joi, 22 septembrie 2016

BICIUL IUBIRII

 
Evanghelia de astazi ne cheama sa meditam la textul Evanghelistului Marcu (5: 1-20), care evoca vindecarea unui demonizat. 

Cazul este relatat si de Ev.Luca si de Ev.Matei, in Evanghelia celui din urma vindecarea privind doi demonizati si nu unul singur!

Marcu ne prezinta si el starea omului demonizat, recunoasterea lui Iisus ca Fiu al celui PreaInalt de catre demoni si frica lor de chinuri; apoi aflam de scoaterea demonilor din om si intrarea lor in turma de porci, ca si despre izgonirea, am putea zice, a Mantuitorului din tinuturile acelea.

"Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti!", zice demonul.

Dar cum oare chinuieste Dumnezeu ?

Sfantul Isaac Sirul, are o explicatie foarte plastica, frumoasa si lamuritoare: 

“Iar eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice chin. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de iubire e mai ascutita decat orice chin din lume. E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului, care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, iar pe cei ce au facut cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena. Dragostea imbata insa sufletele celor de sus cu desfatarea ei”.

Şi a venit de cealaltă parte a mării în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, Care îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, Pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui. Şi strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta. Şi l-a întrebat: Care îţi este numele? Şi I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi. Şi Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ţinut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păştea. Şi L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Şi El le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt, în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au înecat în mare. Iar cei care-i păşteau au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, şi s-au înfricoşat. Iar cei ce au văzut le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci. Şi ei au început să-L roage să se ducă din hotarele lor. Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau. 

Marcu 5, 1-20

miercuri, 21 septembrie 2016

VIATA CA MAREA

Marea este pentru unii prilej de romantism, pentru altii de stress, unora le da angoase, altora energie. 
Mare este ca viata: calma sau agitata, sublima si uneori infricosatoare...

Marea ca viata sau viata ca marea?

Oricum ar fi... ca sa faci fata furtunilor vietii este nevoie, ca si pe mare, sa gasesti... Nordul, directia buna!
Pentru asta ai nevoie de ajutor.

http://citatemaxime.ro/wp-content/uploads/Singuri-fiind-%C3%AEn-lini%C5%9Ftea-noastr%C4%83-nu-g%C4%83sim-sensul-vie%C5%A3ii.-Via%C5%A3a-cap%C4%83t%C4%83-sens-doar-c%C3%A2nd-ni-se-spune-c%C4%83-nu-suntem-singuri.Nicolae-Cornescian.jpg

Şi în ziua aceea, când s-a înserat, a zis către ei: Să trecem pe ţărmul celălalt. Şi lăsând ei mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi alte corăbii. Şi s-a pornit o furtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? Şi El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. Şi le-a zis lor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul: Cine este oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun? Marcu 4, 35-41

marți, 20 septembrie 2016

PARADOXUL SI CONTRARIETATILE UNEI PARABOLE


Evanghelia de azi are doua paradoxuri de fapt!

1. Nu cred ca sunt singura persoana care a simtit uneori ca vorbele Mantuitorului sunt contrariante! 

Cum sa fii de acord cu ideea ca... celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua!
Dar daca stii ca Mantuitorul nu a rostit nici o vorba care sa nu fie la locul ei... tot ce trebuie sa faci cand esti contrariat este... sa cauti!
Asadar, la ce se refera Mantuitorul cand rosteste cuvintele pomenite mai sus?
Este vorba despre darurile primite de la Dumnezeu  pe care fiecare dintre noi are obligatia sa le sporeasca.
Prin inmultirea darurilor ne imbogatim in cele placute lui Dumnezeu tentand mereu sa ajungem sa-I semanan Lui.
Acesta ar trebui sa fie un tel suficient de stimulativ pentru a nu lasa sa treaca nici o clipa care sa nu fie folosita spre sporirea lor. 

Sa irosesti darurile cu care esti inzestrat inseamna sa refuzi sa te schimbi, sa te induhovnicesti!
Numai ca pentru a face sa creasca in noi calitatea este nevoie sa stim care este partea aceea de dar!
Omului ii este mai usor  sa spuna ce nu ii place - la altii sau la el - decat ceea ce ii place!
Prin analogie, este dificil sa stie cu ce daruri este inzestrat!
Cei care stiu, cresc si infloresc ca petalele bujorilor! Fericitii de ei!
Caci atunci cand iti dezvolti darurile... Domnul te ajuta sa le sporesti si mai mult. Cand lancezesti, avand potential dar neutilizandu-l, Domnul iti va inchide caile si te vei rataci in fundaturi! 
Nu ramane decat sa invatam sa intelegem care ne sunt atuurile, darurile, si sa le sporim dupa voia Domnului!

2. Exemplul grauntelui de mustar apare atat la Marcu cat si in evangheliile lui Luca si  Matei.
Mantuitorul compara Imparatia lui Dumnezeu cu sămânța de muștar care este cea mai mică dintre toate semințele, dar care după ce s-a semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să sălăşluiască păsările cerului. 

Mai intai este discutabila referirea la dimensiunea semintei de mustar, ca si la arbustul care se dezvolta din ea. Numai ca Iisus nu isi propusese sa tina o lectie de botanica si pe atunci nu se cultivau semintele de astazi! El voia sa arate ca samanta cea mica ajunge sa devina un arbust ca un copac, adica puterea ei este asa de mare, neinchipuit de mare!

Cat despre interpretarile parabolei.... au fost si sunt inca prilej de contradictii.
Unii au vazut in aceasta pilda dezvoltarea bisericii, altii a credintei, altii rezultatul propovaduirii apostolilor, sau puterea de crestere duhovniceasca a predicarii Evangheliei.
Grauntele de mustar devine un copac mare asa cum aluatul devine o masa uriasa de framantatura. 
Exemplele acestea voiau sa arate ca Imparatia lui Dumnezeu nu este ceva complet diferit fata de realitatea prezenta.
"Astfel, Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa urmeze cu certitudinea cu care secerisul urmeaza semanatului. Asemenea unui om care crede in seceris, fara sa fie capabil sa explice cum dintr-o samanta se inalta iarba si sute de boabe se formeaza, ci asteapta timpul lor, deoarece au fost semanate, cu aceeasi necesitate se poate crede in Imparatia lui Dumnezeu. Si faptul initial? Iisus se putea referi doar la un singur lucru: miscarea de pocainta, evocata de Botezatorul si acum intensificata prin predica Sa." 
A. Schweitzer


Şi le zicea: Luaţi seama la ce auziţi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura; iar vouă celor ce ascultaţi, vi se va da şi vă va prisosi. Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. Şi zicea: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, Şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul. Şi zicea: Cum vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu, sau în ce pildă o vom închipui? Cu grăuntele de muştar care, când se seamănă în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ; Dar, după ce s-a semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să sălăşluiască păsările cerului. Şi cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul după cum puteau să înţeleagă. Iar fără pildă nu le grăia; şi ucenicilor Săi le lămurea toate, deosebi. Marcu 4, 24-34
 

Parintele Constantin Galeriu spunea "Sa fii pregatit ca si cum ai pleca in clipa asta"! - sa cresti ca si pomul dezvoltat din mica samanta de mustar!

luni, 19 septembrie 2016

Si iar este Luni

Ultima saptamana in linie dreapta, inainte de examenele mele! M-am mai linistit!

Joi fac niste teste medicale! Sper sa nu imi piara cheful de Madrid si de aniversarea mea cu ritmuri spaniole!

Altfel... un septembrie urat prin locul acesta asa ca ... visez la cerul albastru al Bucurestilor!

Evanghelia zilei de astazi este continuarea discutiei dintre apostoli si Mantuitorul, privitoare la Pilda Semanatorului.

Pasajul este o talcuire a pildei facuta de insusi Mantuitorul Hristos, pe care il vedem rar in ipostaza de interpret al parabolelor Sale!

Intreaga explicatie se construieste in jurul cuvantului "samanta", care este Cuvantul Domnului.

Dumnezeu ne-a plamadit in tot atatea exemplare cati oameni pe pamant si nimic nu este identic. Suntem diferiti asadar in toate si mai ales in ce priveste sufletul, cel care este pamantul in care se ancoreaza samanta Cuvantului, a duhovniciei.

Iar când a fost singur, cei ce erau lângă El, împreună cu cei doisprezece, Îl întrebau despre pilde. Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, Ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi. Şi le-a zis: Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate pildele? Semănătorul seamănă cuvântul. Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor. Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, Dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc. Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor. Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută. Şi le zicea: Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare. Cine are urechi de auzit să audă. Marcu 4, 10-23

duminică, 18 septembrie 2016

ASUMAREA CRUCII


Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Marcu 8, 34-38 și 9, 1


Sfântul Apostol Pavel, zicea: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (1 Corinteni 1, 18). 
Este nebunie potrivit „înțelepciunii veacului acestuia”, pentru că este greu de acceptat sau chiar imposibil faptul că Dumnezeu poate să se coboare într-atât, să se smerească așa de tare, să se facă atât de mic, încât să fie răstignit de către om. 
De la sine înțeles, potrivit unei logici firești, dacă vorbim despre Dumnezeu, El trebuie să fie puternic, să poruncească și să stăpânească. Or, la cruce, acest Dumnezeu „pare” să fie unul vulnerabil, abandonat, atribute care nu pot fi asociate cu Dumnezeu, potrivit aceleiași logici. 
Doar că tocmai în aceasta constă superioritatea creștinis­mului, ca evanghelie și religie revelată. Dumnezeul nostru e mare tocmai pentru că se face foarte mic, se coboară în lume și se arată „nebăgat în seamă”, de dragul omului pe care l-a adus la existență.  
Vrea să fie chemat „tată”, dar nu din depărtare, ci în mijlocul lumii, experiind deplin viața omului cu ale sale toate. De aceea, crucea nu este doar nebunie, ci, mai ales, „puterea lui Dumnezeu”, pentru cei care cred și ies din logica ordinară, orizontală, a înțelepciunii lu­mești și dobândesc „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). 
Crucea reprezintă declarația de dragoste pentru totdeauna a lui Dumnezeu față de om, dar mai ales întruparea Sa reală, prin îmbrățișarea la nivel ontologic a întregii creații.

Crucea, programul spiritual cotidian de viață


Dacă mântuirea a venit prin cruce, Hristos îl invită pe om să pășească pe aceeași cale, nu facilă, dar sigură. Crucea devine pod între lumea de jos și Împă­răția de sus. Dacă duminica premergătoare praznicului Înălțării Sfintei Cruci a celebrat, din punct de vedere teologic, crucea ca „semn al mântuirii”, duminica imediat următoare vine să sublinieze caracterul foarte practic al „steagului” creștinătății. 
Crucea reprezintă centrul existenței, dar și programul spiritual cotidian de viață.
În dimensiunea sa duhovnicească concretă, crucea înseamnă a te face mic, a-ți asuma sufe­rința și a te dărui celorlalți, totul cuprins în „a iubi”, fără măsură, după modelul lui Hristos. În cuvintele Evangheliei de astăzi, acest program de viață urmează trei momente: „a te lepăda de sine”, „a-ți lua crucea” și „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și Evanghelie”.
Lepădarea de sine înseamnă a te face mic, a te goli, pentru a-i face loc celuilalt. Această lucrare are o dublă mișcare. Mai întâi, un exercițiu de luciditate, ce presupune, pe de o parte, înlăturarea oricăror cosmetizări față de ceea ce suntem, iar pe de altă parte, conștientizarea și asumarea realistă a ceea ce suntem. Din punct de vedere psihologic, dar mai ales spiritual, acest moment creează spațiul pentru cea de-a doua miș­care, întâlnirea cu Celălalt. Dacă eu „nu sunt totul”, atunci Celălalt poate să-și găsească un loc lângă, cu, în mine. Din punct de vedere spiritual, lepădarea de sine este un act ascetic, generat de dorința omului după Dumnezeu, dar care se împlinește în smerenia ca dar al Duhului, de sus. Zice Sfântul Siluan în acest sens: „Mare și necuprins e Domnul nostru. Dar, din iubire pentru noi, El s-a micit ca să-l putem cunoaște și iubi…” În consecință, acesta continuă, „smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei sunt fericiți să fie cei mai mici”. Lepădarea de sine îl așază pe om în poziția copilului care se încrede în Tatăl său și care aleargă grăbit și, ocazional, deznădăjduit, către întâlnirea cu Acesta. El știe că salvarea este doar acolo, în brațele Sale.
Această încredere deschide drumul pentru cel de-al doilea moment al Evangheliei - „a-ți lua crucea” personală. Acest lucru se poate traduce cu a-ți asuma calea suferinței personale. Pe lângă „scandalul” imaginii unui Dumnezeu răstignit, și acceptarea suferinței este motiv de „sminteală”. Acest lucru este dovedit de raționamentul simplu al omului firesc (din raportul firesc-duhovnicesc/ 1 Corintei 2, 13-14) - nimeni nu caută de bunăvoie sufe­rința, ci încearcă, pe cât posibil, să o evite. Comportamentul Sfântului Apostol Petru înainte de Patima Domnului se încadrează bine în această logică. Există o contradicție absolut vizibilă între două răspunsuri pe care discipolul lui Hristos le dă sau este vorba, mai degrabă, de o consecvență în cele două răspunsuri, pe linia unei logici strict imanente, orizontale. La întrebarea „cine ziceți voi că sunt Eu?”, Petru răspunde limpede: „Tu ești Hristos!” Dar imediat după, atunci când le vestește suferința Crucii, Petru, străin de logica Duhului, dar tributar logicii materiale, îl „dojenește” pe Domnul cu privire la acest drum (Marcu 8, 29, 32). Concluzia pe care Hristos o trage este și mai clară și tranșantă - „nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, nu ești sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub cea a duhului veacului.

Nădejdea crucii noastre stă în crucea lui Hristos


Când suferința noastră devine tot mai grea, ne aducem aminte că Domnul Însuși a traversat aceeași experiență, doar că la intensitate maximă și că, atunci când suferim, participăm la suferința Domnului, dar, și mai mult, crucea noastră este purtată chiar de către El. Zorica Lațcu exprimă artistic această întrepătrundere sau chiar identificare a crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...”
A înțelege că în spatele Crucii se ascunde o mare poveste de dragoste ne conduce la cel de-al treilea moment important al Evangheliei - „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie” drept condiție pentru a-l salva. Un paradox care se traduce cam în felul următor - dai totul ca să primești totul. Îți riști, pentru dragostea mare pe care o porți, chiar și mântuirea sufletului de dragul celor­lalți, atunci când înțelegi cu ce fel de dragoste ne iubește Domnul. Profetul Moise trăiește deplin această experiență când preferă să fie șters din Cartea celor vii de dragul poporului al cărui conducător fusese ales de Dumnezeu (Ieșire 32, 32), sau Sfântul Pavel, care dorește să fie anatema pentru frații săi de un neam (Romani 9, 3). Amândoi sunt dispuși să-și piardă chiar și propria mântuire din pricina dragostei mari pe care o poartă pentru frații lor. A­ceastă atitudine este mereu prezentă la marii sfinți ai Bisericii, care nu vor nici în rai să intre fără de ceilalți. Până la urmă, aceasta este și mărturia despre care vorbește Domnul în Evanghelia de azi - modul cel mai firesc de a-L mărturisi pe Domnul este acela de a-I face (re)cunoscută Crucea Sa, altarul maximei iubiri, la nivelul vieții noastre personale. Sărbătoarea Crucii înseamnă celebrarea dragostei, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o mai întâi și pe care noi suntem invitați s-o extindem față de ceilalți. Cine iubește Îl cunoaște pe Dumnezeu, și cine Îl cunoaște pe Dumnezeu îi iubește pe cei de lângă el. Aceasta este experiența crucii. 
 Protos. Asist Univ. Dr. Benedict Vesa
art preluat din ziarul Lumina

sâmbătă, 17 septembrie 2016

TOTUL VINE DE LA TATAL CERESC!

Sfantul  Ioan este singurul dintre evanghelisti care L-a insotit pe Mantuitorul pana la Cruce! 
Desi Sfintii parinti nu au avut nici un dubiu  cu privire la autorul celei de-a patra evanghelii, azi exista opinii potrivit carora aceasta ar fi opera unui anonim. 
Ea a fost scrisa in limba greaca - de unde si un anume joc de cuvinte care face din ea un text teologic ales ce completeaza fericit evangheliile sinoptice.

In pasajul evanghelic de azi Mantuitorul isi declara deschis dumnezeirea in fata iudeilor - care sunt din cele de jos si care vor muri in pacatele lor -  le explica rolul sau de mesager divin, marturisind ca tot ce spune si ce face este de la Tatal Ceresc.
Cuvintele Sale erau si calde si dojenitoare si pline de forta, si mangaietoare! Si multi au crezut in El!

La vremea aceea vorbele dumnezeiesti pareau mai greu de inteles... Azi insa, desi au trecut 2000 de ani, unii tot nu inteleg... 
Deschide-ne, Doamne, ochii!


Şi iarăşi le-a zis: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni. Deci ziceau iudeii: Nu cumva Îşi va ridica singur viaţa? Că zice: Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni. Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre. Deci Îi ziceau ei: Cine eşti Tu? Şi a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început. Multe am de spus despre voi şi de judecat. Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, şi cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume. Şi ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc. Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui. Spunând El acestea, mulţi au crezut în El. Ioan 8, 21-30

vineri, 16 septembrie 2016

PILDA SEMANATORULUI


sau despre cum primim cuvantul lui Dumnezeu

 

Şi iarăşi a început Iisus să înveţe, lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă, încât El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era lângă mare, pe uscat. Şi-i învăţa multe în pilde, şi în învăţătura Sa le zicea: Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat. Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută. Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă. Marcu 4, 1-9

Explicaţiile acestei parabole au fost date de insusi Mântuitorul Hristos!

"Semănătorul seamănă cuvântul.
Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor.
Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, Dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc.
Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor.
Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută."


Semănătorul este asadar Dumnezeu.  
Cuvintele Sale sunt oferite tuturor oamenilor. Ele se dezvolta, lucrează diferit caci sufletul fiecăruia devine asemeni unui pământ, capabil sau nu, sa primeasca sămânţa cea bună. 
Nu toţi rodesc ci doar o parte din cei care aud cuvintele lui Dumnezeu. 


Dar cine este vinovat de faptul ca unii nu dau roade?

Unii sunt gata sa dea vina pe cuvant, pe samanta, considerand fie ca n-ar fi fost aruncata unde trebuie, fie ca exista in lume diferite feluri de pamant. Samanta a fost
insa aruncata  cu generozitate peste tot, iar  pamanturile inimilor oamenilor sunt asa cum sunt, cum se pregatesc ele insele sa primeasca samanta!

"Nu e in discutie nici samanta, nici arta semanatorului, spunea Antonie Plamadeala, ci pamantul, terenul, inimile oamenilor. Orice agricultor stie ca pamantul trebuie pregatit, ca sa primeasca samanta si s-o faca sa rodeasca. Semanatorul seamana mereu. Atunci, si azi, si in veac. 
Incheindu-si cuvantul prin: "Cine are urechi de auzit, sa auda!" (4, 9). Iisus ni se adreseaza si noua, cu o oarecare amaraciune, cu gand neascuns de prevenire, dar si cu speranta si dragoste. 
Fie urechile noastre luand aminte la glasul cuvintelor Sale."

joi, 15 septembrie 2016

DESPRE PACATELE IMPOTRIVA DUHULUI SFANT


Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică. Pentru că ziceau: Are duh necurat. Şi au venit mama Lui şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis la El ca sn-L cheme. Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară. Te caută. Şi, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea. Marcu 3, 28-35

„«Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.» 
Oare e greu sa cazi in acest pacat infricosator? 
Chiar deloc!
Sa vedem care or fi oare pacatele de acest fel.
Parintele Cleopa numea urmatoarele:
  • necredinta si impotrivirea adevarului dovedit al credintei crestine; 
  • increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu; 
  • deznadejdea fata de indurarea lui Dumnezeu
  • pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a dat, pentru sporirea lui in fapte bune. 
  • neindrumarea celor gresiti pe calea mantuirii; 
  • ura de moarte; 
  • nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; cerbicia in pacat si invechirea in rautate; neingrijirea de pocainta pana la iesirea din aceasta viata
  • lepadarea de credinta, 
  • eresul, 
  • secta, 
  • sinuciderea etc.
De oricare din aceste... "derapaje" te-ai apropia este foarte greu sa mai dai inapoi, caci ele te tarasc in prapastie! Impotrivirea fata de Duhul Adevarului incepe prin indoieli marunte, zamislite dintr-un cuvant sau dintr-o scriere rea, intr-o vorba auzita in treacat. 
Daca nu vei lua aminte la ele si nu le vei asana din minte, ele te vor duce la necredinta. De aici ideea "ochiului curat" expusa de Iisus!
Deznadejdea vine pe nesimtite: «O sa ma pocaiesc eu», zice omul, dar cum pocainta nu mai vine... crede ca asa este el, slab, si nu poate sa se infraneze, sa se impotriveasca pacatelor, si de aici pana a se lasa total rapus nu este decat un mic pas!
Si pacatele se tot aduna, si se aduna, ruginind in om. 
Astfel se inradacineaza in adanc impotrivirea fata de chemarile harului dumnezeiesc.  In astfel de situatii, ori de cate ori omului ii trece prin minte sa se indrepteze, pacatele stranse in adanc il inving, iar impotrivirea fata de har ii rapeste indrazneala de a se apropia de Dumnezeu! 
Atunci el va zice: «Pacatul meu este prea mare ca sa poata fi iertat». Si aceasta este deznadejdea! 
"Pazeste-te de samanta necredintei si iubirii de pacat, si nu vei cadea in acest adanc.”

Pazeste-ne, Doamne!

miercuri, 14 septembrie 2016

O, PREA CINSTITA SI DE VIATA FACATOARE CRUCE A DOMNULUI,

 AJUTA-MI CU SFANTA DOAMNA FECIOARA, NASCATOARE DE DUMNEZEU, SI CU TOTI SFINTII IN VECI, AMIN

 

Pavel a inteles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii), sminteala pentru iudei (caci “blestemat e cel ce e intins pe lemn”; toti vinovatii Vechiului Testament erau osanditi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui Dumnezeu”. 

Ioan Gura de Aur va spune: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, si-L numesc Imparat pe Hristos pentru ca-L vad rastignit”.
"Fiul lui Dumnezeu a venit sa rastigneasca pacatul, orgoliul, deci moartea. Caci daca prin pacat jertfa, care ne instituie in fata lui Dumnezeu, Adam a transformat-o in moarte, prin despartire, in Hristos, pe Cruce, moartea se transforma in jertfa, care duce la inviere."

Pr C. Galeriu



Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35

marți, 13 septembrie 2016

AGAPAS ME?

sau despre iubire

In limba greaca cuvantul philia defineste sentimentul de dragoste iscat cand iti place de cineva, cand ai admiraţie faţă de o persoană pe care tu o socotesti demnă.
Acelas cuvant mai defineste si admiratia pentru o opera, 

sentimentele fata de o personalitate, pentru o anume rubedenie, pentru frumos. 

Acest gen de iubire este totdeauna rezultatul gandirii.
Inainte de a se naste in tine dragostea, cantaresti in minte daca lucrul sau persoana respectiva merita sau nu sentimentele tale.

Cuvantul philia s-ar traduce in romaneste prin prietenie. 
(desi in convorbirea dintre Mantuitorul Hristos si Petru, din capitolul ultim (21) al Evangheliei dupa Ioan, cuvantul este tradus prin iubire!; dar pentru analiza acestui pasaj imi rezerv o alta postare!)
Intr-o prietenie faci bine fara sa ti se ceara si fara sa astepti laude ori ceva in schimb. 

Aristotel, in "Etica Nicomahica", spune ca prietenia este de trei feluri:
- cea bazata pe placere,
- cea bazata pe interes
- cea bazata pe virtute.

Tot el remarca ca prietenia bazata pe placere ar putea fi socotita tot ca una din interes pentru ca esti prieten cu cineva pentru interesul tau de a avea placere (vorbim, intre altele, de placerea de a discuta, de a degusta vinuri, placerea de a manca, dragostea pentru filatelie, pentru carti, placerea de a juca poker, de ex. etc)

In mod evident oamenii fac confuzie intre sentimentele lor, amestecand adesea simtirile si in consecinta si cuvintele.
Erosul, de exemplu, altereaza toate celelalte derivate ale iubirii. De aceea amestecul iubirii fizice strica oricare din prietenii, chiar si pe cele bazate pe pasiuni comune.

Cea mai adevarata insa ramane prietenia bazata pe virtute.
Omul virtuos stie ca este virtuos si se respecta pentru asta. Din respect de sine el nu se amesteca cu nevirtuosii si va fi prieten tot cu un virtuos pe care il va respecta ca pe sine insusi!
Iubirile prietenesti se nasc între oamenii cu acelas potential, cu calitati umane similare, cu acelas nivel intelectual.
Diferentele sociale, de educatie sau intelectuale intre oameni împiedica stabilirea de relații reale de prietenie. Intr-o lume normala incultul nu poate fi prieten cu eruditul, nici supusul cu regele. Se pot admira, se pot ajuta dar nu pot fi prieteni!

Cum i-a ales insa Mantuitorul pe cei 12 Apostoli? Pe ce criterii? Ce relatie se construise intre El si ei?

Inainte de orice, acela a fost momentul responsabilizarii omului, prin Iisus omenirea incepand un alt ciclu, cel de restaurare, de mantuire!
El, ca Dumnezeu inomenit, a citit in sufletele viitorilor apostoli si a stiut ca sunt capabili sa implineasca misiunea pe care urma sa le-o incredinteze. 

Stia si de tradarea lui Iuda ca si de lepadarea lui Petru dar peste toate a primat faptul ca ei contribuiau la Lucrarea Mantuitorului! Si din ea facea parte si tradarea si lepadarea!

Numarul apostolilor vine sa aduca apropiere cu cele 12 semintii ale lui Israel! Numai ca ei vor reprezenta nu numai poporul lui Israel ci toate semintiile pamantului, caci vor fi trimisi in misiune catre "toate neamurile" ce vor deveni, prin Hristos, noul popor al lui Dumnezeu!
Apostolii vor propovadui Evanghelia lui Hristos in lume, vor invata si vor vindeca boli, botezand "in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh"!

Ei vor trece, fiecare in parte,  
prin transformarea acelui sentiment cuprins in cuvantul philia, in ceea ce toti suntem chemati sa simtim prin credita: iubirea desavarsita, care in greaca este cuprinsa in cuvantul agape, cuvant intalnit in Evanghelii atunci cand este vorba de iubirea  jertfelnica de Dumnezeu!

Caci ”agape" ramane in Cartile Sfinte cuvântul explicit care defineste iubirea perfecta, iubirea gata de sacrificiu, iubirea necondiţionată. Este iubirea crestina, aceea dorita de Dumnezeu!

Acest tip de iubire stă în voinţă si este o decizie, caci dragostea pentru Dumnezeu ramane o optiune intima prin libertatea de alegere lasata noua de El!

Iubirea cuprinsa de semantica lui agape este dragostea raționala, care este indusa in primul rand de calitatile celui iubit. Ea nu este nici arzatoare ori pasionala, nici tandra ori instinctiva, nici calculata in minte.
Ea se naste doar din convingerea ca cel iubit e cel care merita iubirea deplina.


Şi S-a suit pe munte şi a chemat la Sine pe câţi a voit, şi au venit la El. Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, Şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; Pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului. Şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, Şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut. Şi a venit în casă, şi iarăşi mulţimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici să mănânce. Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: Şi-a ieşit din fire. Marcu 3, 13-21