindu-și astfel puterea Lui, ca Dumnezeu, asupra morții. La fel s-a întâmplat și cu cel orb. Dumnezeu i-a îngăduit nașterea fără vedere, pentru ca să facă din el subiectul acestei minuni și, astfel, să se arate în el puterea Sa.

Acesta e sensul pozitiv al suferinței. 

Desigur, nu ne place acest sens. Dar Dumnezeu vede mult mai departe decât vedem noi. De multe ori, doar în acest mod ne apropie de El, ca să ne vorbească mai de aproape, ca să ne ajute să descoperim și alte sensuri ale lucrurilor, ale pre­zenței noastre aici, ca și dincolo. Astfel, nouă, El ne vorbește direct, iar prin noi, indirect, și altora. Și, astfel, ajungem să-L cunoaștem în grija Lui specială pentru noi, oprindu-ne dintr-un drum cu sens doar pentru aici și deschizându-ne un altul, cu sens pentru „dincolo”.

Pe Dumnezeu nu-L poți cu­noaște în stare de indiferență și nici El nu vrea să ni se descopere într-o astfel de stare. 

Și-atunci, încercările care vin peste noi trebuie înțelese și ca prilejuri pe care ni le oferă de a-L preamări și adora. Când orbul din Evanghelie L-a văzut, prin neputința lui, pe Iisus, Cel care a avut puterea să i-o înlăture, ceea ce nimeni n-a putut să facă, nu doar L-a privit, ci I s-a închinat, descoperindu-L ca Dumnezeu și Stăpân peste creația Sa. Și-n clipa aceea L-a și adorat. Iată cum lucrează Dumnezeu cu noi! Nu numai în bine, ci și în răul pe care îl îngăduie în viața noastră. Numai că, de cele mai multe ori, răul pe care-l credem rău nu e un rău, ci un bine.

Avem o suferință? Să încercăm să-L vedem pe Dumnezeu prin ea! Cu siguranță, atunci, vom vedea și un sens al ei. Și când pe acesta îl vom înțelege, nu numai că ea va deveni mai ușoară de purtat, ci și mântuitoare!

EU SI TATAL UNA SUNTEM

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: 

Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem. 

Iarăşi au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui. Iisus le-a răspuns: 

Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele, aruncaţi cu pietre asupra Mea? 

I-au răspuns iudeii: Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: 

Nu e scris în Legea voastră : «Eu am zis: dumnezei sunteţi?» Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată - despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, căci am spus: «Fiul lui Dumnezeu sunt»? Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.”

Așadar, răspunzând întrebării iudeilor dacă El era Hristosul, Iisus îi starneste pe acestia spunându-le că El este mult mai mult decât Hristosul,  Unsul lui Dumnezeu -  „«Fiul lui Dumnezeu sunt»!” 

Cu aceste cuvinte, furia iudeilor devine maxima!

Trebuie sa nu uitam insa ca aceia care decid să-L omoare pe Iisus, aruncand in El cu pietre, oamenii aceia, nu sunt neaparat rai ci doar iudei credinciosi, urmasi ai celor care, in urma cu mii de ani, primisera revelatia lui Dumnezeu. cunoscatori ai Legii, care Îl aștepta pe Hristos, pe Mesia!

Numai ca Cel care le spune ca este Mesia... nu corespundea deloc ideii lor despre Unsul lui Dumnezeu, caci El, dupa mintea lor, nu poate fi un astfel de om, umil, sarac, lipsit de dorinta de a stapani !

Mantuitorul  ne pune si pe noi in dilema, nu doar pe iudei! 

Caci nici pentru noi puterea dumnezeiasca nu prea rimeaza cu saracia, nici cu umilinta, nici cu smerenia! Si in mintile noastre Dumnezeu are adesea chipul unui stapan sever, care te trage la raspundere si-ti intoarce viata pe dos dupa orice greseala, ca de aceea doar este considerat Tatal!

Dumnezeul intrupat este insa un Dumnezeu răstignit iar crucea pe care a fost tintuit marchează sfârșitul oricărei idei preconcepute despre Dumnezeu: caci crucea este revelația unui Dumnezeu care este iubire absolută care, tocmai astfel îl răscumpără pe om, jertfindu-Se pe Sine, care iarta pana si pe cei care-I iau viata!

Cat despre puterea Lui... sincer, cati dintre noi o vad ca pe o putere a iubirii si cati ca fiind puterea celui care domina, judeca, pedepseste! 

Noi oare am inteles mai multe decat iudeii de atunci, desi stim azi cine este Iisus!?

 

Puterea Hristosului – a acestui om umil și sărac, fara de pacat – este o alta putere, mai mare decât orice alta putere, puterea lui Dumnezeu Tatăl, puterea de a iubi fără măsură, fara partinire... iar mâna Sa,  pironita pe cruce, este mai tare decât oricare mana lumească… caci este mana Tatălui, avand in ea forta Lui!

Cand Iisus spune: „Eu şi Tatăl Meu una suntem, intelegem oare ce inseamna asta? Caci ne spune: „Nu sunt numai Hristosul, ci sunt chiar Fiul lui Dumnezeu!” iar "Ființa Mea este ființa de Fiu al lui Dumnezeu, adica sunt egal cu Tatăl si implinesc vointa Lui!"

Iisus le aminteste iudeilor un cuvant al lui Dumnezeu, cunoscut lor: 

 «Eu am zis: dumnezei sunteţi?»  caci asta vrea Dumnezeu: sa ajungem sa fim si noi ca El!

Păcatul lui Adam nu a fost acela de a fi vrut să devină ca Dumnezeu… căci Adam a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! 

Pacatul lui a fost acela de a nu fi ascultat, de a nu se fi increzut in cuvantul Domnului. Si, ca si cum nu ar fi fost destul, s-a ascuns de El si nu a fost capabil sa-si asume greseala!

Nu este pacat sa vrem să fim asemenea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ne-a creat anume pentru a deveni ca El, si prin Fiul ne-a si infiat!

Pacat este să-L judecam pe Dumnezeu dupa masura lumii - dominata de invidie, gelozie, dorinta de stapanire, judecare si umilirea semenului...

Iisus este Dumnezeu si pe Dumnezeu L-am rastignit! Intreaga omenire poarta acest pacat caci, grozavia aceasta are toate coordonatele caderii umane!

Conform statisticilor de azi, portretul unui ucigas, in afara unor clare cazuri de deviatii psihice, poate fi al oricarui om, caci, practic, oricine poate ucide!

Important este insa nu cine pedepseste ci cine iubeste! 

Ma trezesc adesea observand cat ii seman tatalui meu!

Sunt, ca si el , un autodidact, imi plac aceleasi lucruri, am dorinta vie de a sti, ca si el, caut mereu ceva, am aceeasi sensibilitate psihica - in fine, pana si gastrita care ma chinuie cred ca vine de la el.😀
Nu pot sa fac abstractie de originea mea, chiar daca as vrea!

Sunt oameni care, traind drame familiale, par detasati de parintele (de parintii) vinovat (vinovati) de umbrirea copilariei lor.
Nu putem insa scapa de prezenta parintilor nostri, inscrisa in noi.
Cand crezi ca ai clasat trecutul... intervine ceva care schimba totul! Genetica divina!
Asa cum in oasele noastre sunt incrise urmele parintilor, urma Tatalui nostru, al tuturor, creatorul nostru, poate face ca totul sa devina mai bun - salvarea noastra fiind Hristos!
Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru asta a venit: sa puna in practica Planul Tatalui de salvare a lumii.

Nu toti au inteles asta pentru ca nu toti au crezut in El.
Cei care au crezut, I-au primit mesajul si L-au primit si pe El inlauntrul lor!
Sfintele Taine, si, prin ele, Insusi Dumnezeu Tatal, aveau sa patrunda in cei care i s-au inchinat Mantuitorului!

Păstorul cel Bun

 „Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: 

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: 

Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. 

Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. 

Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”

Ioan 9: 39-41; 10: 1-9

Imaginea păstorului este una mitica în cultura ebraică: Avram, Iacob, David, toti au fost păstori, iar Moise a fost socotit si el păstorul poporului Său…

Miturile descriu păstorul ca pe cineva care are un raport particular si reciproc cu turma sa - oile fiind sursa existentei sale, in timp ce oile traiesc gratie atentiei, a grijii păstorului, care le conduce la pășune grasa, sa pasca, si la surse de apa dulce, pentru a se adapa, protejandu-le, indrumansu-le sa nu se rataceasca!

Figura Dumnezeului-păstor este si ea una tradițională!

In textul citit azi, Iisus specifica faptul că există două feluri de păstori: buni si rai - precum existau mai marii poporului, care subjuga poporul, si păstorul-Iisus, care vine să sa aduca libertate și  viața vesnica.

Oile intruchipeaza poporul, dar nu doar poporul lui Israel ci poporul lui Dumnezeu, in general…

Aceasta parabola trebuie interpretata in lumina profeţiei lui 

Iezechiel, cap. 34, unde "păstorii" lui Israel sunt condamnaţi ca fiind nişte păstori răi, incapabili sa aiba grijă de oi. 

Proorocia lui Iezechiel este, iata, acum evidenta, si chiar intarita, întrucât Iisus Hristos, identificat a fi Păstorul cel bun, nu doar că poartă grijă de oi, ci îşi dă chiar viaţa Sa pentru ele: „Eu sunt Păstorul cel Bun… şi viaţa Mea o pun pentru oile Mele” (10, 14-15).

În epoca profetului Ieremia, acesta constata cu durere că, pe lângă păstorii cei buni, s-au strecurat şi păstori nedemni, care pierd şi distrug oile turmei. "Vai de păstorii care pierd şi împrăştie oile turmei, de aceea aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc pe poporul lui Israel: "aţi risipit oile turmei Mele, le-aţi împrăştiat şi nu le-aţi păzit; de aceea, vă voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele"" (Ieremia 23, 1-2).

Păstorul cel bun, coborât în lume "nu strigă, nici nu porunceşte pentru că oile I se supun recunoscându-I vocea, El chemând pe fiecare după nume călăuzindu-L spre izvoarele apei vieţii veşnice" (Apoc. 7, 17). 

Oile ascultă şi urmează Păstorului cel bun, pentru că El cunoaşte tainele fiecărui suflet, zbuciumul şi neliniştea, dar şi dorinţa de viaţă şi nemurire. 

În această parabolă, Mântuitorul rezumă sugestiv procesul formării Bisericii.  Scoaterea oilor din staul are scopul găsirii hranei spre întreţinerea vieţii, dar aici, în mod simbolic, Iisus vorbeşte de momentul hotărâtor al ruperii de trecutul Legii şi pornirea spre momentul dinamic al peregrinării în corabie, care este Biserica, spre viaţa cea veşnică. 

Fiind orientati spre veşnicie, Păstorul cel bun cu turma Sa se vor afla mereu într-o stare de opoziţie, de conflict, cu reprezentanţii acestei lumi şi va dori să depăşească limitele impuse de spaţiu şi timp.

Iisus spune: „Eu sunt ușa”…
Ușa este o bresa... spre libertate, caci prin ea se poate intra și ieși. 

Iisus este deci acea spartura din zidul inchistarii noastre. EL ESTE CALEA care duce la Dumnezeu… 

Cuvantul grecesc folosit aici pt "Staul” mai inseamna si „ingradire, împrejmuire, curte”! 

Curte are si templul, curtea este si locul in care suntem izolati de lume, închisi ori separati de ceilalti!

Oile sunt nevoite să stea pe timpul nopții in staul, căci nu pot merge in intuneric! In cursul zilei, ele stau in tarc doar in cazuri speciale (daca sunt mulse, tunse, vândute sau tăiate!)

Adevarul este ca noi, toti, ne gandim la lege, la Dumnezeu, la religie ca la o constrangere! 

Si cred ca acesta este un obstacol esential in calea libertatii, pe care o putem trai prin DUMNEZEU! 

Dumnezeu indura toate din partea noastra tocmai pentru ca ne vrea liberi, iar noi nu intelegem in ce chip putem fi liberi!
Iisus, Fiul Sau, este "lumina lumii"! Cu El vine ziua cea neintunecata a libertatii! Aceasta este taina venirii Sale, rostul jertfei Sale!

Textul ne spune, de fapt, ca a sosit momentul să ieșim din "țarc", pentru a merge la acele pășuni datatoare de viata! 

Oaia nu poate trai in tarc pt ca in tarc nu are iarba sa se hraneasca! Pentru a trai, pentru a se hrani, trebuie sa iasa din staul are nevoie de pastor in care se increde!

 
Din nefericire noi, oamenii, avem conducatori interesati sa ramanem inchisi in tarcuri, si asta...  pt a ne putea "tunde", "a ne mulge", ori "a ne vinde"...

„Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari” !

Afirmatia asta ne socheaza, poate, insa istoria este plina de personalitati dubioase, de hoti si de talhari! 

TOTI calcam legamantul! Si asta de la Adam pana azi! 

Noi toti cochetam, fie macar in gand, cu pacatul, si Iisus tine sa ne spuna ca asta nu e bine, ca ne jucam cu focul, ca trebuie sa ne schimbam caci jocul acesta ne face pe toți pierzatori!

Singurul nepatat ramane Iisus! Acesta, si doar Acesta este un model de urmat! 

Restul... pulbere si fum!

Iisus continuă: „Eu sunt ușa... De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”(v. 9) 

Asta nu înseamnă că Iisus vrea să ne facă să intrăm și să ieșim din „staul”, ci că  Omul care intră în taina Lui, va ieși în sfârșit din ingradiri, din staul”… si va avea viața și libertate, caci „pășune va afla”! 

Amin

INMULTIREA PAINILOR - Ioan 6

Astazi lectura evanghelica este din inceputul capitolului 6  - pericopa referitoare la Inmultirea  painilor.

Minunea savarsita de Iisus, prefigureaza Sfanta Euharistie,

pâinea avand, pe lângă sensul ei material, şi pe acela simbolic, de pâine euharistică. 

Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau!„  spune Ioan, iar ceilalți evanghelisti spun: „a frânt-o și a dat-o”… 

Acestea sunt cuvintele care se rostesc la fiecare Liturghie și sunt cuvintele care stau la baza Bisericii: Biserica se hrănește cu această pâine!
Liturghia ne introduce in misterul acestei paini, care e misterul vieții noastre de zi cu zi, care ne arata felul în care suntem chemați să trăim ca fii ai lui Dumnezeu!

Astfel minunea inmultirii painilor, din acest capitol, este in corelare cu cea petrecuta la nunta din Cana, cand Mantuitorul a prefacut apa in vin!

Capitolul 6 consemneaza doua minuni si o cuvantare tinuta de Iisus, care explica simbolistica minunilor savarsite. 

Cele doua minuni sunt Inmultirea painilor si mersul Sau pe apa (6:19)! 

In cuvantarea Sa, Mantuitorul vorbeste de o mâncare  pentru viaţa veşnică şi care va fi trupul Sau, dat lumii ca pâine şi sursă a vieţii ! Vorbea, desigur, despre Pâinea euharistică,

altceva decat painea materiala.

Cum in acest capitol se face aluzie la Inaltarea Lui  la Ceruri, cu siguranta vom avea ocazia sa mai vorbim despre aceasta cuvantare!

Tin la un amanunt, acela al celor 12 cosuri cu firimituri ramase din impartirea painilor si care, potrivit talcuirilor, ar simboliza cele 12 neamuri ale lui Israel care, neintelegand mesajul divin, aveau sa se multumeasca doar cu ... firimiturile ospatului dumnezeiesc.

De remarcat este cuvantul Mantuitorului care zice:

"Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva". 

Putem comenta, desigur, ca faramiturile erau sfintite, prin atingerea Lui, dar, in acelas timp, cuvintele acestea ar putea insemna si altceva...

Dumnezeu nu isi calca legamantul incheiat cu poporul Sau. 

Il asteapta sperand sa se caiasca!

La un curs pe care l-am urmarit recent, Parintele lector, intr-un comentariu legat de diabolizarea internetului, a spus ca Dumnezeu ne leaga de El dar, daca noi nu tinem seama de aceasta legatura, ne si dezleaga... 

Desigur, dar niciodata nu se rupe definitiv legatura, zic eu! El ne asteapta pe toti, cu dragoste, sa ne revenim, sa ne venim in fire!

Domnul sa ne dea o zi binecuvantata tuturor!

„În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: 

De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: 

Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. 

Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. 

Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.” IOAN  6,  5 - 14

"Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac"!

Asa cum am amintit deja, capitolul 8, al Evangheliei dupa Ioan, incepe cu episodul pedepsirii femeii pacatoase. 

Dupa acest eveniment, in care Mantuitorul ii lasa descumpaniti pe iudeii,  pusi pe gasirea abaterilor de la Lege, are loc un schimb de replici in care Iisus le spune: 
"Eu sunt Lumina Lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." 

Si cuvintele Lui devin din ce in ce mai profunde, iar iudeii, din ce in ce mai confuzi, nu mai sunt

deloc capabili sa vada ceva dincolo de sensul literal al lor! 

Dupa ce le vorbeste despre judecata lor nedreapta,  despre Cine este Cel care L-a trimis si care este raportul Lui cu Acela, Iisus vorbeste despre conditia vietii vesnice, despre care mai vorbise si cu ocazia vindecarii slabanogului la Scaldatoarea Vitezda ("Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă." Io 5, 24) 

Si, de data asta le spune: "Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac"!

Numai ca cei care il auscultau nu puteau trece cu mintea dincolo de vorbele in sine asa ca... i-au replicat cu ironie:

"Nu cumva ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit? Și au murit și prorocii. Cine Te faci Tu a fi?"

E intr-adevar greu si pentru toti, nu numai pentru iudeii de atunci, sa intelegem nemurirea, desi este tot ce speram si ce ne dorim! Exista ceva ca o certitudine, ceva care ne tine legati de lume, desi ea, nemurirea, este deasupra lumii!
Suntem  constransi de timp si de spatiu, si, oricat am visa, oricat de bogati sau de detepti am fi, toti sfarsim prin a muri!

Cum ar fi putut ei atunci sa accepte ca exista totusi
nemurire, daca nu puteau sa-L vada in Iisus pe Dumnezeu Insusi?

Sfântul Grigorie de Nyssa  spunea ca „viața veșnică stă în a vedea pe Dumnezeu.”

Mantuitorul spune ca secretul vietii vesnice, sta in libertatea de a... asculta de Dumnezeu! 

Este un fel de intoarcere la origini, o constientizare, o recunoastere a slabei noastre naturi, incapabila sa gestioneze statulul libertatii, denaturandu-i intelesul sfarsind astfel in libertinaj!

Nimic din ce ne spune Mantuitorul nu este insa spre distrugere!
Respectarea invataturilor Lui ne da acces la Cerurile cele Inalte, acolo unde nimic nu mai este la fel, unde totul devine de un firesc inimaginabil si desavarsit!
Tentatia neascultarii naste in noi indoiala, orbirea duhovniceasca, impietrirea inimilor noastre!

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: adevărat, adevărat zic vouă: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac. 
Însă iudeii I-au zis: Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a murit, de asemenea și prorocii; și Tu zici: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac? Nu cumva ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit? Și au murit și prorocii. Cine Te faci Tu a fi? 
Iisus a răspuns: Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel Care Mă slăvește, despre Care ziceți voi că este Dumnezeul vostru. Și nu L-ați cunoscut, dar Eu Îl știu; și, dacă aș zice că nu-L știu, aș fi mincinos asemenea vouă. Ci Îl știu și păzesc cuvântul Lui. Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat. 
Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?
Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Deci, au luat pietre ca să arunce asupra Lui, dar Iisus S-a ferit și a ieșit din templu și, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.” Ioan 8, 51 - 59

TRAIREA IN ADEVARUL CEL ADEVARAT

Evanghelia de azi vine sa continue dialogul Mantuitorului cu iudeii care "venisera la Dansul".

Vorbindu-le despre Tatal, ei au răspuns: Tatăl nostru este Avraam.

Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele tatălui vostru.(aluzie la Satana!)
Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.

Discutia continua:

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: 

Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu. 
Voi sunteți din tatăl vostru, diavolul, și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți. Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeți? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultați, pentru că nu sunteți de la Dumnezeu. 

Au răspuns iudeii și I-au zis: Oare nu zicem noi bine că Tu ești samarinean și ai demon? 

A răspuns Iisus: Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu și voi nu Mă cinstiți pe Mine. Dar Eu nu caut slava Mea. Este cine să o caute și să judece. Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.” Ioan 8, 42 - 51

Capitolul 8 al Evangheliei dupa Ioan incepe cu vointa publica de a omora cu pietre o femeie invinuita de adulter, pe care Iisus insa o scapa de la moarte. Capitolul se incheie cu Iisus care se reveleaza pe Sine ca fiind „Dumnezeu”, iar publicul are aceeasi reactie: vrea sa-L omoare si pe El cu pietre!

Motivul este acela al faptului ca El se arata a fi un alt fel de Dumnezeu, unul diferit celui imaginat, presupus a fi!

In text cuvantul Tata apare in felurite contexte - Tatăl Avram, Tatăl Dumnezeu dar și tatăl satana (adica diavolul)… Totul depinde, dupa cum se vede, de cuvântul pe care il ascultăm. Putem spune deci ca tatal se defineste prin de „două adevăruri” , diferite intre care doar unul este adevărat, iar celălalt este fals (deși este crezi ca este adevărat).

Dupa cum am mai spus, problema esentiala este a adevărului! Dar despre care adevar e vorba? 
Un singur adevăr ne face liberi si acesta este tine intelegerea faptului ca Tatăl este iubire, fapt care ne permite să fim si noi fii iubiți și, implicit, să-i iubim, la randul nostru,  pe ceilalti. 

Adevărul care ne face liberi este IUBIREA ! 

Iar libertate înseamnă sa iubesti cum esti iubit de Tatal!

Exista insa si un alt adevăr, diferit si opus, pe care noi îl trăim, care este însamantat in noi si care este „păcatul originar”, e o mare minciună caci el ne face robi, fiind imaginea noastră falsă despre Tatăl, despre Dumnezeu.

Iisus, Cel fara de pacat, le explica iudeilor ca Dumnezeu  ii vrea pe fidelit Sai respectuosi fata de legile Lui,  care legi nu sunt date pentru  oameni perfecti ci pentru oamenii obisnuiti, ceea ce inseamna ca nu sunt stachete imposibil de trecut!
Dar, cum Diavolul vine sa propuna variante care tin de placerile caderii omenesti, legile lui Dumnezeu sfarsesc prin a nu mai fi respectate!

Asadar, nimic nou sub soare! 
Diavolul continua sa ne iademeneasca si pe noi, cei de azi, ca si pe protoparintii nostri iar noi continuam, ca si ei, sa ocolim legile lui Dumnezeu!

Ma intreb insa de unde vine judecata pe care unii ultra-ortodocsi o fac pana azi celorlalti? Cu ce se deosebeste un ortodox care face cruci dar si pacate, de fariseii vremilor lui Iisus? Daca Dumnezeu ne ingaduie, noi de ce nu avem ingaduinta fata de ceilalti, inclusiv fata de evreii de azi?

Iarta-ne, Doamne, ca nu putem invata din Cuvantul Tau si ajuta-ne sa ni se destupe mintea!

DUMINICA FEMEII SAMARINENE

 

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. 

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. 

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. 

Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. 

Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. 

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. 

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? 

Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. 

Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. 

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. 

Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. 

Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. 

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. 

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. 

Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. 

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? 

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. 

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. 

Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? 

Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. 

Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: 

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Ioan 4: 5-42 

Cu totii cunoastem aceasta Evanghelie, mai mult sau mai putin in mesajul privind teologia mantuirii, dar destul de bine in ce priveste ... povestea - una din cele mai frumoase!

Fragmentul evanghelic, din Evanghelia dupa Ioan, reda un moment unic, in cronologia propovaduirii Mantuitorului, acela in care Iisus se reveleaza pe Sine intaia oara!

In schimbul de replici dintre El si femeia samarineana, cu afirmatia "Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine" (Hristosul asteptat), ni se dezvaluie 

intreaga teologie a mantuirii!

Stim ca iudeii ii urau pe samarineni! 
Cei care au uitat si sunt interesati sa afle de unde aceasta antipatie, pot gasi mai jos o succinta explicatie istorica, scrisa de IOAN- LUCIAN RADU. pe care o gasesc lamuritoare si care ne ajuta sa ne situam un pic in istorie! *

Tinand cont de aversiunea fata de Samaria si locuitorii ei, se pune intrebarea fireasca: Daca e asa, de ce a ales Mantuitorul sa-si afirme dumnezeirea si misiunea intaia oara tocmai in acest loc, in fata unei femei din acest tinut, care, pe deasupra, mai era si de 

moralitate indoielnica ?

Textul are in el toate indiciile. Asadar, Mantuitorul astepta langa fantana lui Iacov! **

Revenind la text, ni se spune ca era miezul zilei si Iisus era singur. Pare o asteptare... o intalnire programata dinainte !

Si El ii cere apa unei samarinene care tocmai venise la fantana.

Femeia, pe buna dreptate, se mira, surprinsa de aceasta cerere, stiind ca iudeii considerau spurcat si praful din Samaria!

Apoi, ca un barbat iudeu sa vorbeasca cu o femeie... nu se facea, dar ca aceasta sa mai fie si o localnica a acelui tinut "spurcat" si El sa bea apa din burduful ei, e  ceva de neinteles! 

La vremea aceea, femeile erau cele care aduceau apa de la fantana,  pentru intreaga zi si pentru intreaga familie,  dar acest ritual era unul matinal -  cand soarele inca nu ardea si apa era rece! 
Faptul ca acea femeie venise la fantana la ora amiezii spune ceva despre ea, si anume ca alesese o ora in care nu se putea intalni cu nimeni la fantana! 

De ce? Cu siguranta pentru a evita intalnirea cu femeile respectabile care ar fi putut-o batjocori! Caci ea nu era o femeie tocmai respectabila si asta o aflam din conversatia purtata cu Iisus.

Prin prisma acestor lucruri intelegem si mai bine surpriza femeii la cererea Mantuitorului! Dar faptul ca a fost abordata si i s-a cerut tocmai ei apa, a facut-o totusi indrazneata astfel incat a intrat in dialog cu Mantuitorul:

„Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9).
 
Mantuitorul ii raspunde:
 "Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică." 

Si femeia, care intelege altceva, Ii cere indata sa ii dea si ei sa bea din acea apa vie.
Cu acest prilej, Mantuitorul o provoaca la o spovedanie, lasand sa se inteleaga ca, pentru a bea din apa vie - cea a credintei - e nevoie mai intai de o marturisire sincera si de lepadare de pacate!

(Reamintim aici faptul ca, unul din simbolurile Duhului Sfant este, alaturi de aer, si apa!) 

Asadar, pentru a trai in Duhul lui Dumnezeu, in credinta cea adevarata, e nevoie de lepadarea de toate relele ca astfel sa  cunoastem comuniunea vesnica cu Dumnezeu Tatal!

Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. 

Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.

Aici m-as opri un pic.
Evanghelia dupa Ioan este Evanghelia semnelor! 

Toate au deci un rost si fiecare cuvant ne spune ceva important!

Dupa unii exegeti, "semnele" decodificate din acest text sunt urmatoarele:

Fantana lui Iacob este aici simbolul Legii celei vechi (Iacob fiind cel care s-a luptat cu ingerul si... a iesit invingator, lupta dupa care a devenit patriarhul Israel!) 

Apa acestei fantani este credinta de pana atunci, care nu mai poate astampara setea de Dumnezeu!

Apa vie, promisa de Mantuitorul, este cea de la Botez, apa care ne face membri activi ai Legii celei Noi! 

Cat despre cei 5 barbati ai femeii, sunt interpreti care vad in numarul acesta  Penthateuhul,  adica cele 5 carti ale Vechiului Testament! 
 
Samarineanca, care reprezinta neamurile ce se vor converti, in scurta ei discutie cu Mantuitorul, pe care Il intuieste, cu un instinct mistic daruit, ca este Insusi Mesia, chiar daca la inceput nu a inteles despre ce apa era vorba, lasa sa i se vada setea ei de Dumnezeu! 

Si, cum aceasta sete merita o recompensa,  Iisus o rasplateste, dezvaluindu-i-Se ei! 

"Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Si Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine."

Revenim totusi la nedumerirea initiala:
De ce oare a trebuit sa afle tocmai samarineanca, chiar  si  inaintea apostolilor, cine era El ?
 
Poate pentru ca era vremea sa fie vestit lumii ca poporul ales era pe cale a-si pierde  exclusivitatea protectie lui Dumnezeu. 

Poate pentru ca si alte neamuri aveau sa fie la fel de alese, daca Il recunosteau si Il marturiseau pe Tatal  in Duh si adevar!

 - "Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr." 

Inchei cu un fragment din textul Pr. Vasile Tudora, gasit in ziarul Lumina:

"Cuvântul Lui Dumnezeu S-a Întrupat ca să ne întâlnească la fântâna din vale. Ne așteaptă acolo, în arșița zilei, ca să aplece El Însuși cumpăna și să umple ciutura cu apa vie a Duhului Sfânt pe care Îl dăruiește Bisericii. 

Efortul nostru de a merge până la El, chiar cu găleata goală de virtuți a sufletului, e necesar și răsplătit. Altfel, degeaba avem apă la robinetul de la bloc, degeaba avem acces la fântâna informațiilor din internet dacă apa pe care o bem nu ne potolește setea și informația la kilogram pe care o primim nu ne lămurește." 

Amin

* "Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: 

Galileea, la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria. Când trebuiau să meargă din Iudeea în Galileea și invers, evreii nu treceau prin Samaria, deși drumul era cel mai scurt, ci preferau să ocolească, mergând prin deșert, pe unde greutățile erau foarte mari, din cauza lipsei apei și a atacurilor fiarelor sălbatice. Când erau totuși forțați să treacă prin Samaria, făceau călătoria în mare grabă, iar când ieșeau din acest teritoriu, își scuturau sandalele, ca nu cumva praful samarinenilor să spurce pământul sfânt al evreilor.

Cine erau samarinenii și de ce îi urau evreii așa de mult?
Odată cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui Solomon, Regatul de Nord, cunoscut de acum sub numele de Israel și cel de Sud, numit Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole. Omri, al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î. Hr., a cumpărat un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria, după numele lui Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune din jur devenind cunoscută sub același nume. Samaria, împreună cu regii care au domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru idolatria lor. Cel mai cunoscut rege idolatru este cunoscut în contextul activității profetului Ilie și acesta este Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a omorât profeții Domnului, aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și Așera.

În 722, î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit Samaria și a deportat elita israelită în Arisiria. Succesorul acestuia, Sargon, „a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel” (IV Regi 17, 24). Fiecare grup stabilit în regiune a venit cu propriile lui zeități, creându-se un amalgam de credințe politeiste și, de aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i omoare, deoarece „nu cinsteau pe Domnul” (IV Regi 17,25). În urma acestor evenimente, coloniștii îi raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece nu cunosc legea Dumnezeului țării în care au fost trimiși. Pentru a remedia situația, regele a trimis din exil un preot, care să-i învețe cum să-L venereze pe Dumnezeu. Deoarece israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii, rezultatul a fost un popor amestecat, care afirma credința în Dumnezeu și în legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile străinilor, cu care se amestecaseră. Așadar, nici populația, nici credința nu era pură.

În 538 Î. Hr., la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de Sud, Iuda, au fost duși în exil în Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la Ierusalim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu și să construiască orașul și templul. 

După cum relatează cărțile Ezdra și Neemia, samarinenii s-au oferit să îi ajute la reconstruirea templului, deoarece, spuneau ei, se închinau aceluiași Dumnezeu (Ezdra 4, 1-3). Când Zorobabel, conducătorul evreilor întorși din exil i-a refuzat, samarinenii au încercat să împiedice construcția templului, mituind sfetnicii regali și trimițând repetate scrisori regilor persani ce au urmat la domnie, până ce armatele lui Artaxerxe au venit la Ierusalim și au oprit lucrările evreilor (Ezdra 4, 4-23).

Cartea Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu arabii și amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a reușit. Nereușind să domine acțiunea evreiască, samarinenii au construit un templu propriu, pe Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse în templul din Ierusalim. Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13, 29). De atunci, templul de pe muntele Garizim s-a așezat într-o poziție de rivalitate religioasă față de cultul oficiat în Ierusalim, până când, în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar în 109, regele evreu Ioan Hircan, l-a distrus.

Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și samarineni, așa cum este descrisă în Noul Testament, cinci secole mai târziu, nu se oprește aici. În jurul anului 332 î. Hr., văzând deschiderea lui Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim, samarinenii își revendică descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează pe unul dintre guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea Samariei și colonizarea ei cu macedoneni, având ca rezultat elenizarea poporului. După moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim, Iosif Flaviu informând că oricine din Ierusalim, care era acuzat de abateri de la Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradiționala de venerare, în templul contrafăcut.

Aceeași pretenție de a avea origini iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor din Egipt s-a arătat favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când seleucizii din Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea regiunii, fiind hotărâți să extermine orice urmă de iudaism. 

Samarinenii, după cum relatează Iosif Flaviu, au trimis o scrisoare regelui, în care îi demonstrau că erau fenicieni, de origine și că templul de pe Garizim fusese construit de înaintașii lor, care practicaseră anumite superstiții evreiești, din cauza calamităților ce se abătuseră asupra lor. 

De aceea, se arătau mulțumiți de pedepsele primite de evrei și cereau ca templul lor să fie dedicat lui Zeus, lucru care s-a și întâmplat (II Macabei, 6, 2). În jurul anului 109, regele evreu Ioan Hircan a cucerit Samaria, distrugând orașul și templul, iar mai târziu, orașul a fost reconstruit de către romani, iar Irod cel Mare i-a schimbat numele în Sevasta, și l-a organizat într-o puternică fortăreață.

În vremea în care Iisus Hristos rostea pilda samarineanului milostiv, cei mai disprețuiti în viziunea iudeilor, erau samarinenii. Istoria le dădea toate motivele să urască acest popor corcit, care le crease atât de multe necazuri, popor care îmbrățișase un iudaism corupt, sincretist, atunci când le era favorabil, dar îl abandonase la fel de repede atunci când situația devenise constrângătoare. "

 ** Aceasta fantana, conform Vechiul Testament, a fost săpată de Iacov, unul dintre cei trei mari stramosi ai Israelului, in pământul pe care acesta l-a cumpărat (conf Facere 33, 18-20) de la fiii lui Hemor, pentru a-si instala corturile.

La vremea aceea Iacov (viitorul Israel) conducea un mic trib de nomazi care, ulterior, prin el, avea sa se stabileasca, sa creasca si sa formeze cele 12 semintii ale lui Israel!

"18. Întorcându-se Iacov din Mesopotamia şi ajungând cu bine la Salem, o cetate în ţinutul Sichem, din pământul Canaan, s-a aşezat în faţa cetăţii.
19. Apoi şi-a cumpărat partea de câmp, pe care era cortul său, cu o sută de kesite, de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem.
20. A înălţat acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel". (Fac 33, 18-20)