DOMNUL PE TOATE LE STIE !

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 

Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: Nu veți sfârși cetățile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină; și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de Acela care poate și sufletul, și trupul să le piardă în gheena. Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului toți sunt numărați. Așadar, nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările.” Matei 10:23-31

Discursul pedagogic al Domnului Hristos adresat apostolilor e plin de sfaturi si indemnuri - necesare pentru propovaduirea in cele mai bune conditii a Evangheliei, a vestirii Noii Legi,  ca si pentru intelegerea răstignirii Domnului si a celor ce aveau să se întâmple după Înălțarea Sa.

„Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului.” (Matei 10, 23)

„Domnul le poruncește să fugă când vor fi prigoniți, (din unele cetati) căci a ne arunca singuri în primejdie, făcându-ne pricină de osândire pentru ucigași și păgubindu-i pe cei care s-ar folosi prin propovăduire, diavolesc lucru este!” (Sf. Teofilact al Bulgariei).

Sfântul Maxim Mărturisitorul da acestor cetăți un sens alegoric. 

Astfel, cetatea, în sens figurat, este nevoința, ca de pildă înfrânarea de la vin, reținerea de la mâncări, care sunt spre pază și siguranță. 

Deci, in viziunea Sf Maxim Marturisitorul, când ne izgonesc dracii din una din aceste infranari, strecurând în noi înfumurarea și slava deșartă, in fata unei astfel de provocari, e bine să dăm inapoi ca să nu cădem în mândrie și să fugim prospectand altă virtute, debarasati de slava deșartă, până atunci cand ne vom recapata puterea nepătimirii.

Cand înaintăm într-una din virtuți și credem că suntem buni,  atunci,  e bine să dăm înapoi o perioadă și să concentram efortul nostru spre o altă virtute.

A da înapoi nu înseamnă să faci păcatul. Ci să lucrezi înțelept și sa-ti dozezi efortul spre o altă virtute, cel puțin până ți se liniștesc gândurile ca esti bun si nemaipomenit.

Tot Sf. Maxim asemuieste aceste cetăți cu sufletele oamenilor. 

Apostolii sunt trimiși in cetăți, adica spre suflete de oameni, si, daca vor fi alungați, sunt indemnati să se ducă la alți oameni, mai vrednici, la cei care sunt capabili să primească învățătura lor, vestea cea noua!

„Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui?” (Matei 10, 24-25)

Aici Domnul ne învață să suferim ocările, si zice Sf. Teofilact.

„Ca și cum ar zice: „Dacă Eu, Învățătorul și Stăpânul am suferit, cu atat mult mai vârtos voi, ucenicii și slugile Mele”. Dar, poate vă veți întreba de ce spune că „nu este ucenic mai presus de învățător” când vedem mulți uceinici mai presus de dascălii lor. Atâta timp cât sunt ucenici, sunt mai prejos decât învățătorul lor. Iar dacă se vor face mai presus, de aici înainte nu mai sunt ucenici!” (Sf. Teofilac al Bulgariei)
Ori își iau alt model / alt învățător, de la care pot învăța și căpăta o alta experiență, ori devin ei înșiși învățători pentru alții.
Adica, „Dacă pe Domnul Hristos, Dumnezeu-Creatorul, L-au numit domn al dracilor, ce este de mirare dacă și pe voi, casnicii Mei, vă vor cleveti. Vedeți că Domnul îi numește pe apostoli casnicii lui, nu slugile Lui. Ca să arate apropierea Lui față de ei.” (Sf. Teofilac al Bulgariei)

„Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.” (Matei 10, 26)

Asadar „îndrăzniți, căci adevărul nu se va ascunde și vremea va descoperi și fapta cea bună a voastră și răutatea celor care clevetesc. Că nu este lucru ascuns care nu se va cunoaște. Și măcar că vă clevetesc ei, însă mai pe urmă vă vor cunoaște pe voi.”

Toate tainele lumii se vor da pe față. Toate marile secrete… Toate planurile rele…. Toate gândurile se vor dezvalui la judecata universală. Când va veni Domnul Iisus Hristos întru slava Sa, Adevărul va trona deplin și veșnic în lume. Minciuna, gândurile și intențiile ascunse ale oamenilor nu vor mai exista. Totul va fi dat pe față. Duhul lui Dumnezeu va fi totul în toate, și ne va uni pe toți. Și vom fi așa de uniți încât vom ști, vom simți, si ce gândește si ce simte celălalt.

Cum în împărăția cerurilor nu va mai exista nimic necurat, nici urmă de răutate sau minciună, toți cei care vor fi împreună în rai, vor trăi în Dumnezeu.
Atunci numai Adevărul și Iubirea ne vor însufleți.

Este necesar deci sa invatam inca de pe acum, de pe pământ, să spunem adevărul și să lucram numai în adevăr. Învățați-vă să fiți sinceri și să iubiți, căci așa va fi în împărăția cerurilor!

Cine nu trăiește în Adevăr acum, cum va putea trăi altfel în rai, când el este învățat să falsifice mereu realitatea, folosind minciuna?

Cine nu respectă și nu iubește pe aproapele său acum, cum își va iubi aproapele în rai, caci iubirea se intelege, se asuma în acest timp al lumii! 

Iubirea este o nevointa caci cine iubește se straduieste sa fie in voia si sa fac voia celuilalt!

Dacă am facut fapte de care ne este rușine, să le scoatem la iveală;  acele fapte sunt întuneric și lucrul diavolului. Acelea sunt patimile, lucrarea celui rău în noi, pe acelea trebuie să le vindecăm. Omul curat, sincer și smerit, nu se teme de nimic! Pe toate și le arată, pe toate le scoate la iveală, nu are nimic de ascuns!

„Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case.” (Matei 10, 27) 
Adica cele ce vi le-am spus în taină vouă, ca unor prieteni ai Mei, să le spuneți tare tuturor, zice Domnul. 

Dumnezeu nu are nimic de ascuns. Toată lucrarea Lui este numai LUMINĂ si ADEVAR. Căci nu este întuneric în voia Lui, în faptele Lui, în gândurile Lui, în atitudinea Lui față de noi!

Dumnezeu tot ceea ce face este iubire. Iubire și lumină. Dar este vorba de o iubire necreată, neinventată, o iubire desavarsita, trăită din veșnicie între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, o iubire experiată din veci între Persoanele Sfintei Treimi. 

Oricat de ciudat ni se pare, iubirea nu este creată, nu poate fi căci „Dumnezeu iubire este” zice Sf. Ioan Evanghelistul, adica iubirea este din veșnicie! 

Ne amintim cum Dumnezeu se prezintă lui Moise zicând: „Eu sunt Cel ce sunt”, fără a Se raporta la ceva dinaintea Lui sau de după. Greu de inteles pentru omul care e constrans de coordonatelele timpului si ale spatiului!
Iubirea este deci din veșnicie, relațiea intimă perfecta si frumoasă între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, între toate cele trei Persoane deodată si fiecare cu fiecare!

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28)
Adica, dacă veți spune aceste adevăruri, pe care le-ați auzit în taină de la Mine, veți fi prigoniți, zice Domnul. Căci lumea nu suportă adevărul, lumea nu suportă să i se spună că lucrurile pe care le face  sunt rele. Dar voi să nu vă temeți de moarte, că mai înfricoșător este chinul cel din iad.

Cei care ucid trupul fac rău numai trupului dar fac bine sufletului, căci, prin suferință, sunt ispășite păcatele noastre și Domnul ne asteapta cu drag în împărăția Sa.
Dar, dacă facem pact cu diavolul, ne vindem sufletul și ne lasam păcatului, atunci relatia noastra cu Dumnezeu se raceste și sufletul nostru moare încet, încet. Atunci nu numai trupul va suferi ci și sufletul care va ajunge în iad.

„Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările.” (Matei 10, 29-31)
Dacă nici o pasăre nu este prinsă fără voia lui Dumnezeu, cum oare vă voi părăsi Eu pe voi? zice Domnul.

Când spune că ne sunt numărați și perii capului, adică și firele de păr din cap, de fapt Domnul ne informeaza că El e Atotștiutor și Atotînțelept.

Câte fire de păr are omul ?
Ne naștem cu 100.000 de foliculi de păr.
Un adult are în jur de 5 milioane de fire de păr, distribuite pe tot corpul, fire de păr care cad și care cresc, numărul lor fiind în continuă schimbare.
Dar Dumnezeuștie  mereu cate fire de par avem, stie TOT, fără sa calculeze. 

Dumnezeu știe tot ce se întâmplă, știe, simte, vede, aude si... calculează! Are toate statisticile actualizate în timp real ! Ne stie toate gândurile, toate intențiile! Știe tot ce am facut si chiar ce vom face, tot, de la început la sfârșit! De la Adam, la judecata finala! Dumnezeu știe. 

Cum sa nu te inflacarezi si cum sa nu te cutremuri cand intelegi acestea? Cum sa nu te minunezi cand pricepi ce Dumnezeu minunat este Dumnezeul tau?! 

Toate la El sunt perfecte! De ce? Pentru că El știe deja efectul tuturor poruncilor Sale și al acțiunii cumulare a tuturor celor create! 

De aceea, sfaturile, îndemnurile date de Dumnezeu, poruncile Lui, sunt sentințe finale, sunt profeții, sunt cuvinte experiate deja, sunt fapte deja trăite  într-un oarecare fel.
De aceea ne putem bizui pe poruncile Lui fără niciun dubiu. 

Dumnezeu a zis si așa va fi!

Amin

CONDITIILE MISIONARISMULUI

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: 

Să nu aveți nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălțăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. 

În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și, intrând în casă, urați-i, zicând: «Pace acestei case!» Și, dacă este casa aceea vrednică, să vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.

Și dacă nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât acelei cetăți.” MATEI 10, 9 -15

Biserica ortodoxa, cel putin cea romana, nu are cultura misionarismului. Pustnicii rusi, care au evanghelizat Alaska, de ex, au pacticat misiune exclusiv prin exemplul personal - adica s-au purtat in asa fel incat localnicii au sfarsit prin a-i cauta si a le imbratisa credinta.

Cultura ortodoxa este pregnant focalizata pe salvarea personala, lepadarea individuala de pacate, iar comunismul, cu propagarea terorii, a tradarii si a dezbinarii, a fost si el un factor important in dezvoltarea acestui fel de lupta solitara pentru mantuire.

Dar Hristos si-a trimis discipolii la propovaduire si i-a pregatit pentru misionarism exclusiv si nu pentru salvarea lor personala! 

Rolul lor era acela de a da vestea cea buna!

Pericopa de azi, expune regulile misionarismului apostolic, notand ce are de facut un bun vestitor al lui Hristos!

Să nu aveți nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălțăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. 

Cand pleci pe munte, iei cu tine doar strictul necesar  caci, dacă ai prea multe lucruri în rucsac, risti să nu poti urca muntele.

David, in infruntarea cu Goliat,  când i s-au dat toate armele pentru luptă, nici măcar nu a reușit să se miște. Dar, după ce s-a elibereat de întreaga armură, el a biruit inarmat doar... cu o prastie pentru că, spune el,  „Eu mă încred în numele Domnului”!

Iisus le spune apostolilor - si implicit noua - care sunt acele lucruri care nu sunt necesare si pe care nu trebuie sa le poarte apostolii Lui cu ei, pentru ca intelegerea si trairea evangheliei, pe care o aveau de propovaduit, să fie cu folos.

Mai întâi „aurul si argintul”! 

Aceste metale, care sunt valori materiale, odata ce le ai si nu poti sa te debarasezi de ele, certifica alipirea inimii tale de lume, de lucrurile si mijloacele care distrag atentia, care te fac să pierzi din vedere scopul principal al calatoriei!

Daca ei ar fi avut bani, misiunea lor ar fi fost compromisa. Tot ce aveau de facut era sa transmita mesajul, vestea implinirii fagaduintei!

Iisus le expune discipolilor – precum și nouă – tocmai ceea ce El a făcut, felul in care El a trait in lume.
In lume Iisus, desi Dumnezeu,  nu a considerat că trebuie să-și apere poziția, ci S-a golit pe Sine, S-a făcut mic, pentru a fi cu noi, ca si noi. 

Trimițându-ne si pe noi in lume, ne arata ca doar acest stil de viata este cel demn de urmat. Nu suntem invitati sa imitam ci sa ne insusim un mod de viata nou, diferit, al Sau!

Cand spune „Nici aur, nici argint”, Iisus ne sugereaza ca felul în care ne comportam si trăim este chiar mai important decât ceea ce spunem, deoarece exemplul nostru personal este mai grăitor decât o predică !

Traista o putem considera rucsacul, despre care vorbeam, în care, pentru a putea urca muntele,  punem doar cele strict necesare supravietuirii. Deci, daca ținta noastra este induhovnicirea, gasirea Imparatiei, valorile lumii nu ne sunt necesare, ba dimpotriva, si, evident, trebuie sa renuntam la ele !

Cele două haine tin de aspectul exterior. 

Dar de ce ar trebui sa traim fara cea de a doua haină? 
După cum spune și Sf. Ioan Botezătorul, a doua haină nu este a ta, ci e a fratelui tau! 

Dacă vrei, asadar, să mergi în misiune, mai întâi trebuie să-i dai fratelui tau una din haine!

Nici incaltaminte nu le trebuie! Asta pentru ca, omul liber, la vremea aceea, purta sandale, spre deosebire de sclav, care era descult. 

Asta inseamna ca propovăduitorul va trebui sa fie mereu in slujba fratelui, servitor al fratelui sau!

Nu au nevoie nici de toiag, care folosește ca sprijin, pentru că sprijinul lor este lemnul crucii!

„Vrednic este lucratorul de hrana sa” !  

Cel care aduce vestea cea buna are dreptul la  rasplată! Rasplata lui ... in ceruri!

În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și, intrând în casă, urați-i, zicând: «Pace acestei case!» Și, dacă este casa aceea vrednică, să vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.

Salom, salutul evreiesc, inseamna pace. 
Cu alte cuvinte, dacă gazdele primesc oaspeti, vor primi si pacea, dacă nu, pacea se va reîntoarce la oaspete!

Apostolul, mesager al vestii celei bune, se prezintă și devine oaspete, într-o casă sau intr-un spațiu public, si, fiind oaspete, are o anume atitudine - este modest, politicos și firesc - iar gazda simte si ea ceva din atitudinea lui și manifesta si ea o anume bunăvoință, atat față de el cat și față de mesajul lui.

Și dacă nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât acelei cetăți.”

Comparația cu Sodoma și Gomora tine de  "pedagogia” Mantuitorului… Oamenii din aceste orașe au murit datorită perversiunii cu care i-au tratat pe frații lor și pentru că L-au refuzat pe Dunmezeu, si orice iudeu stie asta!

„A scutura praful de pe picioare" era un gest tipic!

Evreii, cand se reintorceau acasa, în Pământul Făgăduinței, pe pamantul dat lor de Dumnezeu, se scuturau de tot praful, caci pana si praful din tara paganilor trebuia indepartat caci ar fi putut sa-i intineze ! 

Gestul apostolilor nu trebuia sa fie unul ostil, de condamnare a celor care nu-i primeau sau nu le ascultatu mesajul, ci era un gest de iubire, care il invita pe celalalt la o reflexie mai profundă, spre salvarea sa. 

Era ca un fel de atentionare menita sa-l faca pe cel neospitalier să constientizeze împietrirea inimii sale,  inflexibilitatea minții sale, refuzul de a intelege!

O zi minunata, in care sa putem fi oaspeti si gazde bune!

DESPRE CEI 12

„În vremea aceea, văzând Iisus mulțimile, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului ca să scoată lucrători la secerișul Său. 
Și, chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință. 
Iar numele celor doisprezece Apostoli sunt acestea: întâi Simon, cel numit Petru, și Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu și Ioan, fratele lui; Filip și Bartolomeu, Toma și Matei vameșul, Iacov al lui Alfeu și Levi, ce se zice Tadeu; Simon Cananeul și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. 
Pe aceștia doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le și zicând: În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci, mai degrabă, mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Și, mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor! Tămăduiți pe cei bolnavi, curățiți pe cei leproși, înviați pe cei morți, pe diavoli scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.” MATEI 9, 36-38; 10, 1-8

Domnul stie tot, cunoaste contextul vieții fiecăruia. Știe că răul din noi nu este numai din cauza noastră… ci și din cauze ce tin de lumea cazuta în care trăim. Fara ispitele diavolești, minciuna și toată lucrarea diavolească, oamenii ar reusi sa se fereasca de pacat. Domnul e mult milostiv și îndurător si nu se mânie "pana in sfarsit"! Uneori așteaptă ani de zile ca să ne schimbăm viața.

„Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini.” (Matei 9, 37)

Evreii din vremea aceea nu aveau un adevarat conducator, un păstor! Căpeteniile lor nu numai că nu îi îndreptau, ci mai mult le făceau rău. Păstorul adevărat are milă de turm a sa.
„Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lurcători la secerişul Său.” (Matei 9, 38)
Secerișul inseamna  mulțimea aceea care avea nevoie de vindecare, iar lucrătorii sunt cei care erau datori să învețe și care nu se aflau atunci în Israel!
Iar Domnul secerișului este chiar Iisus Hristos, Cel care este Domn al proorocilor și al apostolilor.
Daca recapitulam un pic, ar fi de observat faptul ca, la toate vindecările inscrise in capitolele 8 și 9, Iisus nu se roagă la Tatăl inainte de a-i vindeca pe oameni, ci o face de la Sine, direct, arătându-și astfel dumnezeirea.
În Vechiul Testament și apoi în Noul Testament toate vindecările făcute de oamenii sfinți, rânduiți de Domnul în lume, s-au făcut și se fac prin rugăciune, prin implorarea puterii lui Dumnezeu.

Capitolul  care urmeaza, contine un discurs extraordinar al Domnului, dedicat doar apostolilor Sai.
„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă.” (Matei 10, 1)

Apostolii sunt aleși de Domnului Hristos in numar de 12, după numărul celor 12 seminții ale lui Israel - adică după numărul celor 12 fii ai lui Iacob (caruia Dumnezeu, ulterior, ii va schimba numele in 
Israel). 
Practic, poporul lui Dumnezeu, Israelul, se trage din familia patriarhului Iacob (Israel), 12 bărbați si femeile lor, care s-au înmulțit și au ajuns câteva sute de mii de oameni! 
Poporul acesta este singurul popor din această lume format de Dumnezeu, prin acțiunea Lui directă!

Sa punem in oglinda cei 12 fii („patriarhi”) ai lui Israel și cei 12 apostoli ai Domnului!
Pe pământ, prin cei 12 fii ai lui Israel, Dumnezeu și-a format un popor. Prin cei 12 apostoli Iși crează un alt popor, destinat Imparatiei ceresti!. 
Prin cei 12 apostoli, Domnul cheamă la mântuire toate neamurile pământului, stabilind ca țintă a tuturor: Împărăția Cerurilor. 
Practic, cei 12 apostoli vor lucra la formarea Bisericii lui Hristos, a Bisericii Cerești!

Apostolii nu au fost trimiși imediat în misiune, ci abia după ce au căpătat experiență în apropierea Maestrului, a Domnului nostru Iisus Hristos.
„După ce L-au văzut înviind morții, alungând diavolii, poruncind mării, vindecând paraliticul și leprosul, iertând păcatele; în sfârșit după ce i-a convins de atotputernicia Sa prin faptele Sale și prin cuvintele Sale (..)” abia atunci au plecat ei în misiune.
La început nu-i expune la pericole mari… ca să nu-i deznădăjduiască. Și nu era nimic în Palestina de care să se teamă… căci erau toți iudei, de un neam cu ei. Trebuia doar să se întărească împotriva injuriilor și a disprețului. Totuși Domnul le prezice necazuri mari pentru viitor și le vorbește fără întrerupere, ca ei să se pregătească de la bun început si sa fie curajoși in incercarile viitoare. (Sf Ioan Gura de Aur)

„Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut.” (Matei 10, 2-4)

Între cele 12 nume pomenite de Ap Matei, observam cam aceleas nume...Simon Petru și Simon Cananeul, Iuda Iscarioteanul și Iuda fratele lui Iacob, Iacob, fiul lui Alfeu și Iacob fiul lui Zevedei.

In grupul celor 12 nu se află desigur nici Sfântul Apostol Pavel – chemat ulterior de Domnul Hristos la propovăduire, abia după Înălțarea Lui la cer, nici Sfântul Evanghelist Marcu (ucenic al Sf. Apostol Petru) si nici Sfântul Evanghelist Luca (ucenic al Sfântului Apostol Pavel)

În Bisericile Ortodoxe, pe catapeteasmă, exista icoanele celor 12 apostoli, chiar deasupra ușii altarului. Aceste icoane sunt de multe ori combinații ale celor 12 apostoli (primii chemați, fără Iuda, si cu Matia, ales apoi) ori cu Sf. Ev. Luca, Sf. Ev. Marcu si Sf. Ap. Pavel.

„Pe aceşti doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor şi zicând: În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; Ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 10, 5-6)

Domnul Hristos le dă poruncă celor 12  să meargă in lume, să tămăduiasca și să propovăduiască împărăția cerurilor în Israel,  în teritoriul celor 12 semintii ale poporului lui Israel. 
Asta spre a arata că pe ei i-a chemat mai întâi la El! 

Evreii, asadar, au întâietate în a primi vestea cea bună, pentru ca în mijlocul lor S-a întrupat Dumnezeu!

Să nu-i judecam pe evreii de astăzi, să nu-i urâm si să nu-i consideram inamicii noștri sau ai Domnului Hristos! Domnul nu ne învață acest lucru. 

Primul dintre toți evreii care-și iubește neamul Său este Insusi Iisus Hristos, evreu și El . El Își iubește neamul și este dator față de familia lui - mama, Iosif, Ioachim și Ana, și toți moșii și strămoșii Lui. La fel, Maica Domnului, pe care o iubim cu toții, este si ea de neam evreica. chiar dacă ne este așa de apropiată si  o simțim ca fiind din neamul nostru!
Oricâte acuzații am aduce evreilor, simplul fapt că acest neam a dat omenirii pe Iisus Hristos și pe Fecioara Maria (Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu) îi absolvă de orice preconcepție despre caracterul lor. Dealtfel in toate pildele date de Mantuitorul spre indreptarea lor, ne regasim propriile noastre neputinte!
Și se cuvine ca noi să-i cinstim și pe ei  si să le fim recunoscători că din neamul lor au venit în lume asemenea mari Daruri.

Abia după venirea Duhului Sfânt peste ei, Domnul va urma să-i trimită pe apostoli și la neamurile păgâne.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul Iisus Hristos urma să facă din apostoli: ATLEȚI AI EVLAVIEI, PROPOVĂDUITORI AI EVANGHELIEI LA TOT UNIVERSUL.

Domnul le da apostolilor sarcina să meargă către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Îi numește pe evrei oi pierdute… căci acestia nu mai  aveau păstor. 
Păstorul era de fapt în mijlocul lor - Domnul Savaot, Marele Dumnezeu, care a despicat marea prin toiagul lui Moise, care i-a trecut 40 de ani prin deșert, era acum între ei văzut. 
Dar ei nu L-au cunoscut. La vremea venirii Domnului pe pământ, Israelul ajunsese o turmă fără păstor, deși aveau templul, dadeau jertfe, aveau preoți si proorocii, Legea lui Moise și multe alte mărturii!
Ce paradox! Nimic nu este de ajuns spre mântuirea omului, dacă omul nu-și dă propria lui voință!

Un alt aspect, demn de remarcat, este că printre acești 12 apostoli era și Iuda. 
Iuda cel care L-a vandut pe Domnul, a primit si el putere de la Dumnezeu asupra duhurilor necurate, a primit si el darul de a vindeca boli grele și orice neputință trupească. Iuda făcea si el minuni mari în fața oamenilor! Prin Iuda, Dumnezeu își arăta puterea Lui Creatoare și nemărginită. 
Și totuși Iuda cade. El, care scotea demonii, a fost învins de demoni. Omul e dator să lupte vesnic cu demonii, cu duhurile rele din el și din lume, până la ultima suflare a vieții! Fara sa se mândrească si mereu să nădăjduiască în Dumnezeu, să aștepte puterea și rânduiala Lui în cele ale istoriei.

„Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 10, 7)

Profeții din Vechiul Testament, promiteau oamenilor pământuri și bunuri pământești. Ei avertizau și arătau voia Domnului, anunțau și biruințele pe care Israelul avea să le aiba asupra altor popoare. Profeții anunțau sălășluirea în pământul făgăduinței. 
De această dată, apostolii sunt trimiși la evrei să le spună că s-a apropiat împărăția cerurilor. O shimbare radicală de paradigmă! 

Apostolii vin și propovăduiesc sfințenia, curăția, cinstea, căutarea Duhului Sfânt, toate daruri cerești pentru suflet.
Prin asta ei le sunt superiori profeților si aceasta schimbare sta si superioritatea Evangheliei lui Hristos față de Legea Veche, superioritatea Noului Testament față de Vechiul Testament. 
În Noul Testament, adevărata veste bună este aceea că  Hristos Domnul a venit ca să ne vindece de răutate și să ne împace unii cu alții.

Adevăratul pământ al făgăduinței este Hristos. 

Adevăratul pământ unde curge lapte și miere (cum li se promitea în Vechiul Testament evreilor) este Duhul Sfânt, comoara bunătăților și dătătorul de Viață.

Era prima dată în Israel când un grup de oameni propovăduiau oamenilor sfințenia. Invitatia la dialog se facea atunci prin minunile mari pe care apostolii le săvârșeau, prin vindecări, prin scoaterea demonilor. După astfel de minuni , oamenii se întrebau cine erau acești bărbați? Și cu ce putere facau ei acestea? 
Acestia începeau să le spuna despre Iisus Hristos, Cel  care le-a dat lor această putere, despre acel Mesia, pe care tot neamul lor îl aștepta.

„Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.’ (Matei 10, 8)

Sf: Ioan Gură de Aur explică cuvintele : „în dar ați luat, în dar să dați” zicând că Iisus Hristos îi ferește pe apostoli de două patimi mari: lăcomia și mândria. 
Îi ferește de lăcomia de bani, zicându-le că darurile pe care le-au primit de la El nu valoarează cât întreaga lume, sunt neprețuite, nu poate nimeni plăti un preț pe el… oricare ar fi acela. Iar ei primind aceste daruri sunt datori să le dea mai departe către toți cei care le vor.
Nu trebuie să ceară nimic în schimbul acestor daruri. Ba mai mult, ei sunt datori să le dea mai departe. Astfel îi ferește și de mândrie… ca să nu creadă că darurile sunt de la ei… ci de la Dumnezeu către oameni (prin ei). 
Arătându-le ca trebuie să se ferească de aceste două patimi, îi ajută si pe oameni - ca să nu-i bănuiască de lăcomie, să nu creadă  că ei au plecat la vindecat și propovăduit pentru bani sau slavă lumească, ci ca au fost trimiși din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.

„Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa.” (Matei 10, 9-10)

Domnul Hristos îi învață pe apostoli sărăcia desăvârșită. 
Asta nu ca să-i facă de râs, ci ca să-i elibereze pe ei de orice grijă. 
E ca și cum le-ar spune: Nu vă îngrijiți de unde veți dormi, ce veți mânca și cu ce vă veți îmbrăca, voi avea Eu grijă de toate acestea, voi mergeți și faceți-vă misiunea pentru care v-am trimis în lume.

Apoi, sărăcia va întări și mai mult sinceritatea mesajului lor. Neagonisirea apostolilor, va arăta lumii într-adevăr că ei tânjesc după o împărăția ne-pământeană, mai presus de cele materiale,   o împărăție cerească, pe care o și propovăduiesc.

În al treilea rând, plecând fără nimic la ei, apostolii vor trăi pe propria lor piele grija și lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Și asta avea sa le sporeasca  credința și nădejdea în Creatorul și Purtătorul nostru de grijă.
Așa cum ei își fac datoria și vindecă, și propovăduiesc, așa și oamenii care vor primi aceste daruri, se vor nevoi să-i ajute, să le dea cele trebuincioase. Dar nu spre desfătare, spune Sf. Ioan Gură de Aur, ci spre împlinirea nevoilor stricte. Ca să nu fie numiți apostolii lacomi și bețivi, ci înfrânați și cu bună cuviință, asemenea Domnului lor!

SERILE BIBLICE

CHEMAREA APOSTOLILOR

În vremea aceea, umblând pe lângă Marea Galileei, Iisus a văzut pe Simon și pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci erau pescari. Și le-a zis Iisus: Veniți după Mine și vă voi face să fiți pescari de oameni. Și îndată, lăsând mrejele, au mers după El. 

Iar El, mergând puțin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui. Și ei erau în corabie, dregându-și mrejele. Și i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie cu lucrătorii, s-au dus după El. 

Au venit în Capernaum și, îndată intrând sâmbăta în sinagogă, Iisus îi învăța. Și erau uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.”Marcu 1: 16 - 22

Venirea lui Iisus în lume, a incheiat Timpul așteptării, caci Împărăția lui Dumnezeu a coborat pe pamant.

Cuvântul Sau ne lumineaza drumul. 

E nevoie să învățăm în fiecare zi să-L cunoaștem - ca sa iubesti cu desavarsire pe cineva e necesar sa-l cunosti!

Scena, descrisa in pasajul evanghelic de azi, ne sugereaza ca si noi ar trebui sa facem așa cum au făcut primii doi ucenici, ceilalți doi, apoi alții doi… și așa mai departe! 

Adică să ne construim, fiecare in parte, o relatie personală cu Iisus.
Caci chemarea Mantuitorului este adresata fiecarui om in parte, toti suntem chemati sa-L urmam!

Evanghelia ne lasa sa intelegem ca Dumnezeu anticipeaza nevoia noastra de a intra in legatura cu El! 

Intreaga noastra cautare, constienta sau nu, este precedată de căutarea Sa; nu noi Il cautam, ci El ne caută, nu noi venim la El, ci El vine, El ne vede, El ne vorbeste! 

Auzim noi, oare? Vedem noi, oare?

Omul este asa cum... este văzut de El. 

Caci, eu sunt exact asa cum ma vede El - fara fardul lumii, fara ascunzis - pentru ca la El nimic nu este ascuns!

Asta inseamna ca unul din motivele pentru care Dumnezeu S-a intrupat este acela de a-mi arata mie cine sunt eu cu adevarat! El este oglinda sufletului meu!

Faptul că El mă vede asa cum sunt - chiar sluta, pacatoasa, plina de bube - si ma iubeste, mă ajută să trăiesc, sa ma suport, sa ma accept
Orice om vrea să fie remarcat, apreciat, iubit.

In oglinda, care este Iisus, eu imi descopar propria mea identitate si observ ca sunt iubita si invat sa ma iubesc asa cum sunt si nu asa cum m-ar vrea lumea, dupa criterii si mode trecatoare!
Asta ma face fericita! Pentru ca, stiindu-ma imperfecta, ma simt totusi iubita!

Revenind la text, Iisus ii vede pe Simon si pe Andrei, doi pescari simpli, si le spune sa-L urmeze! Chemarea nu are in ea nimic spectaculos, poate doar fermitatea! 

Ii cheama tocmai in timp ce ei pescuiau, adica nu chiar intr-un moment potrivit! 

Dar cand este oare momentul potrivit pentru a-L urma pe Domnul? 

Multi amanam ... nu gasim timp de rugaciune, de mers la Biserica... ne cotropeste viata si amanam momentul... desi nu stim clipa cand vom "pleca", lasand pe alta data aceasta intalnire!

Iisus le spune: Veniți după Mine și vă voi face să fiți pescari de oameni. Doar atat! 

Iisus nu a spus nici cine e, nici ce vrea, ci doar i-a invitat! Si acestia L-au urmat! 

Nu pentru ca erau prosti, inculti, ci pentru ca au simtit în El o putere irezistibila. Ei L-au vazut si L-au simtit! 

Si noi trebuie sa ajungem sa-L cunoastem, pentru ca apoi sa-L  

simtim. 

Iisus ne cheamă să fim ca El, ne propune sa devenim si noi fiii lui Dumnezeu. Aceasta este, in fond, rostul chemării Sale. 

Toți calatorim pe drumul vietii, drumul de la nastere la moarte. Evanghelia ne poarta exact in sens invers: de la moarte sigura la viata vesnica! Este un alt drum, unul nou, pe care Iisus ne invită să-l parcurgem impreuna cu El.

In viata, sunt raspantii si alegem sa o luam pe un anume drum, urmand pe cineva. Nu stim exact incotro duce drumul dar avem incredere in cel alaturi de care mergem... Ne inchipuim capatul,  ne lasam condusi, nu din prostie ci pentru ca avem incredere!

Credinta nu este in afara ratiunii. Contrar ideilor persiflante, un act de incredere si, nu in ultimul rand, unul de inteligenta!
Este un parcurs in etape, un drum al descoperirii, nu recitand absent rugaciunile, ci invatand sa le intelegi, sa le traiesti! O rugaciune rostita fara atentie nu foloseste la nimic.

Daca vrei sa te lasi gasit, te va gasi Cel care te cauta - care poate nu este neaparat cel pe care tu îl cauți, care poate nu corespunde imaginatiei tale, care te va surprinde fiind altceva, ceva de care tu  chiar ai nevoie!! 

Chemarea de a-L urma pe Dumnezeu este una directa, intima si personala! 

Credința inseamna sa stabilesti un raport personal de comuniune cu Dumnezeu  prin Iisus Hristos. 

E o relatie intre doua fiinte, de la persoană la persoană.

Credința depaseste ideea de doctrina; ea este o experiență care te crește. 

Evanghelia ne arată cum au parcurs apostolii drumul cunoasterii alaturi de Iisus, chiar nestiind incotro vor merge, neintelegand mai nimic, dar descoperind pe parcurs sensul, capatul drumului!

„Vă voi face pescari de oameni”, le spune!

Omul nu poate trai in apa - caci se inneaca si moare. 

Privind lucrurile din aceasta perspectiva, am putea spune ca Iisus le sugereaza ca, misiunea lor va fi aceea de a-i salva pe oameni de la moarte!

Credinta incepe atunci cand ințelegi că timpul asteptarii s-a sfarsit! 

Si acesti simpli pescari au inteles asta caci îndată, lăsând mrejele, au mers după El!

Nu au fost hipnotizati! Au avut, cu siguranta, dubii si nu le era chiar clar ce inseamna "pescuirea de oameni", dar au simțit si că merita sa afle, urmandu-L pe Iisus. 

Apostolii au facut asta pentru ca au simțit in launtrul lor ca acela era momentul vietii lor!

Navoadele, cu care pescuiau, erau toata averea lor reprezentand si identitatea și profesia lor! Si si-au lasat nu doar navoadele, ci si familiile, totul, adica nu doar mijloacele existentei ci si tot ce ii lega sentimental de lumea lor!

Asta pentru ca ei au descoperit, in fond, ceva mult mai de pret, gasind sensul vietii, intelegand rostul ei! 

Acesti pescari vor continua sa munceasca, doar ca o vor face altfel, avand, de data asta, o relatie personala cu Domnul!

Textul continua cu o scena identica, care ai zice ca ar  fi putut chiar lipsi, dar ea isi are rostul ei! 

Prin repetarea tabloului anterior, ni se arata ca toti suntem chemati personal, pe nume, fiecare fiind important in planul mantuirii! 

Apostolii, odata decisi să-L urmeze pe Iisus, parcurgand un drum impreuna, și-au dat seama treptat tot mai bine despre ce era vorba… 

Chemarea lor s-a definitivat în timp, pas cu pas!

Îtelegem ca Impărăția lui Dumnezeu incepe de aici. Aici trebuie sa o cunoastem caci, odata ajunsi la poarta ei, s-ar putea sa fie prea tarziu! Dumnezeu e aici pe pământ, în mijlocul nostru și intră în experiența noastră cotidiană, zi după zi, până la o plinătate relațională tot mai mare…

Credința nu inseamna „a crede” doar la nivel mental, sau a spune din buze "cred", ci inseamna si „a vedea”, „a asculta” "a afla" și, mai presus de toate, „a merge” spre El, pe urmele Lui…

A JUDECA PE CELALALT - UN PACAT IMPOTRIVA LUI HRISTOS

„Zis-a Domnul: Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și, iată, bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu puneți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.”

Pericopa evanghelica, propusa noua astazi spre meditatie, este foarte interesanta. Pe de o parte, ne cam arata obrazul, iar pe de alta parte ne pune in fata anumite aparente contradictii!

"Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura." zice Mantuitorul in Cuvantarea Sa!

La prima vedere, lucrurile par clare. 

Ne punem insa intrebarea: oare noi chiar nu trebuie să-i mustrăm pe frații noștri atunci când păcătuiesc?

Daca suntem atenti la citirile din Noul Testament, observam ca, despre judecarea si mustrarea aproapelui, unele afirmatii par sa se bata cap in cap .

• „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Ro,14, 4) ;
• „De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.” (1 Co. 4, 5)
• „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.” (2Tim, 4)

Pentru ca sa ne punem definitiv pe ganduri, iata si un pasaj, chiar din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul Insusi are următorul discurs:
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 15-17) ! 

Domnul ne recomandă, iata, să-l mustrăm totusi pe cel ce ne greșește, dar... în taina, fără să știe nimeni! Ba chiar să aducem și alți oameni, pentru a-l convinge de răul făcut!

„Dacă este adevărat că nu trebuie să judeci, cum a statornicit Iisus Hristos atâtea persoane, nu numai pentru a mustra, ci chiar pentru a-i pedepsi pe cei ce păcătuiesc?” se intreaba insusi Sf. Ioan Gură de Aur.

Inainte ca noi sa devenim judecatori, Domnul Iisus Hristos ne dă câteva repere ale judecății / mustrării aproapelui, pe care trebuie să le avem în vedere:

• Cu judecata cu care judeci, vei fi judecat.
• Cu măsura cu care măsori, vei fi măsurat.
• Ai făcut milă, vei fi miluit, spune Scriptura.
• Ai iertat, vei fi iertat.
• Ai trecut cu vederea greșeala mare a aproapelui tău, atunci îți va veni și ție rândul să greșești, și Domnul, prin oamenii de lângă tine, să-ți treacă cu vederea greșeala ta. 
• Ai văzut mai degrabă binele din aproapele tău, și i-ai ascuns răutățile față de ceilalți oameni, așa ți se va întâmpla și ție 
• Ai fost intransigent, perfecționist și l-ai mustrat pe cel de lângă tine pentru cea mai mică abatere? Așa îți va rândui Dumnezeu să ți se întâmple și ție…. 

Iata cum noi insine sunte proprii nostri judecători!
Trebuie sa recunoastem, cu onestitate, ca nu o data ne-am confruntat fiecare cu aceasta lectie dumnezeiasca!

Ni se intampla, nu o data, ca, judecand pe cineva pentru un anume lucru, sa ne gasim noi insine exact in situatia celui pe care l-am judecat!

Când vrei să mustri, să mustri spre îndreptarea aproapelui tău. 

Când vrei să îndrepți, să îndrepți cu iubire. Nu te ridica cu obrăznicie asupra fratelui tău, ne indeamna Sf Ioan Gura de Aur!
„Da, mustră-l - dar nu ca un dușman care caută să se răzbune, ci ca un medic care vrea să vindece un bolnav.”

Cand il judecăm pe aproapele nostru ar trebui, mai intai, sa ne gândim la propriile noastre greseli, sa fim îngăduitori, ca și Domnul să fie îngăduitor cu noi. Căci așa ni s-a zis că, de vom ierta aproapelui nostru greșelile lui, și El ne va ierta greselile noastre!
Daca este sa ne manifestam, ar trebui asadar sa fie doar spre indreptarea omului si nu spre răzbunare. 

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? 

Dupa cum talcuieste Sf. Ioan Gură de Aur,  Domnul Iisus Hristos ne sfătuiește sa nu te ne grabim in a mustra greșelile mici ale aproapelui de vreme ce noi insine avem păcatele noastre, inca si mai mari! 

Iată ce zice Sf. Ioan: 

„Cel ce s-a întunecat de vicii să nu se facă judecător al fraților săi, mai ales atunci când greșealele lor nu sunt așa de mari.”
„El nu oprește în general de a-i corecta pe frații noștri, ci vrea ca noi să nu neglijăm propriile noastre greșeale, atunci când ne ridicăm cu îndrăzneală împotriva celor ale fratelui nostru.”

Nimeni nu trebuie asadar să condamne pe fratele său atunci când el însuși se face vinovat de aceeasi greseala!

 ”FĂȚARNICE, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”, zice Domnul cu asprime!

Sf. Ioan Gură de Aur talcuieste că Domnul, aici, ii admonesteaza dur pe evreii care erau foarte serveri judecători ai celor mai mici greșeli, in vreme ce ei trăiau în păcate strigătoare la cer. 

Si gasim confirmarea acestei pareri in Evanghelia dupa Matei, 23: 

“ Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte.” (Matei 23, 1-3)

In concluzie:
Să judecăm și să mustrăm spre îndreptare, cu iubire și răbdare, gândindu-ne că și noi suntem păcătoși și avem destule greșeli, poate păcate mai mari, că putem oricând cădea în păcatele pe care le judecăm!

DE SANZIENE

Astazi, Biserica sarbatoreste NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

Faptul ca aceasta zi se numeste in popor Dragaica sau Ziua Sanzienelor, are legatura insa cu un stravechi cult pagan, prezent in cultura multor popoare, fiind un moment de preamarire a luminii soarelui, aflata la apogeul sau anual, este o sarbatoare a verii, a spicelor, a vietii in aer liber... a promisiunilor de casatorie, o zi a bucuriei! 

Pentru crestini, ziua de azi poarta in ea o picatura din miracolul care a facut ca Elisabeta, descendenta din semintia lui Aaron, femeie stearpa si deja

batrana, sa zamisleasca pe Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului.

Aflati inca sub bucuria harul Cincizecimii, o stare de sublima bucurie se reverbereaza astfel incat, in jurul acestei zile, ceva miraculos pluteste in aer!
Ca este asa... o pot spune doar cei care, atenti fiind, au simtit o boare de har coborand peste ei in preajma acestei sarbatori!

Nasterea Sfantului Ioan, "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" si cel mai mic dintre cei din Imparatia Domnului, este momentul luminii, 

ajunsa la maximum, in ziua solstitiului de vara, lumina care incepe sa se micsoreze usor pana a permite sa straluceasca Lumina Vietii prin Nasterea lui Hristos!

Pana la sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, trecand prin toate binefacerile mistice ale Sf Sarbatoari a nasterii Botezatorului, natura intreaga se bucura si ne bucura! Soarele ne daruieste lumina sa cu toata generozitatea.

Sfanta Scriptura tine si ea pasul, umplandu-ne sufletele cu intelepciunea ei.

La multi ani Ioanelor si Ionilor caci, e ziua lor de bucurie!

„Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeinicia învățăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoțească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron și se numea Elisabeta. Și erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor. Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze, intrând în templul Domnului. Iar toată mulțimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară și se ruga. Și i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Văzându-l, Zaharia s-a tulburat și frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată și Elisabeta, femeia ta, îți va naște un fiu și-l vei numi Ioan. Și bucurie și veselie vei avea, iar de nașterea lui mulți se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Iar pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Și va merge înaintea Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Și a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei. Și Îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Și poporul aștepta pe Zaharia și se mira că întârzie în templu. Și, ieșind, nu putea să vorbească. Și ei au înțeles că a avut vedenie în templu; iar el le făcea semne și a rămas mut. Și când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit și cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Și după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Și au auzit vecinii și rudele ei că Domnul a mărit mila Sa față de ea și se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul și-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Și răspunzând, mama lui a zis: Nu, ci se va chema Ioan. Și au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Și au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Și, cerând o tăbliță, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Și toți s-au mirat. Și îndată i s-au deschis gura și limba și vorbea binecuvântând pe Dumnezeu. Și frică i-a cuprins pe toți care locuiau împrejurul lor; și în tot ținutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte. Și toți care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi oare acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Și Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt și a prorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său; și tu, pruncule, Proroc al Celui Preaînalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feței Domnului ca să gătești căile Lui. Iar copilul creștea și se întărea cu duhul. Și a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.” 

LUCA 1: 1-25; 57-68;76,80

FRICA - O CHESTIUNE DE... IUBIRE ?

„În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Și, iată, furtună cumplită s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Și, venind ucenicii la El, L-au deșteptat, zicând: Doamne, mântuiește-ne, că pierim! 

Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puțin credincioșilor?

S-a ridicat atunci, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?” MATEI 8: 23-27

Frica, cu toate derivatele ei - nelinistea, spaima, anxietatea, angoasa -  este, in mod absolut, legata de lumea materiala. 

Potrivit intelepciunii crestine, omul legat de lume, de toate ale ei, nu poate scapa de fricile lui decat desprinzandu-se, lasand toate ale vietii in grija lui Dumnezeu, cu increderea deplina ca, prin vointa Lui, va primi tot ce are nevoie! 

Greu de aplicat azi in afara moralei crestine!

Caci Iisus insusi ne spune: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine"(Mt. 6, 31-34). 

Caci, "de crezi ca Dumnezeu poarta grija de tine, pentru ce te ingrijesti de cele vremelnice si de trebuintele trupului tau ? (...) Arunca grija ta asupra Domnului, si El te va hrani (Pilde 3, 25). Si nu te vei infricosa de spaima ce vine asupra ta"; "apropie-te, zice, ca sa nadajduiesti intru Mine, si te vei odihni de orice lucru si de orice teama". (Sfantului Isaac Sirul) 

Precum se intelege, frica isi are radacina in atasamentul omului fata de lucruri si patimi si in lipsa sa de credinta!

Sfantul Pavel amintea, in Epistola catre evrei, ca "Insusi Dumnezeu a zis: Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi"; pentru aceea, putem zice cu credinta tare: "Domnul este intr-ajutorul meu; nu ma voi teme !" (Evr. 13, 5-6)

Evident nu credinta in sine il scapa pe om de frica, ci ajutorul lui Dumnezeu, venit ca raspuns la credinta in El, il sprijina si-l intareste, raspuns obtinut prin rugaciune curata!

Sfantul Isaac Sirul spune ca cel care vrea sa fie izbavit de frica trebuie sa se roage mai intai ca sa castige smerenia: "Cu cat inmulteste rugaciunea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. (...) Iar cand omul se smereste, indata il inconjoara mila, si atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu, si afla in el o putere de incredere ce se misca in ea".

Orice om poate birui frica prin iubire, dupa cuvantul Apostolului Ioan: "in iubire nu este frica",(l In 4, 18). 

Sfantul Ioan Scararul arata ca, "cel ce s-a umplut de iubire este fara frica". 

Desi putem extinde vindecarea fricii la iubirea aproapelui, aici este mai intai vorba despre iubirea lui Dumnezeu,  cea care inlatura din sufletele noastre frica lumeasca. 

Prin iubirea lui Dumnezeu omul primeste increderea aceea necesara pentru a invinge frica!

Omul poate astfel scapa de toate fricile lumi, frici patimase, de care este necesar sa se debaraseze spre a face loc in sufletul sau acelei frici virtuase care este frica de Dumnezeu. 

Caci frica de Dumnezeu este o virtute ! 

Sfintele Scripturi, ca si Sfintii Parintii, o prezinta ca fiind o conditie a mantuirii. 

Sfantul Ioan Casian spune: "inceputul mantuirii noastre si al priceperii este, dupa Scriptura, frica de Dumnezeu!"

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Aveti o comoara nepretuita, mai presus de toate bogatiile (...): frica de Dumnezeu".

Asadar, remediul incontestabil al fricii ramane... frica de Dumnezeu!

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai".

La simtirea fricii de Dumnezeu ajungem insa potrivit nivelului nostru de duhovnicie.

1. La inceput, ceea ce ne domina, este frica de pedeapsa, si frica asta este corespunzatoare unui stadiu de "debut" al vietii noastre duhovnicesti, caci "inceputul intelepciunii este frica de Domnul" (Ps.110, 10; cf. Pilde l, 7; 9, 10).

Toata jurisdictia omenirii se bazeaza pe faptul ca omul se poate detasa de rau fiindu-i frica de pedeapsa. 

Crestinul, prin aceasta frica,  poate nutri speranta intr-o rasplata - primita aici sau in viata de dincolo - precum si capatarea iubirii lui Dumnezeu.

"Daca tinde asadar cineva catre desavarsire - scrie Sfantul Ioan Cassian - " de la acea prima treapta de teama, despre care am spus ca in mod propriu este o stare de robie (...), inaintand de pe o treapta pe alta, se va urca pe aceea a sperantei (...), catre a treia treapta, a fiilor, treapta dragostei (...). De aceea, sa ne straduim sa ne ridicam cu desavarsita ardoare a mintii de la aceasta teama la speranta, iar de la speranta la dragostea de Dumnezeu si de virtuti".

2. A doua etapa a fricii de Dumnezeu vizeaza desavarsirea, caci tine de iubirea desavarsita!

Dupa cum spune Clement Alexandrinul, atunci "nu te  (mai) temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu".

"Cel ce va fi intarit in desavarsirea dragostei, trebuie sa se ridice pe o treapta mai inalta, si anume la acea sublima teama a dragostei, pe care n-o zamisleste nici frica de pedeapsa, nici dorinta de rasplata, ci maretia iubirii, prin care fiul il respecta pe prea ingaduitorul sau tata, sau fratele pe frate, sau prietenul pe prieten, sau sotia pe sot, cu simtamant deplin, de vreme ce aceasta nu de cearta si de bataia lui se teme, ci de o usoara slabire a afectiunii, simtamant pornit dintr-un devotament intotdeauna curat, manifestat nu numai in vorbe, ci si in toate faptele, cu grija ca nu cumva sa se ofileasca catusi de putin floarea dragostei lui". Sf. Ioan Cassian

Asadar, incepand din acel moment, nu te mai stapaneste nici frica de pedeapsa si nici gandul la vreo rasplata viitoare ci doar frica de a nu pierde iubirea lui Dumnezeu!

"Intelepciunea are doua capete : 

primul este frica de Dumnezeu si cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, ca toata fapta buna se incepe cu frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea lui Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si cea mai inalta fapta buna.
Dumnezeu cel inchinat in Treime, Parintele, Cuvantul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa ne fie in ajutor, sa nu uitam frica lui Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui. Amin." pr Cleopa

Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea

Zis-a Domnul: 

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos diavoli și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea.” MATEI 7, 21-23

Cei care lucreaza fărădelegea sunt cei care nu Il au in ei pe Dumnezeu, nu traqiesc efectiv in Legea Lui! 

Domnul zice ca si cei care au făcut sau fac minuni mari - cei din vremea Lui, de la începuturile creștinismului, ca si cei din toate timpurile - dacă nu au avut, daca nu au ROADELE DUHULUI nu vor intra în Impărăția cerurilor, ramanand necunoscuti lui Dumnezeu! 

Adica, poti o viață întreagă sa fii milostiv, sa ajuți mii de oameni, daca sufletul tău, prin aceste fapte, nu s-a schimbat,  nu s-a despătimit, nu s-a curățat, nu  s-a apropiat de Dumnezeu... totul este degeaba !
Dacă faptele tale bune nu te-au adus înaintea tronului lui Dumnezeu, atunci tot ce ai facut, tot ce faci, este pentru lume avand o alta motivatie decat dorinta de a face voia Domnului!  

Inseamna mândrie, un interes, slavă deșartă, nevoia de a fi in luminile rampei...

Cat timp omul încă ramane in pacat, rostind numele Domului, fara a fi realmende in Duhul Lui, tot ceea ce a făcut bine în viață sa nu ii este de folos pentru mantuire.

Telul crestinului in lumea asta este sa capete harul Duhului Sfant, si, cat priveste lumea de Dincolo, sa fie primit in Imparatia lui Dumnezeu!
Numai ca nimic nu se poate face fara jertfa si vointa pentru asta, caci sa crezi ca Dumnezeu exista nu este destul - si diavolul crede ca Dumnezeu exista! Nici sa ajuti, nici chiar sa faci minuni nu iti asigura mantuirea!

Imi imaginez  dezamagirea pe care sufletul o poate trai acolo... Pentru mine acela e iadul: sa-L auzi pe Domnul spunandu-ti ca nu te cunoaste!

Dacă voim să străbatem fără de primejdie drumul vieții ce ne stă în faţă, dacă voim să înfățişăm lui Hristos sufletul împreună cu trupul, lipsite de ruşinea rănilor pricinuite de diavol, dacă voim să primim cununile de biruinţă, trebuie să rotim necontenit, cu luare-aminte, de jur-împrejur, ochii sufletului nostru, să punem sub bănuială toate cele ce ne desfată; să le îndepărtăm îndată; trebuie să nu ne lipim sufletul de nimic, nici chiar dacă aurul ar sta grămadă înaintea noastră şi ar fi gata să ajungă în mâinile celor ce-l voiesc - că spune Scriptura: Ca apa de-ar curge bogăția, nu vă lipiți inima de ea (Psalmi 61, 10) - nici chiar dacă pământul ar odrăsli toată desfătarea și ne-ar pune la îndemână locuințe luxoase (că iarăși spune Scriptura: Cetatea noastră este în cer, de unde aşteptăm Mântuitor pe Hristos [Filipeni 3, 20]), nici chiar dacă necontenit ne-ar sta în față petreceri, chefuri, beții și mese cu lăutari (că tot Scriptura spune: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune [Ecclesiast 1, 2]), nici chiar dacă ni s-ar oferi frumuseţile trupurilor, locuite de suflete desfrânate (că spune înțeleptul: Fugi din fața femeii ca din fața șarpelui [Înțelepciunea lui Isus Sirah 21, 2]), nici chiar dacă ni s-ar pune la îndemână funcții înalte, conduceri de popoare, roi de însoțitori şi de linguşitori, nici chiar dacă ni s-ar oferi tron înalt și strălucit, popoare și cetăți gata de bună voie să ne slujească și să ni se supună nouă (că Tot trupul, spune Scriptura, este ca iarba și toată slava omului, ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba și floarea a căzut [Isaia 40, 7-8]). În dosul tuturor acestor ispite atât de încântătoare stă prigonitorul obștesc al neamului omenesc şi aşteaptă ca, ademeniți cândva de cele văzute, să ne abatem din calea dreaptă și să cădem în cursa lui. Trebuie să ne temem mult ca nu cumva, apropiindu-ne fără băgare de seamă de ele și cu gândul că plăcerea pricinuită de desfătare n-are în ea nimic vătămător, să înghițim, la cea dintâi gustare, cârligul ascuns al vicleniei și apoi să fim, cu voia şi fără voia noastră, legați de diavol şi trași pe nesimţite de plăceri spre moarte, înfricoşătorul sălaş al tâlharului. Este deci de neapărată trebuinţă, fraților, şi folositor nouă tuturor să ne pregătim ca drumeții şi alergătorii: să ne uşurăm, prin orice mijloc, sufletele pentru drum; să ne grăbim spre sfârşitul căii noastre, fără să ne uităm înapoi.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXI-a, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 305-306

OMUL, POMUL SI ROADELE SALE

„Zis-a Domnul: Feriți-vă de prorocii mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Oare culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.”

Pericopa de astazi incepe cu avertismentul "Feriti-va"!
“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7, 15)

Dar cine sunt proorocii mincinoși, ce este haina de oaie, cine si ce vor lupii răpitori?
De ce ar trebui sa ne ferim? 

Prooroci mincinoși pot fi identificati cu ereticii, dar nu numai. 
Ei pot fi, desigur, toti cei care distorsioneaza cuvântul Evangheliei, chiar profesori ori teologi, scriitori, care se apuca sa raspandeasca idei, adesea necenzurate si neconforme, precum si cei care trăiesc în păcate grele.

Ereticii pot fi chiar episcopi și preoți, teologi și profesori, ctitori de locasuri sfinte care, deși au un discurs absolut corect,  mint cu viața si trairile lor. 

Acestia, neacordand Cuvantul Sfant cu viata lor,  ajung sa arate oamenilor o cale strâmbă. Chiar dacă ei nu-și doresc neaparat să ii abata pe oameni de la credință, prinși de patimi vor face acest lucru! 

Păcatul este o lentila nepotrivita care te face sa vezi distorsionat

lumea, viata, Creația intreaga si pe Dumnezeu. 

Patima altereaza vointa, adevarul, slăbește credința iar puterea Cuvântului scade. Evanghelia nu se mai propovăduiește cu aceeasi forta prin gura unor pacatosi căci Harul lui Dumnezeu nu ii mai dă puterea Sa celui ce minte cu viața proprie!

Pentru că ereticii sunt vicleni  și amăgitorii. Sunt vicleni pentru că se imbracă în piele de oaie. Iar haina aceasta este un soi de blândețe pe care o arată, prefăcându-se, ca să măgulească și să înșele, ca sa destabilizeze!

Dar nu se pot preface la nesfârșit caci, la un moment dat, își vor arăta intentia, roadele,  adică faptele. După faptele lor îi vom cunoaște. 

După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16)

Pe pastorii cei buni ii cunoastem după roade. Nu doar la slujbe, nu doar în biserică, ci în viața de zi cu zi, la fel cu orice om din lumea aceasta.

„Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.” (Matei 7, 17-18)

Acesta este un exemplu simplu, solutia de a vedea realitatea, caci nu ce spune omul il recomanda celorlalti ci faptele sale.

Toate faptele sale, vazute sau ascunse, comportamentul sau, intregul ansamblu al vietii sale este cel care il recomanda. 

Cuvintele mint de multe ori - intenționat sau nu! 

Fapta nu minte. Faptele sunt adevărata fața a omului! Dar si aici sunt nuante!

Și continuă Mântuitorul Hristos:

„Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 7, 19)

Pomii care au boli si sunt putrezi vor fi taiati iar lemnul lor va fi aruncat în foc de către grădinari!

La fel vor ajunge, în iadul propriului suflet, oamenii fără roade dumnezeiești.

„De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7, 20)

Viața omului, in totalitatea ei, este, în mare parte, rodul alegerilor personale. Și cu bune și cu rele. 

Dar, cei care vor aduce roade bune înainte Domnului, vor fi ele  bineplăcute Lui? Vor avea ei răsplată în veșnicie?
Dacă sunt făcute cu Dumnezeu, prin Dumnezeu, DA! 

Dacă sunt făcute cu alte scopuri, evident, NU!

Adevăratele fapte bune se zidesc pe temelia care este Hristos, pe poruncile lui Dumnezeu. 

Sfântul Apostol Pavel spune :

„După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. (1 Co. 3, 10-15)

Sa ne intrebam, deci, daca noi zidim pe temelia Botezului primit de la Dumnezeu? 

Sunt oare faptele noastre ca aurul, ca argintul, sau ca pietrele scumpe?  Atunci ele vor rămâne în veac.
Sunt ca lemnele? Se vor arde repede caci au răsplată puțină!
Sunt ca fânul? Vor dispărea imediat, ca un foc de paie!
Ne-am luat răsplata pe pământ pentru faptele noastre.

„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Co. 3, 16)

Deci, dacă faptele noastre bune nu ne îmbogățesc în Dumnezeu, degeaba le-am făcut. Dacă faptele noastre bune nu atrag Harul lui Dumnezeu în inima noastră, degeaba le facem. Daca facem fapte bune spre lauda, spre glorie, pretinzand in schimb multumirile lumii... e degeaba!

Se intampla sa identificam presenta lui Dumnezeu de multe ori, in diferite momente, in timpul Liturghiei ori în rugăciunile personale… nu doar in rezolvarea problemelor nostre ci si prin pacea si caldura care ni se aseaza in inima! 

In acele momente binecuvantate, cand ajungem sa simtim adierea Harului lui Dumnezeu, cand suntem incredintati de faptul ca rugaciunea ne este primita, e semn că si viața voastră e bineplăcută Domnului, ca faptele noastre au ajuns sa atraga Duhul Sfânt, care vine cu bucurie să se sălășluiască în noi.

Toate roadele vieții noastre, toate faptele noastre trebuie să ne ducă spre Hristos! 

Adică să ne îmbogățească din ce în ce mai mult cu Harul Domnului, să ne facă să însetăm și mai mult după El, să ne dorim sa-L căutăm. Viața noastră toată trebuie să fie o cursă spre îndumnezeire, o permanentă lupta pentru lepădarea de patimi, o viata de pocăință, de smerenie, de rugăciune către Domnul și de tânjire după Harul lui Dumnezeu.

Omul detasat de păcat se înnoiește și are Viață în El, iar Viața rodește!
„Dobândește tu Harul lui Dumnezeu și mii de oameni se vor mântui în jurul tău” zice Sf. Serafim de Sarov.

„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21)
Cu alte cuvinte: degeaba citim Scriptura, degeaba mergem la slujbe, degeaba ne rugăm, degeaba toate ale vieții duhovnicești… dacă nu ni se văd ROADELE, adica dragostea!

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Ga 5, 22-26)

Nu este de ajuns să mărturisim, din gura, ca Il avem pe Domnul, ci sa o si dovedim! Prin acele fapte mici, dar constante, aparent derizorii, care ne vor schimba treptat, ne vor întări!  

Dar mereu cu Dumnezeu… căci fără El nu putem nimic.

Schimbarea noastra nu va fi una bruscă. Viața duhovnicească nu este spectaculoasă!
Schimbarea vieții, adica trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou,  este un proces indelungat si adesea, cand crezi ca ai izbutit, constati ca trebuie sa o iei de la capat! 

Sfințirea vieții noastre cere un efort constant și multă răbdare. 
Fiind permanent cu Hristos, în Hristos, prin Hristos, permanent

inarmati, pregatiti sa luptam cu diavolii din noi, cu ispitele lumii și ale trupului putem trai induhovnicirea!

Traind o viață cu si în Dumnezeu, prin împlinirea constantă, zi de zi, a poruncilor Lui, schimbarea este cu putinta!