duminică, 31 martie 2019

DUMINICA A TREIA - A SFINTEI CRUCI

Astazi am ajuns la mijlocul Postului Mare, al acestei perioade de pocainta.
 

Cinstirea Crucii in aceasta zi se adauga celorlalte doua sarbatori ce-i sunt dedicate, intreind venerarea Ei:
  • ziua Inaltarii Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemoreaza descoperirea sa de catre Sfanta Elena, 
  • sarbatorirea Procesiunii Sfintei Crucii, din 1 august, care aminteste de victoria imparatului Heraclie asupra persilor si intoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, in anul 630.   
Azi suntem din nou chemati la pocainta!Este ziua in care Crucea lui Hristos si crucea personala, a fiecaruia dintre noi, ar trebui sa se unesca, sa se contopeasca,  cu lacrimi si iubire. 
Prin suferinta de pe Cruce, El a biruit moartea si a invins pacatul, dandu-ne noua sansa mantuirii! 

Adeseori suferintele vietii ne aduc, nauciti, in fata unui hau imens, care nu este altceva decat intunericul din noi, cel al necunostintei noastre si al fricii de moarte.

Dragostea de Dumnezeu ne da insa nadejde. 
Potrivit Parintele Sofronie de Sarov “numai energia unei disperari sfinte ne poate face sa trecem peste acest abis”... 

Crestinismul aseaza la loc de cinste suferinta, punand-o alaturi de credinta, speranta si iubire
Un crestin creste spiritual atunci cand sufera caci credinta este capabila sa transfigureze realitatea. Parintele Sofronie are o superba descriere a felului in care ne salveaza Crucea si rastignirea lui Hristos pe ea : 

“Travesarea acestui abis, a necunoscutului, poate fi asemanata si cu mersul pe o funie suspentata de la o margine la alta a lui. Marginile departate ale abisului sunt legate de mainile rastignite ale lui Hristos. (...) Bratele sale sunt intinse spre a aduna la El toate popoarele, spre a lega colturile cele mai indepartate ale lumii; atarnand pe cruce, trupul Sau alcatuieste o uimitoare punte intre cer si pamant” 

Suntem deci in punctul de cumpana, la mijlocul drumului, si iata, ni se propune inca o data, asa cum li s-a propus si iudeilor acum aproape 2000 de ani, lepadarea de sine si urmarea Domnului Iisus!

Pe drumul acesta al lepadarii de patimi, pentru care trebuie sa ne rugam cu lacrimi fierbinti, Hristos ne insoteste! “Deschinzandu-ne ochii spre dragostea pe care ne-a invatat-o (...) putem simti  lumea intreaga prin noi insine, prin propriile noastre suferinte si cautari si astfel reusim sa ne rugam pentru lume ca si pentru noi insine!” 

Parintele Sofronie considera ca a constientiza pacatul din noi este déjà “un act spiritual la care este imposibil de ajuns in afara harului, adica “fara apropierea de noi a Luminii Dumnezeiesti!”
Ce urmeaza ... este o chestiune de alegere intre:  
  • credinta - cu iubirea ce decurge din ea si lupta cu pacatul, 
 si 
  • restul, restul acela care implica alte forme de iubire, trecatoate si devastatoare si incremenirea in pacat!
Stim ca "cea dintai si cea mai mare porunca a lui Dumnezeu" este ca omul sa-si iubeasca  aproapele  dar nu oricum ci... ca pe sine insusi

Vorbim despre asta, punand accentul pe prima parte a poruncii, trecem prea usor peste problema iubirii de sine
Este foarte important sa invatam sa ne iubim, devenind buni, caci orice nemultumire legata de sinele nostru va fi proiectata asupra celor din jur. 
Privim bunaoara la parintii care, regasindu-si  propriile lor slabiciuni in copiii lor, sunt agresivi si intoleranti cu acestia... 

Lepadarea de pacat este primul pas spre iubire; ea face loc stimei de sine si implicit ajuta puterii noastre de a-i iubi pe cei din jur!

Sf Ioan Gura de aur spune:
"Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor”.

Mantuitorul pune niste conditii celor care vor sa-L urmeze: 
- asumarea propriei existente - luarea crucii 
dar si 
- lepadarea de sine

Cum impacam insa porunca iubirii - care implica iubirea pentru propria persoana ca masura a iubirii aproapelui - cu lepadarea de sine ceruta de Hristos?

Ar trebui spus ca iubirea de sine crestina nu are nimic a face cu hedonismul, dupa cum nici lepadarea de sine nu are nimic cu lipsa de personalitate! 
Pana la urma, in ambele situatii, este vorba de una si aceeasi problema: ispita egoismului.

Linia de reconciliere se afla deci la intersectia celor doua stari: 
- sa te iubesti pe tine, ca si creatie a lui Dumnezeu, devenind fiu bun al Acestuia, fara sa fii egoist, fara sa te crezi mai presus de ceilalti, fara sa-L ignori pe Creator, 
si  
- sa te debarasezi de egoism, urmandu-L pe Hristos, raportandu-te mereu, cu forta iubirii si credinciosiei tale , la El!

Egoismul este o piatra de poticnire care ne sta in cale si care impiedica depasirea contradictiei aparente intre iubirea de sine si lepadarea de sine! 

Lepadarea de sine nu inseamna anularea personalitatii, ci punerea personalitatii tale in slujba Domnului! 
Dumnezeu nu vrea sa-l urmeze niste Zomby teleghidati! 
Nu ne-ar fi lasat libertatea sa decidem ci ne-ar fi facut de la inceput ca pe niste roboti!
El ne vrea treji, bucurosi, puternici, iubitori, corecti si generosi, dispusi sa facem doar lucruri bune!
Ne cere sa ne manifestam cu atributele fiintei noastre create initial, cea care reprezinta chipul si asemanarea Sa!

Doar asa putem sa-L marturisim si sa-L urmam pe Hristos!

Zis‑a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să‑şi scape viaţa şi‑o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi‑o va mântui. Căci ce‑i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă‑şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
 (Marcu 8, 34‑38; 9, 1)

SEMNUL INGERULUI


File de jurnal

Motto:  

"J'ai envie de croire qu'à la minute où je suis venu au monde, mon premier geste a été d'embrasser la terre. Des humbles naissent pour lesquels le besoin d'aimer est plus fort que celui de se nourrir. Ils lui sacrifient tout."

Panaït Istrati
 

Se spune ca atunci cand un prunc se pregateste sa vina pe lume, cand vine sorocul, inima sa incepe sa bata mai repede.
Simte ca nu se mai poate opri din drum si in el creste nerabdarea de a schimba locul.
O clipa insa inainte de a iesi din cuibul cald si ud, in care s-a zamislit, intreg Miracolul Creatiei i se reveleaza.
Dumnezeu ii asterne inainte toata frumusetea lumii si ii arata Taina Sa!
Il plimba  in Cerurile cele Inalte, in locasurile  Tronurilor, al Domniilor, al Heruvimilor celor cu ochi multi si al Serafimilor, celor cu câte sase aripi .
Vede  chiar taramul Puterilor si al Stapaniilor, intra in eternitatea timpului Incepatoriilor, cunoaste pleiada de mii si mii de Ingeri si pe Arhanghelii Domnului.
I se dezvaluie  toate tainele Universului  si mintea lui, inca neajunsa in lumea asta, reuseste sa cuprinda déjà, in durata unei secunde terestre, tot timpul ce-a fost si cel ce va sa fie!
Dumnezeirea e in el.

Unit asa, pentru cateva clipe, cu intreaga putere a Universului, 
primeste in dar toata intelepciunea filozofilor, toata memoria ancetrala a intregii inteligente umane!
Poate privi intreaga experienta  omeneasca, cu toate greselile si izbanzile ei, poate vedea viitorul, stie TOT!
In cateva franturi de clipa omeneasca  ajunge sa cunoasca intreaga fumusete si sublima armonie a lumii, asa cum a creeat-o Dumnezeu!

Incantat de toate cele vazute si simtite, de toata acea puterea ce creste in el, intr-o zvacnire se repede afara, nerabdator sa-i spuna mamei sale  si tuturor oamenilor Taina lui Dumnezeu!

Numai ca exact in acea clipa Ingerul sau Pazitor ii pune degetul pe buze si-i spuse :
- Șiiit! 

Acolo unde zaboveste degetul ingerului ramane o adancitura!
Cat ai clipi copilului i se sterg din memorie toate cele aflate mai inainte, devenind perfect inocent, si... plamanii i se umplu cu aer!

Desprins brusc de Fumusetea si Slava lui Dumnezeu,  traind un sentiment dureros de ruptura inedit si inexplicabil, copilul incepe sa planga.
Prima sa respiratie in lume este  asadar plansul acela, un strigat de durere  pentru ceva pierdut.
Dar poate fi si indarjire spre a lupta cu lumea in care iese derutat, simtind ca ii lipseste ceva, fara sa-si mai poata aminti ce anume!

Toti purtam semnul ingerului!
El este acea mica adancitura de deasupra buzei, locul unde legenda spune ca ingerul isi  pune degetul pentru a ne opri sa dezvaluim
Taina lui Dumnezeu, incredintata noua  doar pentru o clipa, aceea care precede intrarea noastra in zbuciumul lumii!
Apasand - mai usor sau mai puternic - ingerul lasa acolo o gropita, mai mare sau mai mica, in functie de « elanul » nostru spre marturisire!

In mod inconstient intreaga noastra viata suntem in cautarea acelei comori ascunse in launtrul nostru. Sufletul nostru tanjeste dupa frumusetea cea nespusa a lui Dumnezeu si cauta in adancurile cele mai ascunse ale mintii taina pe care am aflat-o pret de o clipa si pe care am fost  nevoiti sa o uitam in momentul venirii pe lume.

Caci in noi se gasesc toate raspunsurile, in cotloanele mintii noastre sta intreaga memorie a Creatiei Divine, toata inteligenta lumii, si doar o stare de amnezie tranzitorie ne impiedica sa o retraim. 

In fiecare din noi e dumnezeirea  dar  nimeni nu poate afla Taina lui Dumnezeu pusa in om decat descoperindu-o singur!
Unii dintre noi reusesc sa-si afle calitati, puteri, daruri absolut miraculoase, cunostinte si aptitudini nebanuite.
Altii neaga totul refuzand orice urma de miraculos in viata lor.
Gratie  celor care au reusit sa isi activeze cate ceva din multul perfectiunii ce sta in noi, omenirea a facut pasi inainte.
Dar toate astea ne sunt ingaduite pana la un punct!

Fara indoiala este posibil sa regasesti in tine  extazul acelei clipe de adevar sublim si perfectiune pe care ingerul l-a curmat, sa traiesti bucuria revelatie, dar pentru asta e nevoie sa schimbi ceva esential in tine, caci Taina Lui Dumnezeu nu se dezvaluie decat celor care cred si iubesc cu desavarsire !




sâmbătă, 30 martie 2019

POVESTEA UNEI CONVERTIRI

Am sa pun azi aici o poveste adevarata.
Am aflat-o si eu pe cand eram in pelerinaj in Tara Sfanta.

Un director din vremea lui Ceausescu, a plecat, impreuna cu alti doi "tovarasi", in delegatie la Tel Aviv, in Israel.

Pe vremea aceea deplasarile in strainatate ale romanilor erau extrem de scurte si nu se faceau decat in situatiile in care era absolut necesar!

Se vede treaba insa ca in acest caz era musai ca omul, despre care povestesc, sa ajunga acolo si... a ajuns.

Patronii firmei care ii invitase, dupa ce contractul a fost definitivat si actele au fost semnate, le-a pus la dispozitie romanilor o masina si un ghid si i-a trimis la Ierusalim, sa viziteze si ei Locurile Sfinte.

Trebuie sa mai spun si ca omul nostru, ateu convins, care aflase ce viata de noapte tumultoasa are capitala Israelului, a fost realmente dezamagit. El, care abia astepta sa guste din acest soi de distractii, inexistente in Romania de atunci, urma sa infrunte multimile ca sa vada icoane si candele!
Cine a ajuns acolo stie ca, indiferent de moment, acolo este puhoi de lume!

De fapt patronii israeliti nu facusera aiurea acel program! Locul Sfant al Crucificarii lui Iisus este cel mai cautat punct turistic, asaltat de vizitatori - fie ei credinciosi sau nu,
turisti sau curiosi.

Ca sa nu o mai lungesc, omul acela a trait acolo, in toata imbulzeala aceea de ne descris si contrar vointei sale, marea revelatie!

Prea multe nu a povestit el la intoarcere dar cert este ca nu mai era la intoarcere cel care plecase! 

A plecat un pacatos - botezat el dar pacatos - si s-a intors un mistic!

Persoana care mi-a povestit acestea zicea ca si fata lui era altal, avand pe chip un "ce", ceva, altceva!
Desi erau vremuri cand directorii erau chiar admonestati, daca nu chiar schimbati din functie, daca isi afisau cumva credinta, el a afisat o astfel de atitudinea incat nimeni nu a indraznit sa abordeze subiectul!

Pe ici, pe colo, se mai spunea ca ar fi luat-o razna, dar nimeni nu putea ignora schimbarea ce se petrecuse cu el si care nu avea nimic de-a face cu nebunia!

Eu cred in declicul mistic.

Educatia crestina, traditia sunt de folos si necesare insa trebuie sa vina in viata fiecarui crestin un moment al convertirii reale. Aceasta are loc fie prin revelatia divina, adica prin voia Domnului,  de care au parte cei alesi, fie prin suferinta!

Acestea sunt cele doua cai prin care poti iubi pe Dumnezeu "din tot sufletul tau si din toata fiinta ta si din tot cugetul tau"!

Suferinta 
ne cotropeste in multe feluri !
Sa intelegi, pur si simplu, dincolo de cele ale tale, suferinta lui Iisus si sa fii constient de statutul tau de pacatos este, cred, deja un bun inceput spre dragostea cea adevarata!

Faptul ca esti botezat nu face din tine neaparat un crestin practicant! Si nici chiar obiceiul de a veni la biserica duminica de duminica nu inseamna traire crestina daca nu se petrece la nivelul mentalului si al afectului acea schimbare esentiala care sa te departeze de pamant si sa te uneasca cu Cerul.

La Dumnezeu nu-ti poti pune pile cu doua lumanari si o prescura! E nevoie de fapte, de smerenie, de dragoste, de uitare de sine...
E cel mai greu "aranjament" al vietii  dar si cel mai frumos!

„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe Levi al lui Alfeu șezând la vamă și i-a zis: Urmează-Mi! Iar el, ridicându-se, I-a urmat. Și, când ședea El în ca­sa lui Levi, mulți vameși și păcătoși ședeau la ma­să cu Iisus și cu ucenicii Lui; pentru că erau mulți care Îl urmau. Iar cărturarii și fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameșii și cu păcătoșii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mă­nân­că și bea Învățătorul vostru cu vameșii și cu pă­cătoșii? Dar auzind, Iisus le-a zis: 
"Nu cei să­nă­toși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.”

vineri, 29 martie 2019

DESPRE DARURILE PRIMITE SI ROSTUL LOR TAINIC


In ziua de azi imi propun sa reflectez la darul pe care Domnul mi l-a dat. 
Nu stiu care este acela dar este evident ca trebuie sa-mi fi dat unul - de vreme ce fiecare isi primeste talantii conform Planului lui Dumnezeu!

Caci eu banuiesc ca fiecare vine pe pamant cu o misiune. Trebuie sa implinim ceva, sa facem ceva anume, nu risipiri din acestea pentru vietuirea zilnica.

Datoria mea este sa caut darul  in mine si sa inteleg  si scopul pentru care l-am primit. Dar e posibil ca nici sa nu fie nevoie de o cautare prea mare, ci doar de respectarea poruncilor.

Cersetorul alcoolic din coltul strazii asteapta poate  ani in sir, in frig si degringolada, ca sa vin eu intr-o zi si sa-mi tulbur inima pentru el cu mila si intelegere, tot asa cum m-am cutremurat de atatea ori de dezgust! 

Unii traiesc 80 de ani ca sa ajunga sa simta doar o clipa de regret!
Altii canta pe scenele lumii dar poate ca rostul darului sa nu e pentru toti ci numai pentru un om din milioanele de ascultatori care poate si trebuie sa auda in cantul lor vocea lui Hristos!

Timpul e doar pentru noi, eternitatea este a lui Dumnezeu!
Nu trebuie sa masuram cu masurile noastre nimic din randuielile Domnului!

Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos".
Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor."
Iar aceea că S-a suit - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, 

Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
Efeseni IV, 7-13

joi, 28 martie 2019

Intru Domnul umblaţi ca fii ai luminii!

De cand stiu eu cate ceva despre credinta, ma tot intreb: 
De ce pe fetele noastre, ale crestinilor ortodocsi romani, nu se vede, frate, lumina lui Hristos?
Cu exceptia catorva clerici ori monahi... suntem niste fete triste, nemultumite. 
Om fi noi posaci din fire, ori ne osandim, indoindu-ne in parte ca am putea fi mantuiti. Poate avem vocatia nefericirii?!
Toti ne vaitam, ni se pare ca nu ne este destul de bine...
Oare nefericirea asta viscerala nu ne vine cumva din vesnica admiratie a caprei vecinului? Problema nici nu ar fi asa de grava daca am tine cont ca sunt si vecini ale caror capre sunt vai de capul lor dar noi... nu si nu! Capra "cea mai cea" ne este in vizor!

Cand  crezi cu adevarat, cand iubesti din tot sufletul... in mod natural speri si  nimic nu ar trebui sa te intristeze. 
"Domnul a dat, Domnul a luat, Fie numele Domnului binecuvantat!", asa zicea Blandul Iov! Nu e bine azi, nu e cum ai dori sa fie? Nu-i nimic. Slava Domnului daca mai ai zile ca sa ajungi si ziua cand sa fie totul bine!

Cine crede cu adevarat in Hristos si in puterea Sa mantuitore, nu poate sa fie suparat, ursuz ori adumbrit! 
Toate ale vietii au un rost. 
Dumnezeu ne da mesaje, ne pune la incercare, ne atentioneaza, ne mangaie cand  speranta noastra nu coincide cu voia Sa...
Rostul asta insa nu-l putem intelege decat cand lucrurile s-au asezat - nicidecum cand ele sunt in plina derulare.

Asadar sa ne trecem ziua de azi cu lumina lui Hristos pe fata!
Doamne, ajuta -ne asa sa fie! Amin

Efeseni 5, 8-19

Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină; întru Domnul umblaţi ca fii ai luminii!
Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr.
Încercând ce este bineplăcut Domnului.
Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă.
Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi.
Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină,
Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos.
Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,
Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.
Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului.
Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.
Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti,lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre,
oferita de biblia-ortodoxa.ro

miercuri, 27 martie 2019

POVESTEA IUBIRII ETERNE


Cu totii am auzit, si nu o data,  ca „Dumnezeu este iubire” parafraza la cuvintele Sf Apostol Ioan, supranumit si "Apostolul iubirii"! (I Ioan 4, 16)

Considerand iubirea un sentiment, nu putem vorbi de el decat raportandu-l la o persoana. 
Daca atribuim lui Dumnezeu facultatea iubirii, inseamna ca El - care este impersonal si, pe cale de consecinta, in imposibilitatea de a  putea iubi -  este, in acelas timp, si persoanal,  fiind chiar iubirea insasi!

Ce persoana ar putea insa sa iubeasca fiind singura? Nici chiar Dumnezeu nu ar putea iubi in singuratate demiurgica!

Desi spunem ca Dumnezeu este Unul,  El, in fapt, nu este singur.  

Din experienta proprie stim ca iubirea presupune o comuniune de Persoane si nicidecum singuratate.  
Logica iubirii merge insa mai departe si, disecand simtirea  acestui sentiment,  constata ca iubirea intre doua persoane este si ea una limitata
Daca ne-am referi la Dumnezeu, intelegand doar două Persoane divine, atunci iubirea Lor ar fi una limitată, sfarsind intr-un soi de egoism in doi. 
Cel mai adesea, asa iubim : eu te iubesc pe tine, iar tu mă iubeşti pe mine, si uneori nici macar in valori egale.
Asta este insa o iubire condiţionată de... iubire, deci de un interes. 

În ipostasurile dumnezeirii, lucrurile nu stau aşa. Dumnezeu este intreit, fiind Trei Persoane divine: Tatăl, Fiul, care S-a născut din El „mai înainte de veci”, şi Duhul Sfânt care purcede deasemenea din El
Logica Treimii!
Fiul nu este Tatăl pentru ca nu este decat un singur Tată, dar El este ceea ce este Tatal; Sfântul Duh, pentru că purcede din Dumnezeu, nu este Fiul, pentru ca nu este decat un Fiu unic, dar El este ceea ce este Fiul”. (Sf. Grigorie de Nazianz)
Aceştia Trei sunt Una.
Nu sunt trei dumnezei, ci doar Un Singur Dumnezeu întreit în Persoane. Fiecare dintre aceste Trei Persoane este Dumnezeu adevarat, intre ele existand o dragoste desavarsita.
Iubirea aceasta nu se epuizeaza niciodata, caci ea le uneste in chip creator, perpetuu. 

Dumnezeu a creat lumea din iubire: a făcut „cerul şi pământul” (Facerea 1, 1), adica pe cele nevazute şi pe cele vazute, cele materiale. 
Cuvântul lui Dumnezeu este creator. Cand El a zis: „Să fie lumină!”, atunci s-a facut lumina! 
Toate au fost facute de Dumnezeu doar prin cuvant si le-a adus din nefiinţă, la fiinţă! 
Nimic nu s-a facut din ceva preexistent si nici din Sinele divin, Dumnezeu deci pe toate le-a făcut  din nimic. 
Aceasta este puterea creaţiei Sale, aceasta este puterea iubirii divine!

Pe om l-a facut Dumnezeu dupa ce s-a sfatuit in sanul Sfintei Treimi: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). 
Si a luat „Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). 

Omul este sumumul intregii creatii. Fiind trup şi suflet, omul are in el si pe cele vazute, materiale, si  pe cele nevăzute, spirituale. Din toata creatia, din tot universul, doar omul este chemat sa fie in comuniune de iubire si dialog cu Persoanele divine, adica cu Dumnezeu.

După fiecare dintre cele sase zile ale creatiei, ni se spune in Cartea Facerii, ca „a văzut Dumnezeu că este bine”

Insa dupa ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a constatat ca „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Facerea 2, 18). 
Pentru Adam (barbat) nu putea fi de „ajutor” nici animal, nici pasare (cf. Facerea 2, 20). Atunci Dumnezeu a creat un al doilea om,  care „se va numi femeie”- Eva! (Facerea 2, 23). 

Eva a fost creata din coasta lui Adam, adica din locul apropiat inimii lui, caci trebuia sa-l ajute pe Adam sa invete sa iubeasca si sa ajunga sa sporeasca iubirea pana la desavarsire in relatia cu Dumnezeu!
 
De cand e lumea lume, iubirea se invata dupa acest model. Pana ca omul sa ajunga sa-L iubeasca pe Dumnezeu, el invata mai intai sa-si iubeasca parintii, prietenii, rudele, apoi ajunge sa-si gaseasca perechea, cunoscând iubirea ce se naste intre barbat si  femeie, intregind-o treimic cu iubirea pentru copii. 
Abia traind iubirea asta omeneasca, ne putem inalta la iubirea dumnezeiasca.  

Sf. Ioan, Apostolul Iubirii, spune: „Dacă zice cineva: "iubesc pe Dumnezeu", iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (Ioan 4, 20).

Adam si Eva, fiind creati după chipul lui Dumnezeu, au primit ca zestre divina libertatea.  

Nu exista iubire fara libertate, ele se conditioneaza si se intrepatrund 

Dar primii oameni, protopărinţii noştri, in virtutea acestei libertati, au ales sa iasa  din comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi au urmat sfatul diavolului. 
Acesta a luat chip de şarpe şi i-a indemnat sa guste din pomul din care Dumnezeu le spusese sa nu mănânce, din pomul cunoştinţei binelui şi răului, amagindu-i ca aşa vor ajunge ca si Dumnezeu. 

Adam şi Eva nu erau prizonieri în Rai si nici condamnati sa-L iubească pe Dumnezeu. Ei aveau libertatea de a ramane in comuniune cu Dumnezeu sau nu, tocmai in virtutea acestei porunci – dealtfel singura interdicţie, singura conditie a pacii iubirii, pusa ca si gaj al libertatii lor de a opta. 
Si ei... au ales si alegerea lor a rupt legamantul de iubire cu Dumnezeu. 
Cine a cunoscut durerea parasirii poate intelege in parte tristetea lui Dumnezeu!  Spun "in parte" caci Cel tradat era tocmai Cel  de la care oamenii primisera TOT!

Asa au ajuns sa guste moartea, ura, violenta, egoismul si alte nenorociri,  mostenire grea  pentru umanitate.
 

Desi omul a ales sa renunte la iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu, in dragostea Lui infinita, a continuat sa-l iubeasca pe om, in pofida tradarii sale, si nu oricum, ci in chip absolut, caci El „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17). 

Si astfel Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, fiind in acelas timp Dumnezeu. S-a întrupat din Fecioara Maria, acum două mii de ani, Aceasta acceptand misiunea divina cu iubire, misiune  primita  prin  Arhanghelul Gavriil  - „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). 

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a purces a-i invata pe oameni iubirea desavarsita, cea care ii priveste si pe dusmani, si pe cei rai, si pe cei nedrepti, iubirea care nu este conditionata de nimic! 
El, Fiul Domnului, desi fara de pacat, a luat asupra-si toate pacatele oamenilor, omorandu-le cu iubirea Sa jertfelnica. Si-a dat duhul pe Cruce, apoi a coborat cu sufletul pana in locurile cele mai de jos ale iadului, acolo unde toti oamenii mergeau, de vreme ce Raiul pe atunci le era inaccesibil. 

Dar, spre gloria lui Dumnezeu si mantuirea noastra, a înviat a treia zi! 
Pana atunci se spunea că „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), dar de la Hristos Cel Înviat noi stim ca iubirea e mai tare decât moartea. O invinge!
 

Credinta noastra spune ca omul poate invata pas cu pas cum sa se indumnezeiasca si sa se reuneasca in chip absolut cu Dumnezeu, ajungand sa cunoasca iubirea desavarsita.  
Oricat de imposibil ar parea , intre om şi Dumnezeu nu mai este o prapastie, căci  Iisus Hristos rastignit sta punte peste genune, unind dumnezeirea cu omul.  

Dragostea unica a lui Dumnezeu ne va si judeca pe toţi la sfârşitul lumii caci vom fi batuti tocmai cu biciul iubirii! 

Totul este pana la urma o chestiune de alegere liber consimtita intre iubirea desavarsita, dumnezeiasca, si neiubirea sau iubirea sorogat, care inseamna moarte. 

Acolo unde există iubire,  moarte nu poate fi, caci "dragostea nu piere niciodata"!

Sper ca, odata ajunsi pana aici, ati simtit frumusetea desavarsita a Treimii si ati inteles de ce credinta ortodoxa este povestea iubirii eterne! 

Textul este un rezumat al spuselor  PR. CONSTANTIN STURZU

Sa ne fie de folos tuturor!  Amin