Blogul acesta este jurnalul meu duhovnicesc pe care l-am inceput cu prilejul celei de-a doua batalii pe care a trebuit sa o dau cu cancerul.
Am inceput numarandu-mi zilele si am continuat inaltand rugaciuni!
Aici este coltul meu de "rugaciune deschisa" prin care ma pregatesc pentru momentul primirii darului celui de pe urma!
Evanghelia care se citeste azi este continuarea celei de ieri. Pasajul contine raspunsul Mantuitorului dat lui Petru cu privire la rasplata Domnului pentru devotamentul celor ce-L insoteau. „Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cât de greu este celor ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții: Și cine poate să se mântuiască? Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință.
Și a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat. Iisus a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu ia însutit acum, în vremea aceasta de prigoniri, case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină - viața veșnică. Și mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei din urmă vor fi cei întâi. Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau.” Marcu 10; 24-32
Credinciosie este cuvantul care defineste, in limbajul nostru teologic, devotamentul, fidelitatea. Credinta in Dumnezeu este o optiune si ea trebuie sa fie ferma, categorica: credem sau nu!
Credem pentru ca suntem convinsi ca Dumnezeu este Cel care are acele calitati care-L fac demn de a fi iubit mai presus de orice si in care merita sa ne incredem! Ca in orice alta decizie, care este rezultata din rationament, increderea in Dumnezeu nu trebuie sa fie ambigua si nici de conjunctura. Cand ai decis sa te increzi in cineva se presupune ca accepti deciziile acelei persoane, indiferent de urmari. Crezand in Dumnezeu accepti si necazul si durerea, chiar si moartea, precum Iov! Ezitarile, cartelile, nemultumirile, chiar frica,sunt tot atatea dovezi ale necredintei! Dubiul nu are loc in aceasta ecuatie!
Devotamentul, inchinarea vietii lui Dumnezeu, credinciosia, isi au rasplata promisa de Mantuitorul Hristos!
Numai ca noi de cele mai multe ori nu masuram cu aceleasi masuri cu care masoara EL si, de cum auzim de rasplata, gandul nostru ramane cantonat in lume, in cotidianul material al ei...
Iata ce spune Sf.Ioan Gura de Aur:
Îndrăgosteşte-te de bogăția cea din ceruri! Cine se îndrăgosteşte de Împărăția cerurilor disprețuieşte lăcomia; cine-i rob al lui Hristos nu mai este rob al lui mamona, ci stăpân. Că bogăția obişnuieşte să meargă după cel ce o alungă, dar fuge de cel ce o urmăreşte. Cea mai mare rasplata a lui Dumnezeu ramane mantuirea, accesul in Imparatia lui Dumnezeu si nu un trai confortabil in lume! Asta inseamna fericirea suprema si desavarsita, viata vesnica, deplina armonie, apropierea de Dumnezeu! Si rasplata mai mare decat asta... nu exista!
Trebuie sa fim convinsi ca Dumnezeu este Cel Care nu trece nimic cu vederea, credinciosia Lui fiind implicita si eterna. Omul este important si draglui Dumnezeu si, pentru EL, Creatorul, toate incep si se sfarsesc cu fiinta pe care, cu iubire, a facut-o din nimic!
Conceptul divin potrivit caruia eu sunt important pentru Dumnezeu trebuie sa se rasfranga si asupra vietii mele!
Nimic sa nu fie pentru mine altfel decat este pentru Dumnezeu! La El nici o lege nu este peste om ci omul conteaza inainte de lege!
Asta ar putea sa ne destabilizeze daca e sa timem seama de lozinca: "Nimeni nu e mai presus de lege"! Numai ca acest dicton democratic se refera la lumea noastra si nu la ordinea lui Dumnezeu care, adesea si de nenumarate ori, trece si peste legile firesti ale naturii pentru a salva un... OM!
Prin tot ceea ce face El pentru noi, in pofida multiplelor noastre caderi,Dumnezeu ne invata fidelitatea, ne arata ce inseamna sa fii fidel! El isi respecta toate promisiunile. Ramane ca si noi, cei care juram la fiecare Sf Liturghie ca Ii suntem credinciosi, sa ne aratam credinciosia!
„În vremea aceea, ieșind Iisus în drum ca să plece, a alergat cineva către El și, îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba: Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?
Iar Iisus i-a răspuns: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât singur Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu înșeli pe nimeni, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta».
Iar el I-a zis: Învățătorule, acestea toate le-am păzit din tinerețile mele. Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie. Dar el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit, căci avea multe bogății.
Și Iisus, uitându-Se în jur, a zis către ucenicii Săi: Cât de greu vor intra cei bogați în Împărăția lui Dumnezeu!
Iar ucenicii erau uimiți de cuvintele Lui. Dar Iisus, răspunzând iarăși, le-a zis: Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții:
Și cine poate să se mântuiască?
Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni, aceasta e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință.” MARCU 10:17-27
Evangheliei după Marcu este cea mai scurta dintre Evanghelii si are caliatatea de a te lasa sa te apropii de ea, indiferent cu care capitol ai incepe caci, de unde privesti, Hristos este in centru!
Ne aflăm la mijlocul Evangheliei, respectiv in partea a doua!
Dacă prima parte a Evangheliei este dedicata fidelilor, multimii care il insotea, partea a doua este pedagogie pentru apostolii Sai, care, desi Il insotisera pretutindeni si fusesera martori ai puterii Sale, intelegand chiar Cine era... se dovedeste ca au înțeles ... si nu prea! Prin urmare, Iisus purcede la invatarea oamenilor Săi, in timpul in care parcurge drumul spre patimirea Sa!
Miezul Evangheliei este scopul activitatii Sale: „Fiul omului se dă pe mâna oamenilor…”. Și cunoastem azi finalul!
Iisus le explica apostolilor ce va urma dar ei, desi nu prea inteleg, nu indraznesc sa puna prea multe intrebari. Le parea rau de cele pe care le auzeau in legatura cu o viitoare suferinta dar empatia nu Ii convenea Mantuitorului, mai ales dupa ce lui Petre i-a spus: „Mergi înapoia Mea, satană! ”.
Mai inainte, apostolii nu reusisera sa alunge un duh rau dintr-un surdo-mut. Poate pentru ca si ei erau surzi si nu auzisera că Fiul omului se va da pe mâinile oamenilor și erau si muți pentru că nici nu-L intreaba de ce! Dar, desi pluteste un aer o viitoare suferinta a Invatatorului iubit, ei vorbesc intre ei despre cine este mai sef, cine-i mai important dintre ei!
Este evident ca nu au inteles nimic sau daca ce au inteles ceva era tocmai invers!.
Evanghelia de azi relateaza intalnirea lui Iisus cu un tanar bogat, si povestea acestei conversatii este regasita in toate cele trei evanghelii sinoptice. Esenta discutiei nu este atat respectarea legii (tanarul marturisind ca intreaga viata a respectat legea) cat raportul nostru disctructiv cu lumea, cu lucrurile de care ne atasam intr-atat incat ne intristam daca trebuie sa ne despartim de ele!
Atasamentul nostru de orice, in afara lui Dumnezeu, este o tradare a LUI, este ca si inchinarea la idoli!
De aceea lumea noastra este aiurea, pentru ca telul este sa avem pe pamant, bani, lucruri sau fiinte pamantesti si nu ne ridicam gandul si dorinta la cer, nu ne punem scopul vietii in Dumnezeu!
Darurile primite de la DUMNEZEU - ratiunea, inteligenta, sufletul, simtirea - daca nu le investim in iubire ci le folosim exclusiv in scop material... sa avem, sa posedam, egoist si egocentrist... Imparatia lui Dumnezeu nu ne poate fi accesibila, in pofida respectarii tuturor articolelor legii!
Revenind la text, aflam ca omul care vine la Iisus este tanar si bogat, si, logic, putem deduce ca este mostenitor al unei averi, caci fiind tanar nu putea acumula bogatii in scurt timp! Pe atunci nu era ca acum!
Ceea ce isi dorea el era sa se bucure vesnic de ceea ce avea! Primise nu doar avere ci si o educatie religioasa solida conforma legilor iudaice, asa ca voia sa faca un ultim efort pentru a ajunge in Imaratia lui Dumnezeu, unde viata e fara sfarsit!
Iisus ii raspunde, enumerandu-i cateva porunci importante dar dintre ele, paradoxal, lipseste cea mai importanta - porunca iubirii lui Dumnezeu, a iubirii aproapelui și a iubirii de sine…! (despre care Iisus vorbise mai inainte cu un invatator de lege!) porunca fara de care ziceam ca omul desi viu, este mort sufleteste!
Dar sa citim cu atentie poruncile - "Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu înșeli pe nimeni, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta".
Cineva mort nu mai poate ucide, nici nu mai face adulter, nici nu mai poate marturisi - nici stramb nici drept- nu mai poate insela, nici nu-si mai poate deceptiona parintii, dar nici nu mai poate simti mila si dragoste nu mai poate avea!
Deci ceea ce ii lipsea tanarului era viata pe care ti-o da iubirea, puterea de a te impotrivi raului pe care ti-o da credinta si dragostea de Dumnezeu, acel plus al vietii materiale care ne ia suflul duhului!
Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie.
Iisus l-a vazut in adanc si l-a indragit! I-a simtit potentialul de iubire!
Raspunsul l-a intristat pe tanar, dar stim ca, in final, a inteles si s-a intors numarandu-se printre apostolii lui Iisus!
Privind la el cu dragoste, Iisus i-a dat dragostea Sa si, apoi, il va lasa sa inteleaga ca doar dragostea ii lipsesea, cea cu care tocmai il invaluise Mantuitorul!
Ca sa te bucuri de dragostea lui Dumnezeu trebuie sa te rupi de ale lumii si asta aduce omului o intristare, caci, pentru orice desprindere de dependente lumesti suferim!
Asa ca si tanarul pericopei... pleaca intristat!
Discutia continua intre Iisus si apostolii Sai, carora trebuie sa le explice cum se poate ajunge in Imparatia lui Dumnezeu!
Comparatia cu urechea acului si camila ii sperie:
Atunci, cine poate să se mântuiască?
Raspunsul este greu de digerat in afara iubirii!
Concluzia : La oameni, aceasta e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință - este ca singura sansa pentru a trai vesnicia ramane IUBIREA, in forma ei "agape", adica desavarsita si jertfelnica!
„Zis-a Domnul: Oricine va lăsa pe femeia sa și va lua alta săvârșește adulter. Iar femeia, de-și va lăsa bărbatul ei și se va mărita cu altul, săvârșește adulter. Atunci aduceau la Iisus copii ca să-Și pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit și le-a zis: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea. Și luându-i în brațe, i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei.” Marcu 10: 11 - 16
Continuand discursul privitor la adulter, Mantuitorul , ca din intamplare, ne arata in ce fel ar trebui sa ne comportam in cuplu, in ce fel trebuie sa iubim!
Candoarea ... este poate cel mai adecvat cuvant pentru defini felul in care ar trebui sa privim convietuirea,credinta si iubirea de Dumnezeu!
Ne straduim sa intelegem, sa invatam, sa respectam rigori, dogme,
tinem posturi, ca sa ne apropiem de Dumnezeu cand, in fond, avem nevoiedoar de candoare, de acea candoare cu carenumai copiii
stiu sa iubeasca!
Copilul nu se indoieste ca il iubesti, nici cand il pedepsesti, nu se gandeste ca ai putea sa-l parasesti, sa-l tradezi, sa-l persecuti! El iubeste ... altfel, simte altfel, traieste in virtutea unei nevoi firesti de a iubi!
Evident poate fi descurajant daca, privind in noi, ne gasim destul de departe de aceasta stare de iubire. Noi iubim adesea intr-un fel care nu face decat sa ne departeze de Dumnezeu... Daca ar fi dupa noi... nu ne-am "califica" nici unul pentru sederea de-a dreapta Tatalui ! Numai ca mereu, cand e vorba de Dumnezeu, exista acea nadejde in puterea Sa, care face ca imposibilul sa devina posibil, in iubirea Sa nemarginita !
Cand copiii sufera - uneori chiar de boli grave - ne sare in ochi faptul ca au siun alt fel de a suferi. Este in copii o anume intelepciune divina pe care, cred ca, odata cu varsta si contactul cu pacatele lumesti, fiinta umana o pierde. Pentru cei care lucreaza in spitale de copii nu este tulburator faptul ca cei mici sunt mult mai curajosi si mai intelepti in fata bolii, decat adultii, cum de altfel sunt si in raport cu viata, in general! Cred ca de la copii avem multe de invatat. "Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea", caci pana si pentru a o percepe avem nevoie de candoarea, de fascinatia inocenta cu care un copil isi deschide cadoul de Craciun, de mirarea fara indoiala, de convingerea ca ESTE si NE IUBESTE! Avem nevoie sa stim sa iubim fara conditii, sincer , coplesiti de firescul sentimentelor ... de suflet curat si gand robit lui Dumnezeu!
Noi insa... ne murdarim permanent, preocupati de micile noastre mizerii! Domnul sa-i binecuvinteze si sa-i apere pe toti copiii!
„În vremea aceea, apropiindu-se fariseii de Iisus, Îl întrebau, ispitindu-L, dacă este îngăduit unui bărbat să-și lase femeia.
Iar El, răspunzând, le-a zis: Ce v-a poruncit vouă Moise?
Iar ei au zis: Moise a dat voie să-i scrie carte de despărțire și să o lase. Și, răspunzând, Iisus le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre v-a scris porunca aceasta; dar, de la începutul făpturii, «bărbat și femeie i-a făcut» Dumnezeu. «De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup»; așa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.
Dar în casă ucenicii L-au întrebat iarăși despre aceasta.
Și El le-a zis: Oricine va lăsa pe femeia sa și va lua alta săvârșește adulter cu ea. Iar femeia, de-și va lăsa bărbatul ei și se va mărita cu altul, adulter săvârșește.” Marcu 10: 2 - 12
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 224-225:
„Prin cuvintele în afară de cuvânt de desfrânare, Hristos lasă bărbatului numai un singur caz când își poate lăsa femeia; că altfel s-ar fi ajuns iarăși la același lucru. Dacă i-ar fi poruncit bărbatului să o țină în casă, deși femeia lui a trăit cu mulți bărbați, atunci fapta bărbatului ar duce iarăși tot la adulter. Vezi ce acord este între porunca aceasta și cele spuse mai sus? Bărbatul care nu se uită cu ochi desfrânați la o femeie nu săvârșește adulter; iar dacă nu săvârșesc adulter nu dă prilej unui alt bărbat să-și lase femeia lui. Pentru aceea, deci, Hristos îl strânge pe bărbat cu toată tăria, îl îngrădește cu frică, ridică asupra lui mare primejdie dacă își lasă soția; căci pe bărbat îl face răspunzător dacă femeia săvârșește adulter. Așadar, ca să nu socotești la auzul cuvintelor: scoate-ți ochiul tău, că aceste cuvinte le-a spus și despre femeie, Domnul a adăugat la timp îndreptarea aceasta, îngăduindu-i bărbatului să-și lase femeia numai într-un singur caz; în altul, nicidecum.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. XII, 82.4-82.5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 223:
„Iar dacă apostolul dă cuiva, din îngăduință, a doua căsătorie (I Corinteni 7, 6 şi 39-40), pentru că nu se poate înfrâna și ca să nu se ardă (I Corinteni 7, 9), acela nu păcătuiește față de Testament - că a doua căsătorie nu-i oprită de lege - dar nu mai împlinește desăvârșirea aceea înaltă a viețuirii după Evanghelie. Dar dacă nu se căsătorește a doua oară, ci păstrează neîntinată căsătoria desfăcută de moarte, dobândește luiși slava cerească; pentru că dă de bunăvoie ascultare rânduielii lui Dumnezeu, datorită căreia ajunge stăruitor slujitor al Domnului (I Corinteni 7, 35).”
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 160, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 250:
„Căsătoria a doua este un leac împotriva desfrânării, iar nu provizie pentru desfrâu.”
„Zis-a Domnul: Cine va sminti pe unul din aceștia mai mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare. Și, de te smintește mâna ta, taie-o, că mai bine îți este să intri ciung în viață decât, având amândouă mâinile, să te duci în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește piciorul tău, taie-l, că mai bine îți este ție să intri fără un picior în viață decât, având amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește ochiul tău, scoate-l, că mai bine îți este cu un singur ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea își pierde puterea, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții. Și, ridicându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeei, de cealaltă parte a Iordanului, și mulțimile s-au adunat iarăși la El și iarăși le învăța, după cum obișnuia.” MARCU 9: 42-50; 10:1
Luna aceasta am mai meditat la acest pasaj evanghelic, din Marcu cap 9 :
Azi incerc sa descifrez versetele 49, 50, in care se vorbeste despre sarea cu gust si sarea care ar putea sa-si piarda gustul!
În cultura biblică, sarea este simbolul intelepciunii care dă gust existentei si fara de care viata ar fi absolut lipsita de savoare!
Intelepciunea adevarata, cea duhovniceasca, o primim prin focul Duhului Sfant; ea ne ajuta sa luam deciziile potrivite, sa vorbim ce trebuie, cum trebuie ca sa nu naruim iubirea, conforme voii lui Dumnezeu! Aceasta este sarea cea buna, care da vietii noastre gustul duhovniciei! Traim gustandu-L pe Dumnezeu!
"Gustati si vedeti ca bun este Domnul" zice psalmistul!
Ne paste insa permanent pericolul de a pierde acest gust si odata cu devierea intelepciunii noastre, ne departam de Dumnezeu!
Vorbele Mantuitorului vin ca urmare a preocuparilor apostolilor legate de putere (cine era mai mare intre ei?!)
Intelegem ca toti putem intra in deriva din pricina ispitelor lumesti!
Banii, puterea, invidia, ideea potrivit careia ni se cuvine totul... si multe altele... toate lucrurile legate de lume si nu de Dumnezeu si invatatura Lui, ne strica sarea, intelepciunea adusa in noi de Duhul Sfant!
Gustul vietii atunci devine salciu si fara aceasta sare viata ramane searbada!
Ajuta-ne Doamne sa ne ferim si sarea sa nu ni se strice!
În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit.
Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.
Această minune este săvârşită de Domnul Hristos către sfârşitul „urcării Sale la Ierusalim”.
Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său.
Spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, Iisus porneşte spre Ierusalim, unde, prin patima Sa, va mântui lumea.
Este un drum lung, pe care îl străbate pe jos, împreună cu ucenicii Săi (cei Doisprezece si probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei, un întreg alai care Îl înconjoară şi pe care îl conduce)!
Drumul este o „urcare” la propriu (Galileea fiind mai jos de Ierusalim, care este pe un munte), dar şi duhovnicesce, Galileea reprezentand lumea căzută, pe cand Ierusalimul era socotit Împărăţia lui Dumnezeu!
Prin moartea Sa, prin Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui.
El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea Sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (cf.Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găsea Templul lui Dumnezeu.
Un fapt neobisnuit este acela că Domnul nu merge pe drumul direct dintre Galileea şi Ierusalim ci trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 şi Mt 19, 1), adică în Pereea, coboară apoi de‑a lungul Iordanului şi trece din nou de cealaltă parte, pentru a intra în Ierihon (care se găseşte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu).
De la Ierihon va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt ( diferenţă de nivel fiind de aproape 1000 m pe o distanţă de 23 km).
Toate cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, cu mici diferente:
La Sfântul Matei (20, 29‑34) şi la Sfântul Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sfântul Luca intră.
La Sfântul Matei, sunt doi orbi (şi doar unul singur la Sfântul Marcu şi Sfântul Luca), iar Sfântul Marcu ne dă şi numele orbului (Bartimeu, fiul lui Timeu), lucru unic în Evanghelie.
În rest, relatarea minunii este aproape aceeaşi.
Orbul (Bartimeu) șade pe marginea drumului şi cerşeşte.
Deşi este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb (el a pierdut „lumina cunoaşterii”, adică intimitatea, comuniunea cu Dumnezeu, şi a ajuns în tovărăşia demonilor).
Orbul nu face nimic (nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”); e aşezat pe marginea drumului, deci nu este pe drum, caci nu ştie încotro să meargă, şi‑a pierdut calea, direcţia (nu are ţel), şi cerşeşte (pierzându‑şi unica sa bogăţie, „prietenia lui Dumnezeu”, este sărac şi neajutorat şi traieste din pomană).
Acest om nu poate vedea, dar are urechi, şi inca urechi bune (caci orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii!). Si aude larma mare, zgomotul unei mulţimi mari, ceea ce era neobisnuit în acel sat pierdut din Iudeea.
Nu poate vedea, dar poate vorbi si ii întreabă pe cei din jurul său ce se petrece. Iar oamenii îi răspund: „Trece Iisus Nazarineanul”.
Acest nume îl mişcă, inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel - nu se vorbea decât de El. Intelighenţia evreiască - preoţii, cărturarii şi fariseii - era foarte scandalizată de acest lucru; gelozia lor faţă de El va fi de fapt cauza reală a osândirii Sale la moarte.
Poporul reactioneaza instinctiv si orbul aparţine acestui popor: tresare în sinea lui şi strigă:
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă”.
"Iisuse", este un cuvant mare, este Acel Nume mai presus de orice nume şi care înseamnă Mântuitorul!
„Fiul lui David” (adica Mesia, căci toţi evreii ştiau că Mesia avea să fie din semintia lui David!), „miluieşte‑mă!” este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt către Dumnezeu, care ne îngăduie să reconstruim legătura cu El, izvorul nostru! Este aproapeechivalent cu Rugăciunea lui Iisus.
Şi chemarea asta n‑o spune, ci o strigă. Strigă pentru că e galagie şi el vrea cu orice preţ să fie auzit de către Rabbi!
Strigatul lui îi deranjează insa pe oameni, care îl si ceartă. Dar el nu îi ia în seamă şi strigă „şi mai tare”.
Strigătul este vital pentru el, intocmai pruncului care plange pentru a atrage atenţia mamei lui!
Orbul ştie că Iisus este şansa vieţii sale şi nu vrea să o piardă. Nu mai contează convenţiile sociale...
Iisus a auzit si se opreşte. Dumnezeu se opreşte când omul strigă către El, Domnul îl aude!
Rabbi porunceşte să fie adus in fata lui omul care striga dupa El (şi despre care nu ştie neapărat că este orb!).
In acel moment cursul istoriei personale a acestui orb se va schimba. In Evanghelia dupa Marcu sunt două precizări interesante:
- cei care merg să‑l caute pe orb şi care sunt, desigur, ucenici de-ai Sai (poate chiar Petru!?) îi spun orbului: „Ai credinţă, ridică‑te, te cheamă”, adica "Rabbi este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni fara sa-i ajute si face întotdeauna minuni"!
- si evanghelistul mai spune ca: „orbul îşi aruncă haina şi sări...”: adica orbul se dezbraca de omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii!
Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o.
Orbul este dus inaintea Domnului care ii pune o intrebare ce poate părea ciudată: „Ce voiesti sa-ti fac?”.
De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic.
Este mai întâi o cercetare duhovnicească ( adica "crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că Eu sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai tu credinţă în Dumnezeu? )
Si este şi o responsabilizare a persoanei : "Vrei să te vindeci? Vrei să‑ţi schimbi viaţa cu adevarat?
Hristos nu cere niciodată: ne lasa să ne regăsim singuri măreţia noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi!
Si, iata, cum cu pricepere, face din acel fost cerşetor un luptător duhovnicesc!
De îndată, omul II răspunde sub forma unei confesiuni:
„Doamne, să văd!”. Si spune chiar aşa, „Doamne”, Kyrie, adica Dumnezeu, mărturisind astfel că Rabbi Ieshua este Fiul lui Dumnezeu: "Da, Tu ai puterea de a mă vindeca, de a‑mi deschide ochii; da, Tu eşti cu adevărat lumina lumii."
Răspunsul lui Hristos este unul teologic:
„Vezi, credinţa ta te‑a mântuit”. adica, "Eu pot să te vindec fără să îţi încalc libertatea, doar pentru că ai credinţă. Şi această vindecare nu este numai fizică: eşti mântuit, pentru că Eu am venit „să mântuiesc pe cei pierduţi!”.
Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupeşti pentru că „a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră”.
Şi imediat, omul, vindecat, Il urmează pe Iisus: se porneşte la drum, urmandu-L pe Cel care este Calea (Ioan 14, 6).
Şi‑a schimbat viaţa!
Este o frumoasă pildă pentru noi.
Nu trebuie să deznădăjduim niciodată şi nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date.
Trebuie să rămânem liberi faţă de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit.Sunt responsabil faţă de mine însumi.
Hristos ne învaţă să fim luptători duhovniceşti, să nu ne dăm niciodată bătuţi.
„În vremea aceea, pe când mergea Iisus într-o sâmbătă prin holdele de grâu, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice. Și fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine?
Iar Iisus le-a răspuns: Oare niciodată n-ați citit ce a făcut David când a avut trebuință și a flămânzit, el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții, și a dat și celor ce erau cu el?
Și zicea lor: Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă.Astfel că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei.
Și iarăși a intrat în sinagogă.
Era acolo un om având mâna uscată. Și Îl pândeau pe Iisus, să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască.
Și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Apoi a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau.
Atunci, privindu-i cu mânie și întristându-Se de învârtoșarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Și a întins-o, iar mâna lui s-a făcut sănătoasă.” Luca 14: 1-11
Prima relatare privind creatia, petrecuta in şase zile, cuprinsa in Facere 1, se încheie cu odihna lui Dumnezeu şi consfinţirea sabatului:
„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“ (Facere 2, 2-3).
După ce Dumnezeu l-a creeat pe om, in cap. Facere 2, 1 se spune:„Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor“.
Este o concluzie fireasca a inceputului („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“ - Facere 1, 1), care arată că s-a desăvârşit ceea ce a fost început.
Omul este astfel ca un sumum al creatiei, cununa ei, o împlinire a universului care fusese zidit pentru el.
„Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor…“ (Facere 2, 4). Acest verset ne sugereaza că sabatul constituie, ca şi omul, un apogeu al creatiei!
In text, sabatul apare diferit de celelalte zile pentru că doar acestei zile îi lipseşte formula finală „a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua cutare“. Acest fapt îl plasează într-un orizont deschis, neînserat, care va capata o mare importanţă teologică.
Ziua de odihnă nu este numită direct „sabat“! Evreii îşi numărau zilele săptămânii, ca şi grecii, prima zi fiind „duminica“.
De altfel, verbul „a se odihni“ din Facere 2, 2 se spune şabat, ceea ce constituie o aluzie (dar nu şi etimologic) pentru sabat.
In Decalog, porunca a treia privea sabatul, Ieşire 20, 8-11 „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (în originalul ebraic „sabat“), ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine“.
Dumnezeu a lucrat şase zile, asa ca şi omul trebuie să-şi facă doar în şase zile treburile.
Dumnezeu a sfinţit ziua de odihnă, la fel si omul trebuie sa imite gestul divin, „sfinţind“ (Ieşire 20, 8) sabatul.
Omul îşi merită astfel poziţia de cunună a creaţiei, doar pentru că el, fiind creat după chipul lui Dumnezeu (concept cheie cf. Facere 1, 26-27), imită lucrarea Creatorului său, prin aducerea aminte de sabat.
Sabatul este o realitate care există dinainte de darea Legii, pe Muntele Sinai (conf.Ieşire 20 şi următoarele).
Într-un episod petrecut înainte de ajungerea la Sinai, Israelul va cunoaşte pentru prima dată mana (Ieşire 16). Odată cu mana, Israelul învaţă şi realitatea sabatică, pentru că mana, care trebuia adunată doar atat cât se consuma în ziua respectivă, este însă strânsă în măsuri duble în ziua a şasea (v. 22).
Moise, fiind înştiinţat, le explică: „Iată ce a zis Domnul: Mâine e odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului“(v. 23).
Sabatul este astfel descoperit, el fiind o realitate prezentă în lume încă de la creaţie. Dumnezeu a pus un anume ritm creaţiei, ritm pe care omul căzut l-a pierdut din vedere! Dar, prin apropierea de locul primirii Legii, trebuia să-l recapete.
În adaosurile la redactarea preoţească, se precizează că sabatul este „semn“ dat lui Israel:
Textul din Ieşire 31, 13-14) ne spune ca sabatul este semn!
" Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu“
Semnul se referă la ceva special in cadrul comunitatii. În timpul exilului babilonian şi după aceea, şi babilonienii aveau „zile de odihnă“ pe care le numeau şapattu, însă odihna din acea vreme era dictată de necesitate. Erau de fapt zile nefaste, în care nu trebuia să faci nimic, pentru că lucrarea aduce ghinion!
Sabatul ebraic constituia împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu!
De ce Biserica respectă duminica şi nu sabatul?
(...) Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, pentru că lucrarea nu-L oboseşte. Este o manieră de exprimare care îl priveşte însă pe om.
În antichitate, munca era, în general, fizică. Împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu aducea de aceea desfătarea mult dorită după şase zile istovitoare, dar, în sens duhovnicesc, aducea şi înţelegerea că la Dumnezeu este odihna inimii, pacea şi fericirea!
Respectarea sabatului, ca ceva sfânt, ca o sărbătoare, îi conferea credinciosului gustarea din odihna eshatologică, spre care tinde întreg cosmosul pentru că i-a fost însămânţată încă de la creaţie.
Literatura intertestamentară va considera chiar că Dumnezeu Însuşi respectă de atunci sabatul, ca şi îngerii, iar Israelul a fost ales pentru că a acceptat să respecte sabatul (Cartea Jubileelor)!
De ce, atunci, dacă sabatul este atât de sfânt, Biserica îl ignoră?
De ce noi respectăm duminica şi nu sabatul (sâmbăta)?
În Noul Testament nu găsim nici o poruncă prin care să se reglementeze respectarea duminicii şi nici una prin care sabatul să fie abrogat? Nu dispreţuim astfel ceea ce Dumnezeu a lăsat sfânt?
Există încetăţenită ideea că abia împăratul Constantin a hotărât respectarea duminicii, fiind ziua soarelui, iar el fiind în Galia adeptul unui cult solar.
De fapt, împăratul Constantin a legiferat ţinerea duminicii, dar prin aceasta nu a adus o inovaţie, ci a stabilit o practică mult mai veche, care ajunge până în perioada Noului Testament.
Merită trecute în revistă exact aceste rădăcini biblice ale respectării duminicii.
Mai întâi, în Epistola către Evrei cap. 3-4, autorul discută concret problematica zilei de odihnă.
Se recunoaşte că Dumnezeu le-a spus israeliţilor că nu vor intra în odihna Lui (este citat Psalmul 94, 12) (Evrei 3, 11), ei neputând să intre pentru că au fost necredincioşi (v. 19), deşi odihna era pregătită de la întemeierea lumii (este citat Facere 2, 2) (Evrei 4, 3-4)!
„Pe când noi, zice Pavel, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă“! (Evrei 4, 3), prin „noi“ înţelegându-se desigur membrii Bisericii.
„Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi (…) Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă“(Evrei 4, 6-8).
Avem de-a face în mod clar cu o schimbare, „o altă zi“ (alle hemera - v. 8), hotărâtă „iarăşi“ (palin - v. 7). Această zi, numită chiar „astăzi“ în v. 7, ceea ce arată iminenţa zilei, este clar o zi de odihnă (sabatismos), sabatizare.
Este o nouă zi, care o înlocuieşte pe cea veche doar formal, pentru că păstrează nealterat conţinutul teologic al odihnei dumnezeieşti, al sabatului.
Altfel spus, pentru că israeliţii au eşuat în intrarea în odihna Domnului, poporul lui Dumnezeu cel nou primeşte o nouă sabatizare, iminentă, astăzi.
Care ar putea fi noua sabatizare?
Apocalipsa 1, 10 conţine pentru prima dată termenul „ziua domnească“ (kyriake hemera) sau „ziua Domnului“, ceea ce înseamnă o referire clară la duminică.
Cuvântul românesc chiar derivă de la dominica dies „ziua domnească“, iar în greacă kyriake a rămas până astăzi denumirea obişnuită pentru duminică.
Astfel, ziua duminicii, prima zi a săptămânii (mia ton sabbaton), preia importanţa sabatică, datorită semnificaţiei sale de zi a Domnului.
În Vechiul Testament ziua Domnului (ebr. yom Iahve) era ziua biruinţei asupra vrăjmaşilor, ziua pedepsirii celor păcătoşi şi a răsplătirii drepţilor.
Ziua domnească din Noul Testament este ziua Învierii, pe care Avraam a văzut-o şide care s-a bucurat (Ioan 8, 56).
arătând nu că ar exista a opta zi (săptămâna avea doar şapte zile), ci în sensul că ziua Învierii depăşeşte cadrul timpului obişnuit, inaugurând veşnicia.
Se poate compara această idee cu finalul rămas deschis al zilei a şaptea din Facere 2, 2-3.
Sf. Iustin Martirul şi Filozoful va vorbi de ziua aceasta ca fiind noua zi a creaţiei.
Dacă prima creaţie a început duminica, tot duminica, de ziua Domnului, începe şi noua creaţie, în Hristos!
Putem concluziona că Biserica nu încalcă sabatul, ci creştinii sunt adevăraţii împlinitori ai sabatului, în măsura în care, sub noua formă sabatică, cea duminicală, se împărtăşesc de odihna lui Dumnezeu.
Pentru că doar Învierea rămâne fundamentul intrării în împărăţia lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei.
În vremea aceea au venit Iisus și ucenicii Lui în Capernaum. Și, fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe drum se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Atunci Iisus, așezându-Se, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Apoi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine. Și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu urmează nouă. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu este nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beți un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteți ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-și va pierde răsplata sa.” MARCU 9: 33-41
Puterea, demnitatile, sunt de cand lumea masura unui om. Nu
mai traim in vremurile in care un conducator de destine se nastea
conducator. Si nici nu mai intelegem cum este posibil sa fii rege si
sa-i iubesti pe toti supusii tai!
Democratizarea conducerii popoarelor a
adus duhul cel rau al iubirii de stapanire.
L-ati
cunoscut pe X candva si azi este ministru? Daca constatati ca a ramas
acelas, aveti de a face cu cineva special caci, in mod natural, puterea
schimba natura omului. Cel "ajuns" nu te mai priveste la fel, nu iti mai vorbeste cu ton smerit... este altul!
Prietena mea mi-a spus o data ca nu mai vrea in ruptul capului sa-si insoteasca barbatul la intalnirile traditionale cu fostii lui colegi de facultate! Aflati la pensie, orice intalnire din asta este o trista vorbire in pustiu, caci fiecare invitat se foloseste de acest prilej pentru a vorbi despre sine ... despre cat de mare si important a fost el candva, desi, fiind intre colegi, toata lumea il cunoaste si stie ce si cum!
Discutiile sunt de tip monolog si fiecare vorbeste ca sa se auda pe sine... Intr-adevar este foarte trist sa vezi cum o persoana ajunsa la 70 de ani are impresia ca doar vorbind despre puterea pe care a avut-o candva asupra semenilor mai poate fi luat in seama! Am cunoscut candva un director al unei mari uzine din Romania. Sotul meu fusese seful de proiect al uzinei si continua sa se ocupe de utilarea ei.
Era o vreme cand Ceausescu cerea performante pentru a avea cat mai multe produse de exportat. Astfel a fost nevoie de o vizita in Germania, de unde urma sa se cumpere utilajele performante. Ajunsi acolo au fost luati de patronul german si dusi in vizita la uzina lui. Lucrurile insa erau diferite si directorul roman, unul din vechea garda, promovat in functie de conducere fara a avea nici macar liceul, a observat imediat asta.
Mai intai faptul ca patronul respectiv l-a salutat pe portar si l-a intrebat ce ii face familia i s-a parut ciudat.
Apoi ca au mancat cu totii la cantina uzinei, alaturi de toti muncitorii... si mai si. Dupa vizita aceea, in avion, la intoarcere, i-a spus el sotului meu: - Eu nu pot face asta, tovarase! Sa vorbesc eu cu portarul? Pai nici nu-l salut. Daca-l intreb ceva cu prima ocazie imi voi deschide singur poarta, ca nu mai are nici un respect pentru mine! Si atunci cum ramane cu sfatul Mantuitorului?
"Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor." (MARCU 9: 33- 41)
„În vremea aceea, ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morți? Și L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii și cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va așeza iarăși toate. Și cum este scris despre Fiul Omului, că va să pătimească multe și să fie defăimat? Dar vă zic vouă că Ilie a și venit, și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el. Și, venind la ucenici, a văzut mulțime mare împrejurul lor și pe cărturari sfădindu-se cu ei. Și, îndată, toată mulțimea, văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina.” MARCU 9:10-15
Moartea ramane pentru noi marea necunoscuta!
Instruirea apostolilor s-a facut treptat, asa cum din noapte se naste ziua!
Ei, urmandu-L pe Iisus, par sa fie tot mai nedumeriti si pun intrebari, dovedind ca mare lucru nu au inteles pana in acest moment.
Si tocmai faptul ca nu au priceput ce inseamna învierea morților, dovedeste ca nici Schimbarea la fata nu au inteles-o!
Promisiunea vietii vesnice i-a facut sa treaca cu vederea faptul ca toti trebuie, mai inainte, sa treaca prin moarte!
Astazi, cu toate cunostintele teologice pe care le capatam, abia daca intelegem faptul ca trebuie să-L ascultăm pe Hristos, zi cu zi, ca sa trecem de intunericul salasluit in noi si sa traim schimbarea la fata!
Apostolii nu inteleg inca misterul vietii si acest lucru ni se intampla si noua, desi cunoastem parcursul lui Iisus, de la inceput pana azi!
Evanghelia ne cheama sa aflam frumusetea infinita a Imparatiei lui Dumnezeu inca de pe acum, fiind inca in viata, pe pamant!
Aceasta frumusete, care e lumină, este sensul întregii creații și al întregii noastre vieți. Și această frumusețe devine frumusețea noastră, însăși fața lui Dumnezeu!
Cata vreme nu intelegem asta... moartea ne sperie.
Iata cateva pasaje referitoare la misterul mortii pe care le consider demne de o buna meditatie in aceasta zi, si nu numai.
Despre cele pe care ucenicii le-au văzut pe Muntele Taborului, anume Schimbarea la Faţă,
Domnul Iisus Hristos le-a poruncit să nu spună nimănui nimic decât după ce El va învia din morţi. Şi ucenicii s-au întrebat: „Ce înseamnă a învia din morţi?”
Asemenea ucenicilor, mulţi dintre noi se întreabă: ce înseamnă a învia din morţi? .Este posibil acest lucru? Cei care caută răspunsuri savante, ocolind implicaţiile religioase, duhovniceşti ale întrebării, sfârşesc prin a rămâne dezamăgiţi. De cele mai multe ori, explicaţiile nu ating miezul problemei. Noi, cei care suntem urmaşi ai Domnului Hristos, putem găsi răspunsul, reflectând cu atenţie la cuvintele Sale. El ne-a vorbit despre moarte, înviere şi veşnicie.
Cei care resping Învierea Lui o fac dintr-un reflex al necredinţei lor în Dumnezeu. Şi dacă L-ar vedea pe Hristos Înviat, probabil tot nu ar crede.
Sfântul Maxim Mărturisitorul aşa ne învaţă: „Cei care Îl vor îngropa prin smerenie pe Hristos în sufletul lor Îl vor vedea înviind prin slavă”. Pr D. Paduraru
... "Cât despre mine, deocamdată cunosc trei feluri de «moarte». Care sunt acestea?
Mai întâi, scris este că viețuim pentru Dumnezeu, noi care am murit păcatului (Romani 6, 8). Aceasta e moartea cea fericită, prin care murim păcatului. De această moarte a murit Însuși Domnul meu: Căci ce a murit păcatului a murit o dată pentru totdeauna (Romani 6, 10). Dar mai cunosc și o altfel de moarte, aceea prin care murim față de Dumnezeu, așa cum stă scris: Sufletul care a greșit va muri (Iezechiel 18, 4). În sfârșit, mai cunosc și o a treia moarte, potrivit căreia socotim de obicei că cei care au părăsit trupul au murit, așa cum se spune în cartea Facerii: Zilele vieții lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani și apoi a murit (Facerea 5, 5).”
Origen, Convorbirile cu Heraclide, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 342
"Moartea nu este ce vedem noi in mormant, moartea nu este atat despartirea sufletului de trup, cu privelistea cumplita a trupului neinsufletit, ci, in realitate, moartea [sufletului] este despartirea omului de Dumnezeu, cu privelistea cumplita pe care ochii nostri inca nu o vad, dar avem un chip al ei in chipul neinsufletit al cadavrului. Despartirea de Dumnezeu, care acum neaparat trebuie sa fie vesnica, pana la urma asta e moartea. Si Apocalipsa ne vorbeste de doua morti si noi vedem doua invieri:
Doua morti: moartea duhovniceasca si moartea cea trupeasca.
Doua invieri: invierea sufletului (invierea duhovniceasca) si invierea trupeasca, la trambita cea de apoi." Pr. Rafail Noica
„Gândește-te, dacă vrei, la sfârșitul anotimpurilor, zilelor și nopților; că și ele mor și înviază. Nu este oare o reînviere a semințelor și fructelor, și aceasta spre folosul oamenilor? De pildă, bobul de grâu sau de alte semințe, când e aruncat în pământ, mai întâi moare și se descompune, apoi înviază și ajunge spic (Ioan 12, 24; I Corinteni 15, 36-37).” Teofil al Antiohiei
„În vremea aceea Iisus le-a dat poruncă ucenicilor Săi să nu spună nimănui despre El că este Hristos. Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, l-a certat pe Petru și i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Și, chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” MARCU 8, 30-34
Dupa vindecarea orbului din Betsaida, Iisus ii intreaba pe apostoli : „Cine spune lumea că sunt Eu?”și apoi : „Și voi cine ziceți că sunt Eu?”
În Israel se vorbea despre Mesia, unii susținând că va fi un rege trimis de Dumnezeu sa refaca împărăția lui David, alții ca va fi un mare preot care va readuce poporul la Dumnezeul Său.
Identitatea lui Hristos este esentiala si orice deviere este grava! Doar intelegand ca El este "Fiului lui Dumnezeu” ne putem vindeca. Este asemenea minunii orbului din Betsaida - realizata din doua incerari : era important ca orbul să conștientizeze că încă nu vedea bine… De aceea a avut nevoie de încă o intervenție a lui Iisus, pentru a putea vedea si la distanță, mai departe!
Dintre toti, doar Petru pare sa fi intuit adevarul: „Tu ești Hristosul”, va spune el!
Petru recunoaște că Iisus este Mesia, Mântuitorul, dar cunoasterea aceasta este o revelatie dumnezeuasca, puterea lui de intelegere, in acel moment, fiind inca limitata.
Si, in acest sens, evanghelistul Matei reda o remarca explicita a
Domnului Iisus:
Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri! (Mt 16, 17)
Petru, dincolo de orice a spus sau ceea ce avea sa faca, are, prin aceasta revelatie, un merit incontestabil, care si explica locul pe care Iisus Insusi i l-a dat.
"Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri!" (Matei 16, 18-19)
Odata revelat, Iisus le vorbeste despre cele ce vor urma, despre suferintele prin care avea sa treaca Fiul Omului!
Satana insa este capabil sa stinga caldura revelatiei cu duhul lumii!
Astfel, Petru, care tocmai Il identificase pe Invatatortor cu Hristos, "a început să-L dojenească"! ("Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta." Ii mai zice Petru, in continuare, conf. lui Matei 16, 17)!
"Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, ii zice Iisus!
Această ceartă aparenta, dintre Petru și Mantuitorul Hristos, nu are o finalitate grava, asa cum ne-ar putea sugera cuvintele aspre -„Mergi de la mine satană”!. (Iisus nu vrea să-l îndepărteze de El pe Petru, ci il aseaza la locul lui! Deciziile Ii apartineau, totusi, Invatatorului!
Dojana lui Petru reprezintă insa o ocazie pentru Iisus sa explice
învățătura Sa si sa ne spuna ca... exageram!
Noi, oamenii, cand toate ne ies dupa voie, ni se pare firesc; dar, cand ceva nu merge... ne plângem de milă si cautam vina oriunde, dar nu in noi! Toti avem impresia ca suntem buricul pamantului!
Vorbele Mantuitorului, adresate lui Petru, ne invita si pe noi sa nu ne mai tot punem in centru si, luand aminte la cele pe care le-a intampinat El, sa mergem inainte! Nimic din ce ni se intampla nu poate concura cu ceea ce I s-a intamplat lui Iisus!
Ispitirea lui Petru este si o avertizare!
Fara voia noastra ... diavolii nu pot face nimic! Doar noi putem decide daca gandul ispitirii va ajunge sa puna stapanire si pe sufletul nostru! Atentie, deci!
Domnul permite ispitirea pentru ca noi sa reusim sa ne cunoastem! Suntem mai buni cunoscatori si aspri judecatori ai celorlalti si rare ori suntem dispusi sa ne privim, sa ne intelegem!
De 2000 de ani se tot spune ca cele ale lumii nu au nimic a face cu cele ale lui Dumnezeu, dar omul ramane legat de nebunia lumii. Trebuie sa ducem un adevarat razboi pentru ca invidia, barfa, slava desarta, hotia, pacatul trupesc, dependentele, mancatul fara masura, rasul dracesc, si altele de felul acestora, sa nu ajunga sa puna stapanire pe noi!
Orice crestin care vrea Ii poate urma lui Hristos!
"Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Adica: „oricine doreste sa Mă urmeze, să înceteze să se mai gândească la sine”!
Insa, fara sa stim cine suntem noi, de ce suntem in stare, nu vom putea sa-L urmam pe Hristos!
„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”
Marcu 8, 22-26
Minunea aceasta, petrecuta in Bretsaida, are loc dupa ce Iisus tocmai le reprosase apostolilor ca nu au inteles semnificatia inmultirii painilor. Dupa cum si spune Mantuitorul, inimile apostolilor erau, fara indoiala, "invartosate" caci, desi asistasera de doua ori la inmultirea painilor, tot nu reusisera sa patrunda taina!
„Dar nu ați înțeles? Încă nu înțelegeți?”.
Minunea vine sa ne sugereze că, desi orbirea este un handicap greu de dus, există un alt fel de orbire, mai gravă decat aceasta fizica - nevederea spirituala!
Acest handicp duhovnicesc nu ne permite să vedem adevărul lui Dumnezeu, desi suntem convinsi ca-l stim!!
Acest tip de orbire ne face nauci, uitand de unde venim, nici nestiind încotro mergem, deși avem ochi care percep imaginile!
Vindecarea orbului din Betsaida are ceva specific - minunea devine desavarsita... din a doua incercare; un mesaj la care suntem invitati sa meditam!
Vederea este un dar si o taina - insa sa intelegi taina, sa o descoperi, este un altfel de dar, mult mai mare si greu de primit!
Vederea duhovniceasca, un simt special primit ca o rasplata a credintei, se dobandeste cu multa truda si nu poate fi capatat fara atingerii Duhului Sfant!
„Zis-a Domnul: Cine va sminti pe unul din aceștia mai mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare. Și, de te smintește mâna ta, taie-o, că mai bine îți este să intri ciung în viață decât, având amândouă mâinile, să te duci în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește piciorul tău, taie-l, că mai bine îți este ție să intri fără un picior în viață decât, având amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește ochiul tău, scoate-l, că mai bine îți este cu un singur ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea își pierde puterea, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții. Și, ridicându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeei, de cealaltă parte a Iordanului, și mulțimile s-au adunat iarăși la El și iarăși le învăța, după cum obișnuia.” MARCU 9: 42-50; 10: 1
Astazi ... despre sminteala! Imi place acest text, desi este unul foarte profund si nu pot pretinde eu ca il pot descifra! Adevarul Cuvantului permite insa, incet, incet, descoperirea tainei. Imi place pentru ca este oglinda a ceea ce facem noi, oamenii, in aceste vremuri!
Iisus imi spune ca e mai bine ... sa nu am ochi, picioare, mana... decat sa smintesc pe aproapele meu!? Si decât să smintim, „mai bine ne-ar fi dacă ne-am lega de gât o piatră de moară și am fi aruncati în mare!
Pentru a nu face confuzii, pentru a nu ne simti oripilati de duritatea cuvintele Mantuitorului si a nu crede cumva ca ele ne imping la automutilare, ma gandesc sa pun aici un mic "ghid" de interpretare a cuvintelor pericopei, gasite in diferite talcuiri, pe care le cred revematoare:
1. a taia = inseamna a decide radical, a fi ferm in hotarare, a hotara fara a se razgandi; 2. mana = are legatura cu ceea ce faci, ceea ce atingi, a face multe si nu neapara bine sau ce trebuie: 3. piciorul = poate simboliza cautarea, miscarea, locurile pe unde umbli, implicit speranta, putinta de a realiza; 4. ochiul = vederea, ne ajuta sa alegem unde si ce privim ca sa alegem incotro mergem, ce speram, pe ce punem mana, cum atingem si ce atingem, sa selectam si sa interpretam realitatea; 5. Gheena = este o vale, la sud de cetatea Ierusalim, unde se aduceau jertfe de copii unui zeu canaaneu, Moloh, în secolele VII- VI î.H. Mai târziu, valea a fost folosită pentru depozitarea gunoaielor.
Ce invatatura sta in spatele acestor simboluri?
In 1Cor, Cap 8, Ap Pavel, mediind disputa legata de mancatul carnii jertfite idolilor, spune:
Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte. Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur. Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, - precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El. Dar nu toţi au cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite idolilor, şi conştiinţa lor fiind slabă, se întinează. Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos.
De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.
Textul este minunat si vesnic actual! In limbaj obisnuit, Pavel spune ca dacă tu (crezi ca) știi... încă nu știi cum trebuie să stii! Adevărata intelepciune a cunoasterii este să-l ajuti pe celălalt să descopere adevărul! Dar asta nu înseamnă să ii pun adevărul (lumina) înaintea ochilor caci asa nu se va lumina si va putea chiar orbi! Pentru adevar e nevoie de pregatire! Nu numai prin raul facut pot să-l smintesc pe celalalt, dar si prin adevar, prin bine, daca acesta nu este spus (facut), aratat cand trebuie, cum trebuie! Cel mai bun exemplu ni-l ofera tot Dumnezeu, Mantuitorul fiind extrem de precaut cu Adevarul, expus cu grija si in pild, pentru a invita la gandire si la opinie proprie.
Pavel mănânca ce voia și când voia, totusi, spune ca, dacă un frate ar fi smintit de comportamentul sau, fiind nepregatit si poate tulburat de ideea de idol, el, Pavel, nu va mai mânca niciodată carne, pentru a nu-l sminti pe acest frate mai slab si nesigur!
Pentru că Adevărul adevărat este unul si el nu este adevărul pe care eu îl știu, ci este Adevărul cel mare care îl ajută pe celălalt să crească si nu sa-l distruga! Este, pe cat de greu pe atat de important, ca adevărul și iubirea sa fie unite! Altfel totul se naruie!
In aceasta ecuatie a smintelii mai este un factor care sa cheama FRICA! NIMENI NU IUBESTE DE FRICA si NIMENI NU POATE CUMPARA IUBIREA!
Daca iubirea si adevarul nu sunt una, putem sminti (distruge) si cu binele! Nu degeaba se spune ca drumul spre iad este pavat cu intentii bune!
Domnul nu ne îndeamnă la automutilare … ci ne spune ca a sminti este tot una cu uciderea… Pentru că bruscand, il impiedicam pe aproapele nostru sa gaseasca calea, sa descopere, sa aleaga liber, si asta arata ca nu ma comport cu atentie si dragoste frateasca, ceea ce ma face sa decad din calitatea de fiu al lui Dumnezeu!
Trebuie să fim deci foarte atenți ca adevărul (ori ceea ce presupunem noi ca este adevăr) să nu fie o poticnire de nici un fel pentru celălalt.
Doamne, si cata sminteala avem azi, nu cred sa mai fi fost! Cine vrea si cine nu vrea... sminteste pe aproapele sau! Chiar si cei mandatati cu har claditor! Dracul a intrat in internet, inainte sa fi intrat in... orice altceva! Toate "sfaturile" care circula liber... indiferent din partea cui vin... smintesc pe cineva. Adica ne smintim unii pe altii, ne smintim intre noi si pierdem calitatea de fii ai lui Dumnezeu! Si acum... fiecare e liber sa judece si sa decida daca continua sau... inceteaza sa faca cele care smintesc!