joi, 30 septembrie 2021

5 PAINI SI 2 PESTI ...


„În vremea aceea s-au adunat apostolii la Iisus și I-au spus toate câte au făcut și au învățat. Atunci El le-a zis: 
Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin. 
Căci mulți erau care veneau și mulți care se duceau și nu mai aveau vreme nici să mănânce. Și au plecat cu corabia spre un loc pustiu, deosebi. Dar i-au văzut plecând, și mulți au înțeles și au alergat acolo pe jos de prin toate cetățile și au sosit înaintea lor. 
Deci, ieșind din corabie, Iisus a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor, și a început să-i învețe multe. Dar, făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu și ceasul e târziu; dă-le drumul ca, mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere pâine, că nu au ce să mănânce. 
Răspunzând, El le-a zis: Dați-le voi să mănânce. 
Și ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari și să le dăm să mănânce? Iar El le-a zis: Câte pâini aveți? Duceți-vă și vedeți. 
Și aflând, I-au spus: Cinci pâini și doi pești. 
Atunci El le-a poruncit să-i așeze pe toți, în cete, pe iarba verde. Și au șezut cete-cete, câte o sută și câte cincizeci. Iar El, luând cele cinci pâini și cei doi pești, privind la cer, a binecuvântat și a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor ca să le pună înaintea lor; asemenea și cei doi pești i-a împărțit tuturor. 
Și au mâncat toți și s-au săturat. Și au luat douăsprezece coșuri pline cu fărâmituri și cu ce a rămas din pești. Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii de bărbați
După aceea, îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii.” 
Marcu 6: 30-45

Textul din Ev. dupa Marcu, 6, 30-45, cu semnificatie profetica si euharistica, reda o minune pe care Mantuitorul a infaptuit-o, dupa ce a aflat ca Ioan Botezatorul a fost decapitat de catre regele iudeilor.

Momentul este unul important caci pana atunci Ioan Ii pregatise calea Mantuitorului, propovaduindu-I venirea.

Daca ne amintim, la inceputul cap. 6, evanghelistul ne descrie un ospat, cel al lui Irod, ospat care se incheie cu tairea capului Sf Ioan!  
La ospatul acela era lume multa si tot felul de bucate. 

In contrast, iata, la sfarsitul capitolului, 5000 de oameni L-au urmat pe  Iisus, care s-a retras in pustie, si au flamanzit la ceasul serii! 
Putem spune ca evanghelistul ne prezinta in antiteza doua ospete: unul care, desi somptuos, se incheie  cu moartea , si un alt ospat, la care  este de mancare doar 5 paini si 2 pesti, si din acestea mananca si se satura 5000 de barbati - afara de copii si femei - un fel de mancare care inseamna viata

Domnul a vindecat bolnavii pana tarziu. Se inserase deja si lumea era flamanda! Vazandu-i, Domnul le spune apostolilor sa le dea ei ceva sa manance! Dar tot ce au gasit a fost 2 pesti si 5 paini!

Si atunci se intampla minunea. 

Desigur, multimea aceea nu venise acolo la un ospat, ci sa-I auda cuvintele Mantuitorului, sa-I spuna Lui suferintele lor, sa le fie vindecati bolnavii... dar seara i-a prins in pustiu !

Matei  spune ca atunci Domnul le-a poruncit sa se aseze pe iarba. Evanghelistul Ioan  spune, ca si Marcu, ca oamenii s-au asezat in cete! 
Toti erau ordonati, parca simtind ca ceva avea sa se intample. 

Si chiar s-a intamplat ceva caci, din cele cinci paini si din cei doi pesti, care s-au gasit... Iisus, privind la cer, a binecuvântat și a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor ca să le pună înaintea lor; asemenea și cei doi pești i-a împărțit tuturor. Și au mâncat toți și s-au săturat. Și au luat douăsprezece coșuri pline cu fărâmituri și cu ce a rămas din pești!

Putem vedea inmultirea painilor - ca si transformarea apei in vin, la nunta din Canna Galileei, evocata de evanghelistul Ioan - ca pe niste evenimente premergatoare Cinei Celei de Taina. 
Minunea aceasta anticipeaza Sfanta Euharistie care ii satura pe crestini de foamea launtrica pentru Hristos!


Parintele Galeriu zicea:

Asadar, acum, de la Tatal prin Fiul, in Duhul Sfant, painile capata o noua viata, un nou botez, daca vreti; si trec in mainile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la multime, si se hranesc multimile. 
Cat am dori sa simtim taina aceasta, permanent savarsindu-se in Biserica! 
Permanent sa simtim cum Hristos e in fata Tatalui, Se roaga, invoca, apoi, El, pe altar, binecuvinteaza, frange, si preotii impartasesc multimile!

... e timpul sa se trezeasca in noi chipul Lui dumnezeiesc, asemanarea cu El; nevointa noastra, credinta noastra, nadejdea noastra, iubirea noastra, pazirea poruncilor Lui, cu constiinta ca El Se roaga. Nu uitati, cand corabia e gata sa se inece (asa li se parea ucenicilor), El apare pe valuri si rosteste: “Eu sunt, nu va temeti”. Eu exist; Eu sunt cu voi; si impreuna biruim si ne nastem din nou.
Acesta e mesajul Evangheliei de astazi. Iisus vegheaza, dar vrea sa vada ca noi ostenim pentru salvarea noastra. Ca noi, mai ales, stim ca El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hranit multimile (si poate ca o parte din aceasta multime, impreuna cu fariseii, L-au si pus pe cruce!) e trimisul Parintelui Ceresc. Si, ca Fiu al Parintelui Ceresc, ne stie pe noi toti, inradacinati in aceeasi obarsie, a Lui, ca frati ai Lui. El sufera impreuna cu noi si noi suferim impreuna cu El si biruim impreuna cu El, stiind ca pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatal, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire. Sa ne hraneasca, dar sa ne si creasca pe noi, prin suferinta, prin incercari si prin iubire si, mai mult, prin nevointa sa biruim. Cum a spus El: “In lume incercari veti avea; dar indrazniti! Eu am biruit lumea”. 

Cu El biruim orice incercare, orice lipsa, orice neputinta, stiind ca atunci cand e nevoie, El  intervine. El ne serveste painea vietii!
Si rosteste: “Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra”. 


Personal, tin la un "mic amanunt", acela al celor 12 cosuri cu firimituri, ramase din impartirea painii si care, potrivit talcuirilor, ar simboliza cele 12 neamuri ale lui Israel , neam care, neintelegand mesajul divin, avea  sa se multumeasca doar cu ... firimiturile ospatului dumnezeiesc. 

Minunea aceasta le era, evident, adresata evreilor, poporului lui Israel, si numarul cosurile ne vorbeste clar despre faptul ca Domnul nu a rupt legamantul cu ei!

Mantuitorul va mai face o minune similara - o a doua inmultire a painilor - care va avea inscrise in ea alte semne - cele ale acordarii mantuirii Sale popoarelor, iudeii fiind surzi si orbi la mesajul lui Dumnezeu!

Domnul sa ne ajute tuturor sa fim oaspeti ai ospatului dumnezeiesc!  

Amin

miercuri, 29 septembrie 2021

SFATURI INAINTEA PLECARII APOSTOLILOR IN MISIUNE


„În vremea aceea a chemat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. 
Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale: nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare, ci numai toiag; să fie încălțați cu sandale și să nu se îmbrace cu două haine. 
Și le zicea: În orice casă veți intra, acolo să rămâneți până ce veți ieși de acolo. Și dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieșind de acolo, scuturați praful de sub picioarele voastre, spre mărturie lor. 
Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății decât cetății aceleia. 
Deci, ieșind ei, propovăduiau să se pocăiască. Și scoteau mulți diavoli și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.”
Marcu 6: 7-13

Pericopa de astazi ne vorbeste despre trimiterea celor 12 apostoli in misiune.
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi (Ioan 20, 21)

Dupa ce au fost "investiti" cu putere asupra  duhurilor necurate, 
Domnul i-a trimis in lume, doi câte doicaci aveau de marturisit iubirea lui Dumnezeu si iubirea nu poate fi traita de unul singur!

Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale.
Pasajul este nu numai simbolic ci si real. Faptul ca le porunceste,
ne spune ca, daca nu le-ar fi poruncit, ar fi facut un pic altfel. 
In Orient exista obiceiul de a oferi daruri cand esti oaspete, obicei pe care si noi il avem pana azi! Nu intri in casa omului fara sa aducei ceva, multumind astfel de gazduire. 
Darul acesta este si un fel de a castiga simpatia si bunavointa gazdelor. Ori, apostolii nu trebuiau sa castige nimic - nici simpatie, nici bunavointa - ci doar sa propovaduiasca iubirea lui Dumnezeu prin puterea acestei iubiri!

Sa nu aibe ... nimic asupra lor era esential - pentru a nu avea asupra oamenilor alta inraurire decat cea a iubirii lui Dumnezeu! 
Apostolii trebuiau sa fie primiti pentru ei insisi si pentru nimic altceva. Cuvantul lui Dumnezeu nu se asculta pentru ca putem primi daruri, nici macar in asteptare de minuni - desi minuni faceau caci, iata, ni se spune ca "scoteau mulți diavoli și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau" 
Darul cel mai mare este cel al Duhului Sfant!

Misiunea lor nu avea nimic de-a face cu cele materiale, de aceea nu trebuia sa aibe "nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare",
nimic, in afara vestii celei bune - iubirea nu tine de ceea ce ai;  doar cand nu ai nimic de dat te poti darui pe tine cu desavarsire, poti darui iubire! Cu banii poți cumpăra totul, mai puțin iubirea si adevarul!

In orice relatie curata nu ai nevoie de nimic in afara iubirii si a adevarului!

Singurul lucru care le era permis a purta, in aceasta misiune, este ... un toiag


Toiagul aminteste de Moise, care a despărțit Marea Roșie  cu toiagul sau, cu care a condus poporul lui Israel prin pustiu;  cu toiagul a batut in stanca si a facut să izvorască apa in desert!
Toiagul inseamna putere (regii, episcopii au toiag) dar 
mai ales
puterea sfanta a Crucii lui Hristos
Crucea este simbolul puterii jertfei, dovada iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru om!

Iisus le mai spune 
apostolilor să fie încălțați cu sandale
 caci
sandalele simbolizeaza libertatea!
La vremea aceeacel care purta sandale era un om liber,  iar sclavii  umblau desculti! 
Mesajul apostolilor trebuia sa fie clar si precis: erau liberi, liberi de cele ale lumii care inrobesc
Un om liber stabileste cu ceilalti altfel de legaturi - adevarate, firesti! Nu are ganduri ascunse, nu urmareste vreun beneficiu, este el pur si simplu!

Si le mai spune să nu se îmbrace cu două haine, asta pentru a nu fi tentati sa dea una din ele, ceea ce ar fi putut sa se intample - pe cei pe care avea sa-i intalneasca ii numeau frati si cu fratele tau imparti tot ce ai, ii dai si haina de pe tine! 
Misiunea lor - si asta e foarte important - nu era una umanitara!
Ei nu plecau pentru a imparti bunuri materiale! Daca ar fi facut milostenii, intregul scop ar fi fost deturnat! 
Apostolii trebuiau sa aibe doar o haina, adica sa fie ei insisi, doar cu Iubirea in suflet si cu Adevarul pe buze!

Am putea, desigur, descifra simbolic cuvintele Mantuitorului si in ce ne priveste pe noi, cei de azi..  
Noi, cei care suntem imbracati in Hristos, la Sfantul Botez, suntem liberi, dupa voia lui Dumnezeu care ne vrea liberi 
Identitatea noastra nu sta nici in haine, nici in bani, nici in onoruri, in nimic altceva in afara Adevarului  si a Iubirii lui Dumnezeu! 

Daca stabilim relatii cu ceilalti din interes, fie el si acela de a fi iubit, cautand un castig propriu de orice fel, nu facem decat sa atragem asupra noastra puterea celui mai mare dintre corupatori, care este cel rau! Mai devreme sau mai tarziu... totul se risipeste!

În orice casă veți intra, acolo să rămâneți până ce veți ieși de acolo. - le mai spune!

Unde esti oaspete gasesti o casa, suflet, sentimente, iubire!
Casa inseamna familie, comunitate. 
Casa este si Biserica, Casa Domnului! Sufletul omului e o casa si, cel ce te iubeste, te primeste oaspete in casa sufletului sau!
Daca nu esti primit... nu poti face nimic! Cel care nu te vrea este liber ca si tine! Nu trebuie nici sa te manii, nici sa blestemi!

"Ieșind de acolo, scuturați praful de sub picioarele voastre!  
Acest sfat se refera strict la un gest pe care iudeii il faceau curent ori de cate ori reveneau in tara lor de prin locuri straine! Cand paseau pe pamantul tarii lor, pamant sfant, dat lor de Dumnezeu, isi scuturau praful necurat de pe talpile sandalelor, ca sa nu intineze cu nimic locul!

Apostolii au plecat si au propovaduit Cuvantul Domnului care ii invita pe iudei, ca si pe noi toti, la o mare schimbare! 
Misiune facem si noi, prin felul in care credem si ne raportam la Dumnezeu. 
Nu cruciulita de la gat ne da identitatea de crestin ci dragostea pentru cei pe care ii intalnim!
La schimbare suntem invitati permanent ! 
Schimbarea vine odata cu trairea fireasca, in legea Domnului, cu iubirea neconditionata pe care o simtim, dand slava Tatalui ceresc si traind in Duhul Lui!

Amin

marți, 28 septembrie 2021

FRATII SI SURORILE LUI iISUS


„În vremea aceea a venit Iisus în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă. Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Oare nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov, și al lui Iosi, și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt oare surorile Lui aici la noi? Și se sminteau în privința Lui. Dar Iisus le zicea: Nu este proroc disprețuit decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa. Și n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Și mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor. Și străbătea satele dimprejur învățând. Apoi a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate.” Marcu 6: 1-7

Evanghelia zilei de astazi pune o problema care trebuie lamurita, intrucat constituie o controversa ce nu poate fi tratata decat pe baza de cercetare precisa si la obiect! 
De aceea imi permit sa postez si azi un articol din doxologia.ro care contine explicatiile necesare si pertinente legate de un subiect sensibil: a avut Iisus frati si surori?


„Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6,3) 

Această nedumerire era exprimată de adunarea din sinagoga din Nazaret, oraşul copilăriei Doùnului Iisus, imediat după ce (cf. Luca 4, 18-21) El citeşte un pasaj din profetul Isaia (Isaia 61,1-2) şi-l interpretează referindu-Se la Sine Însuşi . 

"Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi,
Şi să vestesc anul plăcut Domnului".
Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui."

Ni se dă o listă de patru fraţi şi (cel puţin) două surori ale lui Iisus, al căror nume însă nu a fost reţinut de autorii Sfintelor Evanghelii. 

Noul Testament îi menţionează pe aceşti fraţi ai lui Iisus în şapte episoade diferite: Marcu 3,31-35 (a se vedea şi Matei 12,46-50; Luca 8,19-21); Marcu 6,3 (a se vedea şi Matei 13,54-58); Ioan 2,12; 7,3.5.10; Fapte 1,14; 1 Corinteni 9,5; Galateni 1,19.

Dar putem spune că Iisus a avut fraţi? 
Este vorba de fraţii şi surorile din aceeaşi mamă şi/sau tată sau aceste expresii trebuie înţelese altfel?
  • Semnificaţia semantică a cuvintelor greceşti adelphos şi adelphé
În toate pasajele Noului Testament menţionate, cuvântul frate” este redat de grecescul adelphos, iar cuvântul soră de grecescul
adelphé.  
Aceşti termeni sunt lipsiţi de ambiguitate. Combinaţia dintre alfa
copulativ şi radicalul delphys (uter) înseamnă, etimologic, „născut [ă] din acelaşi pântece”

Desigur, cuvintele greceşti din Evanghelii, ca toate cuvintele din greacă clasică, cunosc şi un sens metaforic al cuvântului „frate”,  
Această utilizare este frecventă la Evanghelistul Matei (cf. Matei 5,22-24.47; 7,3-5; 18,15.21.35), mai rară în Luca (cf. Luca 6,41-42; 17,3) şi complet absentă la Marcu.

În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii şi apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28,10: „Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (a se vedea şi Ioan 21,17; Luca 22,32).
 
De asemenea, este cert faptul că primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori” (cf. Fapte 1,15; 6,3; 9,30 etc.). Dar, în acest caz, contextul nu lasă nici o îndoială cu privire la semnificaţia cuvântului.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus este exclus faptul ca termenul să desemneze pe cei care urmează învăţătura Lui: distincţia între fraţi şi ucenici este evidentă (cf. Ioan 2,12) şi adesea cele două categorii sunt opuse una alteia (cf. Matei 12,46-50). Atitudinea lor este diferită de cea a ucenicilor Săi: „Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: «Şi-a ieşit din fire»” (Marcu 3,21). În mod similar, atunci când Evanghelistul Ioan ne spune că „fraţii” lui Iisus „nu credeau în El” (Ioan 7,5), este exclus ca termenul să fie folosit în sens metaforic: ucenicii lui Iisus care nu cred în El nu pot fi ucenicii Săi. 

Vorbind de „fraţii” lui Iisus, Evangheliile ne descriu deci o legătură de rudenie. Dar în ce constă aceasta?
  • De la „fraţii” lui Iisus la „verii” lui Iisus
În 380, un creştin din Roma pe nume Helvidius a compus o scriere în care afirma că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după naşterea lui Iisus, alţi copii care sunt fraţii şi surorile menţionaţi în textele Evangheliei (cf. Ieronim, Adversus Helvidium). 

Pentru a-şi dezvolta această teorie, Helvidius s-a folosit în primul rând de Tertulian (160-220) care, bazându-se pe Evanghelia după Marcu (cf. Marcu 3,31-35), a susţinut această idee pentru a demonstra, împotriva lui Marcion şi a adepţilor săi, adevărata „umanitate” a lui Iisus (cf. Tertulian, Contre Marcion IV, 19). 
În scurt timp monahul Iovinian şi de Bonosus, episcop de Sardica, în Illyria, au adoptat concepţia lui Helvidius.

Opinia lui Helvidius a fost vehement contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în Adversus Helvidium, a susţinut pururea fecioria Mariei

În aceeaşi epocă, episcopul de Milan, Sfântul Ambrozie, reacţionează şi el împotriva lui Iovinian, obţinând excomunicarea acestuia în 390 după două sinoade: unul a avut loc la Roma sub papa Siricius (384-399) şi celălalt în eparhia sa, la Milan. 
În 391-392, Sinodul de Capua, prezidat de asemenea de Sfântul Ambrozie, s-a aplecat asupra cazului lui Bonosus. 
La început sinodul a amânat răspunsul, dar în cele din urmă Bonosus a fost condamnat de un sinod ţinut în Salonic (cf. Ambrozie al Milanului, De virginibus).

Întrucât punctul de vedere al lui Helvidius a fost respins, în conformitate cu credinţa în pururea fecioria Mariei, a trebuit să se găsească o explicaţie pentru existenţa „fraţilor” şi „surorilor” lui Iisus. 
Fericitul Ieronim a fost atunci primul Părinte al Bisericii care a susţinut că „fraţii” lui Iisus sunt de fapt „veri”, şi că Maria şi Iosif au rămas neprihăniţi. 

Bazându-se pe un text al lui Hegesip, citat de Eusebiu de Cezarea (cf. Eusebiu, Historia Ecclesiastica III, 11 19 20 şi IV, 22.), Fericitul Ieronim a identificat pe verii lui Iisus ca fiind copiii unei surori ai Maicii Domnului, care s-ar fi numit Maria lui Cleopa (cf. Ieronim, Adversus Helvidium 13-15).
  • Semnificaţia semantică a cuvântului ebraic ’ah în Vechiul Testament
Pentru a-şi apăra opinia, Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. 
La trecerea din ebraică în greacă, susţinea Fericitul Ieronim, traducerea Septuagintei a redat în mod constant ’ah prin adelphos, ceea ce înseamnă, fără îndoială, frate. Astfel s-a ajuns să se considere ca în Noul Testament „verii” lui Iisus să fie desemnaţi ca „fraţii” Săi.

Este adevărat că, în cadrul aceleaşi familii, atât limba ebraică, cât şi aramaica veche nu distingeau în mod evident gradele de rudenie. 
Ebraica foloseşte, în general, cuvântul ’ah  care, în mod extins, poate avea sensul de „unchi, nepot, văr”
Această carenţă poate fi explicată prin faptul că la vechii evrei, ca şi la alte popoare, termenul „frate” se referă la membrii familiei extinse sau la comunitate
Acesta este motivul pentru care, în Biblia ebraică, rudele sunt adesea menţionate ca fiind fraţi şi surori. Astfel, 

Lot este prezentat ca „fratele” lui Avraam în Facerea 13,8 desi ii era nepot: "Atunci a zis Avram către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi»”. De fapt este vorba de nepotul lui Avraam (cf. Facerea 12,5; 14,12).

În Facerea 31,46: „Apoi a zis Iacov către fraţii săi: «Adunaţi pietre»”, aici este vorba de fapt nu de fraţii lui Iacov, ci de unchii săi.

În episodul în care fetele lui Eleazar s-au căsătorit cu verii lor, aceştia sunt numiţi „fraţi”: „Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, verii [’ahim în textul ebraic] lor” (1 Cronici 23,22).

Iar în cartea Iosua, este imposibil să ştim dacă Otniel „fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb” (Iosua 15,17) este de fapt fratele sau nepotul acestuia din urmă. Bineînţeles lista cu astfel de exemple ar putea continua.

În toate cazurile Septuaginta traduce în mod mecanic ebraicul ’ah  cu grecescul 'adelphos', fără a căuta să clarifice gradul de rudenie. 

Spre exemplu, în Facerea 29,12, Iacob spune Rahilei „că-i ruda ['adelphos' în textul grec] tatălui ei şi că-i fiul Rebecăi”.

Cu toate acestea, o examinare atentă a textelor din Septuaginta arată că doar un singur loc poate fi invocat în sprijinul argumentaţiei Fericitului Ieronim: 
în 1 Cronici 23,22 cuvântul ebraic ’ah' indică „verii” şi a fost tradus în Septuaginta prin 'adelphos'! În timp ce în Numerii 36,11, Septuaginta foloseşte cuvântul 'anepsios'(văr) pentru a traduce expresia ebraică „fiii unchiului lor” (benê dôdehen).
  • Cuvântul „fraţi” în Noul Testament
Cuvântul adelphos este folosit de 343 de ori în Noul Testament.

După o examinare critică a fiecărei ocurenţe, putem constata că în nici un caz termenul „fraţi” nu se aplică personajelor despre care am putea spune că ar fi de fapt „veri”. 
Atunci când 'adelphos' nu este folosit într-un sens figurativ sau metaforic, el descrie o relaţie biologică sau juridică, desemnând un frate de sânge sau legal.

În chemarea lui Iisus a primilor Săi ucenici sau în lista celor Doisprezece Apostoli, de exemplu, Iacov şi Ioan sunt numiţi fraţi şi fii ai aceluiaşi tată, Zevedeu (cf. Matei 4,21; 10,2; Marcu 1,19; 3,17). 
Acelaşi lucru se aplică şi lui Simon Petru şi lui Andrei, a căror relaţie de rudenie este prezentată ca fiind „doi fraţi” (cf. Matei 4,18-21; 10,2; Marcu 1,16; Luca 6,14). 
Lazăr este, de asemenea, prezentat ca fratele Mariei şi al Martei din Betania (cf. Ioan 11,1-32), iar acestea din urmă sunt prezentate ca surori (cf. Luca 10,38-39).

Observăm că, atunci când scriitorii Noului Testament vor să facă o distincţie în relaţia de familie dintre două persoane, ei apelează la vocabularul grecesc, mult mai clar decât cel ebraic. Astfel, atunci când Evanghelistul Luca prezintă gradul de rudenie dintre Elisabeta şi Maria (cf. Luca 1,36) nu spune că sunt „surori”, ci foloseşte cuvântul suggenis (rude după trup). 
La fel şi Sfântul Pavel foloseşte cuvântul 'anepsios' atunci când vorbeşte despre Marcu „vărul lui Barnaba” (Coloseni 4,10).

Pe bună dreptate, aceste exemple ne fac să ne punem întrebarea: atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus ar trebui să ne gândim la verii Săi sau la o rudenie de a Sa?

Pentru majoritatea exegeţilor protestanţi, la care se adăugă câţiva catolici (Rudolf Pesch, John P. Meier, François Refoulé), „fraţii” Domnului sunt consideraţi „fraţii” Săi de sânge. 
Aceasta afirmaţie nu este o noutate: deja în secolul al II-lea potrivit lui Hegesip, Iuda era numit „fratele Domnului după trup” (cf. Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica III 19-20).

Cu toate acestea a afirma că „fraţii” Domnului pot fi „fraţii” Săi de sânge nu doar contrazice o întreagă tradiţie de interpretare a textului Sfintelor Evanghelii şi dogma Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului, dar ea relativizează profund sensul cuvântului adelphos din societatea ebraică la începutului erei creştine.
  • Sensul cuvântului „fraţi” în vremea lui Iisus
Fericitul Ieronim, ca majoritatea Părinţilor şi exegeţilor de după el, au preferat o interpretare lingvistică a cuvântului „frate” în faţa adversarilor învăţăturii Bisericii. 
Pe lângă argumentul lingvistic, este posibil să aducem astăzi şi unul de ordin istoric. El ne este pus la dispoziţie de manuscrisele de la Qumran, de literatura evreiască intertestamentară, de cărţile Septuagintei excluse din canonul Bibliei ebraice, de scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. 
Toate aceste scrieri aduc o lumină nouă în ceea ce priveşte importanţa legăturilor familiale din societatea evreiască.

În Palestina primului secol o persoană nu era considerată ca un individ autonom şi independent din punct de vedere social. Comunitatea, satul, familia constituiau structura socială care protejau şi ofereau legitimitate oricărei persoane. 
În oraşul său natal, Nazaret, populat probabil de aproape 1600 de locuitori, Iisus are la rândul Său parte de un cadru social, de recunoaştere şi de securitate. 
Este evident faptul că El nu a trăit într-o familie izolată de contextul social al epocii, ci într-o familie tradiţională, ce aparţinea unei neam sau trib care i-a dat de altfel identitatea Sa terestră (cf. Matei 1; Luca 1). 
Genealogiile, pe care le întâlnim frecvent în Vechiul Testament, nu au doar rolul de a indica arborele genealogic al unei persoane, ele exprimă totodată identitatea unui grup uman şi legătura sa cu celelalte neamuri sau triburi.

Acesta este şi motivul pentru care cei prezenţi în sinagoga din Nazaret au fost uimiţi de interpretarea dată de Iisus textului biblic pe care l-a citit. 
Ei au remarcat că Iisus a ieşit din rolul şi cadrul social atribuit Lui şi rudelor Sale! 
El încălca acordul ce guverna prerogativele şi ierarhiile din interiorul grupului. Doar astfel putem înţelege de ce Iisus concluzionează misiunea Sa la Nazaret cu proverbul: Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa” (Marcu 6,4). 
Prin aceasta El declară că se eliberează de controlul social al epocii (patria, rudele, casa) şi anunţă identitatea Sa. 
Citite în acest context, pasajele referitoare la „fraţii” lui Iisus ni se descoperă cu un sens nou ce completează, aşadar, interpretarea tradiţională a Bisericii.

Este interesant faptul că, deşi în Noul Testament, Psalmul 68 este citat destul de des (cel puţin de 18 ori), nu se întâlneşte nici o referinţă la versetul 10: Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii mele”. 
Acest pasaj ar fi integrat perfect textul de la Matei 12,46-50, o Evanghelie ce conţine aproximativ 60 de trimiteri la profeţiile mesianice şi aproximativ 40 de citate din Vechiul Testament. 
Oare să-l fi evitat Evanghelistul Matei în mod deliberat din cauza frazei fiilor maicii mele


PROF. DR. ŞTEFAN Munteanu

luni, 27 septembrie 2021

DRUMUL CREDINTEI


„În vremea aceea îl urma pe Iisus mulțime mare și îl îmbulzea. Și era o femeie care avea curgere de sânge de doisprezece ani. Și multe îndurase de la mulți doctori, cheltuindu-și toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău. Auzind ea cele despre Iisus, a venit în mulțime și pe la spate s-a atins de haina Lui. Căci își zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca! Și îndată izvorul sângelui ei a încetat și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală. Și, îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieșită din El, întorcându-Se către mulțime, a întrebat: Cine s-a atins de hainele Mele? Și I-au zis ucenicii Lui: Vezi mulțimea îmbulzindu-Te și zici: Cine s-a atins de Mine? Și Se uita împrejur să vadă pe aceea care făcuse aceasta. Iar femeia, înfricoșându-se și tremurând, știind ce i se făcuse, a venit și a căzut înaintea Lui și I-a mărturisit tot adevărul. Iar El i-a zis: Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!” MARCU 5: 24-34

În cap. al IV-lea al Evangheliei dupa Marcu ni se prezinta momente ale discursului Mantuitorului, care se adreseaza multimii de pe o corabie! 
La sfârșitul acestui capitol, are loc furtuna de pe mare, care dezvaluie putina credinta a apostolilor, inspaimantati de faptul că se vor scufunda si se vor ineca.
In continuare, ni se spune ca Iisus eliberează omul de frica de moarte (vindecarea unui indracit). 
Cuvântul lui Dumnezeu ajuns in noi ne eliberează de duhul răului, ca să putem avea credință!

Textul de astazi este, in mod obisnuit, citit impreuna cu cel in care ni se prezinta invierea fiicei mai-marelui sinagogii, Iair. 

Ambele minuni continua, in fapt, tema credinței. 
Legătura dintre cele două episoade  constă în faptul că Domnul ii spune femeii „Credința ta te-a mântuit”, iar lui Iair ii spune: „Continuă să crezi”. 

Sunt doua scene care se intersectează, se împletesc - tabloul începe cu tatăl care vine la Iisus să-L roage sa-i vindece copila, apoi, în timp ce Iisus merge sa vada  fetita, care este muribunda, are loc vindecarea femeii, pentru ca apoi, Domnul sa o readuca pe fetita lui Iair din moarte la viata!
Firul conducator al acestor doua minuni este 
taina atingerii si puterea credinței!

Aceasta vindecare, ce are loc prin vointa si credinta femeii, prin atingere tainica,  ne pune in fata drumului credinței – femeia ne arată cat putem crede, ce trebuie să facem ca să credem – si rezultatul miraculos al credintei -  culminand cu invierea fiicei lui Iair, dovada a faptului ca, prin credinta, reinviem, trecand de la moarte la viață!

Amanuntele legate de hemoragia femeii, care, conform traditiei iudaice, facea din ea o persoana necurata, ca si cele legate de averea cheltuita pe la doctori in speranta vindecarii, toate ne pun in fata o persoana in care ne putem regasi multi dintre noi, caci de multe ori  subrezenia fizica  si necazurile zguduitoare  pe multi ne aduc la picioarele Domnului!
Pana la urma, nu faptul ca doar la necaz Il cautam pe Dumnezeu conteaza! Important este ca, odata inchinandu-ne Lui, sa credem in El din toata puterea firii, cu toata constiinta noastra, astfel incat sa capatam ajutorul si mantuirea!

"Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!"

duminică, 26 septembrie 2021

PESCUIREA MINUNATA

 

 „În vremea aceea pe când mulţimea Îl îmbulzea , ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, Iisus a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.  LUCA 5, 1-11

Fragmentul evanghelic din aceasta duminica, ni-L infatisaza pe Iisus pe malul lacului Ghenizaret. Lumea Il urma deja simtindu-I puterea Cuvantului.

Acolo mai erau multi alti
 oameni, veniti dis de dimineata să cumpere peștele pe care pescarii il pescuiau in timpul noptii. Hristos vine în întâmpinarea lor pentru a propovădui. 

Dar, tocmai în noaptea  aceea pescarii nu pescuisera nimic, desi aruncasera mrejele în toate părțile lacului. 
Dezamagiti erau toti - si pescarii, care muncisera fara folos, si oamenii, veniti sa cumpere peste si care aveau sa plece acasa cu sacul gol!

Vine, iata, Hristos care le ofera tuturor, drept hrana,  Cuvântul Lui cel plin de har și de adevăr, hrana cea duhovnicească! 
Si, pentru a se adresa oamenilor, Se urca pe una din corabii, impreuna cu Simon -Petru. 

După terminarea cuvântării, Iisus îi cere lui Simon-Petru să se îndepărteze si mai mult, unde apa era mai adâncă, și să arunce năvodul. 
Pescar cu experiență, obosit si dezamagit, Simon-Petru are o retinere, dar face totusi ascultare. Ii datora acest respect lui Iisus, care tocmai ii vindecase soacra! 
Ne regasim multi in neincrederea lui Simon-Petru! 
Neputința omului dezarmat în fața eșecului e totusi urmare a vieții in care Hristos este marginalizat sau inexistent !

Simon-Petru se lasa insa in grija lui Dumnezeu, simte că Iisus Se pune garant și, facand „după cuvântul Său”, acceptă. 
Si... minune! Năvoadele sunt gata să se rupă de multimea pestilor!

Cu toții sunt uimiți, dar și înfricoșați, de cele întâmplate. Iși dau seama că acolo a lucrat mâna lui Dumnezeu. 
Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!, zice Simon-Petru in fata acestei minuni !
Toti Îl rugăm pe Domnul "să își întoarcă fața de la păcatele noastre".

Minunea vine ca o consecinta a acceptarii lucrării Domnului în firea noastră cea căzută și împreună lucrarea cu Dumnezeu. Atunci, "barca goală a firii umane se umple de har".

Petru, Ioan, Iacob devin si ei mult mai atenți la Cuvântul Învăță­torului, captivați de mesajul Lui. Nimeni nu mai vorbise așa!

Mesaje sunt multe aici, si pentru apostoli si pentru noi! Hristos arată apostolilor că pentru a putea ajunge sa se hraneasca cu Cuvântul lui Dumnezeu mai trebuie să se  îndepărteze de tot ceea ce este lumesc, asa cum barca lor a trebuit sa se indeparteze de țărm, ca sa ajunga  la "apa adâncă", acolo unde este sursa hranei, a vieții!
Fragmentul ne mai spune ca nu este posibil să te împărtășești de Cuvânt atâta vreme cât nu te îndepărtezi  de pacat!

Fiii lui Zevedeu, prinsi in navodul Cuvantului si al dragostei lui Iisus, vor deveni si ei pescari de oameni!

Peștele, creatura care are tot timpul ochii deschiși, trăind în bancuri, este ima­ginea credinciosului vigilent, într-o continuă trezvie, capabil să trăiască în comunitate și in comuniune.

Biserica creste cu fiecare din noi. Ea e o barca care ne duce pe toti. 

"Biserica, în ipostaza de locaş al rugăciunii şi închinării obşteşti...  este reprezentarea văzută (materială, locală) a Bisericii universale. Dacă Biserica luptătoare (a celor vii) este corabia care, avându-L la cârmă pe Iisus Hristos, ne conduce prin istorie spre Împărăţia ce „va să vină”, adică spre cea definitivă, desăvârşită şi veşnică, biserica-locaş are forma văzută a unei corăbii, sau, cu un alt termen, a unei nave maritime care pluteşte spre răsărit, adică spre eshaton, spre, limanul cel neînviforat ”al devenirii noastre în Hristos." Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției 

sâmbătă, 25 septembrie 2021

TOATE CATE VA VOR ZICE VOUA FACETI-LE DAR... DUPA FAPTELE LOR SA NU FACETI !


„În vremea aceea a vorbit Iisus mulțimilor și ucenicilor Săi, zicând: Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor să nu faceți, că ei zic, dar nu fac. Pentru că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni; că își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poalele hainelor. Și le place să stea în capul mesei la ospețe și pe scaunele cele dintâi în sinagogi, să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni: Rabbi. Voi însă să nu vă numiți rabbi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați. Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Nici povățuitori să nu vă numiți, că unul este Povățuitorul vostru: Hristos. Și care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru, căci cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța.”
Matei 23: 1-12

Cap. 23, din Evanghelia dupa Matei, contine inceputul cuvantarii de despartire a  Mantuitorului, cuvantare care va continua si în cap. 24 și 25!

In cap. 23, Domnul Iisus tine sa ne spuna cate ceva despre ipocrizia
cărturarilor și a fariseilor  !

Pentru că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște.
Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni

El ii sfatuieste pe credinciosi :  toate câte vă vor zice vouă faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor să nu faceți, că ei zic, dar nu fac. (desigur, este vorba de fapte neconforme!)

Se pare ca meseria de sfanta vocatie,  aceea de "pastor de suflete ", de pazitor al legii lui Dumnezeu, nu e scutita de probe! 

In toate cultele, in toate religiile, desi putini, exista "pastori" care nu reusesc sa-si acordeze propria viata cu invataturile pe care le transmit credinciosilor, cu regulile pe care le predica si le sustin in fata lor,  reguli pe care ei insisi nu le urmeaza! 
Dar harul preotiei ramane! De aceea trebuie sa facem ce zic pastorii sufletelor noastre, fara sa judecam!

Textul se refera la carturari si farisei si am putea sa-l interpretam ca un discurs anticlerical dar, ca toate cuvintele Domnului Iisus, si aici este ceva mult mai profund, ceva care depaseste sfera clericala...
Caci in fiecare din noi salasluieste deopotriva un cărturar și un fariseu! 

Munca noastra duhovniceasca este aceea de a-i descoperi  pe acestia doi in launtrul nostru si a-i alunga astfel incat, liberi devenind, sa putem accede la statutul de fii ai lui Dumnezeu!
Pacatele si le poarta fiecare si lupta cu ispitele este personala!

vineri, 24 septembrie 2021

CREDINTA, RUGACIUNEA SI DRAGOSTEA - GARANTII ALE INVIERII NOASTRE

 

„În vremea aceea a venit la Iisus unul din mai-marii sinagogii, anume Iair, și, văzându-L pe Iisus, a căzut la picioarele Lui și L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte; ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape și să trăiască. Și a mers cu el. Și mulțime multă Îl urma pe Iisus și Îl îmbulzea. Pe când El încă vorbea, au venit unii de la mai-marele sinagogii, zicând: Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învățătorul? Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai! Și n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui Iacov. 

Și au venit la casa mai-marelui sinagogii și a văzut tulburare și pe cei ce plângeau și se tânguiau mult. Și, intrând, le-a zis: De ce vă tulburați și plângeți? Copila n-a murit, ci doarme. Dar ei Îl luau în râs. Iar El, scoțându-i pe toți afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei ce Îl însoțeau și a intrat unde era copila. Și apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talitá, kumi, care se tâlcuiește: Fiică, ție zic, scoală-te! Și îndată a înviat copila și umbla, căci era de doisprezece ani. Și s-au mirat îndată cu uimire mare. Dar El le-a poruncit cu stăruință ca nimeni să nu afle de aceasta. Și le-a zis să-i dea copilei să mănânce. 

Și a ieșit de acolo și a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după Dânsul.” Marcu 5, 22–24, 35–43; 6, 1

După ce il vindeca pe cel îndrăcit din tinutul Gadarei, Mântuitorul, alungat de locuitorii suparati de moartea porcilor, a trecut din nou cu barca pe tarmul celalalt. 

Evangheliea ne spune că era așteptat de multime de oameni, veniți de departe cu speranta să-L găsească și să se bucure de milostivirea Sa, de vindecările pe care le săvârșea și de învățăturile rostite, neștiind ce se petrecuse anterior.

Sosirea Mântuitorului era cu atât mai importantă pentru mai-marele sinagogii din Capernaum, Iair. Caci Rabinul avea o copilă ca de 12 ani, cum spune Evanghelia, care se chinuia, fiind in pragul mortii! 

Cuprins de mâhnire, acesta a căzut în genunchi înaintea Mântuitorului și L-a rugat sa-i vindece copila si Iisus,  fără să mai întrebe ceva, S-a indreptat spre casa lui.

Pe drum, avea sa se mai petreaca o minune (vindecarea femeii cu scurgere de sange)  dar, pasajul evanghelic al zilei de astazi ne pune in vedere doar episodul legat de fiica lui Iair!
Mântuitorul Si-a continuat drumul, deși, cineva de la casa mai-marelui sinagogii a venit și  a spus: Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învățătorul? 
Domnul însă a rămas senin, ii spune Rabinului: Nu te teme. Crede numai!
Pentru Domnul Iisus, fiica lui Iair "adormise“ doar. 
Sufletul, care este nemuritor, se despărţise în acea clipă de trupul ei, dar nu dispăruse. 

Evanghelia  aceasta ne vorbeste intai de toate despre importanța credințeiCrede numai, i-a spus Mântuitorul lui Iair, desi ii fusese adusa vestea morții fiicei sale iubite! Credința este singura virtute care poate schimba starea lucrurilor!

În Epistola către Evrei, capitolul XI, Sfântul Apostol Pavel ne spune: Credința este încre­dințarea celor nădăjduite și adeverirea celor nevăzute
Credința este o mișcare a sufletului, o treaptă pe care urci către Dumnezeu. De aceea, la un moment dat, Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui să se mute și se va muta”.
Ori de cate ori întâlnea oameni bolnavi, ii întreba „Credeți voi că Eu pot să fac aceasta…?
Sa ne amintim momentul in care, coborand de pe muntele Tabor, gasindu-i pe ucenici în tulburare, împreună cu tatăl unui copil lunatec și cu fariseii, care erau de față, Mântuitorul le-a spus lor: „Pentru puțina voastră credință, nu l-ați putut vindeca”.

Credința este esențială, iar dacă o avem, putem trece prin toate încercările acestei lumi. Dacă nu o avem, ne lăsăm purtați de vânturile puternice care au bătut și vor bate mereu. 
De vom avea credință, ne vom arăta puternici, nu prin noi înșine, ci prin Cel Care ne-a spus că este Calea, arătându-ne drumul care duce către Împărăţia fără de sfârşit.

Intelegem că minunea a fost făcută pentru ca Iair, s-a rugat ca Mântuitorul să-i vindece fiica. 
Iair făcea parte, cu siguranta, dintr-o categorie de învățători ai Legii cărora inima și sufletul le erau deschise către învățătura Mântuitorului, Cel așteptat, despre care au vorbit prorocii, care au înțeles, înaintea mai-marilor Templului și a bătrânilor Sinedriului, faptul că Mântuitorul avea putere în cuvânt, dar și în fapte, că era Doctor al sufletelor, dar și al trupurilor. 
Alături de Nicodim și Iosif din Arimateea, de Gamaliel, învățătorul de Lege și de alții, mai-marele sinagogii din Capernaum îi reprezintă pe cei care au descoperit, întâlnindu-L sau auzind de Mântuitorul, că El era Mesia, Cel prezis de proroci. De aceea, rabinul s-a închinat, s-a așezat în genunchi îna­intea Lui și L-a rugat să-i tămăduiască fiica. 

Momentul vine sa certifice importantei rugaciunii!  Biserica și a credinciosii se roaga pentru alții, pentru cei ai lor, pentru prieteni, chiar pentru neprieteni, pentru cunoscuti si chiar pentru necunoscuti, pentru lume!
E nevoie de rugaciuni,  pentru că altfel vom împlini cuvântul Scripturii, care ne spune sa ne rugam unii pentru altii!

Această Evanghelie ne vorbeste si despre iubirea părinților pentru copii, menita sa-i faca sa treaca peste orice de dragul lor! 
Un exemplu grăitor rămâne Iair. Ar fi putut să rămână cu aceleași prejudecăți pe care le aveau și alții față de Mântuitorul, însă dintr-o iubire nemărginită față de copila lui, grav bolnavă, s-a dus la Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și L-a rugat ca s-o tămăduiască. 

Cuvintele din pasajul evanghelic de azi ne îndeamnă și pe noi să ne rugăm unii pentru alții, să fim atenți la cei apropiati, dar și la cei care nu au legătură directă cu noi. 
Astfel de fapte nu sunt uitate înaintea lui Dumnezeu.

Printr-un singur cuvânt al Său, Mantuitorul o readuce la viaţă pe fiica mai-marelui sinagogii - căci cuvintele Domnului niciodată nu sunt vorbe goale, ci devin fapte, se împlinesc aevea. 
Cuvintele Domnului sunt cuvintele vieţii, cuvintele adevărului, sunt poruncă atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi!

Dupa cum stim, in cei 3 ani si jumatate de propovaduire, Mantuitorul a facut doar trei invieri:
- cea a fiicei lui Iair (consemnata de toti cei trei sinoptici - Luca 8: 41-56; Matei 9: 18-25;si Marcu 5: 22-42), 
- învierea fiului văduvei din Nain 
- invierea lui Lazăr, fratele Mariei și al Martei. 

Dar dacă credem cu adevarat în Dumnezeu şi în atotputernicia Sa, de ce  nu am crede in inviere sau de ce ne temem de moarte? 
Moartea nu este decat un pasaj, o trecere !

Noi trăim mai tot timpul sub puterea raţiunii, credem ce simtim şi ce vedem cu ochii noştri trupeşti. 
Din aceasta cauză este posibil sa nu putem înţelege totdeauna ca un mort poate fi înviat. Şi totuşi, ne socotim credincioşi! 

Minunile acestea, legate de inviere, vin sa anticipeze Insasi Invierea Domnului! 
Minunea învierii face parte din marea operă de mântuire a neamului omenesc. Necredinţa în înviere ne descalifica ca si crestini, facand din noi doar niste simpli pagani!

In învierea fiicei lui Iair, ca şi în celelalte doua invieri, dar mai cu seamă în Învierea Domnului, trebuie sa vedem insasi garanția propriei noastre învieri  și a vieții veșnice de dincolo, de care cu toții speram să ne învrednicim!

Doamne, ajuta-ne noua!

joi, 23 septembrie 2021

MINUNEA DIN GADARA


Ieri i-am vazut pe apostoli, impreuna cu Invatatorul lor intr-o barca, in deriva din pricina furtunii, cuprinsi de frica de scufundare (frica pe care toți o avem)!
Astazi suntem invitati sa meditam la minunea vindecarii posedatului din Gadara - pomenita dealtfel de toti evanghelistii sinoptici - in varianta Evanghelistului Marcu!

Tinutul sau tara Gadarenilor (sau a Gherghesenilor), era dincolo de Marea Galileii. 
Iisus trecu marea impreuna cu ucenicii si fusese o trecere cu peripetii. A fost nevoie de interventia Lui ca sa potoleasca o furtuna care ameninta sa rastoarne corabia. 
N-au apu­cat sa puna bine picioarele pe pamant, ca iata ce s-a intamplat:

„În vremea aceea a venit Iisus de cealaltă parte a mării, în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi și în lanțuri, el rupea lanțurile și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși, duh necurat, din omul acesta! Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți.
Dar Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el, care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au spus cum a fost cu demonizatul și despre porci.
Și ei au început a-L ruga să plece din hotarele lor. Iar când a intrat El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte a făcut pentru tine Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole cât bine i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau.” 
 (MARCU 5:1-20)


Am putea intelege ca acesta a fost singurul motiv pentru care Iisus a venit in tara Gadarenilor, caci, dupa spusa evanghelistilor, s-a intors de indata in Capernaum (Matei 9, 1; Marcu 5,21; Luca 8, 37).

Vedem din text ca, mai intai , demonizatul, vazandu-L pe Iisus de departe, "a alergat si s-a inchinat Lui". Din cele ce urmeaza in desfasurarea intamplarii, aceasta "inchinare" pare fara sens, pentru ca indata dupa aceea "a strigat cu glas mare: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Inalt? Te jur pe Dumnezeu sa nu ma chinuiesti".

Nu. Nu era chiar fara sens. Omul era, in intelesul de azi si din-totdeauna, nebun. Locuia prin morminte si nu-si controla actele, asa incat de multe ori era legat de consateni "cu obezi si cu lanturi".

Va trebui sa le luam pe rand pe toate. Ce erau lanturile stim. Erau ca si azi. Ce erau obezile, stim din istorie. Se practicau ca pedeapsa in vechime. Se legau picioarele intre doua lemne grele cu cate doua semicercuri taiate la mijloc, care prindeau intre ele gleznele picioarelor, asa incat cel legat nu mai putea face nici o miscare. Daca statea linistit, legatura nu era dureroasa, dar nemiscarea era desigur resimtita totusi, si fizic si moral. Daca se misca, devenea dureroasa pe loc.

Astfel de pedepse erau temporare si nu erau mijloace de exe­cutare a unei condamnari la moarte. Puteau fi premergatoare unei executii, pentru ca cel condamnat sa nu fuga.

Iata, din Evanghelie, aflam ca si nebunii erau imobilizati tot prin acest mijloc. Acesta din Gadara era acum liber. Probabil fugise pentru ca ni se spune ca "rupea lanturile si sfarama obezile si nimeni nu putea sa-l domoleasca".

Sa observam mai intai ca evanghelistii il cunosteau sau, daca nu, 
s-au informat dupa aceea, asupra trecutului lui. Descriind ceea ce a urmat, au dorit sa dea intamplarii o anumita consistenta si asa au intrat in biografia "eroului", atat cat au crezut necesar. Aratarea starii lui era necesara, pentru a putea fi pusa in constrast cu vinde­carea. 
Dar, sa mai observam ca bolnavul nu era un nebun oarecare, suferind doar de o boala a mintii. Avea o putere extraordinara. Inimaginabila.

In mod
normal, nici lanturile, nici obezile nu se pot rupe. E cu totul exclus. Puterea bolnavului se explica altfel. Nu le rupea el ci, fiind posedat, le rupea duhul rau din el. Deci nu era un nebun pur si simplu, cum s-ar putea crede. De altfel Iisus a stiut de indata ca asa era. Cand l-a vazut venind si inchinandu-I-se, L-a vazut pe cel ascuns in el care venea sa-L insele. O inchinare si gata. Putea obtine sfarsitul intalnirii. O inchinare falsa desigur. Dar si aceasta inchinare era un semn ca ",nebunia" omului nu era "nebunia" lui, a mintii lui.
Era prea cuminte, daca omul era cu adevarat nebun!


S-a dovedit de indata ca asa fusese.
Cand Iisus, sesizand strata­gema, i-a zis: "Iesi duh necurat din omul acesta" (versetul 8), de indata l-a parasit evlavia cu care se inchinase! A tipat: "Ce ai cu mine. ?" Acum in conversatie cu Iisus a intrat in mod deschis duhul rau din 
omul din fata lui Iisus.

Vom ramane
 o clipa asupra supararii duhului rau: Ce ai cu mine?" Duhului i se parea ca are un domeniu al sau in care nimeni nu se putea amesteca. Avea si el libertatea lui de actiune, asa cum o avusesera toti ingerii care, urmand pe Lucifer, cazusera din starea de ingeri luminati. Ramasese cu libertatea. Dar libertate avea si omul. Si demonul i-o anulase. Il poseda. Adica il stapanea, ii interzicea libertatea personala. 
Omul nu se putea manifesta pe el insusi. Demonul putea, si acum isi reclama drepturile in numele libertatii.
Dar Iisus n-a fost de acord cu el. "Avea cu el" (ce ai cu mine?), faptul ca, exercitandu-si libertatea lui, demonul i-o anula pe cea a omului. Iisus se amesteca in libertatea demonului, pentru a resta­bili capacitatea omului posedat de a-si folosi propriile lui insusiri, propria sa libertate.

Evanghelistul Matei
si-a mai amintit insa un amanunt din con­vorbirea lui Iisus cu duhul cel rau. Cand L-a intrebat "ce are cu el", acela a mai spus: 
"Ai venit aici inainte de vreme si ne muncesti."
Ce inseamna acest: "inainte de vreme"?
 Nu e intamplator. Ne aflam prin aceste trei cuvinte in plina doctrina teologica despre Judecata de Apoi. Atunci vor fi judecati, in final, si demonii. De aceea protesta acesta: de ce facea judecata "inainte de vreme"? El stia ca judecata va veni, dar cerea sa se respecte randuiala! Asa sunt toti cei care fac neoranduiala altora. Pentru ei cer randuiala! E si aceasta ceva: recunosc ca principiu randuiala. Sunt uituci numai cand e vorba s-o aplice si ci altora. Dar de data aceasta protestul demonului nu era indreptatit. Era un fals pretext. Iisus nu-l judeca acum definitiv pe demon. 
Poate si pentru a-l dezminti in aceasta pretentie. Ii va permite mai apoi sa intre in porci.

Demonul
 era atat de pus pe cearta, pentru a-si apara felul sau de a-si intelege drepturile. Incat merse pana la a apela la principiul fundamental al libertatii pe care Dumnezeu a dat-o tuturor crea­turilor sale spirituale si materiale, ingerilor si oamenilor. Aceasta inseamna acel: "Te jur pe Dumnezeu sa nu ma muncesti", adica sa 
nu ma nedreptatesti.
Apela la Dumnezeu deci.
Parca s-ar potrivi aceasta cu situatii cunoscute si de noi. Cati nu vin cu Biblia in mana si cu Dumnezeu pe buze sa ne intoarca de la credinta cea dreapta si sa ne atraga spre secte. La aparenta argumentele lor sunt duhovnicesti, biblice, ca doar apeleaza la texte din Scriptura si-si iau si ei martor pe Dumnezeu! Iata insa o situatie similara, pe care Iisus n-a luat-o in seama, ci a condamnat-o. Diavolul lua numele Domnului in desert, cum spune atat de bine Scriptura. 
Tot asa fac si cei care, cu Scriptura rastalmacita si invocand numele lui Dumnezeu, vor sa ne dezbine.

Pe drept cuvant spuse Sfantul Iacov
 ca "si demonii cred si se cutremura" (Iacov 2, 19), dar e in zadar. Ca sa nu gresim, fiindca Scriptura nu e o carte s-o talcuiasca oricine, ci trebuie invatatura mare pentru aceasta, trebuie sa urmam interpretarea Bisericii, a Sfintelor Sinoade, a Sfintilor Parinti, acea interpretare care are o vechime de doua milenii si o experimentare tot atat de veche in viata 
Bisericii.

Scriptura e la libera
citire a tuturor. Acest lucru e nu numai drept, ci si recomandabil. Dar nu la libera interpretare a tuturor, ci numai a Bisericii si a celor mandatati de ea. Ca lectura din care sa invatam sa facem binele si sa ne mantuim, e permisa tuturor. Ca citire pentru a-i cauta alte intelesuri decat cele stabilite dupa indelungata cercetare de catre Biserica, e o ispita periculoasa, asa cum se dovedeste cu toti cei care merg pe aceasta cale si s-au despartit de 
Biserica in sute de secte, mergand dupa capul lor.
Textul
si intamplarea aceasta sunt insa mult mai bogate decat ni s-a parut la prima vedere. Ce mai observam? Ca duhul rau ascuns in omul din fata lui Iisus il cunostea si Il marturisea pe Iisus. Ii zicea: "Fiul lui Dumnezeu Celui Prea inalt". Nici apos­tolii nu spuneau acest lucru decat din cand in cand, stransi de minuni care il obligau la concluzia ca Iisus nu e un simplu om ca toti ceilalti. Mai pe urma uitau din nou, si il coborau la treapta de invatator, proroc. Numai dupa inviere vor fi siguri si vor ramane cu stiinta si credinta definitiva in dumnezeirea Lui. 
Iata insa ca demonul acesta L-a marturisit dintr-o data.

A fost de-ajuns ca demonul sa fie lasat in pace?
Nu. Si tot demon a ramas. Nu s-a pocait, ca sa fie iertat. Asadar simpla recunoastere a lui Iisus ca Dumnezeu, nu e suficienta pentru man­tuire, inca o data ne vom aduce aminte de cei care vin cu "Domnul Iisus" pe buze, ea sa ne dezbine. Nu "Domnul Iisus "conteaza in fata lui Dumnezeu, ci dezbinarea, intentia lor de a rupe din trupul Bisericii pe unii pentru a-i face adeptii lor. Iisus e doar pretextul. In spate e mandria. Si domnul mandriei nu e Iisus! Demonul din Gadara il recunostea, tot asa cum apelase si la Dumnezeu ca sa-si apere libertatea de a face rau, dar aceasta nu i-a slujit la nimic.

Parca il auzim pe Iisus:
"Nu tot cel ce-Mi zice Doamne-Doamne va intra in Imparatia lui Dumnezeu" (Matei 7, 21; Luca 6, 47). Numai cei care fac acest lucru, ramanand la vorbe, nu-L aud! Cand s-a vazut descoperit, demonul a intrat in conversatie folosindu-si propria lui identitate. Iisus l-a intrebat: "Cum ti-e numele"? Au si ingerii nume! Si cei buni si cei rai. Stim aceasta din mai multe inprejuran: Lucifer, Mihail, Gavriil si altele. Nu sunt existente anonime, impersonale, iresponsabile. Acesta din omul din Gadara avea insa un nume colectiv, pentru ca erau mai multi adunati, sa puna umar la umar ca sa-l tina pe bietul om sub pose­siune. De aceea erau si atat de puternici! Vorbeau intr-o voce. Au si raspuns intr-o voce: "Legheon mi-e numele, pentru ca suntem mai multi". Au recunoscut. incurcand singularul cu pluralul n-au zis: legheon ne e numele, ci mi-e numele. Erau organizati domni­ile lor! Si-au dat numele formatiei, cum erau in armata romana cohortele, legiunile 
etc.

Mai deparle conversatia devine tot mai interesanta, desi pentru noi va mai pune inca niste probleme. Demonii L-au rugat pe Iisus "sa nu-i iz
goneasca afara din tara aceea" (Marcu 5, 10), de data aceasta folosind pluralul. Vor fi avut si ei raspundere acolo, si tre­buiau sa dea socoteala mai marelui lor. De izgonit din om, stiau ca vor fi izgoniti. Nu stiau unde. Nu au atotstiinta. Pe aceasta o are numai Dumnezeu. Nu au nici atotputere. Si pe aceasta o are tot numai Dumnezeu. Au vazut o turma de porci pe alaturi si au cerut sa li se ingaduie sa intre in porci. 
Mai departe stim ce s-a intamplat.

Dar noi trebuie sa ne mai pun
em o intrebare: de ce le-a inga­duit Iisus sa intre in turma de porci? A pagubit niste oameni. A pus in situatie grea pe pazitorii porcilor. Si a aprobat inecarea bietelor animale! Am putea banui mai multe ratiuni pentru aceasta permisiune. Iata una din ele: in Evaghelia dupa Luca se spune ca demonii "au cerut sa nu le porunceasca sa se duca in adanc" (Luca 8, 31). Vor fi cerut si asta. Un evanghelist si-a amintit una, altul alta. Nu e o contrazicere. E o completare. "Adancul" era marea Galileei, de alaturi, caci intamplarea se petrecea pe malul marii. Si totusi, cand le-a permis sa intre in porci, s-au aruncat in adanc! Mintisera. Nu degeaba diavolul e numit "tatal minciunii". Tocmai aceasta a vrut sa arate Mantuitorul, permitandu-le sa intre in porci. 
Ca sunt minci­nosi.

Iata si alta explicatie posibila.
 Stiind ca de indata ce vor fi scosi din om, prin gura caruia mai conversau inca, isi vor cauta o alta victima omeneasca, Iisus a fost de acord cu cererea lor. Si apoi, cei din Gadara (Gherghesa), vor fi avut ei de dat socoteala pentru ceva in legatura cu cresterea porcilor! Legea interzicea carnea de porc in vecini, la iudei. Poate ca ei o comercializau acolo, impotriva Legii! Ca demonii cauta sa intre in alt om dupa ce au fost scosi din unul, vedem dintr-o intamplare din vechime din viata nevoitorilor spre desavarsire care, nu o data, aveau de-a face cu ei.

Venise in pustia sketica
, la Parintii cunoscuti ca facatori de minuni, un tanar demonizat. Toti s-au dat deoparte, din smerenie, ca sa nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei, induiosat de suferintele tanarului, a facut semnul crucii peste el si poruncind diavolului sa iasa, a iesit. Dar diavolul i-a zis: "Daca m-ai scos din locuinta mea, voi intra in tine". — " Vino", i-a spus batranul. Si demonul a intrat in el si l-a chinuit doisprezece ani. Batranul a indurat cu tarie si s-a luptat cu el prin rugaciune neintrerupta si post aspru. Biruit in cele din urma de batran, diavolul l-a eliberat. — "De ce pleci? l-a intrebat batranul. Nimeni nu te alunga" — 
"Postul tau m-a distrus", i-a raspuns cel rau si a disparut, (Everghetinos).

Dar sa ne intoarcem la Gadara.
Din intamplarea de mai sus va sti fiecare sa aleaga ceea ce trebuie. Macar o idee despre rostul postului in viata crestina, desi despre aceasta ar trebui sa vorbim candva mai mult. Demonii din Gadara, stiind ca in cineva din cei din fata nu puteau intra, dar gandindu-se sa negocieze totusi o compensatie, au cerut voie sa intre in porci pentru a face rau oamenilor, macar indi­rect, lovindu-i in bunurile lor. Si aceasta explicatie e posibila. Iar Iisus i-a invoit pentru motivul aratat mai inainte. Dar si din alt motiv. Pentru ca ucenicii si cei care mai erau acolo sa se convinga ca era vorba de demoni, si ca omul nu era pur si simplu un alienat mintal. Vazand ce au facut porcii, toti 2000, cum spune Marcu (5, 13), era convingator ca era vorba de o demonizare, de o des-demonizare a omului si de o in-demonizare a porcilor. Altfel n-avea cum sa se explice aruncarea tuturor porcilor in adanc, asa din senin. Mai era si o proba ca toti demonii au iesit din om, si ca fusesera cel putin 2000, dupa numarul porcilor. Carase multi, bietul om!

Pazitorii porcilor n-au patit nimic.
Chemand la fata locului pe proprietari, vazand acestia insanatosit pe demonizat si intelegand ca fusese o minune, nu le-au mai cerut pazitorilor socoteala. In schimb, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Nu 
L-au molestat, pentru ca se temeau de puterea Lui dar, cu grija, l-au cerut sa plece.

Intrand in porci, demonii au obtinut o mica victorie asupra stapanilor porcilor. Acestia nu L-au acceptat pe Iisus.
 Poate ca si aceasta au urmarit-o. Asa interpreteaza, de pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur. A fost Iisus inselat? 
Tras pe sfoara, cum am zice noi?

A fost imtamplarea de la Gadara un esec sau o biruinta?

N-a fost un esec. In locul Sau a ramas sa propovaduiasca omul eliberat de demoni, si desigur ca si pazitorii turmei care au vazut totul. Ca e asa, ne-o spune epilogul intamplarii, diferit de epilogul altor minuni savarsite de Mantuitorul. De obicei le cerea celor vin­decati sa nu spuna nimanui cele ce se facusera cu ei (Matei 9, 30). De data aceasta ii spune omului tocmai contrariul: "Du-te la casa ta, la ai tai si spune-le cate a facut Domnul cu tine si cum te-a miluit" (Marcu 5, 19). A facut omul asa? A facut mai mult, cum era si de asteptat. Nu le-a spus numai la ai sai, ci "a inceput a propovadui in Decapole cate ii facuse Iisus si toti se minunau" (5, 20). La inceput ii ceruse lui Iisus sa intre in ceata ucenicilor sai, si sa-L urmeze. Iisus a socotit ca era mai de folos propovaduitor acolo.

Vedeti cum se leaga lucrurile? Ceea ce crezusera demonii ca va fi o victorie a lor, ca vor impiedica predica lui Iisus in regiune, rugat de proprietarii de porci sa plece, s-a intors impotriva lor. Situatia se va rezolva printr-un "propovaduitor" care isi va povesti propria experienta cu Iisus, si care era cunoscut de loata lumea. Era convingator.
Evanghelistul Luca spunea ca Gadarenii L-au rugat pe Iisus sa plece pentru ca "erau cuprinsi de frica mare" (Luca 8, 37), iar unii cred ca se temeau sa nu intre si in ei demonii, sau sa-i indrepte Iisus spre ei.

Fiindca nu L-au inteles cum trebuia, Iisus a plecat. Oamenii in general, si noi toti, oamenii din toate vremurile si-au pus intrebari in legatura cu Dumnezeu: Exista Dumnezeu? Intrebarea aceasta si-o pun oamenii simpli, ca si oamenii invatati. Toti si-o pun, si toti trebuie sa afle un raspuns pentru ca viata lor sa capete un sens.

Dar nu despre aceasta vreau sa mai adaug cateva cuvinte acum. Vreau sa ne punem toti intrebarea cealalta: Exista diavol? Cine nu si-a pus-o macar o data? Unii si-o pun chiar cu oarecare -nedumerire si revolta. Daca exista Dumnezeu, de ce sa existe si diavol? Existenta lui Dumnezeu ne lamureste destinul nostru, ne lamureste destinul universului, da un sens universal si vietii. Dar existenta diavolului?

Trebuie sa spunem ca existenta diavolului lamureste si ea, o alta problema. Nu fara rost a lasat Dumnezeu sa existe si el. Lamureste problema raului. Se pune si aceasta intrebare: De unde vine raul? Cine este autorul raului? Cine indeamna permanent la rau? Ca sa ajungem la raspunsul acestei intrebari, trebuie sa ne intoarcem din nou la intamplarea din Gadara. Mantuitorul insusi, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, afirma ca exista diavol. L-a scos din omul care era posedat. Dar inca de la Facere stim ca diavolul a fost acela care i-a inselat pe primii oameni ca sa nu asculte de Dumnezeu, si sa-I calce porunca. Si mai stim ca inaintea lumii materiale, Dumnezeu a creat o lume spirituala. Exista noua cete ingeresti: Heruvimii, Serafimii, si Scaunele, Domniile, Puterile, si Stapaniile, Arhanghelii si ingerii. Printre aceste cete era si alta care a cazut din pricina mandriei, in frunte cu Lucifer. Aceasta ceata de ingeri cazuti este ceea ce numim noi diavolii, duhurile cele rele, sau simplu: diavolul. Poporul nostru nici nu crede ca merita sa i se pronunte numele.

Atestari biblice sunt categorice: duhurile rele exista. Asa cum numele Domnului pronuntat in rugaciune face bine, tot asa numele diavolului, pronuntat, face rau. Caci auzindu-si numele, el se crede invocat.

De altfel, cei care aveti atractie catre cartile de spiritualitate, cei care cititi, de pilda, Patericul, Filocalia, Razboiul nevazut al lui Nicodim Aghioritul, vedeti acolo ca toata lupta Parintilor nevoitori intru ale desavarsirii, este o lupta neincetata cu duhurile cele rele.

Razboiul nevazut, ce este? Este tocmai acest razboi ce se da cu duhurile rele, nevazute. Si noi, in vorbirea noastra curenta, din observatiile noastre curente, zicem adesea: Uita-te la cutare, parca e un posedat! Si de multe ori e adevarat, chiar daca noi o zicem asa, intr-o doara. Diavolul e cel care incearca sa posede, sa ia in stapanire.

Dar multi crestini isi pun o intrebare grea pentru constiinta si credinta lor. Daca exista Dumnezeu cel atotputernic, atunci ce pute­re are diavolul? Si cum de are putere diavolul? Inseamna ca are o putere, egala cu a lui Dumnezeu? Religiile de dinaintea crestinis­mului au fost si ele framantate de asemenea intrebari grave. Au apelat pentru linistire la principiul dualitatii. Credeau ca exista o putere buna si o putere rea. La persani era Ormuzd si Ahriman, unul zeu al binelui si altul zeu al raului. Si in antichitatea greaca, si in antichitatea romana era la fel. Erau zei buni, si erau zei rai. Unii care influentau in bine, altii care influentau in rau.

Inseamna ca si cei vechi simtisera, intuisera existenta unei forte care indeamna spre rau. Si nici nu e de mirare, pentru ca diavolul exista de cand a cazut, dinainte de Facerea lumii vazute, nu numai de cand este crestinismul. Exista si in lumea veche. Cei vechi simtindu-i existenta, l-au personificat in zeii rai.

Asa cum spuneam, el e inger cazut. Nu are aceeasi putere cu Dumnezeu. Acesta este primul lucru pe care trebuie sa-l invatam. Nu are putere asemenea lui Dumnezeu. El are doar puterea de a influenta, acolo unde gaseste teren, acolo unde vointa noastra il primeste. El exista potrivit unei iconomii a lui Dumnezeu, intr-o taina pe care noi nu o patrundem in intregime, dar ceea ce stim e ca e o realitate care sta in fata libertatii noastre, care da sens si valoare libertatii noastre. Are putere asupra nostra, numai daca suntem de acord cu el. Prin el ne verificam libertatea si responsabilitatea actelor noastre.

E gresit, asadar, sa dam intotdeauna vina pe diavol. Cum am facut ceva, diavolul e de vina. Nu! Vointa noastra e de vina, fiindca ne-am lasat influentati. In astfel de cazuri sarmanul diavol devine si el o victima! Nu trebuie sa devenim niste obsedati ai puterii diavolului. Diavolul nu poate nimic impotriva rugaciunii, impotriva pocaintei, impotriva semnului Sfintei Cruci. Vina cade intotdeauna asupra noastra, pentru ca ne invoim. Invoiala - spun Sf. Parinti - creeaza responsabilitatea noastra.

De la diavol vine, zic tot ei, numai momeala. El este ispiti­torul. El este inselatorul. El lucreaza din umbra. Parintii cei vechi aveau criterii de deosebire a duhurilor, criterii de discernamant. Le gasim bine explicate in cartile lor si despre aceasta am mai stat de vorba chiar aici, in aceasta catedrala, cu alt prilej, asa ca nu voi mai repeta acum ceea ce am spus atunci.

Intotdeauna trebuie sa sesizam scopul care transpare din sfa­turile lui. El trebuie ghicit, caci nu se prezinta: "Eu suni diavolul"! Eu te sfatuiesc. El spune ca vine sau de la Dumnezeu, sau in numele adevarului si al dreptatii. Ca doar n-o sa spuna ca vine in numeje minciunii. Stiti cum e diavolul in aceasta privinta? E cam la fel cu cei care fac scrisori anonime, care n-au niciodata curajul sa semneze. Caci ei stiu ca daca ar semna, s-ar putea descoperi pe ei insisi ca autori ai minciunilor pe care le spun. Fiindca daca n-ar fi minciuni, ei ar fi lucruri adevarate, le-ar semna, si i-ar da celui acuzat dreptul cinstit de a se apara. Asa, cel acuzat in principiu, dar nu in fata acuzatorului lui. Acuzatorul nici nu asteapta apararea. El doar acuza din umbra. E multumit, eroul, ca a acuzat! Ca a inveni­nat sufletul cuiva! El se aseamana celui descris de - Sfantul Petru: "Potrivnicul vostru, diavolul, umbla mugind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru, 5, 8). Dupa ce a gasit ceva de inghitit, doarme linistit o vreme! Asa face si diavolul. E un fel de anonim care vine in numele unei pretinse dreptati, in numele unui pretins adevar, care te indeamna sa faci ceva care sigur va avea urmari rele. El urmareste finalul, si acesta trebuie sa fie neaparat rau. De care sa ne fereasca Dumnezeu!

IPS Antonie Plamadeala