miercuri, 30 martie 2022

DIN PILDELE LUI SOLOMON

 CAP 1

7. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine.
8. Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale.
9. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău Şi ca o salbă împrejurul gâtului tău.
10. Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi,
11. Dacă-ţi spun: "Vino cu noi, să ne punem la pândă, ca să vărsăm sânge, să întindem curse fără cuvânt celui neprihănit,
12. Să-i înghiţim de vii ca locuinţa morţilor, şi întregi, ca pe cei ce se coboară în mormânt.
13. Să punem stăpânire pe tot felul de lucruri scumpe, să ne umplem de pradă casele noastre,
14. Fii părtaş la obştea noastră, o singură pungă fi-va pentru toţi!"
15. Fiul meu, nu te întovărăşi cu ei pe cale; abate piciorul tău din cărarea lor,
16. Căci picioarele lor aleargă numai la rău, iar ei zoresc să verse sânge.
17. Zadarnic se întind curse în văzul păsărilor!
18. Căci ei întind curse tocmai împotriva sângelui lor, şi sufletului lor îşi întind ei laţuri.
19. Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le aduce pierderea vieţii.
20. Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său.
21. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul:
22. "Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?
23. Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele.
24. Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna şi n-a fost cine să ia seama!
25. Ci aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit.
26. De aceea şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi,
27. Când va veni peste voi necazul ca furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde.
28. Atunci mă vor chema, dar eu nu voi răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla,
29. Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o,
30. Fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o.
31. Mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor,
32. Căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte;
33. Iar cel ce mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme".

duminică, 27 martie 2022

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci)


Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.


Marcu 8, 34-38; 9, 1


Cinstirea Crucii, in a treia Duminica din Postul cel Mare, vine sa completeze sarbatorile inchinate Crucii!  

  • 14 septembrie - Inaltarea Sfintei Cruci ,  cand se comemoreaza descoperirea ei de catre Sfanta Elena.
  •  1 august, cand  cinstim Crucea amintindu-ne de victoria imparatului Heraclie asupra persilor si intoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, in anul 630. 

Pomenirea Sfintei Cruci in aceasta Duminica de Mare Post , este un nou prilej de pocainta. 
In Duminica de azi, Crucea Lui Hristos si crucea noastra se unesc cu lacrimi si iubire. 

Prin suferinta de pe Cruce, El a biruit moartea si a invins pacatul, dandu-ne noua sansa mantuirii! 

A treia Duminica este cea din mijlocul drumului nevointei noastre duhovnicesti, inaite de Sarbatoarea Invierii Domnului! Acum ni se propune, asa cum li s-a propus si iudeilor acum aproape 2000 de ani, lepadarea de sine si urmarea Domnului Iisus!
Totul e o chestiune de... alegere! De credinta, iubire si de... alegere!

In aceste zile de doliu mondial nu stiu cum sa ne gasim altfel puterea!



joi, 24 martie 2022

Imparatia de o mie de ani.


Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): 
Parusia Domnului Hristos si "sfarsitul" lumii
Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai.

Originea acestei credinte este foarte veche. 
Se stie ca credinciosii iudei de odinioara, dupa exilul babilonian, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament, sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si Judecata de apoi.

Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. 


Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de "o mie de ani" de fericire pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. 
De la iudei, au imprumutat-o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri.

Fericitul Augustin a propus, cel dintai, un sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.

Erezia hiliasta sau milenarista, disparuta pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. 
Milenarismul literal a fost predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti.

Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti ale Noului Testament. 

Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: 
- una a dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si 
- alta a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in chinurile infricosate ale iadului.

Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul: 
1. "Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. 
Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6. Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani. 7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, "unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte, in vecii vecilor".

Adeptii milenarismului ignora faptul ca, 
pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestine de la intemeierea ei pana la Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de "o mie de ani";

2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de "o mie de ani" ;

3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute, dupa trecerea acestei "mii de ani".

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic, fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la intrupare la Parusia lui Hristos.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape principale. 
La intruparea Fiului lui Dumnezeu si 
la intemeierea Bisericii crestine, satan si ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor. 

Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10), puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : "Alligatio diaboli est non permitti exercere totam tentationem quam potest".

Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre oameni.

Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. 

Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca durata acestei epoci va fi de "o mie de ani" cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4). 

Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune : "Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa temporis plenitudo".

Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul Hristos. 
Incercarile diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. 
Inlantuirea diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. 

Adevarata interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei "o mie de ani" o epoca nelimitata si foarte lunga ; - in "imparatia" lui Hristos si a alesilor Lui de pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; - in "legarea diavolului", o limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; - in "invierea cea dintai", renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; - in "moartea cea de a doua", condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; - in "dezlegarea lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani", ultimele incercari ale diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; - in "Gog si Magog", imaginea fortelor raului ; - in "cetatea cea iubita", Biserica crestina sau Trupul tainic al lui Hristos ; - in "tabara sfintilor", totalitatea credinciosilor devotati Evangheliei lui Hristos; - in expresia "preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos",, nobletea spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui Dumnezeu, iar - in "imparatia de o mie de ani", toata epoca de la intrupare la Parusia Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine "fiarei", adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia, Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de "prima inviere", despre care insusi Mantuitorul spune : "Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care voieste ii inviaza... Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul Omului este" (Ioan V, 21, 24-27), sau : 
"Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine, are viata vesnica... Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan VI, 47, 54).

Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele. Asupra acestora, "moartea cea de a doua" si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica a Bisericii. 

Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura 1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste expresii echivaleaza cu "catava vreme" din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si practic cu totul neizbutita.

In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura "o mie de ani", adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca, crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surprind zi de zi stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru vesnicie in chinurile iadului.

Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit in lume ca sa intemeieze in ea "imparatia lui Dumnezeu" sau "imparatia cerurilor" (Matei III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin "nasterea cea de a doua", adica prin harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu "prima inviere" din morti {Ioan III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca "Imparatia lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura", ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci "pace, dreptate si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale 
care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt, urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de "o mie de ani" a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor 

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se impotrivesc voii diavolului ;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra credinciosilor ;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale ;

f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va avea nici o putere ;

g. La sfarsitul celor "o mie de ani", adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care este moartea cea de a doua .

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 - XXI, 5-11.


Parintele N. I. Nicolaescu

miercuri, 23 martie 2022

A Doua Venire a Domnului


 

A Doua Venire  a Domnului
Imparatia de o mie de ani

Traim niste vremuri nebune. 
O multime de preoti, calugari, astrologi... se intreg, care mai de care, sa ne spuna vise, vedenii, sa ne faca proorociri...

Pentru ca am prietene pe care le simt victime ale acestor...  practici, deloc ingaduite de credinta noastra, am cautat si eu ceva mai... precis! Si iata ce am gasit:

Eshatologia crestina,  adica invatatura despre realitatile ultime ale mantuirii, cuprinde:
 
-  invatatura despre ultimele momente din istoria mantuirii ;
-  moartea fizica a omului si judecata particulara ; 
venirea a doua a Domnului Hristos si semnele ei premergatoare;    -  invierea mortilor si judecata obsteasca ;
-  eliberarea firii din robia stricaciunii si innoirea ei; 
-  trecerea pentru vesnicie a celor buni in fericirea raiului si a celor rai in chinurile iadului.

In cadrul acestei invataturi, morala crestina apreciaza faptele omenesti atat in raport cu folosul lor pentru viata pamanteasca (Matei V, 5, 25-26), cat mai ales in functie de folosul lor pentru viata viitoare (Matei X, 42, XXV, 31-46). 

Biserica ne invata ca 
- viata pamanteasca a credinciosilor este un preludiu si o premisa a celei ceresti,  
- orice gand, vorba si fapta isi vor primi dreapta rasplata in viata viitoare;  
- moartea fizica a omului este doar o despartire vremelnica a sufletului de trup s
toti credinciosi vor intra intr-o stare noua, neschimbatoare si fara de sfarsit, prin invierea mortilor si prefacerea viilor, la a doua venire a lui Hristos, 

In preocuparile eshatologice ale crestinului, intra astfel mai intai grija pentru sfarsitul apropiat al vietii sale pamantesti - 
decesul
fizic, fiind pedeapsa si urmare a pacatului stramosesc (Rom. V, 12) si poarta de intrare in viata cea vesnica (Ioan XII, 24 ; I Cor. XV, 36). 

Biserica povatuieste pe credinciosi ca, mai inainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului si de judecata de apoi, trebuie sa se ingrijeasca de cel mai apropiat moment eshatologic - cel individual - care este totodata si cel mai important moment de rascruce din viata fiecaruia - despartirea sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). 
Ea indeamna pe credinciosi sa se pregateasca din vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza indata dupa moarte.

In cartile Vechiului Testament, se gasesc putine invataturi despre starea sufletelor dupa moarte. Evreii de odinioara credeau ca Dumnezeu rasplateste binele si raul chiar aici pe pamant si isi inchipuiau ca, in timp ce trupurile celor repauzati se contopesc cu pamantul din care au fost alcatuite, sufletele se coboara pentru totdeauna in "seol", loc de singuratate, tristete si resemnare.

Eshatologia Noului Testament este, in schimb, mai clara si plina de nadejde. 
Sfantul Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune : "Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe cea care va sa fie", iar in II Corinteni V, 1-10,  "Stim ca, de se va strica aceasta locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri... Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine ori rau". 
De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa Epistola soborniceasca, scrie : "Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea".

Sfanta Scriptura se ocupa de problemele referitoare la mantuirea omului si lasa pe plan cu totul secundar interesul fata de evenimentele cosmice si fata de starea viitoare a universului.  Sfanta Scriptura nu ignora însă faptul ca intre om si natura inconjuratoare exista, "de la inceput, o legatura de solidaritate fizica si morala.

Dupa cum se stie, 
- Biserica a osandit, in epoca veche, pe gnostici si pe manihei, care sustineau ca lumea este rea si ca va fi nimicita complet de Dumnezeu. 
- Biserica a osandit, cu aceeasi asprime, in evul mediu, pe cei ce sustineau ca s-ar fi apropiat sfarsitul lumii si ca credinciosii ar trebui sa-si paraseasca munca, spre a se pregati, prin rugaciune si priveghere, pentru venirea a doua a Domnului si judecata universala.

Cauzele care au prilejuit nasterea ratacirilor eshatologice din primele veacuri ale crestinismului: 
- lipsa de cultura a credinciosilor, 
- violenta persecutiilor din partea statului roman, - - neputinta maselor de credinciosi de a se     
  elibera de jugul exploatarii sclavagiste si de a    
  scapa de mizerie,  
- dorinta celor deznadajduiti de a afla dreptatea 
  si linistea macar dupa moarte, in imparatia cereasca a lui Iisus Hristos.

Astfel de rataciri, astazi, pot totusi sa mai tulbure pe alocuri linistea sufleteasca a unor credinciosi si, contrar scopului unor preoti care spera sa-i atraga pe crestini , ii pot abata de la indatoririle lor bisericesti; 
Combaterea gresitelor interpretari ale eshatologiei biblice constituie o indatorire pastorala permanenta pentru slujitorii sfintelor noastre altare. 
In vederea implinirii acestei indatoriri, sunt necesare urmatoarele precizari teologice in legatura cu Sfanta Scriptura:

Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre "sfarsitul lumii" (Ps. CII, 26-27; Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). 
Dar nu intelege prin acest "sfarsit", in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant
Dimpotriva, prin "sfarsitul lumii", eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.

Mantuitorul vorbeste despre "innoirea lumii" in Matei XIX, 28, 
Sfantul Apostol Petru scrie: "Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea" (II Petru III, 13). 
Tot astfel, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, referindu-se, intr-una din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce va sa fie, spune : "Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut... Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. XXI, 1-5).

Credinta crestina, ca lumea va fi innoita de Dumnezeu,  sta in stransa legatura, in Sfanta Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.). 

Sfanta Scriptura nu ne spune insa cand anume va veni a doua oara Domnul Hristos nici cand se va produce "innoirea" lumii si nu ne furnizeaza nici un fel de informatii care sa ne ingaduie a le calcula cu anticipatie sorocul sau data

Data Parusiei Domnului - de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru judecata din urma - o cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea ei si sa-i mai puna vreo intrebare in legatura cu aceasta problema : 
"Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire" (Fapte I, 7).

Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; Marcu XIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; 

Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie : 
"Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care are in pantece" (I Tes, V, 1-3). 
La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: "Iar ziua Domnului va veni ca un fur" (II Petru III, 10).

Ceea ce Mantuitorul a voit sa ne descopere cu anticipatie, au fost doar unele indicatii generale cu privire la cateva din semnele premergatoare parusiei Sale: 
unele sunt anterioare, 
altele sunt concomitente. 

SEMNE anterioare : 

- predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei  
  XXIV, 14); 
- aparitia unor prooroci, taumaturgi si hristosi 
   mincinosi intre crestini (Matei XXIV, 24); 
- inmultirea faradelegii si 
- racirea iubirii fratesti intre credinciosi (Matei XXIV, 10, 12). 

SEMNE concomitente sunt : 
- intunecarea soarelui, 
- caderea astrilor, 
- perturbari grave in legile naturii (Matei1 XXIV, 7, 29),
- aratarea pe cer a "semnului Fiului Omului" (Matei XXIV, 30), adica a Sfintei Cruci.

Sfintii Apostoli - completand, dupa revelatia data lor, aceasta eshatologie "- ne mai descopera cateva alte semne premergatoare Parusiei Domnului, dar si acestea au tot un caracter general
Convertirea la crestinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) 
- lepadarea multora de crestinism (II Tes. II, 3) 
- activitatea desfasurata in cadrul Bisericii de          un personaj religios sinistru - numit "omul           pacatului", "fiul pierzarii", "cel fara de lege",    "potrivnicul" - care va savarsi minuni false, se     va instala la carma Bisericii si se va da pe             sine insusi drept Dumnezeu suprem, cerand   credinciosilor adorare(II Tes. II, 3-10; Matei XXIV, 15).

De fapt, atat Mantuitorul (Matei XXIV), cat si Sfantul Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se refera doar la viata interna a Bisericii si la activitatea religioasa desfasurata intre crestini de unii invatatori mincinosi sau eretici, ori de unii clerici nedemni de chemarea lor. 

Din felul cum sunt anuntate in textele biblice, rezulta ca toate aceste semne se vor intampla inainte de Parusia Domnului Hristos si de innoirea lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur si indiscutabil.

In toate pericopele biblice cu semnificatie eshatologica, este cu neputinta sa se scoata o invatatura precisa asupra datei venirii a doua a Domnului Hristos si asupra epocii innoirii finale a lumii.

Intr-adevar, Domnul nostru Iisus Hristos, in marea sa cuvantare profetica si eshatologica aflata in Evangheliile sinoptice (Matei XXIV si XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20-37 si XXI, 5-26), descrie, in sens literal, numai daramarea Templului, pustiirea Ierusalimului si desfiintarea inevitabila a Statului iudaic de pe vremea Sa; de catre armatele romane 
Despre evenimentele, cu mult mai indepartate cronologic, care vor preceda Parusia Sa si "sfarsitul" lumii, vorbeste in figuri profetice si simbolice menite sa sublinieze doar grandoarea lor.

Mantuitorul, in raspunsul la intrebarea Apostolilor cu privire la data daramarii Templului, la data Parusiei Sale si la data "sfarsitului" lumii si a inaugurarii vietii viitoare (Matei XXIV 3; Marcu XIII, 3-4; Luca XVII, 20 si XXI, 7) 
nu anunta nici macar sorocul catastrofei religioase si nationale a poporului iudeu, desi se serveste de evenimentele din Iudeea dintre anii 68-70 ca de un tip (model, preinchipuire) pentru descrierea evenimentelor generale care vor preceda Parusia Sa. 

De-a lungul intregii Sale cuvantari profetice si eshatologice din Evangheliile sinoptice, intentia Mantuitorului este, in mod vadit, aceea de a da Apostolilor cateva sfaturi morale si religioase: "Vedeti, sa nu va amageasca cineva... Luati aminte, sa nu va spaimantati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu va veni sfarsitul... Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri... Drept aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi va veni Fiul Omului" (Matei XXIV, 4, 6, 36, 44), sau : "Privegheati deci, ca nu stiti ziua, nici ceasul in care Fiul Omului va veni" (Matei XXV, 13), si iarasi: "Luati asadar aminte de voi insiva, ca sa nu se ingreuneze inimile voastre de mancare si de bautura peste masura si de grijile lumii si fara veste sa vina asupra voastra ziua aceea. Privegheati, dar, in toata vremea rugandu-va, ca sa va invredniciti sa scapati de toate ce vor sa fie si sa stati inaintea Fiului Omului" (Luca XXI, 34-36).

La fel procedeaza, in activitatea lor misionara si pastorala, si Sfintii Apostoli. Astfel, dupa ce aminteste credinciosilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului, Sfantul Apostol Pavel scrie : "Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei ; nu suntem ai noptii, nici ai intunericului. Deci dar sa nu dormim, ca si ceilalti, ci sa priveghem si sa fim treji, imbracandu-ne cu platosa credintei si a dragostei si cu coiful nadejdii de mantuire" (I Tes. V, 5-8), sau : 
"Si va rugam, fratilor, cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si la adunarea noastra cu El, sa nu va clintiti degraba cu mintea, nici sa va spaimantati... Si sa nu va amageasca nimeni in nici un chip" , (II Tes. II, 1-3); 
"Deci, dar, fratilor, stati bine si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie din cuvantul, fie din epistola noastra" (II Tes. II, 15). 
La randul sau, Sfantul ...Apostol Petru scrie : 
"Pentru aceea, iubitilor, asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de Domnul (Hristos) fara vina, fara prihana, in pace. Si indelunga rabdare a "Domnului nostru drept mantuire socotiti-o... Si stiind aceasta de mai inainte, paziti-va, ca nu cumva, lasandu-va dusi de ratacirea celor nelegiuiti, sa cadeti din intarirea voastra" (II Petru III, 14-17).

Confirmarea adevarului ca textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei Parusiei Domnului Hristos si "sfarsitului" lumii vine si din partea istoriei. 
Curgerea fireasca a vremii si mersul mereu inainte al istoriei au dezmintit, in decursul veacurilor, toate interpretarile gresite si pesimiste ale eshatologiei biblice si se vor dezminti, fara indoiala, si in viitor. Astfel, la jumatatea veacului apostolic, istoria a dat de rusine pe aceia dintre crestinai tesalonicieni care, socotind ca Parusia Domnului Hristos era apropiata, isi parasisera lucrul, tulburau linistea celorlalti credinciosi cu sumbre prevestiri eshatologice si asteptau cu infrigurare, clipa de clipa, sfarsitul lumii. 
Daca Sfantul Pavel n-ar fi intervenit la vreme si cu toata autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romana ar fi rasunat de scandalul unei intregi grupari religioase pauperizate prin fals iluminism eshatologic, dar prestigiul crestinismului ar fi fost grav compromis.

De fapt, absurditatea credintei ca s-ar fi apropiat sorocul Parusiei Domnului Hristos si al "sfarsitului" lumii rezulta limpede din insasi revelatia biblica despre menirea credinciosilor. 

Cel ce crede cu adevarat in cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, trebuie sa fie absolut sigur, in inima lui, ca lumea aceasta nu se va sfirsi mai inainte de implinirea binecuvantarii - cu caracter si de porunca - pe care Dumnezeu cel atotputernic si atotbun a adresat-o, la creatie, protoparintilor neamului omenesc si tuturor urmasilor acestora, cand le-a spus : 
"Cresteti si va inmultiti si umpteti pamantul si supuneti-l" (Facere I, 28).

Intr-adevar, Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a dat oamenilor mai intai 
porunca si binecuvantarea de "a creste"

Cine ar putea sustine ca neamul omenesc a crescut deja pana la masura plinatatii capacitatii sale?

1 - Dumnezeu a mai dat oamenilor, la creatie, 
  porunca si binecuvantarea de "a se inmulti si        de a umple pamantul"

Cine poate afirma, in cunostinta de cauza, ca neamul omenesc a atins deja sau ca va atinge, intr-un viitor apropiat, gradul maxim al inmultirii sale numerice, ori ca el este in perspectiva apropiata sa umple tot globul ? 

2 - In acelasi timp Dumnezeu, cand a binecuvantat  pe oameni, la creatie, le-a dat si porunca de "a supune pamantul si a stapanii peste pestii         marii si peste pasarile cerului, peste toate             vietatile ce se misca pe pamant, peste toate           ierburile si peste toti pomii" (Facere I, 28-30). 

Cine poate pretinde, in deplina cunostinta de cauza si cu respect pentru adevar, ca neamul omenesc si-a indeplinit ori ca este pe punctul de a-si indeplini integral o astfel de menire?

Aceste cateva sumare consideratii teologice si rationale ne fac mai intai sa nu intelegem absolut deloc cum ar putea un crestin sa impace invatatura biblica despre intelepciunea, bunatatea si pronia dumnezeiasca, cu ideile pesimiste, negative si catastrofale despre viitorul omenirii si al universului. 

Ele ne fac, in al doilea rand, sa ne miram cum pot unii credinciosi sa marturiseasca, pe de o parte, dogma despre bunatatea lui Dumnezeu si sa se dedea, pe de alta parte, la interpretari pesimiste asupra eshatologiei biblice.

De aceea, aceste consideratii ii obliga pe preoți 
sa combată orice actualizari subiective, nestiintifice si tendentioase ale profetiilor biblice cu caracter eshatologic si sa ii ferască pe credinciosi de influenta lor pagubitoare. 

De fapt, Sfantul Duh ne-a descoperit pe calea Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, numai ceea ce ne este de trebuinta pentru mantuire, nu stiinta insasi.

Fiind o carte religioasa, Sfanta Scriptura atinge numai incidental unele probleme stiintifice, iar cand se refera la ele, le priveste nu dupa realitate, ci potrivit stadiului cultural, mentalitatii, limbajului si mediului vremii in care a fost scrisa. 

Din aceasta cauza, nici un text biblic nu trebuie luat ca baza pentru a contrazice afirmatiile oamenilor de stiinta ca pe planeta noastra vor putea duce o viata interesanta, rodnica si fericita, pe o perioada de mii si de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce in ce mai mare de oameni. 

Tot astfel, nici una din invataturile de credinta sau hotararile Bisericii nu ne da dreptul sa privim cu scepticism speranta oamenilor de stiinta ca omenirea,va sti sa gaseasca, pina la urma, caile care sa-i asigure o dezvoltare multilaterala nelimitata si sa supuna astfel complet natura.

Omenirea nu sta deci pasiva in asteptarea unui "cer nou" si a unui "pamant nou". 
Dimpotriva, ea se straduieste sa le realizeze, atat cat ii permit puterile, sau macar sa se apropie de pragul infaptuirii lor, pe diferite cai. 

Astfel, 
- medicina lupta pentru vindecarea bolilor si preintampinarea batranetii. 
- Arta lupta pentru realizarea frumosului. 
 - Stiinta lupta pentru cunoasterea tuturor, lucrurilor si energiilor din univers, iar tehnica lupta pentru continua extragere a energiei (materiei si usurarea muncii omului. 

Toate acestea se cuvine a fi privite de crestini ca marturii ca si pe plan material tindem spre desavarsire, spre o lume noua si superioara, spre ceea ce Revelatia biblica ne sugereaza, pe plan spiritual, prin expresiile "un pamant nou si ura cer nou".

Pesimismul eshatologic al acelora care orbecaie in cautarea de analogii intre unele semne eshatologice descrise simbolic in Sfanta Scriptura si anumite situatii de moment din istoria bisericeasca sau universala, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastra.
Sa nu uitam ca  in secolul nostru Biserica pretuieste si cultiva cu predilectie virtutile care contribuie la innobilarea si intarirea vietii sociale : dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, intr-ajutorarea frateasca.

De-aceea, cei ce cad in asemenea rataciri se elimina singuri atat din disciplina vietii crestine, cat si din normele generale de convietuire sociala.



Sistematizat dupa un text al Pr. N. I. Nicolaescu

luni, 21 martie 2022

ISAIA


Dupa cum se stie, Postul cel Mare are multe zile aliturgice, in care nu se savarseste Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie. 
Pentru ca cei credinciosi sa se poata impartasi, se savarsesc  asa-numitele Liturighii ale Darurilor mai inainte sfintite.

In zilele aliturgice se fac multiple citiri din Cartea Prorocului Isaia,  numit si  "Evanghelistul Vechiului Testament" datorita multelor sale profetii despre Mesia, implinite in Noul Testament, odata cu Nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria. 

Sfantul Isaia este considerat cel mai mare prooroc al Vechiului Testament, numele acestuia insemnand "Dumnezeu mantuieste!"

Isaia a trait in Ierusalim, cu sapte secole mai inainte de venirea Mantuitorului Iisus Hristos, si a profetit sub regii Ozia, Ioatam (740-736), Ahaz (736-716), Iezechia (716-687) si Manase

In cele 66 de capitole ale cartii sale, Isaia a lasat profetii mesianice precum: nasterea lui Mesia dintr-o fecioara; dumnezeirea lui Mesia, adica Intruparea Domnului; inainte-mergatorul lui Mesia, adica Sfantul Ioan Botezatorul; minunile, patimile si moartea lui Mesia; preaslavirea Lui Mesia.

In anul 722 i.Hr, cand imperiul asirian a ajuns pe culmea puterii sale, Regatul de Nord s-a prabusit; in aceasta vreme, Sfantul Isaia a avut un rol, atat religios, cat si politic, in rezistenta Regatului de Sud.

După o veche tradiție iudaică, Isaia ar fi trăit până la începutul domniei lui Manase și ar fi fost ucis din ordinul acestui rege idolatru fiind tăiat cu fierăstrăul (690).



duminică, 20 martie 2022

INVATATURA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA -

DIFERENTA INTRE CRESTINISMUL ORTODOX 

SI CEL CATOLIC

 În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile ­s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată

MARCU 2:1-12

Cel care avea sa dea numele sau unei miscari crestin ortodoxe  prin polemica palamita, GRIGORIE PALAMA, s‑a născut în 1296 în Constantinopol.
Tatăl său a fost senator dar a murit destul de tanar si el astfel a ramas orfan de mic.

Si cand traia tatal sau, ca si dupa moartea acestuia, devenind un protejat al îm­păratului, Sfântul Grigorie a avut parte de o educație aleasă. Desi a studiat filozofia, sub indrumarea unui vestit filozof al timpului, la 17 ani  si-a manifestat deja atractia catre monahism si a si plecat la Sfântul Munte Athos. Dealtfel intreaga lui familie, mama si surorile sale, au imbratisat pana la urma calugaria.
Remarcat a fi si un bun teolog, nu numai un deosebit monah, Sf Grigorie ajunge Arhiepiscop al Tesalonicului.

De la Sf Grigorie ne-au ramas limpeziri importante privind Isihasmul - lucrarea tainica de curatire de patimi prin Rugaciunea lui Iisus - Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Practica rugaciunii inimi, in liniste si spre liniste, era, si inca este, un fel anume de a se ruga, raspandit mai ales printre monahi, pe care
insa si noi il putem urma. 

Aceasta rugaciune are darul de a ne ajuta sa ne tinem gandurile in frau si sa ne ferim de ispita pacatului.
Gandul "este ca o maimuta", cum spunea un duhovnic, o maimuta care sare din creanga in creanga! Pentru a ne ruga Domnului avem nevoie de stabilitatea gandirii, de continuitatea gandului. Prin invocarea Rugaciunii lui Iisus, ne tinem gandul liniar, coborandu-l in inima.

Apoi, obisnuind sa ne rugam astfel, avem la indemana arma cu care sa alungam ispitele!
Sfântul Grigorie a ramas cunoscut prin disputa teologica avuta cu Varlaam din Calabria, disputa care are de fapt la baza cele doua conceptii despre relatia intre om si Dumnezeu, cea occidentala si cea orientala! 

Sf Grigorie şi ceilalţi isihaşti, sustineau că una este fiinţa lui Dumnezeu - cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor, necreata  - şi altceva puterile Sale sau energiile divine necreate, care emană din fiinţa Sa, si prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor!

Varlaam impartasa ideile lui Toma d'Aquino, potrivit carora între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, (care, după el şi teologii latini, sunt create), nu există o deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni pururea distant.

Precizarile Sf Grigorie Palama sunt deosebit de importante, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om, prin energiile Sale necreate"Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare"!

Sf Grigorie Palama sustinea că este posibila vederea Luminii Dumnezeirii, cea necreată, ea fiind numai o lucrare, energia şi puterea lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea.

Asadar, Fiinţa lui Dumnezeu, care este nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi energiile Sale necreate, cele care emană din fiinta Sa, nu sunt unul si acelas lucru!
Prin aceste,  energii divin, Dumnezeu ni Se descoperă noua, ele fiind incarcate de harul si puterea Sa, pentru ca noi sa dobandim mântuirea şi sa ne îndumnezeim!

Aceste energii sau lucrări izvorasc din puterea intregii Treimi, ele fiind comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.
Prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume.
Această doctrină nu era ceva nou la vremea aceea, căci ea îşi are izvorul în insusi Noului Testament şi în învăţătura patristica.
Tocmai prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu Insusi,

caci El rămâne nevazut, nestiut  în esenţa Sa, esenta cunoscută numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. 
"Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi"  zice Sf. Atanasie cel Mare!

Potrivit celor doua conceptii teologice, raportul dintre Dumnezeu si om este diferit, cu consecinte specifice:

-  în relaţia directa dintre Dumnezeu şi lume, prin energiile divine necreate, păcatele sunt considerate boli, iar calea spre mântuire
presupune pocăinţa şi, prin asta, prin unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea harului Său în om, obtinandu-se vindecarea ;

- în relaţia indirectă cu Dumnezeu - prin harul creat - avem de-a face cu o religie exclusiv morală, punitiva, în care păcatele sunt considerate încălcări ale legii, ceea ce face ca în procesul de îndreptare să predomine pedeapsa, minimalizandu-se astfel rolul iubirii.

In conceptia ortodoxa, învăţătura despre mântuirea ca vindecare  pune accentul pe iubire, iar libertatea este la loc de cinste.

surse: spicuiri din suport curs Patristica, ortodox-wiki si ziarul Lumina


Fiind adept al isihasmului, care, prin rostirea rugaciunii lui Iisus propune un mod eficient de a face fata ispitelor, Sf. Grigorie Palama este pomenit in a doua Duminica din Postul Pastelui!


Cu ale tale rugaciuni, Sf. Grigorie, roaga-te pentru noi, pacatosii. Amin
 

luni, 14 martie 2022

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clément



Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) marchează slujbele Postului Mare. 
Pr Alexandru Smeman o numeste chiar Rugaciunea Postului Mare!
Ea se rosteste de cel putin doua ori pe zi, in acesta vremea  mai putin in zilele de sambata si duminica!



 „Doamne şi Stăpânul veţii mele,/ Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!/ Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,/ dăruieşte-mi mie, slugii Tale!/ Aşa, Doamne, Împărate,/ dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele/ şi să nu osândesc pe fratele meu,/ că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

În cartea „Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul“, apărută şi în româneşte la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, teologul francez, Olivier Clément, face o analiză a sensului fiecărui vers al acestei rugăciuni. 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele...

Clément începe lămurirea primului cuvânt al rugăciunii, „Doamne“, care sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Teologul subliniază însă că „El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare «Stăpânul vieţii mele»“. „Stăpân“ nu trebuie înţeles ca un tiran, ci ca un Acela care ne respectă libertatea.
„Stăpânul nostru este Hristos care S-a răstignit pentru noi. „Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în suflul Său dătător de viaţă, patima obscură a vieţii noastre. Măreţia acestui Împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru“, spune Olivier Clément.

Duhul trândăviei...

Trândăvia, de care aminteşte Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea de pocăinţă, nu este cea de tip oblomovian, lenevire care ne face să ne amintim cu plăcere de zilele de vacanţă. 
Clément explică termenul în adevăratul înţeles de aici: „Trândăvia înseamnă uitarea, despre care asceţii spun că este «păcatul de căpetenie»
«Uitarea», adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea
Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. Agitaţia interioară şi exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. 
Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi multumire lui Dumnezeu pentru ele - pentru că totul mi se cuvine“.

... al deznădejdii ...

Acest fel de trândăvie, spune Clément, percepută ca o anesteziere a întregii fiinţe, duce la descurajare, la „deznădejde“. Omul devine insensibil, îşi închide adâncimile inimii, ajunge să trăiască exasperarea sexului, vede toate lucrurile prin prisma unui intelectualism acerbat. Sfinţii Părinţi numeau descurajarea de acest fel „acedie“, silă de viaţă, deznădejde. Atunci omul se întreabă tot mai des „La ce bun toate astea?“.

... al iubirii de stăpânie ...

Olivier Clément atrage atenţia că după deznădejde poate veni peste om dorinţa de fi activ totuşi, şi atunci se aruncă în „iubirea de stăpânie“ sau în cel al „grăirii în deşert“. 
„Să stăpâneşti, să de simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul şi poate şi sufletul, să-l ţii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l laşi să-şi afle scăparea în moarte - faci experienţa unui soi de atotputernicie, cvasidivină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiinţă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaştem regi-zei şi tirani divinizaţi, căci orice exerciţiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate“, interpretează autorul citat.

... şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!


In cee ce priveşte expresia „vorbirea în deşert“, Clément o traduce nu doar ca pe multa vorbărie de care cei mai mulţi dintre noi suntem vinovaţi, ci prin ea numeşte „orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei, care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. 
Ea ţine de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neţinând seama de ceea ce are în el inexplicabil şi ireductibil; orice abordare a creaţiei care îi dispreţuieşte ritmurile şi frumuseţea. Posedare, iar nu posesie“. Spune atât de frumos autorul francez că trăim într-o civilizaţie a „vorbelor deşarte“. 
Lumea în care trăim este una „a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei. De aceea aşteptăm un cuvânt al vieţii, al morţii date în vileag, un cuvânt plin de linişte, un cuvânt de viaţă şi înviere“.

Iar duhul curăţiei...


„Curăţia“ nu se referă numai la înfrânare. „Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forţa vieţii într-o existenţă personală, bazată pe relaţie. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiraţia nesfârşită - durere şi apoi uimire - pentru Răstignitul care a biruit moartea“, sunt cuvintele teologului amintit în legătură cu sintagma „duhul curăţiei“ din rugăciunea lui Efrem Sirul.

... al gândului smerit...

Fără „smerenie“, credinţa în Hristos nu poate fi înţeleasă. Trebuie să fii mereu conştient că nimic nu este al tău, totul este primit de la Dumnezeu. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu Însuşi şi un dar care vine de la El“, spune Sfântul Ioan Scărarul, iar Olivier Clément spune: „Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispreţuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor“

...al răbdării şi al dragostei...

„Dacă nu putem şti nimic despre smerenia cu neputintă de sesizat, putem totuşi afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilinţele vieţii acesteia“, spune Clément. „Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul, şi asta fără întârziere“. Dragostea apare ca sinteză a tuturor virtuţilor.
Interpretul rugăciunii Sfântului Efrem afirmă: „Scena judecăţii, în capitolul 25 de la Matei, arată că exerciţiul iubirii active - să hrăneşti, să primeşti, să îmbraci, să îngrijeşti, să eliberezi - nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, «omul-maxim»“.

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele

„A-ţi vedea greşelile“ înseamnă să trăieşti ceea ce spune îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Aceasta este „aducerea aminte de moarte“, despre care vorbesc asceţii.
"A-ţi vedea păcatele“, spune Olivier Clémentel, „înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui“.

... şi să nu osândesc pe fratele meu...

A-ţi vedea doar păcatele tale atrage după sine „a nu osândi pe fratele“. „Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi, pentru a mai putea fi de altcineva“, incheie comentariul său Clément.

... că binecuvântat eşti în vecii vecilor! Amin

Sfârşitul scurtei dar intensei rugăciuni a Sfântului Efrem Sirul este o binecuvântare, al cărei sens este luminat de francezul Clément: 
„Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu fiinţe de posesiune - care stăpânesc şi sunt stăpânite, ci fiinţe de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în «grăire în deşert», trebuie să devină «binefacere»“.



duminică, 13 martie 2022

DUMINICA ORTODOXIEI


 


Aceasta Duminica, care incheie prima saptamana a Postului Mare, este dedicata ortodoxiei.

"Originea acestei sărbători se regăseşte într-o perioadă extrem de frământată, desfăşurată între anii 726 şi 843, când cinstitorii sfintelor icoane au cunoscut dispreţul celor care nesocoteau icoanele, numiţi iconoclaşti. Mândria şi potrivnicia împăratului Leon al III-lea Isaurul (717-741) au determinat ca iconoclasmul să devină politica religioasă oficială a imperiului. Copleşit de semeţie şi lipsit de argumente credibile, împăratul Leon Isaurul îşi justifică hotărârile luate împotriva cinstirii icoanelor printr-un principiu absolutist şi radical: „Eu sunt împărat şi preot în acelaşi timp”.  Această atitudine arogantă şi abuzivă a fost combătută în mod strălucit şi ferm de către Sfântul Ioan Damaschin, din Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Acesta a protestat atât faţă de faptul că împăratul şi-a luat asupra lui drepturi neîntemeiate pe învăţătura creştină, cât şi faţă de noua politică imperială care respingea icoanele." (PF Daniel)

Ortodox inseamna - in afara numelui cultului nostru - conform cu principiile tradiționale ale unei doctrine, ale unei dogme (in timp ce catolic provenit din termenul grecesc katholikós  inseamna 
universal).

Marturisesc ca, in tinerete, ma bantuia si pe mine ideea ca biserica nostra este prea arhaica. Imi ziceam ca ne lipseste adaptarea la vremurile moderne... Doamne, iarta-ma, ca nu stiam ce zic! Asa s-a adaptat biserica catolica incat azi a ajuns sa-si vanda bisericile din lipsa de credinciosi! 

In taina lui Dumnezeu nu poti patrunde in chip modern. Lui i se potriveste atemporalul si atemporalul vine din vechea traditie!

Nu biserica trebuie sa se modernizeze ci noi trebuie sa intelegem ce se petrece in biserica! 
Cata vreme nu stim... nici nu ar trebui sa ne exprimam!
Oricum e bine sa ne abtinem, in general, sa emitem judecati despre lucruri de care nu avem habar! 

Ortodoxia are o frumusete de o poezie nesfarsita! 
E frumusetea timpurilor apostolice in ea, vremea cand se traia nebunia pentru Hristos!

sâmbătă, 12 martie 2022

DESPRE SAMBETELE POSTULUI MARE

Ajunsi in acest moment al parcursului nostru duhovnicesc, in Post si rugaciune, am gasit potrivit sa reiau niste lamuriri cu privire la ritualul liturgic al perioade Postului cel Mare

Lamuririle, gasite in scrierile Pr A. Schmemann, mi s-au parut cu atat mai necesare, cu cat atentia la citirea pasajelor apostolice, care ne pregatesc mintea si sufletul pentru evenimentul liturgic, pare adesea disipata.

Importanta textelor apostolice este si mai evidenta in vremea Postului Mare cand, ele chiar anticipeaza mesajul liturgic in zilele de sambata si duminica.


”Postul cel Mare”  Alexander Schmemann

"Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu
Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Paștele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi

Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care, în călătoria duhovnicească a Postului, au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. 
...
Din punctul de vedere al rânduielilor, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). 

Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminică, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. 
Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. 

Pe de altă parte, pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie,  „numărarea” Duminicii  ca prima sau a opta zi accentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu.  
SAMBATA este ziua în care Creaţia a fost  recunoscută drept „bună foarte” şi acesta este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. 

Aceasta înseamnă că, în ciuda păcatului şi a căderii, lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). 

A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. 
Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. 

Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. 
Aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. 
Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită de El ca ceva nou ".

Hristos dăruieşte omului împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care, pentru un creştin, „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la împărăţia
„ce va să vină” şi care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. 

Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi înviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). 

Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. 

Acesta este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: împărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi împărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. 
În afară de cazul când cineva descoperă împărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când altii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „împărăţia Ta!”— „Vino Iisuse, Doamne!” 
Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. 
A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către împărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. 
Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. 

În ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, cand femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, si prima zi a Noii Creaţii a început. 

In această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. 
Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. 

  •  Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat împărăţia Sa, caci întruparea, Moartea şi învierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. 
  • Este si o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei, sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. 

Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante:

  • aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte 
  • şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului  acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). 

Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. 

Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare
Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra telului ultim al acestei călătorii. 

Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.
  1. În prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. 
  2. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16): „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”… 
  3. Luptă este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă: „Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia”. 
  4. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12). „Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele”(Evrei, VI, 10—12). 
  5. Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28). „Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când, de la timpul aşteptării, începem „trecerea” către timpul plinirii. 

Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune
Cheia înţelegerii  este dată ... 
  1. în prima SâmbătăHristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând: „… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei. O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început.
  2. in cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos: „… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”
  3. În cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi: „… mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii.”
  4. In cea de a patra Sâmbătă, la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei, Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie: „… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”
  5. În cele din urmă, în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc apogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru: „…Tu eşti Hristos”. Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. 


Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care, „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice”, au adormit întru Domnul. 

Această pomenire, după cum am spus-o deja,
pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. 
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă.
In această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. 

Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, 
şi-a pierdut, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. 

Pentru oricare dintre noi, această intrare a început cu „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. 

O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri prin folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. 

Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. 

Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbete, în general, şi în Sâmbetele Postului Mare, în special. 

Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. 

Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. 

Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. 

Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (Romani, VIII, 24—25). 
 Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

...