luni, 31 august 2020

ARTA EVITARII CONFLICTELOR STERILE


„În vremea aceea fariseii au făcut sfat cu irodianii împotriva lui Iisus, ca să-L piardă. Iisus, împreună cu ucenicii Lui, au plecat spre mare și mulțime multă din Galileea L-a urmat.
Mulțime mare din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan, dimprejurul Tirului și Sidonului, auzind câte făcea, a venit la El. Și a zis ucenicilor Săi să I se aducă o corăbioară, ca să nu-L îmbulzească mulțimea; fiindcă vindecase pe mulți, de aceea năvăleau asupra Lui, ca să se atingă de El toți câți erau bolnavi.
Iar duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înaintea Lui și strigau, zicând: Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Și El le certa mult, ca să nu Îl vădească.”MARCU 3, 6-12


Faima Mântuitorului continuă să crească, dar El pleacă acum din Ierusalim înspre mare pentru a treia oară. De fiecare dată când face acest lucru, isi cheamă ucenicii. Acum insa Îl urmează si oameni de pretutindeni, din sudul îndepărtat al Idumeii (actualul Deșert Neghev) până în nordul îndepărtat al Tirului și Sidonului (actualul Liban).

In ps 86 Psalmistul numeste Ierusalimul cetatea lui Dumnezeu Cine a fost acolo stie ca si este! 
Ierusalimul este centrul lumii. Dacă mergem si azi la Ierusalim, gasim, pe langa evrei, veniti din nouăzeci de tari, musulmani, verii ai evreilor si creștini de toate confesiunile!. 
Exista totusi o tensiune permanenta intre toti! Nu doar creștinii nu se înțeleg între ei, in general religia ii dezbina pana azi pe oameni, in loc sa-i uneasca!
Este important să ne rugam pentru Ierusalim, pentru  pacea 
Caci Domnul vrea pace pe pamant si intre oameni bunavoire!
Când va fi pace în Ierusalim – Ierusalim însemnând tocmai orașul păcii – atunci va fi pace în toată lumea.
Biserica este o "corabioara" fragilă în mijlocul furtunii, al lumii ! Totuși, ea Il poartă pe Cel pe care cerul și pământul nici nu-L pot cuprinde.  El ne invata sa evitam conflictele.

Chiar dacă dușmanii  lui Iisus lipsesc din această segventa, demonii sunt  prezenți, si, stiind prea bine „cine este Iisus”,  striga in gura mare incercand sa-I dezvaluie inainte de vreme identitatea de Fiu al lui Dumnezeu. 
Scopul e acela de a-i indarji contra Lui pe farisei , pecărturari și chiar pe romani, gata oricand să reprime din fașă orice acțiune naționalistă a vreunui  conducator "de tip  mesia” -  care sa îndemne la răscoale împotriva Imperiului Roman !

Dar Iisus le dejoacă planurile.
El se retrage  - atât pentru că fariseii îi doreau răul  (și Ceasul Lui inca nu sosise !), dar și pentru a propovădui în alte locuri. 

Domnul nu se aruncă în brațele răului, cu capul inainte, prezentându-ne un model valabil si pentru Biserică, care nu se teme de moarte, dar nici nu se lasa prinsa în cursele vrăjmașului, ci le evită atunci când este posibil. Dar când vremea martiriului este inevitabilă, după modelul Domnului, Biserica urcă pe Cruce.

In acel moment Mântuitorul trebuia, mai întâi, să schimbe radical percepția contemporanilor asupra cuvântului „Mesia”. 
Mesia nu era nici un rege politic, nici un războinic anarhist ci Împărat peste inimile oamenilor, aducând  eliberare din sclavia păcatului și a morții!

duminică, 30 august 2020

INVITATIE LA ... DESAVARSIRE

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci ­desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, ­auzind cuvântul acesta, tânărul a ­plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic ­vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui ­Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au ­uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: 
La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință. MATEI 19, 16-26 

Evanghelia de astazi ne infatisaza un tânăr in dialog cu Mantuitorul pe tema desavarsirii. 
I se vorbeste despre respectarea poruncilor iar el are o replica autosuficienta: „toate acestea le-am respectat mereu”

Este cu siguranta sincer, dar intelegem din intrebare sa "
ce bine să fac ca să am viața veșnică?" ca, desi le avea pe toate, simtea că-i lipsește ceva… si acest ceva venea dintr-o neintelegere a spiritului legii, a valorilor din spatele poruncilor… 
A respectat norma dar, evident, asta nu ii era deajuns !
Vieții lui îi lipsește calitatea, acea calitate care face saltul de la Lege la Evanghelie, trecerea de la credinta bazată pe datorie, la experiența darului oferit și acceptat!

Legea, chiar in valoarea sa spirituala, poate fi împlinită în baza orgoliului spiritual… În schimb, Evanghelia este experierea darului iubirii lui Dumnezeu oferit mie; un dar pe care  îl primesc și care, în mine, aduce rod, rodul Duhului Sfant…

„Dacă vrei să fii desăvârșit”…
„Du-te”

După Matei, desavarsirea nu-i ceva facultativ  sau ceva „în plus”, ci este o necesitate pentru toți… E adevărat că modul de a accede la ea poate fi diferit… și omul ajunge în mod gradat la desăvârșire, însă toți, suntem chemați sa ne desavarsim!

Iisus îi spune: „Du-te”... adica nu ne putem permite sa lenevim daca dorim desavarsirea…  „Vinde și dă” este urmatorul îndemn, adica detasaza-te de bunurile lumii pentru ca și alții să se poată folosi de ele.

Drumul acesta are o rasplata: a "avea o comoară în cer”. Nu este nimic material, palpabil, ci un salt calitativ, adică libertatea. Aceasta este comoara cerească.

Prin răspunsul Său, Iisus elucideaza  cauza nefericirii
tanarului, a neimplinirii acestui om convins ca binele vieții sale stă în ceea ce are … El nu a reușit să inteleaga ca în Dumnezeu exista „tu” si noi, a da si nu a avea!
Iisus observa o nota de regret, indiciu că inima tânărului este lipită, de bunuri …

Totuși, prin chemarea: „Vino după Mine”, Mantuitorul îi  propune  o cale prin care bogăția lui poate fi Dumnezeu, prin care el poate chiar intra în legatura cu Dumnezeu… Aceasta este saltul de la Lege la Evanghelie,  in care mă pot întâlni față în față cu Dumnezeu care mă iubește…

Asadar „Auzind Cuvântul, a plecat trist”. fapt care la Matei da o nota dramatica, punand concluzia imposibilei schimbări…
Textul paralel din Marcu, are ceva în plus…

Evanghelia după Marcu a fost redactată înaintea celei după Matei… și, cum textul din Marcu oferă unele amanunte biografice ale tânărului, exista  pareri ca acesta ar putea să fie chiar evanghelistul Marcu… care, în acel moment, nu era inca pregătit să accepte Cuvântul, mesajul lui Iisus…

Deci, tanarul pleacă trist. Însă viața sa nu s-a terminat astfel. 

E tanar si  drumul e deschis…
Toti avem un timp al pocaintei, un timp in care, cu voia lui Dumnezeu, acceptam schimbarea vietii, mutarea centrului ei de interes, insusirea intelepciunii Lui!

Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic ­vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui ­Dumnezeu.

Am citit un comentariu care mi-a ingaduit si mie sa-mi clarific dualitatea sentimentelor noastre:

Un copil, cand are în mână o jucărie mare, la care ține mult, consideră că acesta este totul. Din acest motiv n-o lasă din mână … Această jucărie, mare si incomod de purtat, îl împiedică să se lase îmbrățișat de mama sa… Nu poate fi vorba ca micutul nu-si iubeste mama, dar, momentan, nu știe să distinga, sa aleaga ceea ce este important si nu vrea sa se lipsească de jucărie. Nu înțelege că ea e un obstacol care il impiedica să fie iubit, nici ca a fii iubit este mai important decat jucaria si de aceea nu lasa pe nimeni sa i-o ia…

Si noi asemenea... copii mari, ne lasam distrasi de la iubirea asta esentiala a lui si pentru Dumnezeu de lucrurile pe care le avem ori le visam, considerandu-le mai importante. Ele, chiar daca ne ofera o oarecare multumire, nu fac decat sa ne împiedice să ne bucuram de imbratisarea in care Il simtim pe Domnul si in care ne putem intalni cu celalalt .

Detașarea de bunuri, despre care vorbește textul, este libertatea creștină… Aceasta detașare vine insa dintr-o experiență, dintr-o intuiție profundă care este dăruită… si care ne ajută să înțelegem că altele sunt valoarile care dau sens deplin vieții , care dau sens relațiilor cu ceilalti!

Pare imposibil dar imposibilul nostru este spațiul de unde Dumnezeu începe să lucreze! Când omul experiaza neputinta de a intra în viața cea adevărată și de a o trăi aici și acum, Dumnezeu intervine și ajută. Când eu pricep că-mi este imposibil, Domnul începe să lucreze… 

Discipolii sunt uimiți pentru că au înțeles imposibilitatea de a-și câștiga libertatea în Împărăția Cerurilor prin puterile lor… 

Verbul „a mantui” nu poate cunoaste decat diateza pasivă caci „nu eu mă pot mântui” și „nu eu mântui ”! Ci „suntem mântuiți” de Dumnezeu! Mântuirea este atributul lui Dumnezeu: ceea ce ne este nouă imposibil, Lui îi este posibil.

„Toate îi sunt cu putință lui Dumnezeu”. Asta inseamna că Dumnezeu ne poate ajuta să înțelegem, El ne ajută să ne detasam treptat de cele lumesti, ne ajută să înțelegem că alta este tinta la care trebuie să ajungem, altele sunt valorile pe care să ne construim viața, pe care să ne întemeiem planurile, proiectele noastre…
 

Petru, cere lamuriri caci el le-a lăsat pe toate si perspectiva nu-i era clara.
Iisus sugereaza ca in decizia acestei schimbari de viata nu-i vorba de un schimb . Ci Domnul este cel care ne oferă ceva calitativ si complet diferit: este vorba de o nouă viziune a raportului nostru cu lucrurile și cu persoanele… Este un dar pe care îl primim datorită faptului că-L urmăm pe Iisus, căci am fost convinși de El să-L iubim si Il iubim.
Așadar, primim ceva diferit, o plus valoare și nu o cantitate. 

Omul află relații mai ample și mai bune din punct de vedere calitativ…

Nici măcar Petru nu știe ce va primi datorită alegerii sale de a lăsa totul… Va ști abia după pătimirea lui Iisus. Numai după rastignirea lui Iisus, Petru va cunoaște că-i iubit și că această iubire a Lui pentru el îi este suficientă ca să devină el însuși capabil să-i iubească pe toți…
 

Concluzia parabolei o gasim in versetele urmatoare : „Cei din urma vor fi cei dintâi!
În viata cea nouă, dăruită de Iisus, valorile sunt răsturnate… Cu alte cuvinte, înaintea lui Dumnezeu important este cel sărac și disprețuit de oameni, adică ultimul pe scara lumii… Și invers…

Amin



Cateheze

sâmbătă, 29 august 2020

IOAN - BARBAT DREPT SI SFANT

„În vremea aceea a auzit regele Irod vestea despre Iisus, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, și zicea că Ioan Botezătorul a înviat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Alții însă ziceau că este Ilie, și alții că este proroc, ca unul dintre proroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan, căruia eu am pus să-i taie capul; el a înviat din morți. Căci Irod, trimițând, l-a prins pe Ioan și l-a legat în temniță din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soție. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura și voia să-l omoare, dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea. Și, auzindu-l, multe făcea și cu bucurie îl asculta. Deci, fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naștere, a făcut ospăț dregătorilor lui și căpeteniilor oștirii și fruntașilor din Galileea, iar fiica Irodiadei, intrând și jucând, a plăcut lui Irod și celor ce ședeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi, și îți voi da. Și s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îți voi da, până la jumătate din regatul meu. Și ea, ieșind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Și, intrând îndată cu grabă la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Și regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Și îndată, trimițând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Și acela, mergând, i-a tăiat capul în temniță, l-a adus pe tipsie și l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Și auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt. Și s-au adunat apostolii la Iisus și I-au spus Lui toate câte au făcut și câte au învățat.”
MARCU 6,14-30

Fragmentul biblic, anterior acestuia de azi, s-a încheiat cu trimiterea în misiune, „doi câte doi” a apostolilor -
Şi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate…- dar înainte ca ei să se reîntoarcă la Iisus, ni se spune despre Irod si ospatul sau.

Ni se spune că regele Irod „a auzit”  despre Iisus si crede că Ioan Botezătorul a înviat din morți. Caci tocmai ii taiase capul!

Avem,  iata, o marturie,  neașteptată, a faptului că Irod crede în înviere, declarand că Botezătorul a înviat din morți. El este convins ca Iisus ar fi Botezătorul înviat.
 „Acel Ioan căruia eu i-am tăiat capul, acela a înviat”. 

Învierea asta este insa pentru el... un coșmar! De când i-a tăiat capul îl are mereu prezent înaintea ochilor și spune: „A înviat!”

Urmeaza apoi descrierea modului in care l-a ucis. Si Irod povestește istoria ospățului său.
Din cuvintele sale,  păre  că Irod isi recunoaște neputința: „Cel pe care l-am ucis, a înviat”, deci există unul mai tare decât mine, care sunt Dumnezeu pe pamantul acesta!. Înseamnă că acel Cuvânt, pe care Ioan l-a spus, încă îi răsuna în urechi, că Irod îl avea pe Ioan în mintea sa, în ciuda faptului că l-a ucis.

Deci Irod a trimis să fie prins Ioan – la fel cum I se va întâmpla și lui Iisus – l-a întemnițat, dar vina nu era a sa, ci a Irodiadei…textul spune ca „Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta.(v. 20).

Intelegem ca Irod nu vroia să-l elimine pe Botezătorul, ci să-l asculte. 
Faptul că trimite să-l prindă pe Ioan și că-l bagă în temniță, pare să fie o încercare de a reduce la neputință Cuvântul, însă Cuvântul continua să fie viu…
Pe fundalul acestor versete de azi se anticipeaza soarta Cuvântului…

Dar acțiunea lui Irod nu-i decizia lui, ci o săvârșește manipulat fiind de Irodiada.
Faptul că Ioan indraznea sa-i spuna „nu-ți este permis”, îl uimea pe Irod, căci toți din jurul lui il linguseau, căutand să-i facă pe plac…
(Adulterul comis de Irod si Irodiada pare o parodiere a tradarii lui Dumnezeu de catre poporul lui Israel!)

Ni se spune că Irodiada era supărată pe Botezătorul. Textul nu notează că Irod era supărat pe Ioan, ci Irodiada: „Și dorea să-l ucidă, dar nu putea”Irod  il aprecia  pe profet și-l apăra, dar... a comis o greseala.
Ea era cea care voia să-l ucidă, dar nu putea! 
Irod îl ținea în temniță, dar îl asculta … și-l consideră un om drept și sfânt.

Mai departe vedem  ziua „
cu bun prilej”… o zi aniversara care va fi ziua uciderii… Ospatul este dat pentru „oamenii mari”  - nobilii bogați, proprietarii de pământuri din vechime, generalii care aveau în mână puterea, care au știut să se cațere și au ajuns si bogați… Acesta este banchetul și aceștia sunt invitații.

Deci este un ospăț frumos, la care sunt prezenți notabilii, 
și prezenta este si o fată frumoasă, care dansează și place tuturor, Regele generos, este dispus să dea până la jumătate din împărăția sa, jurând acest fapt înaintea tuturor.
E vorba de juramant, frumusețe, dans, plăcere … si putere!

Irodiada intruchipeaza nebunia declansata de magia puterii; ea crede că viața este făcută de cei puternici (nobilii), din cei aroganți și stăpânitori (generalii) și din înșelători (noii-bogați, parveniții). E convinsă că aceasta este viața… dansul și frumusețea, averea, puterea și buna imagine… Și crede că aceasta e viața! Nu suntem nici azi prea departe!
Astea sunt ingredientele pe care omul mereu le caută: puterea, plăcerea, prestigiul, onoarea și, în special, banii…

Salomea dansaza  si Irod îi spune: „Cere-mi ceea ce vrei”… Deci, în acest text avem laolalta seductia frumuseții si seductia puterii. Deci, este o legătură între aceste persoane, căci una seduce prin frumusețe, iar cealaltă prin putere…  nu era nevoie să-i promită nimic dar nu rezista…  Irod se considera că e puternic si voia sa se vada asta…
Există un delir al puterii care ne face să pierdem orice contact  cu realitatea!

Dacă suntem atenți la text, notăm că niciunul nu mănâncă, însă toti privesc dansul, frumusețea, traiesc plăcerea, asculta jurământul și admira generozitatea lui Irod!
Regele are puterea, dar în final, El  imbatat de placere si putere... paradoxal, 
nu reușește să facă ceea ce vrea… caci oamenii puternici (puterea) sunt manevrati mereu de o logică mai subtilă decât ei…care le scapa!

Fiica Irodiadei, care caută să-i placă regelui și comesenilor, când e întrebată: „Ce vrei?”, nici nu știe să răspundă… Merge să ia sugestii de la regizoarea ospățului: și-i interesant că regizoarea ospățului nici nu participă la ospăț! 
Cu alte cuvinte, avem aceste persoane care sunt la ospăț, dar cel care trage sforile, stă afară…  și este tocmai persoana care știe ce vrea. Irodiada nu stă pe gânduri, ci imediat îi spune fiicei sale ce sa ceara.

Protagonista morții este fiica, deși ea nu știe nimic. Ea este 
doar
frumoasă și place tuturor, dar acesta nu-i neaparat un rău!
De fapt, și Botezătorul va muri din cauza dorinței Irodiadei.

Deci; fiica nu știe ce vrea, Irod nu face ceea ce vrea, doar Irodiada știe și face ceea ce vrea- moartea!
Dansul fetei place tuturor, dar miza este „capul lui Ioan”.
Pentru că Ioan e cel care prezenta un alt model de viață,  o viață de adevăr, Așadar, capul Botezătorului este capul omului adevărat!

Și, intrând îndată cu grabă la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.
Cu alte cuvinte răul trebuie efectuat imediat. Dacă aștepți, poți să cântărești lucrurile, dacă nu, faci la fel ca ea, care reintră și imediat merge la Irod să-i spună ce vrea, deci fiica  se încrede în cuvântul mamei și-și însușește voia acesteia!
Regele rămâne trist, nu vrea să ucidă, dar a jurat… Deci, trebuie să rămână fidel jurământului și deci: „Imediat regele a trimis un paznic, și a poruncit să-i aducă pe o tipsie capul. Și acela, mergând, i-a tăiat capul lui Ioan în temniță, l-a adus pe tipsie și l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale”… 
Regele se întristează. Dansul se încheie, iar sfârșitul lui este capul pe o tipsie. Momentul de bucurie se transformă în întristare si nu numai!
Ce senzații poti avea la un ospăț la care felul principal de mâncare este capul tăiat al lui Ioan, adus pe o tipsie de o fată... seducatoare dealtfel?

Textul a început cu descrierea ospățului dat în cinstea regelui, la aniversarea zilei de naștere, și se încheie cu un rege trist, trist 
pentru ceea ce a făcut, dar mai ales pentru că nu a reușit să facă ceea ce el voia…
Caci odată ce intri în jocuri marsave, ești deposedat de viața ta si fortat să joci dupa alte muzici … Ești jucat de joc!

Vestitorul, Botezătorul, mai întâi de a vorbi cu cuvintele, a vorbit prin viața sa; prin viața sa Ioan i-a format pe discipolii săi, care apoi i-au luat trupul decapitat al Botezătorului…
Faptul că discipolii vin să ia trupul și să-l așeze în mormânt aminteste de Iisus!

Dar istoria nu se sfârșește aici, căci ea continuă cu vestea ca  „A înviat!” , fapt pentru care moartea Botezătorului nu-i moarte, caci mărturisitorul care învinge moartea, este viu!
Irod aduce moartea, dar Botezător si dupa moarte e viu!

 Irod, declarand ca Ioan a înviat… prevesteste învierea lui Iisus.

Botezătorul face aici punte intre ospățul lui Irod – unde Ioan plătește cu viața – si ospățul lui Iisus, Cel care Își dă Trupul Său și devine hrana pentru toți!
Prin urmare, moartea lui Ioan este împlinirea lui, confirmarea lui!
Dreptul continuă să fie (să rămână) drept și va continua să fie Cuvântul vestit, până și pentru Irod… 
Irod spune la început: „Ioan Botezătorul a înviat” pentru că-și dă seama că acel rostitor de cuvant încă îi vorbește, că îi este dată o altă posibilitate de a-i spune adevarul…

Versetele ne-au prezentat viața regelui, a Irodiadei, nebunia distracției, plăcerea, dansul, frumusețea, jurământul… toate lucrurile lumesti.  Hrana insa , mancarea propriu zisa nu exista... doar capul lui Ioan pe tipsie…

Textul ne face să simțim dezgust înaintea acestor lucruri, care la prima vedere par tentante… 
Si...de cate ori oare azi nu ne dezgustam? 

vineri, 28 august 2020

POSTUL SI PREZENTUL

„În vremea aceea ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au venit și I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot oare prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi.”
MARCU 2, 18-22

In fragmentul evanghelic de azi se vorbeste despre postire si pare ca postul se opune faptului de a mânca ! 
Postul, in sine, are o însemnătate profundă și-n societatea noastră, care consumă tot, care mănâncă tot, dar el nu trebuie confundat cu dieta sau cu protejarea planetei! 
Postul e semn al unei libertăți, a unei detasari spirituale de lume. Deci, adevăratul post nu este doar abtinerea de la mancare, sau modificarea unui fel de a manca, ci este altceva, caci el implica o viață curata, in general .

Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viața ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o poftă rea; crede, însă, lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de Domnul.”Herma, Păstorul, Pilda V-56, 5-7, în Părinți și Scriitori Biseri­cești (1979), vol. 1, pp. 330-331

Numai ca aici se vorbeste de Mire, de Nunta, si cred ca simbolurile sunt altele.
Revenind la text si la moment... De ce postea Ioan Botezatorul?
Botezătorul îl aștepta pe Mesia, Cel care urma sa mantuie lumea. Pentru el ospățul este la viitor, deci în prezent, in acel moment, Ioan postește in asteptare, căci pentru el Mesia va veni!

De ce posteau fariseii?
Pentru farisei  trecutul era important, adică legea, norma, tot ceea ce a fost, fidelitatea fata de litera legii… Așadar, pentru ei prezentul este neînsemnat, deci ei postesc in virtutea traditiei.

Ioan și fariseii reprezintă două forme de religiozitate divergente, una îndreptata spre trecut, alta spre viitor, deloc ancorate in prezent.

În schimb, ucenicii lui Iisus „mănâncă”, caci ei trăiesc în prezent. Aceasta-i noutatea creștinismului: un prezent continuu! 
Dumnezeu nu-i cineva care „a fost” sau „va fi”. Dumnezeu este mereu, este prezent! Timpul cel mai bun nu este cel care a fost sau cel care va fi… Ci este acesta in care traiesc, fac, ma rog, este 
prezentul
In mod real acesta este sigurul timp care există, iar Dumnezeu e prezent acum!
Viața, adica să trăiești, inseamna acum!
Noi suntem obișnuiți să trăim într-un mod care ne poartă aiurea, mereu cu gandul la ce va fi - ceea ce ne da angoase, neliniștea fireasca a necunoscutului - sau la trecut - ceea ce ne arunca in nostalgii depresive! 
Intre timp insa... pierdem esentialul care este ... prezentul. Iar viața e numai în prezent. Pentru că viitorul încă nu există, iar ce a fost mai înainte,  nu mai există! 
In consecinta, dacă nu trăiești acum, în prezent, nu trăiești. 

Nu trebuie să ne agităm să prindem clipa care trece, cu gandul că după ea nu ar mai fi nimic… Nu! Ci această clipă care trece, pe care acum o trăim, este esentiala pentru ca este plină de prezența lui Dumnezeu și o putem trăi ca un moment definitiv, ca valoare absolută, si mai ales, ca iubire. 

Acesta-i timpul prezent! Asta cred ca inseamna sa fii cu Mirele!

joi, 27 august 2020

INTAIA MINUNE A LUI IISUS IN EVANGHELIA DUPA MARCU

În vremea aceea a venit Iisus în casa lui Simon și a lui Andrei, împreună cu Iacov și cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea cuprinsă de friguri și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână. Și au lăsat-o frigurile și ea le slujea. Iar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo.”
Marcu 1, 29-35

Vindecarea soacrei lui Petru este prima minune mentionata in Evanghelia dupa Marcu!

Relatarea este scurta iar evenimentul, dupa felul simplu al relatarii, poate fi considerat unul banal. Totusi, aceasta minune ne vorbeste despre însemnătatea tuturor celorlalte minuni !

De ce oare 
Ev. Marcu a ales ca prima minune relatata să fie o vindecare de febră care, cu putina rabdare, ar fi trecut? 
De ce Iisus isi incepe activitatea cu o minune "simpla" ca aceasta ? Ar fi putut săvârși încă de la început o înviere, ceva cu impact, prin care să-și arate imensa Sa putere. 

Minunea este un semn. Dacă semnul este prea mare, omul, naucit, nu reușește să-l perceapa. De fapt, semnul mic ne ajută mai bine să înțelegem mesajul!
Niciodată importanta nu este minunea în sine! 
In cazul de fata, adevărata minune se gaseste în finalul textului,  după vindecare…cand ni se spune ca, femeia, vindecată de rău și de febră, „le slujea” !

Rezultatul tuturor minunilor dumnezeiesti este acela de a fi capabili să slujim. Egoismul nostru ne impinge mereu sa ne folosim de celălalt și sa-l subjugăm. Adevărata minune, cea care ne face sa fim asemenea lui Dumnezeu, este puterea noastra de a iubi, iar a iubi înseamnă a sluji, a ne pune in slujba celuilalt.
Prin asta este importantă această minune, pentru că oferă adevărata valoare a tuturor minunilor. Ajungem astfel să înțelegem care este sursa si rostul minunilor la care visam cu totii. Minunile sunt semnul lui Dumnezeu, semnul iubirii lui Dumnezeu, si nu cel al puterii Sale.
Febra pare un lucru mic, dar, de fapt, este un semn de boala gravă
Această femeie e cuprinsă de febră, de o febră fizică.
Dar din context, aflăm ca în casa lui Petru sunt prezenți Andrei, Iacob și Ioan, p
rimele patru persoane, care au răspuns chemării lui Iisus, si vom înțelege ca mai exista si un alt soi de febră…
Lor li s-a arătat puterea acestui Cuvânt, acesti barbati au lăsat totul și L-au urmat. Si Domnul le face acestora acum o prima instruire.

În  textul evanghelic se descrie atenția apostolilor față de bolnavă, dar în special faptul că ei se adresează Celui de la care pot primi într-adevăr soluția. Iisus, intervine caci bolile noastre, febrele noastre, răutățile noastre nu-L țin departe de noi pe Domnul! Acolo unde este chemat și unde-i nevoie, El vine.

„Și a ridicat-o" ! Vindecarea de această febră este ca si o trecere de la moarte la viață. Mantuitorul o readuce la starea de viata prinzând-o de mână. Minunea se petrece deci prin atingere, iar atingerea nu este magie. Atingerea este prima formă a cunoașterii, a comuniunii și a comunicării. Iar Dumnezeu cu adevărat ne atinge.
Există multiple feluri de atingere. 
Cuvântul atinge si atunci totul se schimbă … In înghesuială  nu simti atingere, ci presiune, jena. Atingerea lui Dumnezeu este una adanca, profunda, vindecatoare. 
Domnul o atinge pe femeie cu adevărat. Mai mult, chiar o ia de mână…
Atingând apa te uzi, atingând focul te arzi, dar daca Il atingi pe Dumnezeu sau esti atins de El, capeti putere, iar puterea lui Dumnezeu este cea a slujirii. Domnul ne da puterea Sa. 

Ca „ea le slujea  ” nu înseamnă că i-a slujit doar atunci și atât. În text verbul este la modul imperfect, însemnând că „a început să-i slujească si continua”. Faptul că-i slujea, ii servea la masă, înseamnă că a fost vindecată!  
Slujirea este sensul și scopul tuturor minunilor caci ea este expresia concretă a iubirii. Opusul slujirii este subjugarea, aservirea.
Dumnezeu este slujitor. Slujește si se jetfeste pentru noi.
Nu persoanele importante contează în ochii lui Dumnezeu, ci persoanele care știu să slujească, sa se daruiasca celorlalti!

Așadar, textul biblic ne oferă exemplul valorii supreme pe care Iisus a venit să o aducă pe pământ, valoarea lui Dumnezeu care-i iubire și jertfire.

In mod firesc noi ne folosim de alții… chiar si fără răutate, iar dacă vedem că o persoana nu ne folosește la nimic, nu mai dezvotam cu ea o relatie. Dar firescul lui Dumnezeu este să ne slujească indiferent de cat Il iubim!

Vestea bună, Evanghelia, vine sa restaureze omul. Omul restaurat este capabil sa 
se puna in slujba tuturor, deci sa-i slujeasca pe alții!

Așadar, noi decidem soarta acestei lumi, în funcție de duhul care ne locuieste. Dacă Duhul lui Dumnezeu, cel al iubirii, e in noi, această lume poate sa devina frumoasă! Dacă nu, toate lucrurile devin obiectul separării, al luptei, al dezbinarii.
Iata de ce această mică minune, pusă in Evanghelia lui Marcu la început, ne arată direcția întregii Evanghelii!

Versetele urmatoare sunt concluzia primei zile a propovaduirii Mantuitorului, si cuprinde  in cateva cuvinte programul Sau! Iisus spune: „Timpul s-a sfârșit, pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aici”. Împărăția lui Dumnezeu este pe pamant! Așadar Iisus ne prezintă un drum, al Sau, care are in vedere ca noi sa ne eliberam din sclavia pacatului si sa invatam sa iubim!
Dar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. 
E adevărat că toate , si cele frumoase si cele urate, ajung la punctul final, se termină ... Vine seara si apoi noaptea!
Lăsarea întunericului, reprezintă începutul odihnei omului, adică a mortii, stare in care totul se sfârșește, caci noaptea înghite totul, si omul își încheie activitatea, fara sa mai poata face nimic!  
Aceasta este activitatea pe care o are omul : ziua lucreaza, trăiește „ziua” existenței sale, apoi moare și totul se sfârșește. În textul nostru vom vedea că seara și noaptea lui Iisus sunt mult mai interesante decât ziua. Caci, desi a sosit seara, nu se termină totul. Dacă în timpul zilei a vorbit doar câtorva persoane, a vindecat-o doar pe soacra lui Petru, seara, tot orașul stătea la ușă pentru a asculta Cuvântul Sau, ceea ce înseamnă că seara – iar seara lui Iisus este moartea Sa – nu-i sfârșitul drumului, al călătoriei Sale, ci e momentul în care El împlinește totul!
Pentru noi seara este sfârșitul tuturor activităților, dar pentru Iisus, seara, când își va da viața pentru toți, devine începutul întregii Sale lucrări . Asta pentru ca activitatea Sa nu-i oprita de somn, adica de moarte, si ca în moarte El se realizeaza pe deplin, murind pentru noi.
In timpul zilei a săvârșit câteva acțiuni, în timpul serii iata, îi întâlnește și-i primește pe toți, chiar tot orașul. Comportamentul lui Iisus răstoarnă toata ciclicitatea vietii noastre! Noi in timpul zilei facem fiecare ce putem iar seara ne oprim, căci totul s-a sfârșit. Atunci devenim cu totii egali macar in repaosul nostru.
El, în timpul zilei, a făcut ceea ce a putut, ca un om. Dar seara este momentul în care Este al intregului univers. Dumnezeu lucrează mereu dar în special pe timpul serii
Asta înseamnă exista un moment in care IL putem experimenta pe Dumnezeu într-un mod mai profund  și in care sa trăiesc viața în alt mod . Asadar seara – care nu-i inca somn, nu e inca sfârșitul  – ne sugerează, la nivel de credință, un moment in care se sfârșesc posibilitatile noastre, și încep cele ale lui Dumnezeu. 
Observăm in pasajul evanghelic că seara toți bolnavii și îndrăciții, tot orașul se afla la El. Tocmai când spunem: „Gata, s-a sfârșit puterea noastră, când ajungem la o anume limita, tocmai atunci intrăm în comuniune cu Celalalt. In limita noastră absolută (care este moartea) intrăm în comuniune cu Absolutul (cu Viața vesnica).
A nu ne mai teme de seară, a n-o mai privi ca pragul catre Dincolo, înseamnă a trăi bine întreaga viață. Altfel vom trăi  având coșmarul că va sosi seara (că ne apropiem de clipa cand vom sfârși în moarte), că tot ceea ce facem nu valorează nimic, pentru că oricum... vine seara.
Dar sensului vieții se desluseste la lumina serii! Și-i frumos să vedem că în prima zi a propovaduirii lui Iisus, seara devine plinătatea vieții, caci El a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli!.
Cuvântul „a tămădui”, indica o terapie. Grija Lui se manifesta pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu, mereu ne ia în grija Sa! 
Iisus nu a vindecat bolile, ci bolnavii. „Și a alungat demoni mulți”. caci terapia Sa constă în eliberarea omului de rău.
„Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că știau că El e Hristos”.
Cum se vede, dracii îl cunosc pe Iisus dar important nu este sa-L cunoaști pe Hristos, ci sa-L iubesti!  Dumnezeu este iubirea care  dă viața și-i slujește pe toți, si asta înseamnă că eu, dacă doresc să Ii seman, trebuie sa invat sa ma pun in slujba altora si sa-i iubesc. 
Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo.
In zori, asadar, cand noaptea se ingana cu ziua, Iisus se ridica, merge în deșert  și  se roagă… fiind în comuniune cu Dumnezeu Tatal. In lumina cuvintelor acestui verset, suntem invitati să înțelegem ce este rugăciunea. 
Isus se ridica pentru a se ruga, iar noi, rugându-ne, ne ridicam.
Rugăciunea  te ajută să ieși din moarte și te pune în legatura cu Dumnezeu. Rugăciunea este o ieșire, o iesire din sine!
El „iese”.Când te rogi, ieși din tine, te abandonezi și-l primești pe Dumnezeu. 
Apoi,  El „Merge în deșert”…
„Și acolo Iisus se ruga”… Ce înseamnă că „se ruga”? Rugăciunea este prezentă în toate religiile. În general, rugăciunea este vazuta ca ceva bun in fata lui Dumnezeu, ca astfel sa Îl câștigi de partea ta, ca El sa te ajute; sau ca ceva magic, prin care captezi energia divina… Dar rugăciunea nu are nimic în comun cu toate acestea… Nu-i ceva pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de gesturile noastre. 
Pentru un evreu rugăciunea înseamna a sta drept înaintea lui Dumnezeu care este Tată, Mamă, Mire – cealaltă parte a noastră – și Prieten. 
Iar rugăciunea – a sta înaintea Lui – este actul întemeietor al eului meu.  Rugăciunea înseamnă a trăi acest fapt de a fi al lui Dumnezeu, de a trăi această relație cu El. E suflul vieții, e însăși viața, pentru că e relația de iubire cu Dumnezeu, care e totul, și te ajută să intri în relație cu toți.  Fiecare moment al vieții, care se petrece în afara rugăciunii, este mort. Pentru că viața este această iubire cu și pentru Dumnezeu, care apoi devine iubire pentru toți ceilalți oameni și pentru toate creaturile.
Scopul, ținta zilei lui Iisus este rugăciunea spusă în noapte, pentru că in rugăciunea săvârșită în noapte, realizează plinătatea vieții. Iar noaptea e plină de lumină, e plină de Dumnezeu. Rugăciunea este arta maximă a vieții, pe care niciodată n-o învățăm destul de bine. Rugăciunea este bucuria de a sta în prezența, înaintea  lui Dumnezeu. Scopul zilei nu-i noaptea, ci-i lumina care pătrunde în noapte. Fapt pentru care noaptea devine timpul misterului comuniunii cu Dumnezeu!
Această rugăciune săvârșită noaptea târziu, spre dimineață, reprezintă începutul, rădăcina zilei. Poate că noi ne rugăm când putem, dar auzind că rugăciunea este temelia zilei și că din ea ne vine puterea, lucrurile ar trebui să se schimbe.
În Facerea 18, 22-32 avem rugăciunea de mijlocire a lui Avram.
Când Dumnezeu îi spune că Sodoma trebuie să fie distrusă, Avram mijlocește, iar Biblia ne prezintă tot dialogul dintre Avram și Dumnezeu. Avram pare un comerciant care se târguiește cu Dumnezeu, sugerându-I ce să facă, reducând mereu numărul drepților. Din acest text putem învăța că sufletul rugăciunii este tocmai acest raport de la persoană la persoană, de la prieten la prieten. Rugăciunea este un dialog, nu-i un monolog, dialog și relație. Mântuirea omului se construieste in acest dialog. Lăsând de o parte că ținta rugăciunii este mijlocirea, rugăciunea este acest dialog insistent, îndrăzneț cu Dumnezeu.
Avram mijlocește pentru un altul, vorbește pentru alții, se roagă pentru alții, prezintă dificultățile și obiecțiile acestora.
Biblia ne sugerează ca un om nu poate să se gândească doar la propriile sale afaceri, la nevoile sale, deoarece, dacă se roagă lui Dumnezeu, care este Tată, trebuie să-și amintească și de frați.
Un alt exemplu de rugăciune îl avem în Iesire 17, 8-13, când Moise, împreună cu poporul, imediat ce a ajuns în deșert, se află înaintea primei lupte cu dușmanii. Moise se urcă pe munte să se roage, pentru că victoria se capata în rugăciune, si se roagă cu mâinile ridicate; când mâinile îi cad, poporul pierde… Atunci, doi oameni îi sprijină brațele. 
Așadar, puterea noastră în noapte (în timpul pericolului) izvoraste din rugăciune, din comuniunea cu Dumnezeu. 
Apoi aflam ca rugăciunea este o luptă. Acest adevăr îl vedem dintr-un alt text, Fa. 32, 23 , unde se descrie lupta lui Iacob cu Dumnezeu, corp la corp. Și acest episod are loc noaptea, și e o luptă teribilă, iar în această noapte Iacob își primește numele, Israel… Cu alte cuvinte, în lupta cu Dumnezeu, noi primim adevăratul nostru nume, identitatea noastră. Cine-i omul? Este cineva care se ia la tranta cu Dumnezeu! Și nu-i puțin lucru! Faptul că omul își capătă identitatea tocmai din acest raport conflictual cu Dumnezeu, nu-i ceva nesemnificativ. Iar numele lui Iacob devine Israel: L-am văzut pe Dumnezeu față în față. Altfel spus, suntem chemați sa indraznim, să-L vedem pe Dumnezeu față în față. Acesta-i numele nostru, adică identitatea omului. În rugăciune nu ne pierdem, ci doar eul nostru fals dispare, lasand sa apara identitatea noastră adevărată. Stând înaintea lui Dumnezeu, eu înțeleg încet, încet, cine este El și cine sunt eu.
Dumnezeu nu ne spune: „Tu nu mă respecți pentru că te lupți cu Mine corp la corp”, ci se bucură. Biblia ne prezintă un Dumnezeu care se bucură să lupte cu noi corp la corp. Suspinele și gândurile noastre îl plictisesc. El preferă lupta corp la corp. Deci putem să ne mâniem pe El, dar important este să ajungem la această luptă corp la corp.
Acestea sunt pasaje foarte misterioase.
Un alt aspect al rugăciunii îl aflăm în Mc. 14,32, cand Iisus se roagă în grădină. În rugăciune rosteste adevăratul nume al lui Dumnezeu: Avva, Parinte. Cu alte cuvinte, în rugăciune descoperim două realități profunde: numele nostru și numele lui Dumnezeu. Se naște noul popor al lui Israel, ne naștem noi ca persoane și se naște Dumnezeu pe buzele și-n inimile noastre, cu numele Său adevărat!
În Lc. 11, 9-13 stă scris: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide… Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, îi va da, în loc de pește, șarpe? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor care îl cer de la El!”.
Altfel spus, ce obținem în rugăciune? Aproape niciodată nu obținem ceea ce vrem, căci dacă am dobândi ceea ce dorim ar fi de rău… În rugăciune obținem suflarea de viață, însăși viața lui Dumnezeu! 
În rugăciune Dumnezeu mi se dă pe Sine! Rodul rugăciunii este iubirea față de întreaga lume, față de Dumnezeu, față de toți! Toate celelalte daruri  sunt false, dacă nu ne conduc la această iubire. Pentru că viața lui Dumnezeu este iubirea.  Și darul iubirii niciodată nu lipsește din rugăciune.
În Gal. 5, 22 se vorbește despre roadele Duhului, care sunt:  iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate. Duhul te ajuta ca în loc să fii egoist, sa fii iubitor, în loc să fii trist, sa fii bucuros, în loc să fii nervos și închis în tine, sa fii plin de pace, în loc să fii dur, sa fii blând…  Acesta-i darul Duhului. Și-i un dar pe care niciodată nu ni-l însușim pe deplin, cat suntem pe pământ… Dar scopul nostru in viata ramane acela de a capata Duhul Sfant! Iar acest dar îl primim prin rugăciune, adică din comuniunea cu Dumnezeu.
Când spunem „rugăciune” ne referim la acea comuniune, la acea iubire față de Dumnezeu care nu are nimic de a face cu practicile oculte. 
Rugăciunea este inima omului care iubește, indiferent ce lucru face, chiar dacă spală vasele, muncește, învață, dacă întâlnește un alt om care-l plictisește… 
Rugăciunea este viața Duhului în noi, atenția față de Duhul lui Dumnezeu care locuiește în noi, trairea în prezența Duhului. 
Ziua lui Iisus se încheie în rugăciune și în noapte! Noaptea devine rugăciune, devine plinătate de lumină și de viață. Și din rugăciune își ia puterea.Sfârșitul este ceea ce-i începutul. Aici începe ziua. 

miercuri, 26 august 2020

"Taci și ieși din el!"

În vremea aceea era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu! Și Iisus l-a certat, zicând: Taci și ieși din el! Și, scuturându-l duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit din el. Și s-au spăimântat toți, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este această învățătură nouă și cu putere? Că și duhurilor necurate le poruncește și I se supun. Și a ieșit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileei.” MARCU 1, 23-28

Iisus intră în Capernaum, în satul celor pe care am vazut ca i-a chemat după El.

Cateva versete inainte, Marcu ne sune ca era o zi de sâmbătă. Așadar, tocmai în satul celor chemați, în zi de sâmbătă, omul Îl întâlnește pe Iisus. Cu alte cuvinte, pe Iisus îl întâlnim acolo unde trăim. Deci nu trebuie să mergem să-L căutăm în afara vieții noastre cotidiene, a casei sau a orașului, în cine știe ce locuri speciale, căci El vine în locul în care noi trăim. Iar El vine într-o zi de sâmbătă, conotație temporală, care indică împlinirea creației… Și intră în sinagoga acestui sat, acolo unde se asculta Cuvantul lui Dumnezeu!


Un sabat ca toate celelalte, am zice! 
Dar „în sinagoga lor” stă acest om, despre care aflam ca avea un duh necurat. Duhul necurat este dusmanul vieții, al speranței, al încrederii, și ne face sa ne închidem în noi înșine, sa ne apropiem de moarte. 
In mod cert nu era pentru prima dată când acesta intra în sinagogă… dar este pentru prima oara cand el striga, striga adresându-se lui Iisus: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu!
De fapt, duhul rau din el vorbește, dar spune „noi”. Asta pentru ca el se aliaza cu Sinele omului,  raul si eul sunt aliati! De fiecare dată când citim Evanghelia, vom simți că ne tulbură, pentru că vrea să ne elibereze de rău.

În versetul nostru diavolul ii cere socoteala lui Iisus, pe care Il identifica ca fiind Sfantul lui Dumnezeu :„Ai venit ca să ne pierzi?”.

Când mergem la biserică mereu îi cerem Domnului zicand „Ascultă-ne, Doamne!”, iar dacă nu ne ascultă, avem impresia că  ne pedepseste… Iar când ne rugăm „Fie voia Ta” ne temem, ne întrebăm „Oare ce va fi, ce o vrea de la noi? Care-i voia Lui?”. Această imagine despre Dumnezeu este una falsa.
Iisus a venit să ne scape de imaginea distorsionata despre Dumnezeu. 

Omul vrea să fie ca Dumnezeu, dar nu oricum ci ca acel dumnezeu inchipuit de el: stăpânul care domină, judecă, poruncește tuturor, ține totul în mâinile sale și toți slujesc egoismul său… 
Iisus a venit să curețe, să purifice această imagine total gresita pe care noi o avem despre Domnul. Această imagine este de natura diavoleasca, si ea încă lucrează în noi, pentru că modelul nostru de om împlinit este încă acest fel de dumnezeu dictator.

Mulți oameni vorbesc mai mult despre Iad, despre pedeapsa, decât despre Dumnezeu  si mantuire !

Iisus a murit pe cruce pentru a ne vesti că Dumnezeu este diferit, că El este Cineva care ne iubeste intr-atat incat sufera in carne pentru a-i mântui pe toți pierduții, pe toți cei care nu cred că Dumnezeu e așa cum Este!

Când Îl vedem pe cruce, înțelegem că șarpele a mințit-o pe femeie in gradina Edenului, presentandu-L pe Dumnezeu ca fiind cineva perfid, care are scopuri ascunse si se vrea atotstapanitor in chip dictatorial!
Adevăratul Dumnezeu, este Cineva care  iubește cu o iubire absolută!
Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu!- aceste cuvinte dovedesc ca duhul îl recunoaște pe adevăratul Dumnezeu. Pentru el Acesta este cineva care vrea sa-l distruga „Tu ești Sfântul lui Dumnezeu și ai venit să ne pierzi”!
Ce fel de Dumnezeu cunoaștea acest om, care frecventa sinagoga?
Iisus ne învață cu Persoana Sa, ni-L face cunoscut pe Dumnezeu, aratandu-ni-Se cum este, si astfel noi nu mai putem inventa ci putem doar să primim această Persoană, dupa cum au acceptat-o primii apostoli .

Observam cum răul se identifica cu persoana. Toți reacționăm atunci când cineva vrea să ne deschidă noi orizonturi… ne simtim deranjati, suntem jenati!

Însă prin gura posedatului nu omul vorbește, ci celălalt „eu” din el.  În fond, Iisus nu face decât să il separe pe om de rău . Acest lucru reiese limpede din cuvintele pe care Iisus le spune: l-a certat, zicând: Taci și ieși din el! 
Trebuia deci să tacă și să iasă răul care stătea în acest om, ca și cum ar locui în casa sa! Domnul ii poruncește să tacă nu persoanei, ci răului. În noi stă răul care vorbește, iar noi îl ascultăm, ascultam de el! Un om locuit de rau vede numai răul și, într-un fel se împrietenește cu răul… Răul nu-l mai tulbură. Îl tulbură numai sosirea lui Iisus!
Toți ne închidem în capriciile noastre, in interesele noastre, in durerile noastre, fiecare se gândește numai la sine… Cuvântul vine sa piardă
 această închidere în sine, pentru că adevăratul Cuvânt creează comuniune, mă scoate din închistarile mele, elimină mecanismele mele de recluziune si-mi arată că, odata iesit, mă simt mai bine…

Iisus îi poruncește duhului „Ieși din el!”. Intelegem ca nu era de la inceput in om ci a intrat în el în mod abuziv… Porunca lui Iisus ne mai arată încă un adevăr: sarpele, cuvantul mincinos, din Facere. 3,  era în exteriorul omului, acum vedem că este în interior si risca să-l stapaneasca, dar Iisus îi poruncește să iasă… 
Interiorul omului nu-i locul în care să stea cuvântul mincinos… Înseamnă că porunca lui Iisus este o eliberare a omului, o iesire, o scoatere afară a răului din noi. Este posibilitatea pe care Domnul ne-o dă ca să fim noi înșine. 
Iisus îl redă pe om sieși, ca om liber.

Răul iese cu greu din om, iar omul se luptă cu răul pe tot parcursul vieții. Și Iisus a trebuit să lupte cu ispititorul ! Singura dată, în Evanghelia după Marcu, când Iisus pronunta cuvântul „Satana” este în episodul cu Petru, care-L recunoscuse ca fiind Mesia, Hristos, caruia Iisus îi spune „mergi în spatele Meu, satană, pentru că nu judeci ca Dumnezeu, ci ca oamenii”. 
Deci judeci la fel ca toți oamenii, adică te gândești doar la tine .
Si noi gandim egoist. 
Spre exemplu, un creștin crede că toți trebuie să fie ca el, altfel e război… Această gândire nu-i după Dumnezeu, ci după satana… Satana judecă la fel ca toți oamenii!

Și, scuturându-l duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit din el.
Aflam că „răul a ieși din el” și, în sfârșit, omul e liber. 
Noutatea este deci libertatea! Dar nu fara scuturare! 
Cuvântul „scuturându-l” indică o lupta. Și „strigând cu glas mare”, e o luptă data pentru ca acest duh nu vrea să iasă din om - ar vrea să stea în om, dar e alungat de un Cuvânt. 
În măsura în care eu reușesc să primesc acest Cuvânt al lui Iisus „Taci și ieși din el”, nu mai e loc pentru altceva!

În Facere 3, Adam a fost pus să aleagă în cine să se încreadă, și la fel este cu fiecare dintre noi… Mă încred în Iisus sau în dumnezeul pe care mi-l prezintă șarpele?
Dacă primesc Cuvântul lui Iisus, acest Cuvânt mă eliberează din interior. E adevărat că spiritul necurat se împotrivește și nu ar vrea să mă lase dar, până la urmă, va iesi. 
Așadar, dacă primesc acest Cuvânt, acesta scoate răul din mine si devin liber. Nu i se cere acestui om să se elibereze singur de rău, ci doar să permită să intre în el Cuvântul cel bun…
Aici textul ne descrie pe  noi, toti !

De fiecare dată când citim Cuvântul avem felurite trairi deoarece Cuvântul ne spune si lucruri care ne deranjează! Noi asteptam mereu confirmari ale gândurilor si faptelor noastre deșarte.

„Taci și ieși!” zice Iisus. Raul nu e initial ci... a intrat . Noi trebuie să-l alungăm, să-l facem să tacă, pentru că dacă-l ascultăm, va crește la infinit.
Nu satana înfăptuiește răul, ci noi cu tulburările, cu încăpățânările și cu închiderile noastre în noi înșine, cu inchipuirile mintilor noastre… și  facem răul atât nouă, cât și altora.

De fiecare dată când citim Evanghelia,  daca suntem liniștiți inseamna ca Iisus încă nu ne-a scuturat cu Cuvantul . Cu alte cuvinte, ne-am astupat bine urechile, iar Isus nu poate intra. Când intră, El cutremură pretinsa noastra liniste, falsul nostru echilibru, pentru a ne elibera de rău și nu pentru a ne deranja.
Isus intră și  ne întrebăm: „Ce e asta?”. "C
e este acest Cuvânt, care ne „scutură”  din interior?" 

Alungarea raului nu-i ceva care se înfăptuiește imediat, pentru că ieșirea lui din noi durează întreaga viață - este capatarea discernamantului! Toată munca spirituală constă în a fi constient de ceea ce simti, căci dacă nu percepi ce simti, înfăptuiesti raul fără să-ti dai seama.
Odată ce percepi ceea ce simti, trebuie să cauti să afli dacă este bine sau rău, lumină sau întuneric, dacă te duce la viață sau la moarte. Apoi e necesar să te separi de rău și să primesti  ce este bine, puțin câte puțin. În acest fel binele pe care-l primesti va crește, iar răul va disparea. E o muncă care durează întreaga viață.
Primirea Cuvântului în sinele nostru  determină progresiv ca raul să iasă, după cum relația cu alții ne vindecă progresiv de singurătate și de egoism.
Puterea lui Iisus nu-i cea a omului . El vorbește, te scutura dar, în loc să te distrugă, te iubeste fara sa te constrânga.

Iisus ne cheamă la libertatea, la mântuirea de cel rău.

Textul se încheie, notând că faima lui Isus se răspândește imediat în tot ținutul Galileei. Avem această învățătură nouă care se răspândește, nu se limitează la locul în care este vestită. Deci există posibilitatea ca toți oamenii să fie întâlniți de acest Cuvânt.

Întreaga Evanghelie este  un Cuvânt care ne vindecă, un Cuvânt adevărat, care stabilește relații, care alungă din noi imaginile false despre Dumnezeu, despre om, care ne descoperă sentimentele noastre, stârnește dorințele noastre profunde, ne dă ochi care văd, gură care vorbește, urechi care-l aud pe aproapele și nu doar propriile gânduri egoiste, deci creează un om care să fie după chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Iisus este Cel ce face sau spune ceva pentru cineva si acel „cineva” niciodată nu are un nume, căci poti fi tu, pot fi eu, acel cineva ne reflecta pe noi toti.

Cu alte cuvinte, ceea ce i se întâmplă orbului care apoi vede, șchiopului care apoi umblă și îndrăcitului, care apoi este scăpat de duhul necurat, mi se poate întâmpla și mie, dacă vreau! Este darul ce-mi este oferit și mie, după cum le este oferit tuturor celorlalți oameni . Toti suntem omul care primește darul vindecării!
Identificarea cu cel vindecat, mă ajută să cresc, să călătoresc cu Iisus!

Evanghelia spune povestea noastra, folosindu-se de povestea acestor personaje care ne oglindesc. Dacă suntem atenți, ne vom da seama că starile celor vindecați se gasesc si în interiorul nostru!
Iisus vrea să fim liberi si de aceea face mereu ceva pentru cineva iar acel cineva suntem noi!

CATEHEZE

marți, 25 august 2020

DRUMUL CREDINTEI

„În vremea aceea, umblând pe lângă Marea Galileei, Iisus a văzut pe Simon și pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci erau pescari. Și le-a zis Iisus: 
Veniți după Mine și vă voi face să fiți pescari de oameni. 
Și îndată, lăsând mrejele, au mers după El. Iar El, mergând puțin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui. Și ei erau în corabie, dregându-și mrejele. Și i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie cu lucrătorii, s-au dus după El. Au venit în Capernaum și, îndată intrând sâmbăta în sinagogă, Iisus îi învăța. Și erau uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.”
MARCU 1, 16-22

Continuam asadar sa mergem pe urmele lui Iisus, cu Iisus, alaturi de Sf. Ev. Marcu.
Evanghelia, atribuita Sf.Ap. Marcu, este cea mai scurtă dintre cele patru Evanghelii, cea mai concisă și extrem de sugestiva.

Ne este prezentat Iisus "calatorind" si, daca reflectam putin, observam că, pe parcursul intregii Evanghelii, Iisus călătorește.
Noi toti trecem prin viata... calatorind. Calatoria in sine este fermecatoare pentru ca ea  ne surprinde, doar punctul de plecare fiind cunoscut. Parcursul este provocator!

Evanghelia  
ne spune că Iisus călătorește, vede și apoi spune, dar și ca El călătorește spre noi; așadar căutarea noastră este anticipată de căutarea Sa, adică El este cel care ne caută, El e cu noi și ne vede…
Dumnezeul nostru nu-i un Dumnezeu pe care trebuie să-L căutăm, ci este un Dumnezeu pe care trebuie să-L lăsăm să ne gaseasca. 

Vederea Sa înseamnă iubirea lui Dumnezeu. Un om, fiind văzut,
este chemat pentru că este iubit.
Raportului nostru cu Dumnezeu incepe in clipa in care „El ne vede”. Iar omul I se arata asa cum este, căci Lui nimic nu-i este ascuns.

Iisus vine să ne arate cum ne vede Dumnezeu. 
Pentru Dumnezeu suntem  foarte importanți, atat de importanti incat Isi da viața pentru noi. Suntem prețioși în ochii Săi!
El ne iubește infinit pe fiecare. Faptul că El ne vede, ne ajută să trăim așa cum suntem, sa ne suportam si sa ne imbunatatim!Fiecare om vrea să fie văzut, observat, bagat in seama... Când vede cum e văzut, își descoperă propria sa identitate. 
Mai presus de toate insa omul vrea sa fie iubit, caci el este creat pentru iubire. 

Si El „Vede doi frați” și apoi  alți doi. 
Iar acești frati sunt simpli pescari. E interesant ca sunt chemati
„in timp ce pescuiesc”, adică timpul este oarecum nepotrivit...

 „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. le zice Iisus
Nu S-a prezentat, nu și-a expus obiectivele, planurile, nu i-a pus să semneze vreun contract, ci doar i-a cheamat. Nu-i o poruncă, ci mai curand o rugăminte.

Esența Evangheliei constă în a merge după Iisus. Credința înseamnă a merge după El. 
Si ei Il urmeaza.
Nu pentru că sunt prostuți!  Îl urmează pentru că au văzut, au intuit în El ceva excepțional, au intuit că viața lor e pe urmele Lui.
Iisus ne cheamă si azi ca să fim cu El, ca El, fiii lui Dumnezeu. Aceasta este esența chemării. Nu-i o chemare oarecare ci este o invitatie de a intra pe un drum: urmează-Mă, fă drumul pe care-L fac Eu, fă pașii pe care-i fac Eu, trăiește viața pe care o trăiesc Eu și vei vedea că viața ta devine ca viața Mea.

Drumul vietii este un traseu cuprins intre viață si moarte. Drumul Evangheliei va fi opus: de la moarte la viață. Este un drum nou pe care Iisus ne invită să-l parcurgem.

Si fratii aceia L-au urmat pentru că au înțeles că acolo era viața! 
Credința, acest act de încredere, e un act de inteligență maximă.
Și e important să intelegem acest fapt, pentru că de multe ori se promovează ideea iraționalitatii credinței.

Credința este un parcurs gradual. Inseamna a te lăsa gasit de Cel Care te caută, nu atât de cel pe care tu îl cauți!
Chemarea de a-L urma este o invitație directă. Domnul te cheamă pe tine să-L urmezi pe El, te invita la o experiență directă,  de a călători în compania Sa, pentru a sta cu El, pentru a deveni ca El. Așadar, credința este un raport relațional cu Dumnezeu direct prin Iisus Hristos.

Credința este mult mai mult decât o idee, decât o doctrină, este o experiență care te crește. 
Și întreaga Evanghelie ne arată drumul lui Iisus și al ucenicilor care merg în urma Lui, care nu stiu niciuna dintre direcțiile lui Iisus.
Apostolii,  Îl urmează așa cum sunt, cu toate greselile, cu toate neputintele lor, fără să aștepte să devină mai buni.

Obiectivul propus este: „vă voi face pescari de oameni”
Omul sub apă nu trăiește,  se îneacă. 
Deci, ce spune Iisus? Ceea ce voi veți face, va fi să-i scoateți pe oameni din apă, adica să-i salvați din moarte. Așa cum Eu vin să vă pescuiesc pe voi, pentru a vă scoate din drumul vostru de moarte și a vă conduce pe drumul vieții, tot astfel veți face și voi, ca Mine, veți duce fraților voștri darul vieții. Și astfel veți deveni toti frați.
Aceasta este invitația pe care ne-o adresează Iisus.

Ei, lăsând îndată năvoadele, l-au urmat  caci au simțit că merita să-L urmeze. Nu-L urmează pentru că au fost seduși, ci pentru că au simțit ceva, au avut o traire interioară care i-a convins că aceea era direcția, că așa era corect, că aceea era sansa vieții lor. 
Si lasă mrejele și-și încep viața împreună cu El.

Mrejele reprezentau toata averea lor, identitatea și profesia lor, căci ei sunt pescari. Si, iata, le abandoneaza!
Dacă in aceste versete isi lasă mrejele, mai departe ni se spune că-și „lasă Tatăl”, adică legaturile, sentimentele...  pentru a-L urma pe Iisus . 
In realitate ei  au descoperit ceva care valora infinit mai mult decât tot ceea ce posedau mai înainte - au descoperit un sens al vieții. 

Urmându-L la Iisus, omul nu își lasă munca și viața de dinainte… ci doar isi modifica scopul vieții sale -  nu mai este pe primul loc  munca sa,  mrejele sale, nici peștii, ci scopul vieții este altul, mult mai interesant. Va continua să muncească, dar viața sa va aflat un rost, relatia sa personală cu Domnul.

Mai departa scena se repeta.
Nu doar primii doi frati, ci și următorii doi sunt chemați personal… și apoi următorii doi… și apoi, toți. Mereu sunt chemați doi câte doi. 
Această repetare  ne ajuta să înțelegem că chemarea este și pentru  noi, care citim Evanghelia după două mii de ani. Chemarea este aceeași. Și noi intrăm în aceeași dinamica, îl întâlnim pe Domnul în Cuvântul Său, ne spune acest Cuvânt și ne invită să-L urmăm.
Pentru simplu fapt că existăm, am fost și suntem ținta unei chemări. 
Am fost chemați la viață și apoi, pas cu pas, sa crestem urmandu-L!
Discipolii au decis să-L urmeze, au parcurs un drum și treptat și-au dat seama tot mai bine despre ce era vorba… 
Chemarea lor s-a maturizat în timp, gradual…

În aceste versete ni se spune ce inseamna credinta. 
Credința  inseamna „a asculta Cuvântul Domnului”, este a ști că-n interiorul Cuvântului se află Cel care-ți vorbește și te invită la un raport personal cu El,  care inseamna un drum. Nu un drum oarecare, ci-i un drum care te face să devii pescar de oameni, te conduce să ieși din moarte. Și-i drumul fundamental reprezentând fericirea și mântuirea omului.

Iar Isus ne cheamă pe acest drum, ne invita sa mergem 
cu El . Iisus ne spune: „Vino cu Mine, să călătorim împreună”.
Și aceasta este Împărăția lui Dumnezeu. Deja Dumnezeu e aici pe pământ, în mijlocul nostru și intră în viata noastră cotidiană, zi după zi, până la o plinătate relațională tot mai mare…

Așadar, credința nu-i un „a crede” doar la nivel mental, ci-i acest „a vedea”, „a asculta” și mai presus de toate, „a merge” în urma Lui…

luni, 24 august 2020

BOTEZUL DOMNULUI - EVANGHELIA DUPA MARCU

„În vremea aceea Iisus a venit din Nazaretul Galileei și S-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Și glas din ceruri s-a auzit: Tu ești Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit! Și îndată Duhul L-a dus în pustie. Și a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Și era împreună cu fiarele, iar îngerii Îi slujeau. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și zicând: S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!”MARCU 1, 9-15

Cu praznicul Adormirii Maicii Domnului, s-a incheiat un an liturgic. Inceputul unui nou an este marcat de sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului - la 8 Septembrie!

Evanghelia zilei de astazi este extrasa din primul capitol al Evangheliei lui Marcu.

Acest text ni-L prezintă pe Iisus, dezvaluindu-ne scopul venirii Sale pe pamant.
Pare a fi un recit al intregii Evanghelii a lui Marcu, Evanghelie care va explica pe parcurs aceste versete! 

Daca consideram ca Evanghelia ne poarta intr-o calatorie initiatica pe drumul lui Iisus pe pamant, inceputul ei este punctul de plecare dar nu spre ceva necunoscut ci unul de la care pleci stiind deja incotro mergi!
Putem spune ca acest text este o conciziune a intregii Evanghelii, inceputul avand legatura cu sfarsitul ei!
Il vedem pe Iisus care se lasă botezat de catre Ioan, împreună cu păcătoșii, in vreme ce, la final, El este pe cruce... între doi tâlhari. 
La începutul Evangheliei se deschid  cerurile, la finalul ei se rupe catapeteasma Templului. Aici Duhul Sfant coboară peste El, iar în finalul Evangheliei Iisus Isi dă Duhul. La început, Tatăl Il proclamă „Fiu”, iar la final, pe cruce, centurionul îl recunoaște a fi „Fiu”!

După cum putem observa, scena inițială și cea finală din Evanghelia dupa Marcu sunt asemănătoare  si tot 
ceea ce este in cuprins nu face decat sa explice parcursul dintre aceste două extreme…

Pentru Marcu, scena botezului se desfășoară în liniște dar misterul profund al lui Dumnezeu ramane prezent.

Aflam ca Cel pe care Il vom numi Mântuitor,  vine din Nazaret,
un sat necunoscut, de unde nu poate veni nimic bun, pe care Biblia niciodată nu l-a citat. 


Mai apoi vom afla si că Iisus era un tâmplar. Așadar, Dumnezeul nostru este un om oarecare, necunoscut, un tâmplar umil. Daca ne gandim ca făgăduința lui Dumnezeu este legată de pământ, fiind vorba de pământul făgăduinței, am putea considera ca tâmplarul, neavand pământ, era implicit exclus de la făgăduința lui Dumnezeu  … In spatele acestui indiciu gandim ca stă un blestem caci omul care n-a fost atent să păstreze darurile lui Dumnezeu e un om exclus!
Apoi Nazaretul e in Galileea. Galileea  era o zonă semipăgână, de graniță! Asadar Iisus nu vine din „centru", din Ierusalim, ci dintr-o zonă marginasa, de periferie.
El era un exclus dar unul care se arata a fi bun!

Primul lucru pe care-l face acest om -  oarecare, sărac și dezmoștenit - este acela de a se pune in rând cu păcătoșii!

Marcu încă nu spune nimic despre Iisus. 
Tot ce aflam este doar prin gura Botezatorului care spune: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. (v.7)
 si care mai adaugă: „El însă vă va boteza cu Duh Sfânt"
Dar Iisus: se pune la rând cu păcătoșii, si nu oricum ci cu ultimul din rând.

Aceasta este alegerea lui Dumnezeu: aceea de a fi cu noi, în starea noastră mizerabilă,  în starea noastră de păcătoasenie și Se lasă să fie botezat, scufundandu-Se in apă… 
A se boteza înseamnă a se scufunda. El se scufundă la propriu si la figurat în realitatea noastră. El devine de-al nostru și e cu noi in toate ipostazele fiind solidar cu noi!
Acest om necunoscut, modest, despre care nimeni nu știe nimic, la rând cu păcătoșii, care are aceeași soartă ca a tuturor și se scufundă este tocmai Dumnezeul nostru!
Altfel spus, El pătimește cu noi, este cu noi pe timpul întregii noastre existente, cunoscand limitele noastre, răul și păcatul nostru.

Si Tatăl va spune: „
Tu ești Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit! ”.
Viața  umană a Mantuitorului ne descopera misterul lui Dumnezeu. El este cu noi în toate, chiar și cand suntem extrem de singuri, la rău, în păcat, la moarte. Și tocmai atunci avem nevoie de tovărășia Sa și în aceste situatii se revelează Dumnezeu. Toți ceilalți ne lasă singuri aratandu-se egoisti - doar Dumnezeu nu ne lasă! 
In spatele acestei solidaritati se află marele mister care e dezvaluit de-a lungul Evangheliei. 
Fiul are aceeași iubire a Tatălui, iar Tatăl îi iubește pe toți. Iubirea se măsoară la nevoie!

Ce credem noi despre Dumnezeu? 
Că-i Judecătorul suprem, că locuiește în cer, că-i condamnă pe păcătoși, că-i premiază pe cei buni, că-Și are tronul Său și din când în când trimite pe pământ trăsnetele Sale, ca să ne avertizeze că există și să-L respectăm…

Iisus ni-L arată pe Dumnezeu altfel…  Dacă nu pătrundem în misterul invizibil al lui Dumnezeu prin umanitatea lui Iisus, prin această umanitate care se cufunda la Iordan, nu putem înțelege  nimic despre Dumnezeu… ci rămânem numai cu niste închipuirile despre Dumnezeu. 

Dumnezeu este acest trup care-L revelează: „Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată”, ci Fiul ni-L arata, ni-L descoperă ca fiind Tată, prin faptul că se face frate cu noi.Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Și glas din ceruri s-a auzit: Tu ești Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit! 
Faptul ca Iisus S-a scufundat cu noi  este ceea ce ne ajută să ieșim din adancuri. A ieși din apă înseamnă „a se naște”.
Prin urmare, tocmai scufundarea Sa este o urcare, o ieșire din moarte și din apă. 

Se deschid cerurile”… Cerul este simbolul lui Dumnezeu, dar in deschiderea aceasta Dumnezeu nu mai este în înălțimi ci este prezent, Dumnezeu nu mai stă în cer, ci  pe pământ.

Dumnezeu – care-i Tatăl – este prezent în Fiul care se face fratele meu… De fapt, marea dorință mesianică a omului este să se deschidă cerul  iar Dumnezeu să intervină!„Vino jos!”. 
Iata, prin Iisus, Dumnezeu este jos, pe pământ.
Dumnezeu vine jos, iar „Duhul, ca un porumbel, se coboară peste El”.

Acest Duh care „plutește peste ape”, ne aminteste Cartea Facerii. Așadar, are loc „o nouă creație”, căci unde-i Duhul se naște lumea nouă, lumea divină, lumea în care este recunoscută fața Tatălui, se naște lumea după chipul lui Dumnezeu.

Porumbelul peste ape ne amintește atât de Noe, cât și de Moise.

După potop, în ciuda păcatelor, se naște lumea nouă. Aceasta este însemnătatea potopului:  nasterea unei lumi noi care învinge chiar și răul real al păcatului!
Porumbelul ne amintește și de Moise, de Cartea Iesirii- doar ca acolo era vorba de un vultur (Is 19,4).
Acum, Duhul lui Dumnezeu are blândețea porumbelului, ca o sugerare a ieșirii din rău și din moarte.


Duhul lui Dumnezeu este  iubire… Așadar, acolo unde  Iisus este la rând cu noi – coboară pe pământ Duhul, adică viața, viața lui Dumnezeu care recreează lumea, o eliberează de păcat, o ajută să iasă din sclavia Egiptului. Și astfel, devine o lume pătrunsă de iubire iar Dumnezeu nu mai e despărțit de lume.

Prin urmare, Isus ni se descoperă ca fiind Hristos, Hristosul  care aduce pe pământ plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu!

Noi ne închipuim idealul plinătății umane ca fiind lucrarea cuiva puternic care instaurează dreptatea și libertatea, fie si prin forță… Ne este greu să ne gândim că Iisus începe și sfârșește la rând cu păcătoșii. Iisus ne arata ca toate dorințele tale, ale mele, ale noastre se realizează după acest model – veniti după Mine – iar acest lucru nu va fi ușor!
Și glas din ceruri s-a auzit… Dumnezeu nu are față. Iar omul nu trebuie să-și imagineze un chip al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este glas ! Fața lui Dumnezeu e cea a Fiului care Il ascultă .

Prin urmare, glasul Tatălui spune: „Acesta e Fiul Meu; El e fața Mea”. Tatăl vorbește puțin, doar de două ori în aceasta Evanghelie. Prima dată glăsuiește aici, la botez, pentru a spune: 
„Tu ești Fiul Meu”; iar a doua oară, la jumătatea Evangheliei, când se adresează discipolilor :„Ascultați-L pe El, căci e bun”.

Așadar, în acest chip al Fiului, Dumnezeu ne oferă o altă imagine despre Sine: acesta-I Fiul Meu, pentru că Eu sunt astfel decat credeti voi!  Fiul este egal cu Tatăl. Voi ați cugetat multe răutăți despre Mine, dar Eu sunt în El, in Iisus. 
Iar acum îi spune numai Fiului: Tu ești Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit! ”, iar altora le va spune: Ascultați-L pe El!”.
Asadar de aici pornește „îndumnezeirea” noastră, acea ajungere la plinătatea vieții, la care toți aspirăm: pornind de aici, adică acceptând să ne scufundăm, sa murim cu Hristos, pentru a renaste cu El!

Întreaga Evanghelie va dezvolta aceste teme: umanitatea lui Iisus care ni-L revelează pe Dumnezeu, solidaritatea Sa cu toți oamenii,  luand asupra Sa toate mizeriile noastre, aducerea Duhului l
ui Dumnezeu pe pământ, adică o viața nouă, și, în final, marea revelație: Acesta este Fiul, acelas cu Tatăl!
Domnul se înjosește pe Sine,  se face slujitor,  Se goleste pe Sine, si dăruiește viata.

Alegerea lui Isus este opusă celei a lui Adam (Adam înseamnă om). Noi, instinctiv, facem alte alegeri. Dar nu din răutate, ci din convingerea că aceste „alte alegeri” ne-ar putea realiza după chipul lui Dumnezeu, că ne-ar ajuta să devenim cineva
Este adevărat că Dumnezeu este  Cineva, ba mai mult, El este Totul, dar tocmai pentru că este așa, se pune la rând cu păcătoșii.

Așadar, această scenă a botezului ne invita sa meditam la esfodajul valorilor noastre! Cum sunt ele, pe ce mizam, unde de gasim in raport cu jertfa lui Iisus?
Amin

CATEHEZE