sâmbătă, 31 iulie 2021

MINUNEA INVIERII

„În vremea aceea a venit un dregător și s-a închinat lui Iisus, zicând: Fiica mea a murit de curând, dar, venind, pune mâna Ta peste ea și va fi vie. Atunci Iisus, ridicându-Se, a mers după el împreună cu ucenicii. 
Și, iată, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă. Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit! Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Iisus, venind la casa dregătorului și văzând pe cântăreții din flaut și mulțimea tulburată, a zis: Depărtați-vă, căci copila n-a murit, ci doarme. Dar ei râdeau de El. Iar după ce mulțimea a fost scoasă afară, intrând, a luat-o de mână și copila s-a ridicat. Și a ieșit vestea aceasta în tot ținutul acela.” MATEI 9: 18 - 26

Evanghelia acestei zile ne face partasi la doua dintre minunile facute de Mantuitorul Hristos!

Prima minune o priveste pe o femeie care suferea de curgere de sange de 12 ani si care, crezand, doar atingandu-se de haina Mantuitorului, s-a vindecat instantaneu!

Amanuntele legate de hemoragia femeii, care, conform traditiei iudaice, facea din ea o persoana necurata, ori  cele legate de averea cheltuita pe la doctori in speranta vindecarii, toate ne pun in fata o persoana in care ne putem regasi multi. 
Caci cate o subrezenie fizica, ori un necaz  zguduitor pe multi ne-a adus la picioarele Domnului! 

Pana la urma, nu faptul ca doar la necaz Il cautam pe Dumnezeu conteaza! Important este ca, odata inchinandu-ne Lui, sa credem in El din toata puterea firii, cu toata constiinta noastra, astfel incat sa capatam ajutorul si mantuirea! 

"Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" 

Partea a doua a pericopei de astazi se inscrie intr-un registru mai aparte! 

Dupa cum stim, in cei 3 ani si jumatate de propovaduire, Mantuitorul a facut doar trei invieri:
- cea a fiicei lui Iair (consemnata de toti cei trei sinoptici - Luca 8: 41-56; Matei 9: 18-25;si Marcu 5: 22-42), 
- învierea fiului văduvei din Nain 
- invierea lui Lazăr, fratele Mariei și al Martei. 

Pentru Domnul Iisus, fiica lui Iair "adormise“. 
Sufletul, care este nemuritor, se despărţise în acea clipă de trupul ei, dar nu dispăruse. 
Printr-un singur cuvânt al Său, o readuce la viaţă pe fiica mai - marelui sinagogii - căci cuvintele Domnului niciodată nu sunt vorbe goale, ci devin fapte, se împlinesc aevea. 
Cuvintele Domnului sunt cuvintele vieţii, cuvintele adevărului, sunt poruncă atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi!

Noi trăim mai tot timpul sub puterea raţiunii, credem ce simtim şi ce vedem cu ochii noştri trupeşti. Din aceasta cauză e posibil sa nu putem înţelege cum  un mort poate fi înviat. 
Şi totuşi, ne socotim credincioşi! 
Dar dacă credem cu adevarat în Dumnezeu şi în atotputernicia Sa, de ce sa nu credem in inviere sau de ce sa ne temem de moarte? Moartea nu este decat un pasaj, o trecere !

Minunile acestea legate de inviere vin sa anticipeze Insasi Invierea Domnului! 
Minunea învierii face parte din marea operă de mântuire a neamului omenesc. 
Necredinţa în înviere ne descalifica ca si crestini, facand din noi doar niste simpli pagani!

In învierea fiicei lui Iair, ca şi în celelalte minuni, şi mai cu seamă în Învierea Domnului, trebuie sa vedem insasi garanția propriei noastre învieri  și a vieții veșnice de dincolo, de care cu toții speram să ne învrednicim!

Amin

vineri, 30 iulie 2021

BUCURIA SI RESPONSABILITATEA DECIZIILOR - CHEILE CARE DESCHID IMPARATIA CERURILOR


„Zis-a Domnul pilda aceasta:
 Asemenea este Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. 
Iarăși este asemenea Împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; și, aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat. 
Asemenea este iarăși Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. 
Așa va fi la sfârșitul veacului: Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. 
Apoi, Iisus i-a întrebat: Ați înțeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi. 
Iar după ce Iisus a sfârșit aceste pilde, a plecat de acolo. Și, venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor.”
MATEI 13: 44-54

Ultimele patru parabole din cap. 13 al Ev. după Matei sunt un fel de concluzie a discursului în pilde tinut de Mantuitorul in fata apostolilor Sai! 

In aceste ultime exemple, Iisus explică misterul Împărăției lui Dumnezeu, cum si in ce fel este prezenta Împărăția lui Dumnezeu – binele – în viata omului, in istoria lumii nostre, in care raul pare mai vizibil, o istorie plină de contradicții și incercari. 

Obstacolele, incercarile pe care toti oamenii le intalnesc, nu pot face sa dispară Împărăția, ci chiar o implinesc! 
Cat priveste răul, el există dar nu învinge, fiind umbrit de mila si iubirea lui Dumnezeu si a oamenilor care doresc sa-I semene!

Pericopa de azi trage concluziile, prezentand patru metafore. 
Prima vorbește despre o comoara ascunsă, a doua despre margaritare, a treia despre navod si pescuit, iar a patra despre un cărturar care scoate la lumina „lucruri noi și lucruri vechi”.

Pe lângă cuvinte care sugereaza lucruri pretioase in ochii omului, aici razbate si ideea de bucurie!

Domnul Iisus incearca sa dea reperele Imparatiei Cerurilor, comparand-o cu stari si trairi lumesti ...
Aceste patru pilde par sa fie un raspuns dat celor care ar putea cadea in expectativa zicandu-si ca nu mai este nimic de facut de vreme ce Dumnezeu, prin mila Sa infinita, rezolva totul in viata nostra! Cu alte cuvinte, "ce ne-ar mai rămâne noua de făcut daca El le stie si le gândește pe toate?”

Iisus tine sa nu cumva sa intelegem, vorbind despre bunatatea si marinimia lui Dumnezeu, ca suntem invitati la pasivitate, la o viata in care nu mai trebuie sa decidem, sa ne asumam resposabilitati, ci doar sa asteptam finalul vietii pamantesti ca niste Zombii!

Primele două parabole sunt legate de decizie, iar ultimele două ne vorbesc despre responsabilitatea de a duce la indeplinire decizia luata de noi în timpul vieții, cu consegventa, și de a da mai departe asa cum face cărturarul, cele invatate in urma asumarii deciziilor!

Primele două pilde vorbesc despre comoara și mărgăritar, caci 
toti
oamenii  viseaza  comori, lucruri de pret, facand adesea din astea un tel al vietii! Ca sa ai asa ceva trebuie insa sa cauti sau nu, o decizie care face sa poti afla... sau nu ceea ce cauti! 

Însă parabolele ne spun ca atât cel care caută – negustorul caută, și află – cât și cel care nu caută dar se zbate - țăranul nu caută comori, ci doar muncește pământul – toti sfarsesc prin a afla. 
Este deci evident ca si daca cauti si daca nu, si daca gasesti si daca nu... tu esti cel care trebuie sa decida! 
Decizia tine insa de bucurie, de dorinta ta vie de a merge inainte!
Starea de bucuria ne da puterea sa luam decizii. 
Daca intelegem ce este de pret in viata, daca am gasit "comoara", mărgăritarul prețios care valorează mai mult decât toate celelalte, bucuria acestei descoperiri ne ajuta sa decidem calea! 
Aici este misterul libertatii cu care ne-a "cadorisit" Dumnezeu!

Iisus ne spune ca, dacă intelegem însemnătatea binelui, a milostivirii, a iubirii, dacă înțelegem care este adevărata înțelepciune, adevărata comoară, adevăratul margaritar, atunci suntem obligati să si decidem, să ne investim, trup si suflet, pentru a reusi sa dobandim aceasta comoara…

Astfel, ultimele două parabole ne sugereaza responsabilitatea. 
Vorbind despre mreje si pescuit, ni se sugereaza ca Dumnezeu este si al celor buni si al celor rai, si numai El știe sa faca diferenta! 
Dar mie imi ramane responsabilitatea de a fi bun, de a merita sa fiu fiu al Sau!

Oricat de ignoranti am fi, toti transmitem ceva cuiva din cele pe care le-am aflat in viata, toti suntem intr-un fel sau altul asemenea carturarului. Asa ca, trebuie să fim responsabili de faptul ca transmitem mai departe experientele proprii, bune sau rele si suntem raspunzatori fata de ceilalti! De aceea trebuie sa traim complet si corect!

Greu pentru noi, nevrednicii, sa ne inchipuim Imparatia lui Dumnezeu! 

Din cele scrise de cei care au avut acces la taina cerurilor, pregustand-o fie si pentru cateva secunde, intelegem ca odata dezvaluita minunatia ei, omul binecuvantat cu o asa traire, nu mai poate ramane acelas! El isi doreste asa de mult sa retraiasca senzatia aceea divina incat cate zile va mai avea... spera doar sa i se mai arate din nou! Si pentru asta singura lui preocupare este sa se purifica ca sa o merite, aici ca si acolo!

Iata cum, 
cu modestie, descrie Sf Apostol Pavel rapirea lui la cer, in 2 Corinteni, Capitolul 12 : 2 - 6

2. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.
3. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie
4. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.
5. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele.
6. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine.

Zi binecuvantata, incununata de decizii bune!

joi, 29 iulie 2021

TIMPUL PLANGERII


„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. 
El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. 
Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. 
Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.” MATEI 13: 36-43

Iisus explica, la cererea apostolilor, ce e de fapt cu neghina din lanul de grau.

Sa ne reamintim ca, în pilda graului si a neghinei, stapanul lanului isi sfatuieste oamenii sa aiba răbdare cu neghina - cu alte cuvinte, cu raul care există in lume! Asta pentru că, dacă un om si-ar propune să elimine raul, ar face-o fara discernamant, fara acea mila infinita pe care o are Dumnezeu fata de noi! Fiind el judecator, omul devine el insusi un rau, neghina din lan! Istoria e plina de exemple!

Domnul este iubire, toleranta, este milostiv si iertator!

Unii ar putea trage concluzia ca, daca Dumnezeu tot e bun, atunci ar putea face toate relele, ca oricum Domnul iarta tot!
Cine gandeste asa înseamnă că nu a înțeles nimic… din ceea ce este Dumnezeu!

Parabola semanatorului, pe care Mantuitorul Insusi o decripteaza pentru discipolii Sai, expune, in cateva cuvinte, istoria viitoare a lumii.
Evident, sfarsitul anuntat al lumii, timpul "plangerii si scrasnirii dintilor", infricosaza si azi si lasa loc unei intrebari pentru fiecare dintre noi: "eu de ce parte voi fi atunci?"

Problema marii majoritati a crestinilor - ca sa ne limitam doar la cei avizati - este trairea amestecata, trairea credintei in doze mici, de confort, ezitarea in implicarea totala in comuniunea cu Dumnezeu!
Suntem 
, adica, "caldicei "! Nu reusim sa-L iubim destul pe Hristos!
Vrem sa fim cu lumea, desi nici pe ea nu o iubim! Rostind, cand si cand, cate ... un Tatal Nostru, credem ca e destul! 
"Ei, nu ma va lasa Dumnezeu de izbeliste si ma va salva El cumva, ca doar este iertator!

Multi gandim asa, crezand in ajutorul neconditionat al lui Dumnezeu. Si nu e rau... dar e necesar sa ne si intrebam noi ce facem pentru El
Cand ne vom rupe de ale lumii, macar pentru timpul unei rugaciuni adevarate?

Ii judecam prea mult pe ceilalti si prea putin pe noi!
Pana la urma ar trebui sa facem un exercitiu zilnic in a ne privi cat se poate de aspru pe noi insine, aspru si cercetator, spre a fi pregatiti pentru de fapt pentru judecata Lui, iubindu-i pe cei de langa noi si slavindu-L pe El!

Bunatatea lui Dumnezeu este o invitatie la bunatate fata de ceilalti, la asumarea responsabilitatii de a fi si noi asemenea Lui!

Pildele ne lamuresc ca față de alții trebuie sa ne aratam milostivi, pentru că vom fi judecati după legea libertății cu care ne-a investit Dumnezeu. Dacă am arătat milă, vom avea parte de milă. Dacă nu am fost milostivi... 

Pilda are ca taina descoperirea marii noastre responsabilitati – la nivel personal – aceea de a răspunde milostivirii lui Dumnezeu cu o milă identică, dar nu față de noi si ai nostri (condamnându-i pe alții), ci față de alții. Este vorba aici de intelepciunea de a schimba lumea incepand cu noi insine!

Salvarea mea nu depinde de schimbarea realitatii lumii, in care Dumnezeu ingaduie coabiatarea intre rau si bine, ci de modul  meu de a intelege, de a trai, de a accepta ceea ce mi-e dat, bucata de realitate ce imi este destinata ! 
Marea schimbare inseamna sa traiesc prin Dumnezeu, sa vad lumea prin ochii Lui,  sa o iubesc asa cum o iubeste El!
Această schimbare este foarte grea, implica efort, determinare,  angajament.  

În noi și-n lume există „neghina”… 
E nevoie de răbdare și ingaduinta fata de ceilalti, tocmai pentru că există o judecata finala a lui Dumnezeu!
Judecata lui Dumnezeu e iubire! Dar dacă eu nu ii iubesc pe ceilalti, nu voi primi iubirea Lui. 
Judecata lui Dumnezeu este iertare! Dar daca eu nu iert ... nu o voi primi!

Doar mila si iubirea schimbă si schimbandu-ma pe mine ma pot salva de timpul plangerii si al scrajnirii dintilor!

Sa ne dea Domnul intelepciune si vointa de a privi in noi cu asprime, judecandu-ne dupa puterea de a iubi, de a ne darui, de a fi milostivi! 

                 
Amin

miercuri, 28 iulie 2021

PUTEREA MICIMII


„Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa, și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui. 
Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este Împărăția cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, iar fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin prorocul, care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii»
După aceea, lăsând mulțimile, Iisus a intrat în casă.”
MATEI 13: 21-36

Continuam, asadar, incursiunea in cap 13 al Evangheliei dupa Matei. 
Mantuitorul avea intentia de a da, apostolilor "sa guste" din dulceata Imparatiei de sus, ei fiind inca in lume! 
El foloseste exemple din viata pentru ca cei carora se adresa sa poata identifica Imparatia lui Dumnezeu, dinamica, regulile si farmecul ei, si, apoi, sa purceada la pregatirea regasirii ei. 
Astfel, Imparatia, asa cum o prezinta Domnul Iisus, devine ceva firesc.

Exemplul grauntelui de mustar, care devine un copac mare - asa cum si aluatul devine o masa uriasa de framantatura - apare in toate evangheliile sinoptice.

Mantuitorul compara Imparatia lui Dumnezeu cu grauntele de muștar,  care este mai mic decât toate semințele, semanat de om si care , când a crescut, este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui. 

Mai intai, nu este cazul sa ne smintim, considerand discutabila referirea la dimensiunea semintei de mustar si a arbustului care se dezvolta din ea! 

Iisus nu isi propusese aici sa le tina apostolilor o lectie de botanica! 
Intentia Sa era sa le arate celor care-L ascultau ca, o samanta, care este mica, ajunge sa devina un arbust mare, un copac, inseamna ca are in sine o putere nebanuit de mare!

Interpretarile acestei parabole  au fost si sunt inca un prilej de contradictii.
Unii au vazut in aceasta pilda dezvoltarea bisericii, altii a credintei, altii, precum Sf Teofilact al Bulgariei, rezultatul propovaduirii apostolilor, puterea de crestere duhovniceasca a predicarii Evangheliei. ("
Grăuntele de muștar este propovăduirea și Apostolii că, puțin părând a fi, au cuprins lumea toată. Încât „păsările cerului”, adică cei cu mintea despovărată de patimi și zburătoare la cele de Sus, se odihnesc într-înșii.")

Grăuntele este și un simbol al căutarii sensului vieții
Este setea după Dumnezeu. Este dorința de a fi împlinit și mulțumit cu toate cele ale vieții.
Toate insa au ca sursă pe dătătorul binelui, pe Dumnezeu.

Cine începe să-L caute pe Dumnezeu, începe să simtă o lumina în inima lui si, luminându-se, vrea să se imbrace cu și mai multă lumină. Inima lui se „răneaste” de Harul lui Dumnezeu, gustand dulceața Impărăției.

Apoi simte că dulceața duhovnicească nu este compatibilă cu nimic din cele ale lumii în care se află; intelege la ce anume trebuie să renunțe si se avântă spre Dumnezeu! 

Astfel, ceea ce la început părea o simplă căutare a bucuriei inimii, începe sa ii transforme viața, si pe sine, fundamental.
Căutarea lui Dumnezeu începe să il modeleze. 


Grăuntele de muștar germineaza, începe să crească atât de mult, încât omul se regaseaste pe sine și pe Dumnezeu în același timp, în interiorul sau. 
Omul care traieste duhovniceste vede altfel lumea, caci o vede prin ochii lui Hristos. 
Cine L-a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi ca la început!
Un mic grăunte…poate da, iata, un rod atât de mare!
Grăuntele de muștar simbolizeaza căutarea Impărăției cerurilor, adica 
permanenta căutare a lui Dumnezeu. 
Suntem creați ca să căutăm ceva mai presus de noi, să știm, să cercetăm si să ne minunăm de cele aflate, să ne bucurăm de ceilalți  și să împărtășim și cu ei ceea ce am aflat.

Comparand Imparatia lui Dumnezeu cu grauntele de mustar, Mantuitorul le spune, de fapt, celor care se asteptau ca Imparatia cerurilor sa coboare in maretie, ca puterea ei sta in micimi, in acele lucruri pe care le ignoram pentru ca nu stralucesc!
Iisus nu a umblat pe cal alb ci pe asin, a spalat picioarele apostolilor, a acceptat moartea cea mai degradanta, nu S-a unit cu puterile timpului ci cu nefericitii, nu a facut compromisuri pentru a fi remarcat si astazi, dupa 2000 de ani, adevarul Sau sta in picioare, intact! 
Toate astea ne obliga sa vedem forta micimii, stabilind o noua ierarhie a valorilor.

Asemenea este Impărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată.

Si termenii acestei comparatii pot parea puțin neclari. 

Asta dacă nu ne gandim cum se face pâinea. 
Pâinea are nevoie de ferment, de drojdie (maia), ca să crească, ca să dospească. Dacă luăm doar câteva grame din acest ferment și-l vom amesteca cu făină, într-un castron, atunci el va îngloba în sine toată făina și aluatul rezultat va crește. Practic, se vor uni toate particulele de făină, care inainte erau cumva despărțite, fiind doar pulbere.

Aluatul Impărăției cerurilor nu este un premiu pentru cei merituosi ci un liant intre membri familiei lui Hristos. 

Când Hristos "pescuiește" un om, ii schimbă viața, dar nu-l pregătește numai pentru ca el singur să primească toate bunătățile cerești, ci-l face și pe el pescar de oameni. Prin viața lui curată și faptele lui bune atrage și pe alții la Dumnezeu. 
Orice om care este adus la Hristos este un alt far al credinței care luminează lumea. Este o porta voce a adevărului, un alt liant viu al familiei celor aleși.

Aluat este identificat cu propovăduirea Impărăției cerurilor.

- Cele 3 măsuri sunt cele 3 puteri ale sufletului: 
cuvântarea (cugetarea), mânia și pofta
- Femeia care framanta este sufletul care pune propovăduirea întru toate puterile sale, care s-a amestecat și a sporit și s-a sfințit cu totul de această propovăduire.

Se cuvine în întregime să dospim și să ne preschimbăm spre cele dumnezeiești, căci zice: „până ce s-a dospit toată.”
Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic,
Ca să se împlinească ce s-a spus prin proorocul care zice: „Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii”.

"Astfel, Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa urmeze cu certitudinea cu care secerisul urmeaza semanatului. Asemenea unui om care crede in seceris, fara sa fie capabil sa explice cum dintr-o samanta se inalta iarba si sute de boabe se formeaza, ci asteapta timpul lor, deoarece au fost semanate, cu aceeasi necesitate se poate crede in Imparatia lui Dumnezeu. Si faptul initial? Iisus se putea referi doar la un singur lucru: miscarea de pocainta, evocata de Ioan Botezatorul si acum intensificata prin predica Sa."  A. Schweitzer

Ramane in aer o intrebare : De ce vorbește oare în pilde Iisus? 
Domnul a raspuns acestei intrebari dar si asa nu ne este usor sa patrundem dincolo de cuvinte!

Pilda este o "poveste" foarte sugestiva care atrage atentia si trezeste interesul, desi adancul ei nu este priceput imediat. Omul insa este curios din fire, vrea sa inteleaga, isi pune intrebari... cauta.
Dar înțelegerea pildei este diferita, depinzand primordial de dorinta omului de a intelege. 
Pilda e un mod delicat, un pic ocolit, de a arata adevărul.

Apostolii i-au sugerat lui Iisus sa vorbeasca clar multimilor!
Parabola, pilda, spune adevărul... altfel: ți-l prezintă fara ostentatie și te lasa pe tine, ascultator, să-l interpretezi, să-l descifrezi, să-l accepți si, dacă dorești să te schimbi, sa ti-l insusesti!
Dacă nu ești dispus, va pilda rămâne neinteleasa, nedescifrata până când vei fi dispus, pana cand te vei confrunta tu insuti cu adevarul ei! Pilda nu isi propune să convingă pe nimeni, ci este o enigmă!
Ea conține tainele vieții si, mai devreme sau mai tarziu, il face pe om sa-si puna intrebari, sa se intoarca spre ea, sa o descopere!

Parabola este o aluzie care starneste, din sine un gest de bunătate, o pedagogie fină a Domnului. 
"Parabola e ca o scrisoare sau ca un pachet sigilat… Îți este dată. Dacă vrei, tu poți deschide și citi scrisoarea…" 

Față de raționamentul logic, care te constrânge să admiți adevărul, această "scrisoare", fiind doar o aluzie, te lasa sa alegi daca o citesti sau nu, daca ii mergi mai departe ca sa-i cauti secretul sau nu! 
Dacă nu vrei să o deschizi acum, o vei lasa asa, inchisa. O vei deschide insa mâine ori altadata, in momentul in care taina ei te va starni prin trairea unei situatii de viata! Este felul delicat al Domnului de a ne respecta libertatea cu care ne-a investit si la care tine atata!

O zi binecuvantata, cu chef de cautare!

marți, 27 iulie 2021

GRAUL SI NEGHINA... ETERNA POVESTE A CONVIETUIRII BINELUI CU RAUL

„Zis-a Domnul pilda aceasta:

Asemenea este Împărăția cerurilor omului care a semănat sămânță bună în țarina sa. Dar, pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat ne­ghină printre grâu și s-a dus. Iar dacă a crescut paiul și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu oare sămânță bună în țarina ta? De unde, dar, are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voiești, deci, să ne ducem și s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul. Lăsați să crească împreună, și grâul, și neghina, până la seceriș, iar la vremea secerișului voi zice secerătorilor: Pliviți întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în hambarul meu.”

Ideea cu care ar trebui sa ramanem, intelegand parabola semanatorului, este motivul pentru care Dumnezeu lasa raul in lume
Pilda, in care se vorbeste despre semanator, grau si neghina, are raspuns la aceasta nedumerire umana continua. 

Capitolul 13 se incheie cu promisiunea judecatii finale. 
Parabola lasa de inteles ca binele trebuie sa fie insotit de rau pana la "seceris", cand toate se vor vadi prin sine! 
De judecata binelui si a raului nu ne ocupam noi, oamenii! Tot ce trebuie sa facem este doar sa traim adunand neghina  din noi insine. De neghina campului lumii se va ocupa Dumnezeu!

Cand am mai scris despre aceasta parabola, am publicat si redactarea unei conferinte tinuta de Andrei Plesu. 
Cum in gura lui limba noastra este de o expresivitate fermecatoare, republic textul, sperand sa fiti la fel de incantati precum si eu sunt, ori de cate ori il citesc!


"Vreau să vorbesc despre Parabola neghinei şi a grâului, fiindcă mi se pare un comentariu creştin excepţional la problema răului.

Vă amintesc, rapid, povestea: un om seamănă un câmp cu grâu, dar, la un moment dat, intervine un „intrus" răuvoitor care aruncă în brazdă şi nişte sămânţă de neghină.
Astfel încât grâul şi neghina cresc de-a valma, amestecate. Ingrijitorii ogorului se duc la stăpân şi-i spun: „Domnule, nu ştiu cine a plantat pe-aici şi nişte neghină. Vrem s-o plivim”. Dar stăpânul spune: „Nu, n-o pliviţi, lăsaţi-le laolaltă, pentru că, dacă vă apucaţi să pliviţi, s-ar putea să faceţi mai rău: să pliviţi odată cu neghina şi grâul, căci cele două cam seamănă. ..
Selecţia, «judecata», va veni la vremea recoltei".

Pe mine mă tulbură gândul ăsta, că trebuie să laşi binele şi răul să fie co-prezente, să fie simultane în lumea aceasta, să nu te grăbeşti să faci ordine. E un fel de a admite că lumea, ca şi omul, e un agregat. Au în ele de toate: omul e „lume"... Sfântul Pavel: „Fac răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc". Carevasăzică în el, în noi, există o instanţă care ni se opune. De unde ne-am trezit cu instanţa asta? Şi cum ne raportăm la ea?
Ne apucăm de „plivit"?
Suntem siguri că ştim să deosebim tranşant între bine şi rău? Ne transformăm într-un schizofrenic câmp de luptă? 

Intr-un fel, da.

In creştinism, lupta cu păcatul e definitorie. I se spune „războiul nevăzut", care însă e altceva decât un spectacol de gladiatori. 

Care e mesajul Bisericii? „Veniţi la mine toţi!"

Vă amintiţi de nunta fiului de împărat? La început, sunt invitaţi la masă unii „mai de soi", care însă „sunt ocupaţi", nu au timp, şi atunci ordinul împărătesc e să fie aduşi la petrecere oaspeţi de tot felul, şi buni, şi răi. Grâu şi neghină, fără discriminare!

Mai sunt şi alte locuri, în Scriptură, pe tema asta: „Dumnezeu face să plouă şi peste buni şi peste răi", „Soarele iese şi peste buni şi peste răi”.

Nu se recomandă, deci, discriminările pripite, judecăţile contabiliceşti. 

Mie-mi place foarte mult Parabola neghinei si a grâului, pentru că „deconstruieşte" câteva excese care mă exasperează.

Intâi, excesul exigenţei faţă de cei din afara ta, tendinţa de a fi mai exigent cu răul din afara ta decât cu răul din tine. Plus orgoliul propriei competenţe: „Atenţie, suntem «specialişti» în neghină, vă rugăm frumos, mai mult respect!"

Al doilea exces: excesul zelului. A apărut în zonă nişte neghină, hai să o curăţăm repede! Ăştia sunt fanaticii măturii, puriştii, gospodinele isterice, care iau scamele de peste tot, vor ca lumea să aibă aspectul aseptic al unui sanatoriu. Aşa s-au născut şi nazismul, şi comunismul. Facem o lume perfectă! Orice abatere se pliveşte!

Al treilea exces: excesul activismului, febrilitatea „organizatorică".

Vă recomand o proză scurtă, scrisă de un foarte special autor rus, Evgheni Zamiatin, în care e vorba despre o comunitate sătească în care se fabrica basamac, cum e şi normal într-o comunitate sătească cinstită. Omul, mai ales în vremuri grele, trebuie să aibă ce bea. Ei, din când în când, năvăleau castrator cei de la partid şi securitate şi le distrugeau alambicele. „Luptau" contra alcoolismului! Venirea tovarăşilor era precedată de un zvon generalizat, menit să avertizeze asupra pericolului. Când se apropiau, se auzea în tot satul: „Fiţi atenţi! Iar vin ăia cu lupta!“

"Aia cu lupta“, asta sunt plivitorii pripiţi, activiştii necruţători, gata să strice grâul, pretinzând că-l salvează. Ei nu ştiu că, în sufletul omului, conversiunea benefică poate surveni în ultima clipă a vieţii. N-au răbdare. Nu vor să aibă surpriza de a descoperi că, cine ştie, neghina dă ghiveciului un anumit haz...

In acest fel înţeleg şi problema „păcatului originar".

Nu cred că e vorba, în pasajul biblic, despre ce se spune îndeobşte: omului i se interzice să guste din pomul cunoaşterii şi e pedepsit pentru că nu ascultă.
Nu, nu dorinţa de cunoaştere e pedepsită. 

Pomul paradisiac e „pomul cunoaşterii binelui şi a răului"
A te repezi sa-l asumi înseamnă a practica separarea binelui de rău înainte de vreme, înainte de a fi pregătit, fără discernământ. Omul nu are, „din naştere", instrumentele necesare ca să distingă între grâu şi neghină. Trebuie să aştepţi, să ai răbdare. Nu te apuci de plivit imediat, când încă nu ştii cum arată ogorul, în toată complicaţia lui.

Dumnezeu ştia că omul nu este în posesia criteriilor corecte pentru a fi, asemenea Lui, un judecător drept. Interdicţia pe care vrea s-o impună e de tipul: „Nu te băga încă! Nu e momentul!"
Ei, perechea originară n-a înţeles, n-a ascultat si rezultatul a fost că, după păcatul nerăbdării lor, isteria separării sângeroase a binelui de rău a fost născătoare de rău.

Să ne gândim însă, dincolo de contextul religios, şi cum ar arăta lumea fără nici o „impuritate" înlăuntrul ei?
Fără nici o nelinişte, fără nici o provocare.
Cum ar fi o lume în care nu mai e nevoie să cauţi, nu mai e nevoie să rezişti, nu mai e nevoie să te întrebi, nu mai e nevoie să te lupţi: o lume entropică. 
Asa ar arăta moartea termică a vieţii omeneşti. 

Există în Hegel un pasaj, în "Fenomenologia spiritului", în care se pune întrebarea: cât de fadă, de plată, de „nesărată" ar fi o lume în care, cum spune filozoful, „nu lucrează negativul", în care nu e prezent şi ceva de ordinul opoziţiei, de ordinul tensiunii, de ordinul alternativei, care, toate laolaltă, fac posibilă alegerea, adică libertatea.

Apropo, de la „neghină", din limba greacă, vine "zâzanie". 

Si răul este esentialmente zâzanie, vrăjmăşie, duşmănie. Dar n-ar exista progres interior, viaţă spirituală, dacă am fi tot timpul în norii „soluţiei". 
Există un mister al economiei lumii, în care şi ceea ce noi definim ca „rău" participă, până la urmă, la un „joc" misterios, complicat şi necesar".

Există binele şi răul, cum exista do de sus şi do de jos: fără intervalul dintre ele, nici o melodie nu e posibilă. Şi, dacă e să vedem cum e cu suferinţa, avem un exemplu definitiv: este suferinţa lui Iisus.

C.S. Lewis spune la un moment dat: „Iisus n-a suferit ca noi să nu mai suferim. A suferit ca să vedem cum se suferă".

Dacă Iisus - care este fiul lui Dumnezeu - se teme de moarte, se îndoieşte, în ultima clipă, de suportul divin, transpiră cu sânge, cere să i se ia paharul ăsta de la el („Duhul meu este plin de tristeţe”, îl auzim spunând, la un moment dat), dacă Iisus are voie să treacă prin aşa ceva, avem voie şi noi. 
Nu trebuie să ne fie ruşine.

Andrei Pleşu

luni, 26 iulie 2021

FERICITI OCHII CARE VAD!

„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus, ucenicii I-au zis: De ce le vorbești lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, și ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu audă, nici să înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă. Și se împlinește cu ei prorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă, și Eu să-i tămăduiesc pe ei». Dar fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulți proroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit. Voi, deci, ascultați pilda semănătorului: 
De la oricine aude cuvântul Împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă drum. Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul și îndată îl primește cu bucurie, dar nu are rădăcină în sine, ci ține până la o vreme și, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintește. Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi și înșelăciunea avuției înăbușă cuvântul și îl fac neroditor. Iar sămânța semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul și-l înțelege, deci care aduce rod și face: unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci.”
MATEI 13: 10-23

Asa cum spuneam zilele trecute, si cum stie toata lumea, explicaţiile pildei semanatorului au fost date de Insusi Mântuitorul Hristos!

Ucenicii Il întreabă pe Domnul, de ce le vorbește în pilde acelor carturari si farisei  și lor le vorbește direct, pe inteles. 

Sf. Teofilact al Bulgariei comenteaza astfel: 
"Domnul le răspunde cam așa: Vouă vi s-a dat a ști tainele pentru că aveți osârdie și sârguință, iar celor ce nu au sârguință nu li s-a dat a sti. Căci acela primește care cere, fiindcă zice Hristos: "Cereți și vi se va da!" (Luca 11, 9)
Celui ce nu are sârguință, minte vrednică, chiar și ceea ce i se pare că are se va lua de la el. Adică, chiar daca  are o oarecare scânteie a lucrului celui bun, o va stinge și pe aceasta de nu va sufla într-însa prin Duhul și prin lucrurile cele duhovnicești  sa o aprinda pe ea. De aceea le vorbesc în pilde, ca, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.
Unii oameni zic că anumite persoane sunt rele din fire și de la Dumnezeu. Dar nu este așa. Dumnezeu pe toți îi face să înțeleagă firește ceea ce se cuvine, căci „El luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), dar voia noastră cea liberă ne întunecă pe noi – ceea ce se arată și aici.
Căci văzând firește – adică fiind zidiți de Dumnezeu ca să poată firește să înțeleagă -  nu văd din însăși voia lor și auzind, nu aud și nu înțeleg din însăși voia cea liberă. Oare iudeii nu vedeau minunile Domnului Hristos pe care le făcea înaintea tuturor? Cu siguranță le vedeau foarte bine. Dar se făceau ei înșiși orbi și Îl cleveteau (defăimau) pe El. Deci asta înseamnă ceea ce zice „văzând nu văd”.


Domnul Hristos aduce mărturie spusele proorocului Isaia:

Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”.
Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.


Proorocia nu zice că Dumnezeu a zidit inima oamenilor învârtoșată ci că ea „s-a învortoșat”, s-a îngroșat, subțire fiind mai înainte. Si asa au închis ei și ochii lor… Nu Dumnezeu le-a închis ochii, ci ei din însăși voința lor i-au închis. Iar aceasta au făcut-o ca să nu se întoarcă și să-i tămăduiască pe ei, că dintru a lor răutate s-au sârguit a rămâne nevindecați și neîntorși (întru pocăință).


Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.
Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.


Domnul îi fericește deci pe apostoli că sunt martorii unor vremuri extraordinare, când El, Dumnezeu, e pe pământ, printre oameni, și le vorbește direct. 

Ei primesc prin Însăși gura Lui Învățătura cea adevărată. 
De aceea să nu ne îndoim niciodată de poruncile primite în Evanghelie, de cuvintele Sfintei Scripturi, căci ele sunt primite DIRECT din gura lui Dumnezeu. Se cuvine nouă să le acordăm încredere, credință temeinică și de nezdruncinat!

Dacă Dumnezeu a zis așa, așa este. Dumnezeu e 
garanția
poruncilor date. Si Domnul Hristos îi fericește pe apostoli nu numai pentru că ascultă, ca aud aceste porunci din gura Lui, ci și pentru că ei cred în El și în tot ceea ce le spune. 
Și proorocii au crezut, dar nu l-au văzut trupește pe Mesia, nu au avut ocazia să vadă și să trăiască atâtea taine și atâta cunoștință să primească.


Voi, deci, ascultaţi pilda semănătorului:"

Si Domnul începe să tâlcuiască El Însuși parabola semănătorului. 

"De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum.

Iisus Hristos este Calea iar sămânța căzută pe lângă cale este cuvântul lui Dumnezeu ce ajunge în oamenii care nu sunt pe Calea Bisericii și a Adevărului, ci sunt pe calea pierzătoare a lumii. Căci largă este calea ce duce la pieire, zice Domnul și mulți o află pe ea…

Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie,
Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte.
Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor.


"Ce interesant! 
Domnul nu spune ca  „lumea aceasta” înăbușă cuvântul și îl face neroditor, ci  „grija lumii acesteia”! 
Nu spune că avuția înăbușă cuvântul lui Dumnezeu ci „înșelăciunea avuției”. Căci atunci când bogăția este împărțită la cei lipsiți, ea nu „înăbușă” ci crește cuvântul lui Dumnezeu!
Spinii sunt grijile și desfătările, fiindcă aprind și focul poftei și pe cel al iadului. Și după cum spinul ascuțit fiind, intră în trup și greu se scoate, așa și desfătarea, daca va stăpâni sufletul, intră înlăuntru și cu anevoie se dezrădăcinează.
Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci!"


Semănătorul este asadar Dumnezeu 
Cuvintele Sale sunt oferite tuturor oamenilor. Ele se dezvolta, lucrează, diferit caci sufletul fiecăruia devine asemeni unui pământ capabil sau nu sa primeasca sămânţa cea bună. 
Nu toţi rodesc ci doar o parte din cei care aud cuvintele lui Dumnezeu. 

Dar cine este vinovat de faptul ca unii nu dau roade?

Unii sunt gata sa dea vina pe cuvant, pe samanta, considerand fie ca n-ar fi fost aruncata unde trebuie, fie ca exista in lume diferite feluri de pamant. Samanta a fost 
insa aruncata  cu generozitate peste tot, iar  pamanturile inimilor oamenilor sunt asa cum sunt, cum se pregatesc ele insele sa primeasca samanta!

"Incheindu-Si cuvantul prin: "Cine are urechi de auzit, sa auda!" (4, 9). Iisus ni se adreseaza si noua, cu o oarecare amaraciune, cu gand neascuns de prevenire, dar si cu speranta si dragoste. 
Fie urechile noastre luand aminte la glasul cuvintelor Sale."

Cu siguranta, predica pr prof Stelian Tofana are acum intelesul complet de aceea o reinserez aici!


Domnul sa ne ajute!

Spicuiri din Talcuirile Sf Teofilact al Bulgariei

marți, 20 iulie 2021

De sarbatoarea Sf Ilie


„În vremea aceea se mirau toți de cuvintele harului care ieșeau din gura lui Iisus și ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Și El le-a zis: Cu adevărat, Îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta. Și le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul, și la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Și mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Neeman Sirianul. 
Și toți în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Și, ridicându-se, L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.”
LUCA: 4, 22-30

De sarbatoarea Sf Ilie se citeste un fragment din Ev dupa Luca care aminteste de vremea cand acesta si prorocul Elisei au facut minuni care au schimbat pana si sufletele unor pagani:

După distrugerea Templului din Ierusalim, în anul 587 î.Hr., de catre oștile babiloniene ale regelui Nabucodonosor și reclădirea lui  ulterioară - care avea sa se petreaca in vremea lui Zorobabel - in ciuda instabilitatii politice si a influentelor spirituale, poporul ales și-a pastrat legatura cu Dumnezeu.

Dar, la momentul Întrupării Mântuitorului, toată această „evlavie”  
devenise discutabila. Implinirea Legii lui Moise avea mai mult manifestarile exterioare. Credinta iudeilor nu era cea pe care ar fi trebuit sa o aibea ca si popor ales de Dumnezeu, in asteptarea lui Mesia!

La vremea Mantuitorului, iudeii treceau printr-o perioadă relativ liniștită, din punct de vedere politic si social. 
Ca si traire religioasa, Templul din Ierusalim fascina si atrăgea nenumărați iudei din interiorul și din afara hotarelor, cultul iudaic fiind apreciat chiar și de romanii. 
Însă, dacă romanii incepusera sa gandeasca ca si iudeii, religios, iudeii ajunseseră să gândească  mai curand politic. 
Romanii se apropiau de Dumnezeu, iar iudeii gândeau mai mult politic decât religios!
Desi se tineau de respectarea perceptelor Legii vechi, se simtea o departare de Dumnezeu, o racire a iubirii fata de El cum si fata de semenii lor. Plutea o oarecare tulburare si parea ca nimeni nu se mai putea bucura, nimeni nu se arată dispus să caute, sa afle dacă Mesia într-adevăr Se nascuse. 
Trairea, conectarea lor cu Dumnezeu era la cote foarte scazute. 
Iudeii se complaceau încremeniți într-o gandire paralelă, neatenti la semnele trimise de Dumnezeu, si după cum ne spune și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Desi mulți au fost martori ai minunilor savarsite de Domnul Hristos, totuși, atitudinea poporului poate fi considerata mai curand ambigua, oscilanta, decat sincera! 
Observam cum multimi de oameni  Il urmau si-L ascultau, dar in acelas timp exista si o mare  adversitate, inversunare chiar, impotriva Mantuitorului! 
Labilitatea judecatii lor va fi extrem de clara în doau ipostaze majore petrecute la doar o saptamana distanta: slăvirea Domnului, la Intrarea în Ierusalim, urmata apoi, de strigatele de ura din ziua condamnarii Mântuitorului! 

Deși se proclamau credincioși și slujitori ai lui Dumnezeu, toți se dovedesc incapabili să Îl descopere cu adevărat pe Hristos și să creadă în El și in învă­țătura Sa. 
Mandria si invidia aveau sa-i orbeasca!
Hristos Insusi „se mira de necredinţa lor” (Marcu 6, 6) 

Fragmentul evanghelic citit astazi ne prezinta un moment petrecut  dupa ce Iisus tinuse o scurtă cuvântare, în sinagoga din Nazaret, locul unde Acesta petrecuse toată copilăria Sa.
Comunitatea iudaică locala se arata absolut scandalizata de discurs astfel incat „L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie” (Luca 4, 29). 

Concetatenii Domnului se dovedesc complet rupti de Lege de vreme ce sunt la un pas chiar de a-L ucide pentru vorbele adevarate rostite,   
„Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta. Şi le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa. Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul” (Luca 4, 23-27). 

Simpla referire la credința puternică  a văduvei din Sarepta Sidonului sau a lui Neeman Sirianul - niste păgâni, care au trăit minuni extraordinare si  au sfarsit prin a crede in Dumnezeu, exemple 
binecunoscute lor din Cartile lui Moise -  rănește mandria nazarinenilor într-atat incat aceștia vor să-L arunce în prăpastie pe Iisus!

Conform Sf. Ev. Matei (23, 1-39) El rostestise un discurs împotriva cărturarilor și fariseilor fățarnici  pe care ii acuza  de propovăduirea Legii lui Moise  in chip formal, astfel incat nici ei insisi nu o implineau cu adevarat!

Adeseori picam si noi in capcana formalismului! 
Confundam propriile noastre cutume cu credinta...
Ii judecam pe cei care nu fac cum "trebuie", si nu ne oprim pentru a vedea ce este in inima lor!
Am putea fi surprinsi sa observam ca sunt mai smeriti decat cei care se straduiesc sa respecte mai curand forma decat fondul cultului nostru ortodox, inflorit pe ici, pe colo, cu rituri locale!

Sa il rugam pe Sfintul Ilie sa ne pazeasca si sa ne ajute sa nu ne racim legatura cu Dumnezeu! 
Amin

miercuri, 14 iulie 2021

VAI, VAI


„În vremea aceea a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit: Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție. În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoința înaintea Ta.”
MATEI 11: 20-26

Astazi continuam sa parcurgem discursul Mântuitorului Hristos despre Sfântul Ioan Botezătorul și despre Sine Însuși, cu seria "Vai"urilor, adresate ca mustrare unor cetati (11: 20 - 24)
Domnul încearca astfel să destupe  mintea celor care-L ascultau, plecand de la măreția și tăria lui Ioan, pentru ca ușor, usor să le arate pe cine aveau în fața lor!

Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi.

E poate un lucru de neinteles aici. Cum să-L ai în față pe Dumnezeu și să nu-L cunoști? Cum să se facă Dumnezeu om și tu să nu-ți dai seama că în persoana din fața ta e ceva mai mult decât un om?
O intrebare pe care mi-am pus-o si mi-o pun, in ideea de a ma smeri si a fi ceva mai atenta cu judecatile !

E usor sa declari ca intelegi azi ceva ce s-a petrecut acum 2000 de ani... Bibliotecile sunt pline de carti explicative! A crede ca noi am fi facut altfel in acea situatie... este deja o dovada de mandrie desantata!

Sa ne amintim : 

Domnul, când a urcat pe Muntele Tabor si Si-a aratat dumnezeirea Sa, a luat cu Sine doar 3 apostoli. Nu pe toți 12 si nici un alt om, deși erau destui care credeau în El și care-L apreciau din toata inima.
Asta poate si pentru ca... puțini ar fi înțeles, doar vazandu-L schimbandu-Se la față, ca era Fiul lui Dumnezeu. Probabil că foarte puțini dintre noi sau aproape nimeni, n-am putea vedea această taină!
Pentru că Dumnezeu nu se descoperă decat celor curați cu inima, celor râvnitori, 
celor care ard pentru Dumnezeu ca Petru,  celor curați, simpli și frumoși la suflet, ca Ioan, ucenicul cel iubit… celor dârzi și statornici, ca Iacob!

Andrei, Petru și Filip erau de loc din Betsaida. Si ei au crezut în Hristos, dar mulți alții din orașul lor n-au făcut-o, dovedind inca o data că invartosarea inimii ține de voință si nu neaparat de fire. Nu numai din fire vine răutatea ci si din voința omului.

Capernaum este locul în care a locuit Iisus și totuși, desi concetatenii lui L-au văzut făcând minuni incredibile, L-au auzit predicand, n-au putut crede in El.
Vazand că nu le putea misca sufletele cu vorba bună, Mantuitorul incearca sa-i trezeasca, amintindu-le și de pedeapsă!

Domnul ii compară pe locuitorii Capernaumului cu cei mai desfrânați dintre oameni, iar cetatea lor cu cea mai detestata si mai pedepsita dintre cetati - Sodoma.
Dacă s-ar fi făcut atâtea minuni în Sodoma, cum zice Domnul, pana si locuitorii ei s-ar fi trezit si atunci Dumnezeu nu i-ar mai fi pedepsit așa cum a făcut-o!

Aceste cuvinte ne pun in fata perspectiva judecatii universale,  care va avea loc la cea de-a doua venire a Mantuitorului, cand vor fi chemate sa dea seama popoarele toate! 
Atunci vor fi judecate popoarele si noi, fiecare, alaturi de poporul din care am facut parte, si de locul in care am trait!

După ce Domnul, în multe feluri, încercase să-i convingă pe iudei că El nu era doar fiul teslarului Iosif și nici doar un ales al lui Dumnezeu ori 
un profet, ci mult mai mult decât atât, îi mustră iarasi! 
O face insa ridicand rugăciune către Dumnezeu-Tatăl, mulțumindu-I că a ascuns  celor înțelepți marile taine ale mântuirii!

„Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. (Mat. 11:25)

Iisus Hristos nu era un simplu maestru sau un sfânt mare, ca Ioan , care și-a facut ucenici si acestia l-au urmat întru toate. 
El a aratat ca avea putere de Creator, de administrator, de iconom al Creației. In aceasta calitate multumeste Tatălui Ceresc ca a descoperit aceste mari taine ale mântuirii nu celor intelepti si mandri ci pruncilor, adica celor curati, smeriți si considerați a fi neînțelepți. De multe ori înțelepciunea omului simplu e mai adâncă decât filozofiile și cugetările minților luminate.

Cărturarii și fariseii, înțelepți prin ei înșiși si mandri de aceasta, au căzut tocmai prin mândria lor. 
Dumnezeu le-a ascuns aceste taine pentru viclenia lor si le-a dăruit apostolilor, acelor pescari umili,  puterea și înțelepciunea intelegerii  tainelor cerului. 
Ei meritau - fiind, smeriți, simpli, fara mandrie! 

marți, 13 iulie 2021

JOCUL DE-A VIATA


„Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. 
Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. 
Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.”

Matei 11, 16–20

Evanghelia dupa Matei dedica CAPITOLELE 11 si 12  refuzului sistematic, indarjit, al poporul iudeu de a-L accepta pe Iisus si ideile Sale.

Capitolul 11, in primele versete, de la 1 la 19, trateaza relatia intre
Ioan Botezatorul si Iisus!
In continuare, urmeaza seria "Vai"urilor, prin care Iisus adeseaza mustrari unor cetati (11: 20 - 24)
Capitolul se incheie cu multumirea lui Iisus adresată Tatălui si chemarea Sa adresata celor osteniti (11: 26 - 30)

Pericopa de astazi, ca si cea de ieri, trateaza relatia Ioan - Iisus.


Ca sa facem o analiza corecta, e necesar sa revenim un pic asupra  subiectului Ioan Botezătorul, unul extrem de important pentru evanghelistul Matei, care il vede pe Ioan este vazut ca o veriga ce leaga Vechiul Testament de Noul Testament. 

Sf. Ioan Botezătorul reprezinta partea sănătoasă a vechiului Israel, cea care Il recunoaste pe Mesia! 
Sf.Ioan Il recunoaste pe Iisus in virtutea faptului că el este interpretul
vointei lui Dumnezeu, facand parte din iconomia dumnezeiască, proorocită de Isaia. 
Sf. Ioan este proorocul prin care Dumnezeu Insusi vorbeste poporului Său si prin cuvintele caruia se adevereste mesianitatea lui Iisus!

In viziunea Sf. Ev. Matei, totul se desfăsoară sub directa îndrumare a lui Dumnezeu. Proorocul Ioan, ultimul prooroc, este trimis de Dumnezeu Însusi – în duhul proorocilor întregii istorii a Israelului! 
Dumnezeu va interveni El Însusi, la momentul botezului Mantuitorului, pentru a confirma - explicit si minunat - că Cel botezat este chiar Fiul Sau, prin care se împlineste planul Sau, iconomia Sa, voia divina!

Ev. Matei concentreaza mesajul Sf. Ioan într-o singură frază, identică, dealtfel, cu cea care rezuma propovăduirea Mântuitorului Hristos (4,17): 
"Pocăiti-vă că s-a apropiat împărătia cerurilor." (3,2).

Dumnezeu ne asteapta  deci pocainta si se bucura necontenit de intoarcerea noastra!

Mantuitorul se compară aici cu Ioan și, din spusele Sale, reiese faptul că ei doi au avut o lucrare comună, dar complementară. 
- Ioan a fost aspru, ascet și dur, care prin toata asprimea i-a convins pe unii oameni să vină la pocăință. 
- Iisus Hristos a fost blând, a stat în lume printre păcătoși, a mâncat și a băut cu ei, spunand că a venit în lume să-i cheme la pocăință pe cei păcătoși si nu pe cei drepți.
Au fost, iata, 2 "tactici" dumnezeiești de a chema oamenii la pocăință, Dumnezeu știind că unii vor rezona într-un fel și alții in altfel. 
A mai fost insa o a treia categorie, formata din acei iudei care nu și-au schimbat inima, care nu au primit nici chemarea lui Ioan, nici cea a Domnului Hristos. Acestia i-au acuzat pe amândoi că au demon, demonstrand prin asta nimic altceva decat reaua lor vointa!
Acestora li se adreseaza Mantuitorul in pericopa de azi!
Domnul Hristos, ca Dumnezeu, a facut totul spre a-i câștiga pe oameni. 
Discernamantul este insa o lucrare care ii revine omului, prin libertatea conferita de Dumnezeu.
Asta este, in fapt, intelepciunea care il face pe om capabil sa aleaga binele de rau!
Fraza: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi bocit», ea cuprinde adevarul vietii noastre!

Bucuria si tristetea sunt cele două aspecte fundamentale ale vietii - iubirea și moartea! Copiii se joaca imitandu-i pe adulti!
Ceea ce ne spune Iisus este ca, in piață, copiii se joacă „de-a căsătoria și de-a înmormântarea!”; caci cetera canta cantec pentru a dansa la nuntă,  pentru ca apoi sa cânte cantec de jale pentru  înmormântare!

Acești prunci observa ca la jocul lor reactia este diferita: „Noi cântăm ca să dansati, iar voi plângeti. Apoi cântăm de jale si, in loc sa plangeti, voi radeti! 

Asta inseamnă că cele două "jocuri" fundamentale ale vieții –  al bucuriei, pentru bine, și  al întristării, pentru rău – noi le înțelegem adesea greșit. 
Când ar trebui să plângem pentru rău, noi spunem că „nu e chiar atât de rău”!. Mai mult, uneori chiar ne place, atrasi de placerea inselatoare a răului. Și din aceasta cauza continuam sa facem tot răul. Când trebuie să ne bucurăm pentru bine, nu reusim ne bucurăm, cautand un rau cu tot dinadinsul in orice bine!

Prin urmare, noi niciodată nu traim cu adevarat viata: „nu ne bucurăm de bine, și nu ne întristăm de rău”. Ba mai mult, acceptam si ne complacem în rău. 
Apărăm răul, fara sa stim, si chiar fara sa fim rai, refuzandu-ne sansa, oferita de Dumnezeu, de a fi buni!

Psalmul 29, 11 zice  „Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie, rupt-ai sacul meu și m-ai încins cu veselie. Ca slava mea să-ți cânte ție mereu…şi să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda!”. 
Situațiile greșite care există în noi pot fi schimbate… cu conditia sa ne deschidem inima, sa-I dăm Domnului posibilitatea să acționeze!

sâmbătă, 10 iulie 2021

CASA SUFLETULUI SI INTELEPCIUNEA


„Zis-a Domnul: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care și-a clădit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și a căzut; și căderea ei a fost mare. 
Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor.0
Deci, coborându-Se El din munte, mulțimi multe au mers după El. Și, iată, un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești! Și Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curățește-te! Apoi îndată s-a curățat lepra lui. Și i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

MATEI: 24- 29; 8, 1-4

Pericopa zilei de azi ne readuce la cap 7 din Evanghelia dupa Matei, Predica de pe Munte, mai precis, la finalul acestui capitol, care are o concluzie esentiala.

Dar sa citim versetele anterioare:

„Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. (Matei 7, 17-18)

Cuvintele insala de multe ori! Oamenii incearca sa ne spuna ce vrem sa auzim nu ceea ce chiar sunt sau cred ei! Intenționat sau nu… Fapta nu minte…. Faptele sunt adevărata fața a omului!

Sa nu ne lasam convinsi doar de cuvinte ci sa ii apreciem dupa fapte pe cei care ne invata si ne conduc! 

Nu doar cele vizibile, vandute ca reclama… nu doar la faptele facute in public sa privim ci la cele de zi cu zi, la comportamentul lor cotidian, si abia așa vom putea trage concluzii!

„De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7, 20)

Nimeni, nici chiar cei care au făcut minuni mari în vremea Lui, la începuturile creștinismului, în alte vremuri, pana azi, dacă nu au ROADELE DUHULUI nu pot intra în împărăția cerurilor.

Dar dacă o viață întreagă ești milostiv…. și ajuți mii de oameni, dar sufletul tău  nu s-a schimbat,  nu s-a despătimit, nu s-a curățat… tot e degeaba. 

Acum ajungem la finalul capitolului 7 și finalul predicii de pe munte, tema de azi. Un final extraordinar!

Fără Dumnezeu nu se poate fapta bună a se săvârși; de aceea, Hristos zice „asemăna-se-va bărbatului înţelept”” zice Sf. Teofilact al Bulgariei. 
„Piatra” este Hristos. Iar „casa” este sufletul.
„Deci, cela care își „va zidi” sufletul său pe lucrarea poruncilor lui Hristos, pe acesta nici „ploaia” – adică diavolul care-a cazut din cer – nici „râurile” – adică oamenii cei supărători, care de la o ploaie ca aceasta se înmulțesc, nici „vânturile” – adică duhurile răutății – și, în scurt, nici o ispită nu-l poate surpa pe unul ca acesta” 
talmacesce Sf. Teofilact al Bulgariei.

Toate cuvintele pe care le-a spus Domnul în predica de pe munte, în capitolele 5, 6 sau 7, dacă le-am auzit dar nu le împlinim… nimic nu am făcut
La primele ispite vom cădea amarnic. 
Dacă le vom împlini ele vor fi pentru noi zid de tarie, strajă sufletului și trupului. 
Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este PUTERE pentru om. 
Cine împlinește poruncile Domnului, își zidește sieși CETATE de nezdruncinat împrejurul vieții sale. Și va rezista în orice situație… Căci în cetate, în mijlocul ei, este altarul pe care stă Hristos!

Îl vom afla pe Dumnezeu în chiar poruncile Lui. Îl vom afla  imediat pe Dumnezeu  împlinindu-I poruncile. 
Si asta este o mare taină….
Caci Dumnezeu este in iubirea pe care a asezat-o în poruncile Lui.

De aceea,  sa nu citim degeaba Sfânta Scriptură, sa nu ascultam degeaba Evanghelia lui Hristos în biserica. Ci sa punem în faptă! 
Asa vom simți comoara ascunsă în cuvant. 
Împlinirea poruncilor Domnului este cea mai puternică armă a creștinului!

Biserica ne invita azi sa parcurgem si cateva versete din urmatorul capitol.

Domnul era urmat de o mulțime de oamenii simpli, nu de cărturari și farisei, nu de cei care-l priveau cu suspiciune, ci de oameni care-i sorbeau cuvintele, care se bucurau să stea lângă El, care doreau sa Ii fie in preajma!

Din lumea aceea, un lepros a indraznit si s-a apropiat de Domnul. Inchinuanu-I-se,  acesta I-a spus direct:
 
Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti!

Stim pana azi ca lepra fiind o boală contagioasă, ii obliga pe cei atinsi de ea să stea în afara cetății, departe de oameni, ca să nu ii infecteze și pe alții. Dacă un om lepros s-ar fi apropiat de un alt om, acesta s-ar fi speriat și s-ar fi îndepărtat imediat, de frica bolii care aduce o mutilarea muta si profunda trupului. 

Domnul insa nu s-a temut. 

Evanghelistul Luca, in pasajul similar, spune că acest lepros chiar s-a așezat la picioarele Domnului. 
Domnul nu se teme. Degradarea morții, prezenta în toate cele ale lumii, nu putea să lucreze în Cel fără de păcat! 

Nu se mai pomenise insa niciodată în Israel ca un lepros să fie vindecat! Lepra e o boală cumplită, în care se tocesc oasele extremităților trupului: oasele mâinilor, picioarelor, nasul, etc… se macină încet… fără durere… Lepra mutilează încet si sigur, desfigurează omul, strică frumusețea dăruită lui de Dumnezeu.

Cerându-I să-l vindece,  intelegem ca leprosul recunoaște, înainte de orice, puterea dumnezeiască a lui Iisus. 
Domnul Hristos, răspunde ferm: „Voiesc, curăţeşte-te.”

E același răspuns pe care ni-l dă și noua pana astăzi: 
"Da, vreau să te curățești... de păcate. Dar tu, vrei? 

Vindecare leprosului este interpretată de sfinții părinți și la figurat, vorbind de o vindecare a sufletului. Fără voința omului, fără conștientizarea păcatelor, Dumnezeu nu poate vindeca pe nimeni de nimic! Este taina libertatii cu care ne-a inzestrat Dumnezeu!

Mantuitorul isi întinde mâna 
si, in fata tuturor, il va vindeca pe lepros prin atingere, prin puterea dumnezeirii Lui! 
Caci El aducea vindecare prin cuvânt dar și prin fapta!

Apoi Domnul 
îi spune: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Domnul nu a facut minuni spre slavă deșartă,  ca sa se arate facator de minuni în fața oamenilor! I-a vindecat pe cei bolnavi, bolnavi de ani de zile, pentru a-i scapa de suferinte dar si pentru a le spori credința lor si a celor din jur. 

Hristos îi sugreaza fostului lepros să taca, deși știa că acesta nu va putea, fiind martor si protagonist al unei asemenea minuni. Știa că acest om, vindecat trupește, va striga în gura mare de bucurie…dar îl trimite la preot:
„mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Preotul era cel care trebuia să constate vindecare leprosului și re-intrarea lui în comunitate.  

Domnul arată inca o data că împlinește legea lui Moise, dată chiar de Tatăl, potrivit Vechiul Testament.

Poruncile raman!  Ele zidesc castelul, palatul, casă sufletului, zidesc un suflet frumos, zidesc biserică și altar în inima noastră! 
Poruncile fac trupul nostru CATEDRALĂ a Dumnezeului Celui Preaînat!