miercuri, 31 iulie 2019

DESPRE VORBE

Pasajul evanghelic al zilei este final de capitol 14 si inceput de capitol 15. 
In principal se sugereaza malignitatea sucirii vorbelor.
In ziarul Lumina de azi este dat si un citat din Ioan Gura de aur care contine un sfat pretios:

„Păziți-vă, dar, limba mai mult decât lumina ochilor! Limba este cal împărătesc; dacă-i pui frâu şi o înveți să meargă frumos, împăratul se va odihni pe ea şi va sta pe ea; dar dacă o laşi să umble fără frâu şi să zburde, ajunge căruța diavolului şi a demonilor!”Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LI, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 595-596

Deoarece maine voi calatori,  imi permit sa anticipez pericopa de maine, care este continuarea celei de azi cu privire la cuvantul rostit! Voi contopi asadar cele doua pasaje.
„În vremea aceea, cunoscându-L pe Iisus, oamenii din ținutul Ghenizaretului au trimis în tot acel ținut și au adus la El pe toți bolnavii. Și-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; și câți se atingeau, se vindecau. 
Atunci au venit din Ierusalim la Iisus fariseii și cărturarii, zicând: De ce ucenicii Tăi încalcă datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă pâine. Iar El, răspunzând, le-a zis: Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci Dumnezeu a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iar cine vorbește de rău pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârșească»
Voi însă spuneți: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, acela nu va cinsti pe tatăl său ori pe mama sa; și ați desființat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră. Fățarnicilor, bine a prorocit despre voi Isaia, când a zis: «Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. În zadar Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor». Și, chemând la Sine mulțimile, le-a zis: Ascultați și înțelegeți: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” 
Matei 14, 35 - 36; 15, 1 -11
Continuarea Evangheliei vine sa lamureasca de ce este mai important ce iese din gura decat ceea ce intra!

Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţii pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. Şi Petru, răspunzând, I-a zis: Lămureşte-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.  
Matei 15, 12-21

Este evident un prilej de meditatie asupra cuvantului rostit.
Mantuitorul le spune apostolilor ca tot ce ne iese pe gura, vorbele rostite, sunt expresia trairilor noaste, a simtamintelor salasluite in inima!
Adevat este: cuvantul zideste si darama.Ne folosim de el fara sa-i dam atentia cuvenita, nesocotindu-i valoarea adevarata, aceea de inceput si sfarsit, de transformare in real a irealului, de infatisare a nevazutului, de concretizare a imaginatiei, de urat si de frumos... de viata si de moarte.

Numai ca noi... risipim cuvinte fara pic de atentie.
Este greu sa evaluam devastarile cuvintelor aruncate in vant, dar mai toti putem spune ca am auzit macar o data cuvinte care ne-au salvat, dincolo de miile de cuvinte cu care am ranit si am fost raniti!

Un cuvant te poate aduce din extaz la agonie, un cuvant te face sa lacrimezi, un cuvant te poate impinge ... in abis, ori te poate purta in al noualea cer!
Cuvintele sunt reazem, dar si pieire.

Nu sunt arme de foc, dar pot ucide, nu sunt sabii, dar se infig adanc in minte, nu sunt cutite, dar uneori ne fac sa sangeram in launtrul nostru, nu sunt leacuri, dar vindeca, nu sunt droguri, dar ne pot imbata.

In orice limba ar fi rostite cuvinte ca: mama, patrie, tata, prunc, Dumnezeu, sacrificiu, jertfa, iubire ... ele au putere de juramant, se intrepatrund, lasandu-ne sa intelegem altele o mie!
Cand copilul striga "mama", "tata", cand tu strigi "Doamne", cand noi spunem "patrie"... nu e o simpla articulare! 
Sunt sentimente in spatele cuvintelor, nevoi, dureri, lacrimi, efuziuni, dorinte, nadejdi!

Cum poti crede ca rostind cuvinte dureroase nu iti iei portia de nefericire?
Cuvintele scrise sunt privilegiate - faptul de a fi vazute le da o oarecare "autoritate" - dar e necesar sa fim atenti  cu cele rostite!

Cu siguranta, daca le-am putea vedea am fi mai precauti.
Dar nu le vedem... si credem ca s-au volatilizat! Nu le vedem dar nici nu ni le putem lua inapoi din memoria sufletului celor care le-au primit!

Oriunde mergem, bune sau rele, cuvintele ne insotesc, protejandu-ne tandru, sporindu-ne frumusetea si dandu-ne stralucire sau, dimpotriva, stalcindu-ne, schimonosindu-ne, inveninandu-ne sufletele, inimile, viata!
Toate grairile noastre - de bine, de rau, calculate sau negandite - care au atins intr-un fel pe semenii nostri, ne inconjoara ca un abur suav-transparent sau ca o pacla.

Se spune ca toate vorbele rostite intr-o viata... vor deveni o mantie cu care ne va fi imbracat sufletul in ceasul in care va pleca spre celalalt taram! Ele, cuvintele, ne vor fi haina in care sufletele noastre vor fi imbracate cand se vor prezenta in fata lui Dumnezeu!

Eu m-am confruntat si ma confrunt inca cu anumite cuvinte  adresate celorlalti cu care stiu ca am ranit. Ele ma ranesc inclusiv pe mine - poate inca mai rau - prin durerea pe care mi-o provoaca  regretul  de a le fi rostit!

Sa dam asadar mai degraba frumusete rostirilor noastre caci... Cuvantul este de la Dumnezeu si Dumnezeu este cuvantul!

Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. ps. 140
...

marți, 30 iulie 2019

PRIETENIA ADEVARATA

Pasajul evanghelic de astazi, care vorbeste despre banuiala lui Irod ca Iisus este intrupare a lui Ioan Botezatorul, imi pare o buna ocazie de a medita asupra prieteniei. 
Prietenii ajung in timp sa se regaseasca unul in celalalt!

In limba greaca cuvantul philia defineste sentimentul de dragoste ce se naste cand iti place de cineva, sentimentul iscat de cineva pe care il admiri si pe care il socotesti demn.
Acelas cuvant mai defineste si admiratia pentru o opera, 

sentimentele fata de o personalitate, pentru o anume rubedenie, pentru frumos. 
Acest gen de sentiment este totdeauna rezultatul gandirii.
Inainte de a se naste in tine dragostea, prietenia, cantaresti in minte daca persoana respectiva merita sau nu sentimentele tale.


Aristotel considera prietenia dintre oameni drept una dintre adevăratele bucurii ale vieții, fiind convins ca o viață completă este imposibilă fara sa cunosti adevărata prietenie.

Caci, spunea el,În sărăcie sau în alte rele, singurul refugiu pentru un om rămâne prietenul.

In "Etica Nicomahica" el a clasificat  prietenia in trei categori:

- prietenia bazata  pe interes  
- cea bazata pe placere
- cea bazata pe virtute. 

Prietenie bazata pe interes, sau cu folos, este primul tip de prietenie despre care a vorbit Aristotel. 

Acest tip de prietenie nu se bazeaza pe o legatura spirituala între părți,  ea avand ca liant  beneficiile, favorurile, pe care le primesc cei in cauza, unul de la celălalt. 
Astfel de relații sunt pasagere, de conjunctura, si, de îndată ce se termina sursa de beneficii, prietenia inceteaza si ea.
E ceea ce azi numim relatii!
Acest tip de prietenie se poate stabili intre oameni de afaceri sau colegi de muncă si sunt cele mai frecvente in randul persoanelor mature

Prietenia bazata pe plăcere, al doilea tip de prietenie, potrivit lui Aristotel, este mai frecventă în rândul tinerilor. 
E vorba aici de prieteniile facute la scoală sau facultate. Relația aceasta se bazeaza pe emoțiile comune pe care tinerii le experimenteaza în timpul acestei perioade din viata. 
Chiar dacă în acest  soi de prietenie ambele părți au simțit emotie si bucurie datorită intereselor comune, din păcate, nefiind o relatie de lungă durată, se pierde in timp.
Oamenii se maturizează, gusturile, interesele sau valorile lor se schimbă, iar înțelegerea reciprocă, care a existat candva, dispare. 
Pe măsură ce ne maturizam  apar noi preferințe si, implicit, noi prieteni.

Dupa Aristotel prietenia bazata pe placere ar putea fi socotita si ea una din interes pentru ca esti prieten cu cineva pentru interesul tau de a te simti bine (vorbim, intre altele, de placerea de a discuta, de a degusta vinuri, placerea de a manca, dragostea pentru filatelie, pentru carti, placerea de a juca poker, de ex. etc)

In mod evident oamenii fac confuzie intre sentimentele lor, amestecand adesea sentimentele cu simtirile si in consecinta si cuvintele capata alt inteles.
Erosul, iubirea fizica, de exemplu, altereaza toate celelalte derivate ale iubirii. De aceea amestecul iubirii fizice strica oricare din prietenii, chiar si pe cele bazate pe 
 mari 
pasiuni comune.

Cea mai adevarata dintre prietenii, dupa Aristotel, ramane prietenia bazata pe virtute


Acest tip de relație este considerata prietenie adevărată. Ea nu se bazează nici pe beneficii nici pe plăcere si este de lungă durată.
Baza unei astfel de prietenii este aprecierea reciprocă a meritelor. În aceste relații, calitățile umane imping ambele părți spre a menține afecțiunea prietenoasă.


Un om virtuos e constient  ca este virtuos si are respect de sine pentru asta. De aceea el nu se amesteca cu nevirtuosii si va cauta sa se imprieteneasca tot cu un virtuos, pe care il va respecta intocmai ca pe sine insusi!

Iubirile prietenesti adevarate se nasc între oamenii cu acelas potential, cu calitati umane similare, cu acelas nivel intelectual. 

Diferentele sociale, de educatie sau intelectuale dintre oameni împiedica stabilirea unei adevatate relatii de prietenie. 

Intr-o lume normala un om incult  nu poate fi prieten cu un erudit, asa cum nici regele cu supusul sau, in pofida unei aparente apropieri - ei se pot admira, se pot ajuta dar nu pot fi prieteni in adevaratul sens al cuvantului!

Daca primele două tipuri de prietenie - pe care Aristotel le considera aleatorii - sunt spontane si de scurtă durată, prietenia virtuoasă, presupunand cunoastere si încredere reciproca, are nevoie de mai mult timp pentru a fi construită. 
Intr-o astfel de prietenie fiecare trebuie sa manifeste același zel, aceeasi stradanie in a construi o relatie durabila, sanatoasa. 

Nu toată lumea insa este in stare sa construiasca  de o astfel de prietenie. Pentru aceasta, sunt necesare, pe langa aprecierea reciproca, vointa si timp, si reale calități morale, fara de care este imposibila o astfel de relatie.


Oamenii fara empatie, fara dorinta de a purta de grijă  ceilalți, rareori pot face față unei adevărate prietenii. Egoismul, ca si atitudinea  față de material, predispun la relatii de prietenie pasagere, de conjnctura, bazate pe beneficii sau plăceri.

Prietenia virtuoasă implică responsabilități suplimentare. La baza acestei prietenii 
nu se află interesul, ci dificultățile comune pe care prietenii incearca sa le depaseasca ajutandu-se reciproc !

O astfel de prietenie este lunga si are si farmecul de a cuprinde in ea condițiile de bază ale tuturor celorlalte tipuri de prietenie – atat beneficiul cat și plăcerea.


Respectul reciproc dintre oameni da forta relatiei  prin încredere, ceea ce face ca si comunicarea  să fie mai interesantă și, implicit, plăcută.

Ziarul Lumina publica azi, ca si comentariu la textul evanghelic, Matei 14, 1-13, un fragment din Convorbiri duhovnicești scris de Sfântul Ioan Casian (Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. V, Cap. VI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 578-579) 
in care este vorba de prietenia duhovniceasca.


„Prietenia nu poate rămâne deplină și desăvârșită decât între cei desăvârșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată... (...) Prima temelie a adevăratei prietenii constă în disprețuirea celor lumești și-n desconsiderarea tuturor lucrurilor pe care le avem. Este nedrept și lipsit de evlavie ca, după ce ai renunțat la ale lumii și la tot ce cuprinde ea, să pui mai presus de dragostea de mare preț față de un frate niște obiecte foarte ieftine care i-au mai rămas. 

A doua temelie constă în a-și analiza fiecare voile sale proprii, ca nu cumva, judecând că el este mai înțelept și mai chibzuit, să creadă că e mai bine să se supună sentimentelor sale decât părerilor celuilalt mai apropiat. 
În al treilea rând, e dator să știe că toate, chiar cele pe care le socotește folositoare și trebuincioase, trebuie puse mai prejos de binele dragostei și al păcii. 
În al patrulea rând, să-și dea seama că nu trebuie să se supere niciodată, fie că pricinile de supărare ar fi drepte sau nedrepte. 
În al cincilea rând, să caute a înlătura, ca și cum ar fi a lui, supărarea fratelui împotriva sa, chiar dacă a început fără motiv, știind că este deopotrivă de primejdioasă amărăciunea altuia, ca și cea pe care i-a pricinuit-o lui altul, dacă n-a alungat-o atât cât este din sufletul fratelui. 
În sfârșit, ceea ce este fără îndoială hotărâtor și general pentru toate viciile, să se gândească zilnic că are să plece de pe lumea aceasta. Stăruința în acest gând nu numai că nu va îngădui tristeții să ți se așeze în suflet, dar va înăbuși totodată și toate pornirile poftelor și ale tuturor păcatelor.”

„În vremea aceea a auzit tetrarhul Irod vestea ce se dusese despre Iisus și a zis slujitorilor săi: 
Acesta este Ioan Botezătorul; el a înviat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat și l-a pus în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: "Nu ți se cuvine s-o ai de soție". Și, voind să-l ucidă, s-a temut de mulțime, că-l socotea pe el ca proroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naștere, fiica Irodiadei a jucat în fața oaspeților și i-a plăcut lui Irod. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice-i va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Bote­ză­torul. Și regele s-a întristat, dar, pentru jurământ și pentru cei care ședeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Și a trimis de a tăiat capul lui Ioan în temniță. Și capul lui a fost adus pe tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Și, venind ucenicii lui Ioan, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu; dar mulțimile, aflând, au venit după El pe jos, din cetăți.”

vineri, 26 iulie 2019

O CLIPA IMAGINARA DE IAD

Astazi ne apropiem de finalul capitolului 13 al Evangheliei dupa Matei.
Dupa discutiile anterioare, Mantuitorul le expune apostolilor cateva comparatii spre a putea sa-si imagineze, potrivit puterii lor de  intelegere,  cum este Imparatia lui Dumnezeu.

Citind versetele, observam ca Domnul nu le descrie numai un loc, unde se vor cerne cele bune de cele rele, ci le sugereaza si starea de bucurie maxima pe care sufletele noastre o vor trai acolo, ca si durerea infinita de a nu fi acceptat in Imparatie! 

Iisus vorbindu-le despre sfarsitul lumii noastre, cand ingerii vor separa pe cei rai de cei buni, le pune in fata sfasietoarea durere a judecatii, care este mai mult decat o durere in carne.

Sa ne imaginam o clipa ce trebuie sa simta sufletul care, cunoscand bucuria Imparatiei aceleia, vesnica si mirifica, este rupt de ea ca pedeapsa pentru cele rele traite pe pamant! Acela este iadul!

„Zis-a Domnul pilda aceasta:
 Asemenea este Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. 
Iarăși este asemenea Împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; și, aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat. 
Asemenea este iarăși Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. 
Așa va fi la sfârșitul veacului: Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. 
Apoi, Iisus i-a întrebat: Ați înțeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. 
Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi. Iar după ce Iisus a sfârșit aceste pilde, a plecat de acolo. Și, venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor.”

joi, 25 iulie 2019

COABITAREA RAULUI SI A BINELUI IN LUME - MATEI 13, 36 - 43

Continuand parcurgerea capitolului 13 al Evangheliei dupa Matei, gasim talcuirea facuta in fata apostolilor Sai de Iisus Insusi. 

Ca o concluzie a parabolei semanatorului, cred ca este necesar sa intelegem de ce Dumnezeu lasa raul in lume. Si pilda in care se vorbeste despre semanator, grau si neghina  are raspuns la aceasta nedumerire umana. 

Capitolul se incheie cu aceasta talcuire care vorbeste si de judecata finala. Parabola lasa de inteles ca este necesar ca binele sa fie insotit de rau pana la "seceris" cand toate se vor evidentia prin sine! 
De judecata binelui si a raului nu ne ocupam noi, oamenii! Tot ce trebuie sa facem este doar sa traim adunand neghina  din noi insine. De neghina campului lumii se va ocupa El!

Cautand sa ma documentez pentru aceasta postare, am gasit un text, scris de Andrei Plesu, pe care il pun aici cu convingerea  ca, cei care ajung pe pagina aceasta vor fi incantati!


"Vreau să vorbesc despre Parabola neghinei şi a grâului, fiindcă mi se pare un comentariu creştin excepţional la problema răului.

Vă amintesc, rapid, povestea: un om seamănă un câmp cu grâu, dar, la un moment dat, intervine un „intrus" răuvoitor care aruncă în brazdă şi nişte sămânţă de neghină.
Astfel încât grâul şi neghina cresc de-a valma, amestecate. Ingrijitorii ogorului se duc la stăpân şi-i spun: „Domnule, nu ştiu cine a plantat pe-aici şi nişte neghină. Vrem s-o plivim”. Dar stăpânul spune: „Nu, n-o pliviţi, lăsaţi-le laolaltă, pentru că, dacă vă apucaţi să pliviţi, s-ar putea să faceţi mai rău: să pliviţi odată cu neghina şi grâul, căci cele două cam seamănă. ..
Selecţia, «judecata», va veni la vremea recoltei".

Pe mine mă tulbură gândul ăsta, că trebuie să laşi binele şi răul să fie co-prezente, să fie simultane în lumea aceasta, să nu te grăbeşti să faci ordine. E un fel de a admite că lumea, ca şi omul, e un agregat. Au în ele de toate: omul e „lume"... Sfântul Pavel: „Fac răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc". Carevasăzică în el, în noi, există o instanţă care ni se opune. De unde ne-am trezit cu instanţa asta? Şi cum ne raportăm la ea?
Ne apucăm de „plivit"?
Suntem siguri că ştim să deosebim tranşant între bine şi rău? Ne transformăm într-un schizofrenic câmp de luptă? Intr-un fel, da.

In creştinism, lupta cu păcatul e definitorie. I se spune „războiul nevăzut", care însă e altceva decât un spectacol de gladiatori. Care e mesajul Bisericii? „Veniţi la mine toţi!"

Vă amintiţi de nunta fiului de împărat? La început, sunt invitaţi la masă unii „mai de soi", care însă „sunt ocupaţi", nu au timp, şi atunci ordinul împărătesc e să fie aduşi ia petrecere oaspeţi de tot felul, şi buni, şi răi. Grâu şi neghină, fără discriminare!

Mai sunt şi alte locuri, în Scriptură, pe tema asta: „Dumnezeu face să plouă şi peste buni şi peste răi", „Soarele iese şi peste buni şi peste răi”.

Nu se recomandă, deci, discriminările pripite, judecăţile contabiliceşti. Mie-mi place foarte mult Parabola neghinei si a grâului, pentru că „deconstruieşte" câteva excese care mă exasperează.

Intâi, excesul exigenţei faţă de cei din afara ta, tendinţa de a fi mai exigent cu răul din afara ta decât cu răul din tine. Plus orgoliul propriei competenţe: „Atenţie, suntem «specialişti» în neghină, vă rugăm frumos, mai mult respect!"

Al doilea exces: excesul zelului. A apărut în zonă nişte neghină, hai să o curăţăm repede! Ăştia sunt fanaticii măturii, puriştii, gospodinele isterice, care iau scamele de peste tot, vor ca lumea să aibă aspectul aseptic al unui sanatoriu. Aşa s-au născut şi nazismul, şi comunismul. Facem o lume perfectă! Orice abatere se pliveşte!

Al treilea exces: excesul activismului, febrilitatea „organizatorică".

Vă recomand o proză scurtă, scrisă de un foarte special autor rus, Evgheni Zamiatin, în care e vorba despre o comunitate sătească în care se fabrica basamac, cum e şi normal într-o comunitate sătească cinstită. Omul, mai ales în vremuri grele, trebuie să aibă ce bea. Ei, din când în când, năvăleau castrator cei de la partid şi securitate şi le distrugeau alambicele. „Luptau" contra alcoolismului! Venirea tovarăşilor era precedată de un zvon generalizat, menit să avertizeze asupra pericolului. Când se apropiau, se auzea în tot satul: „Fiţi atenţi! Iar vin ăia cu lupta!“

"Aia cu lupta“, asta sunt plivitorii pripiţi, activiştii necruţători, gata să strice grâul, pretinzând că-l salvează. Ei nu ştiu că, în sufletul omului, conversiunea benefică poate surveni în ultima clipă a vieţii. N-au răbdare. Nu vor să aibă surpriza de a descoperi că, cine ştie, neghina dă ghiveciului un anumit haz...

In acest fel înţeleg şi problema „păcatului originar".

Nu cred că e vorba, în pasajul biblic, despre ce se spune îndeobşte: omului i se interzice să guste din pomul cunoaşterii şi e pedepsit pentru că nu ascultă.
Nu, nu dorinţa de cunoaştere e pedepsită. 
Pomul paradisiac e „pomul cunoaşterii binelui şi a răului". 
A te repezi sa-l asumi înseamnă a practica separarea binelui de rău înainte de vreme, înainte de a fi pregătit, fără discernământ. Omul nu are, „din naştere", instrumentele necesare ca să distingă între grâu şi neghină. Trebuie să aştepţi, să ai răbdare. Nu te apuci de plivit imediat, când încă nu ştii cum arată ogorul, în toată complicaţia lui.

Dumnezeu ştia că omul nu este în posesia criteriilor corecte pentru a fi, asemenea Lui, un judecător drept. Interdicţia pe care vrea s-o impună e de tipul: „Nu te băga încă! Nu e momentul!"
Ei, perechea originară n-a înţeles, n-a ascultat si rezultatul a fost că, după păcatul nerăbdării lor, isteria separării sângeroase a binelui de rău a fost născătoare de rău.

Să ne gândim însă, dincolo de contextul religios, şi cum ar arăta lumea fără nici o „impuritate" înlăuntrul ei?
Fără nici o nelinişte, fără nici o provocare.
Cum ar fi o lume în care nu mai e nevoie să cauţi, nu mai e nevoie să rezişti, nu mai e nevoie să te întrebi, nu mai e nevoie să te lupţi: o lume entropică.

Asa ar arăta moartea termică a vieţii omeneşti. Există în Hegel un pasaj, în Fenomenologia spiritului (cu domnul Virgil Ciomoş în sală nu puteam să nu-mi amintesc de Hegel), în care se pune întrebarea: cât de fadă, de plată, de „nesărată" ar fi o lume în care, cum spune filozoful, „nu lucrează negativul", în care nu e prezent şi ceva de ordinul opoziţiei, de ordinul tensiunii, de ordinul alternativei, care, toate laolaltă, fac posibilă alegerea, adică libertatea.

Apropo, de la „neghină", din limba greacă, vine "zâzanie". Si răul este esentialmente zâzanie, vrăjmăşie, duşmănie. Dar n-ar exista progres interior, viaţă spirituală, dacă am fi tot timpul în norii „soluţiei". Există un mister al economiei lumii, în care şi ceea ce noi definim ca „rău" participă, până la urmă, la un „joc" misterios, complicat şi necesar".

Există binele şi răul, cum exista do de sus şi do de jos: fără intervalul dintre ele, nici o melodie nu e posibilă. Şi, dacă e să vedem cum e cu suferinţa, avem un exemplu definitiv: este suferinţa lui Iisus.

C.S. Lewis spune la un moment dat: „Iisus n-a suferit ca noi să nu mai suferim. A suferit ca să vedem cum se suferă".

Dacă Iisus - care este fiul lui Dumnezeu - se teme de moarte, se îndoieşte, în ultima clipă, de suportul divin, transpiră cu sânge, cere să i se ia paharul ăsta de la el („Duhul meu este plin de tristeţe”, îl auzim spunând, la un moment dat), dacă Iisus are voie să treacă prin aşa ceva, avem voie şi noi. 
Nu trebuie să ne fie ruşine.

Andrei Pleşu

„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar uceni­cii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis: 
Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău
Dușmanul care a semănat-o este diavolul, 
sece­ri­șul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împă­ră­ția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărăde­legea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.”

miercuri, 24 iulie 2019

PUTEREA SEMINTEI SI A DOSPIRII

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa, și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui. Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este Împărăția cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. 
Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, iar fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin prorocul, care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii». După aceea, lăsând mulțimile, Iisus a intrat în casă.” MATEI 13, 31 - 36

Capitolul 13 al Evangheliei dupa Matei contine cateva paradoxuri !

In fragmentul de acum doua zile am intalnit o fraza despre care merita sa discutam. 
Mantuitorul spune ca "celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua!" 
Cred ca nu sunt singura persoana care a simtit o contrarietate citind sau ascultand pentru prima data aceste cuvinte!
Cum sa fii de acord cu ideea ca... se va lua tot de la cel care nu are!
Mantuitorul nu a rostit insa nici o vorba care sa nu fie la locul ei... Cand ceva te irita in textele sfinte, tot ce trebuie sa faci este... sa cauti!

Asadar, la ce se refera Mantuitorul cand rosteste cuvintele pomenite mai sus?

Este vorba despre darurile primite de la Dumnezeu  pe care fiecare dintre noi are obligatia sa le sporeasca.
Prin inmultirea darurilor ne imbogatim in cele placute lui Dumnezeu sperand mereu sa ajungem sa-I semanam Lui.
Acesta ar trebui sa fie un tel care sa ne stimuleze continuu pentru ca orice clipa sa fie folosita spre sporirea lor. 

Asadar cel care, constient de darurile primite,  le sporeste, are parte mereu de o sporire de dar! 
Cel care iroseste ce a primit, chiar daca stie ca are niste calitati... tot ce a reusit sa faca cu ele se va narui!

Pentru a face sa creasca in noi calitatea este nevoie asadar sa constientizam partea aceea de dar! 
Omului ii este mai usor  sa spuna ce ii place, sau nu, la altii decat ceea ce ii place, sau nu, la el insusi! 
Ii este dificil sa stie cu ce daruri este inzestrat!
Cei care stiu, cresc si infloresc ca petalele bujorilor! 
Ferice de ei!
In cazul celor care cred ca ei sunt fauritorii calitatilor... pierdedea este cea din parabola-  și ce are i se va lua. 

Atunci cand iti dezvolti darurile... Domnul te ajuta sa le sporesti si mai mult. Cand lancezesti, avand potential dar neutilizandu-l, Domnul iti va inchide caile si te vei rataci in fundaturi! 
Nu ramane decat sa invatam sa intelegem care ne sunt atuurile, darurile, si sa le sporim dupa voia Domnului!

Revenind la fragmentul de azi ... Mantuitorul, dorind sa le descrie apostolilor Imparatia lui Dumnezeu, se foloseste de exemplul grauntelui de mustar, despre care spune ca este este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât toate legumele, si al aluatului, pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată
Parabola apare si la ceilalti sinoptici, Marcu si  Luca si a facut sa curga multa cerneala!

Parabola ridica cateva intrebari:
  • de ce grauntele de mustar, care de fapt nu este cea mai mica dintre seminte; 
  • de ce aluat dospit, cand azima, folosita atunci, era nedospita; 
  • de ce o femeie face aluatul, cand barbatii au fost brutari dintotdeauna, si 
  • de ce trei masuri de faina si nu una sau 4?
Este discutabila referirea la dimensiunea semintei de mustar, ca si la arbustul care se dezvolta din ea. Numai ca Iisus nu isi propusese sa tina o lectie de botanica si pe atunci nu se cultivau semintele de astazi! 
El voia sa arate ca samanta cea mica ajunge sa devina un arbust ca un copac, adica puterea ei este foarte mare, neinchipuit de mare!

Frumusetea si natura divina a parabolelor lui Iisus deriva din aceea ca au, in spatele unei evidente simple, firesti, un mister infinit si o nesfarsita putere de a reinnoi, prin simbolurile folosite, trairea intru credinta, chiar gasirea extazului mistic!

Unii au vazut in aceasta pilda dezvoltarea bisericii, altii a credintei, altii rezultatul propovaduirii apostolilor, sau puterea de crestere duhovniceasca a predicarii Evangheliei.


Grauntele de mustar devine un copac mare asa cum aluatul devine o masa uriasa de framantatura. 
Exemplele acestea voiau sa arate ca Imparatia lui Dumnezeu nu este ceva complet diferit fata de realitatea prezenta.
"Astfel, Imparatia lui Dumnezeu pentru noi trebuie sa urmeze cu certitudinea cu care secerisul urmeaza semanatului. Asemenea unui om care crede in seceris, fara sa fie capabil sa explice cum dintr-o samanta se inalta iarba si sute de boabe se formeaza, ci asteapta timpul lor, deoarece au fost semanate, cu aceeasi necesitate se poate crede in Imparatia lui Dumnezeu. Si faptul initial? Iisus se putea referi doar la un singur lucru: miscarea de pocainta, evocata de Botezatorul si acum intensificata prin predica Sa." A. Schweitzer

Celor ce vor ajunge in Imparatia lui Dumnezeu li se va dezlega de indata taina tuturor simbolurilor! 
Pana una, alta, noi, aici, continuam sa visam, sa ne imaginam Imparatia si sa tanjim dupa ea, straduindu-ne sa ne ridicam  de fiecare data dupa multimea de caderi, cu ajutorul harului si al milostivirii Lui Dumnezeu, care a pus in noi dorinta de a-L cunoaste si de a-L intalni!






luni, 22 iulie 2019

EVANGHELIA DUPA MATEI, cap 13, 10 - 23

Doamne, ajuta!
Iertare celor care au cautat aici si nu au gasit ce cautau! In vacanta e mai dificil cu conexiunea internet!


Liturghiile continua sa urmareasca zilele acestea capitolul 13 din Evanghelia dupa Matei!

În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus, ucenicii I-au zis: De ce le vorbești lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, și ce are i se va lua. 

De aceea le vorbesc în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu audă, nici să înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă. Și se împlinește cu ei prorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă, și Eu să-i tămăduiesc pe ei». 
Dar fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulți proroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit. 
Voi, deci, ascultați pilda semănătorului: 
De la oricine aude cuvântul Împărăției și nu-l înțelege, vine cel-viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă drum. 
Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul și îndată îl primește cu bucurie, dar nu are rădăcină în sine, ci ține până la o vreme și, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintește. 
Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi și înșelăciunea avuției înăbușă cuvântul și îl fac neroditor. 
Iar sămânța semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul și-l înțelege, deci care aduce rod și face: unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci.”

Sa privim indeaproape!

"Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde?
Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. 
Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."


Ucenicii îl întreabă, 
asadar, pe Domnul, de ce acelor carturari si farisei le vorbește în pilde și lor le vorbește direct. 
Sf. Teofilact al Bulgariei comenteaza
"Domnul le răspunde cam așa: Vouă vi s-a dat a ști tainele pentru că aveți osârdie și sârguință, iar celor ce nu au sârguință nu li s-a dat a sti. Căci acela primește care cere, fiindcă zice Hristos: "Cereți și vi se va da!" (Luca 11, 9)
Celui ce nu are sârguință, minte vrednică, chiar și ceea ce i se pare că are se va lua de la el. Adică, chiar daca  are o oarecare scânteie a lucrului celui bun, o va stinge și pe aceasta de nu va sufla într-însa prin Duhul și prin lucrurile cele duhovnicești  sa o aprinda pe ea. De aceea le vorbesc în pilde, ca, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.
Unii oameni zic că anumite persoane sunt rele din fire și de la Dumnezeu. Dar nu este așa. Dumnezeu pe toți îi face să înțeleagă firește ceea ce se cuvine, căci „El luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), dar voia noastră cea liberă ne întunecă pe noi – ceea ce se arată și aici.
Căci văzând firește – adică fiind zidiți de Dumnezeu ca să poată firește să înțeleagă -  nu văd din însăși voia lor și auzind, nu aud și nu înțeleg din însăși voia cea liberă. Oare iudeii nu vedeau minunile Domnului Hristos pe care le făcea înaintea tuturor? Cu siguranță le vedeau foarte bine. Dar se făceau ei înșiși orbi și Îl cleveteau (defăimau) pe El. Deci asta înseamnă ceea ce zice „văzând nu văd”.


Sfântul Ioan Casian, in Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Piamun, Cap. III, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 627-628, zice astfel!

„(...) Trebuie să renunțați la toate deprinderile pe care le aveați la început și să urmați, cu cea mai mare umilință, tot ce veți vedea că fac sau vă transmit bătrânii noștri. Să nu vă îndepărteze sau să vă distragă ceva de la aceste pilde, chiar dacă la început nu vă este limpede explicarea sau cauza vreunui fapt, fiindcă pe aceia care primesc cu simplitate și bună­voință toate și doresc mai degrabă să imite cu devotament decât să discute toate pe care le-au văzut transmise sau săvârșite de bătrâni prin experiența faptelor îi va urma și știința tuturor lucrurilor. De altfel, niciodată nu va ajunge la înțelegerea adevărului cine începe să învețe prin discuții, fiindcă văzându-l vrăjmașul că se încrede mai mult în judecata sa decât în cea a cuvioșilor părinți îl va împinge ușor până acolo, încât chiar cele care sunt foarte folositoare și sănătoase să i se pară de prisos și primejdioase. Va râde vicleanul dușman de trufia unui astfel de frate și-l va convinge prin învăță­turile lui rele să creadă că este sfânt numai ceea ce a crezut el că e drept și corect datorită stăruinței în rătăcire.”


Domnul Hristos aduce mărturie pe proorocul Isaia:

Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”.
Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.


Proorocia nu zice că Domnul Hristos a zidit inima oamenilor învârtoșată ci că ea „s-a învortoșat”, s-a îngroșat, subțire fiind mai înainte. Așa și-au închis ei și ochii lor… Nu Dumnezeu le-a închis ochii ci ei din însăși voința lor i-au închis. Iar aceasta au făcut-o ca să nu se întoarcă și să-i tămăduiască pe ei, că dintru a lor răutate s-au sârguit a rămâne nevindecați și neîntorși (întru pocăință).


Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.
Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.


Domnul îi fericește deci pe apostoli că sunt martorii unor vremuri extraordinare, când El,  Dumnezeu, e pe pământ, printre oameni, și le vorbește direct. 

Ei primesc prin Însăși gura Lui Învățătura cea adevărată. 
De aceea să nu ne îndoim niciodată de poruncile primite în Evanghelie, de cuvintele Sfintei Scripturi, căci ele sunt primite DIRECT din gura lui Dumnezeu. Se cuvine nouă să le acordăm încredere, credință temeinică și de nezdruncinat!

Dacă Dumnezeu a zis așa, așa este. Dumnezeu e 
garanția
poruncilor date. Si Domnul Hristos îi fericește pe apostoli nu numai pentru că ascultă, ca aud aceste porunci din gura Lui, ci și pentru că ei cred în El și în tot ceea ce le spune. 
Și proorocii au crezut, dar nu l-au văzut trupește pe Mesia, nu au avut ocazia să vadă și să trăiască atâtea taine și atâta cunoștință să primească.

Voi, deci, ascultaţi pilda semănătorului:"

Si Domnul începe să le tâlcuiască El Însuși parabola semănătorului. 

"De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum.

Iisus Hristos este Calea iar sămânța căzută pe lângă cale este cuvântul lui Dumnezeu ce ajunge în oamenii care nu sunt pe Calea Bisericii și a Adevărului, ci sunt pe calea pierzătoare a lumii. Căci largă este calea ce duce la pieire, zice Domnul și mulți o află pe ea…

Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie,
Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte.
Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor.


Ce interesant! Domnul nu spune ca  „lumea aceasta” înăbușă cuvântul și îl face neroditor, ci  „grija lumii acesteia”! 
Nu spune că avuția înăbușă cuvântul lui Dumnezeu ci „înșelăciunea avuției. Căci atunci când bogăția este împărțită la cei lipsiți, ea nu „înăbușă” ci crește cuvântul lui Dumnezeu!
Spinii sunt grijile și desfătările, fiindcă aprind și focul poftei și pe cel al iadului. Și după cum spinul ascuțit fiind, intră în trup și greu se scoate, așa și desfătarea, daca va stăpâni sufletul, intră înlăuntru și cu anevoie se dezrădăcinează.
Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci!


Doamne, ajuta-ne noua!


vineri, 19 iulie 2019

DESPRE VOIA DOMNULUI, VORBIREA IN PILDE SI RODUL CUVANTULUI

  • De ce sa fie voia Sa?
Sf. Ciprian spune ca "zicem:  "Facă-se voia Ta în cer și pe pământ" nu pentru ca Dumnezeu să facă ce vrea El, ci pentru ca să putem noi face ce vrea Dumnezeu! Căci cine-L împiedică pe Dumnezeu să facă ce vrea? Dar fiindcă suntem împie­dicați de diavolul să ne supunem lui Dumnezeu cu tot sufletul și cu toate faptele noastre, de aceea ne rugăm să se facă în noi voința lui Dumnezeu. Și ca să se facă aceasta în noi, este nevoie de voința lui Dumnezeu, adică de ajutorul și de ocrotirea Lui, fiind­că nimeni nu este puternic prin forțele sale, ci prin voia și mila lui Dumnezeu.”
  • Vorbirea in pilde
Parcurgand Sf Evanghelii remarcam o diferentiere a discursului, in functie de auditoriu. Astfel, in prezenta oamenilor simpli, Iisus vorbeste adesea cat se poate de clar, pe cand, ori de cate ori in preajma se aflau carturarii si fariseii care ii cautau pricina, Mantuitorul apeleaza la... parabole!

Parabola, pilda, constituie o forma rafinata de provocare a inteligentei celui care o asculta, un apel voalat la puterea de intelegere a acestuia. Cel ce se crede destept este la inceput convins ca a inteles talcul pildei - dar nu se grabeste sa comenteze,  de teama de a nu gresi cumva! Caci in inima sa se strecoara dubiul, se tulbura chiar, si incepe sa reflecteze, cautand intelesul ascuns al pildei!

Parabola are calitatea de a apara  adevarul de defaimare. Când spui adevarul inaintea unor rauvoitori acestia te pot agresa in asa fel incat puterea lui este acoperita de hula si badjocura denigratorilor!
Vorbind in pilde, Mantuitorul incuie adevarul in spatele unei ghicitori, lasand in acelas timp intredeschiasa usa spre 
intelegerea lui!  

Cuvantul lui Dumnezeu, prezent in  Sfinta Scriptura, e tainic!

În vremea aceea, vorbind Iisus mulțimilor, iată Mama și frații Lui stăteau afară, căutând să-I vorbească. Cineva I-a zis: Iată, Mama Ta și frații Tăi stau afară, căutând să-Ți vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? Și întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă. 

În aceeași zi, ieșind Iisus din casă, ședea lângă mare. Și s-au adunat la El mulțimi multe, încât intrând în corabie ședea în ea și toată mulțimea stătea pe țărm. Și le-a grăit lor multe, în pilde.” 
Matei 12, 46-50; 13, 1-3

  • Pilda semanatorului
Pilda aceasta o regasim la sinoptici astfel: Matei 13:3-23; 
Marcu 4:3-20 si Luca 8:4-15.

Semănătorul este Domnul Insusi iar sămânța pe care o arunca este Cuvântul Sau.
Domnul, Care se află pretutindeni, „a ieșit” din sanurile parintești si S-a întrupat pentru ca omenirea sa poata fi salvata! 

Dumnezeu Însuși a hotărât, mai înainte de facerea lumii, venirea Sa pe pământ și viețuirea ca om printre oameni!

Domnul 
Iisus Hristos nu a venit nici să secere… nici  să ardă pământul, ci a venit să semene , sa arunce samanta  
cuvantului Sau, voia lui Dumnezeu de mantuire a omului. 

- Semințele care au căzut lângă drum, adică pe 
calea
bătătorita, nu roditesc! Pentru cei a caror minte este o cale prea călcată (bătătorită), aspră si nearată,  Cuvantul nu rodeste caci ei sunt prea leneși si deloc dispusi sa primesca sfatul lui Dumnezeu! Si, de la aceștia, „păsările cerului”
- adică duhurile cele din văzduh, dracii - departeaza cuvântul!  

- C
ei care, din pricina neputinței neimpotrivindu-se  pacatului,  s-au vândut mântuirea, sunt ca un loc pietros in care samanta cuvântului nu germineaza ci se usuca!
Caci „s-a ivit soarele” și le-a descoperit toate cele ascunse ale lor! Omul se cunoaște în necazuri!

- De asemenea, Cuvantul Domnului se estompeaza, nu se mai aude, nu mai rezoneaza in sufletul celui dominat de spinii grijilor de tot felul care il sufoca!

- Cei care Il iubesc pe Dumnezeu si fac voia Lui sunt pamantul bun in care rodeste Cuvantul!

Asadar 3 părți din sămânță s-au pierdut și numai a patra parte a rodit,  ceea ce inseamna ca puțini sunt cei ce se mântuiesc! (Luca 13, 23-28). 
Domnul insa ne da nadejde!

Căci, chiar pietros de ar fi cineva, sau pe lângă drum (cale) de ar fi cineva, ori intre spini de ar fi, este totusi cu putință sa devina pământ bun
Nu toți cei care primesc cuvântul lui Dumnezeu sunt capabili sa-l germineze, neputand sa are pamantul sufletului lor cu fapte bune! Puțini il lucrează în mod desăvârșit prin neagoniseală și nevoință preaînaltă

Cei care reusesc sunt cei care rodesc 100…. Aceștia sunt sfinții
Cei care rodesc 60 sunt călugării care, petrecand viața în mănăstire, sunt lucrători buni
Ceilalți, cei care rodesc doar 30, sunt mirenii care au ales  ca pe cât le este cu putință, sa se straduiasca sa faca faptele cele bune.

Iata bunătatea lui Dumnezeu, Care pe toți ne primește - și pe cei ce fac lucruri 
mari, și pe cei care le fac pe cele mici, și pe cei care se straduiesc, desi nu sunt de exceptie!

Zii binecuvatata!

„Zis-a Domnul pilda aceasta: 
Iată, a ieșit semănătorul să semene. Și, pe când semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, și îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arșiță și, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut și le-au înăbușit. Altele au căzut pe pământ bun și au dat rod: una o sută, alta șaizeci, alta treizeci. 
Cine are urechi de auzit să audă.”

miercuri, 17 iulie 2019

DESPRE SEMNE - IONA, REGINA DIN SABA SI FUGA DIAVOLULUI DE APA

În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre cărturari și farisei, zicând: Învățătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El răspunzând le-a zis: Acest neam viclean și desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți. 
Bărbații din Ninive se vor ridica la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și, iată, aici este mai mult decât Iona. 
Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu neamul acesta și-l va osândi, căci a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon; și, iată, aici este mai mult decât Solomon. 
Iar când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Așa va fi și cu acest neam viclean.”
MATEI 12, 38 - 45

După ce Mantuitorul a vindecat demonizatul orb și mut iar fariseii si carturarii l-au acuzat ca scoate pe demoni cu capetenia demonilor, dialogul continua! 
Si, iata, punctele atinde de Iisus:
-  despre semne si... semnul lui Iona
-  Regina de la miazazi  si
-  frica demonului de apa


Despre aceasta discutie am mai comentat in anii trecuti, analizand relatarea similara aflata in Evanghelia dupa Luca, cap,11.
Ca si atunci,  cred ca e bine sa trecem in revista lucrurile ce stau in spatele celor trei puncte ale dialogului!

Stim din Cartea Sfanta ca poporul lui  Israel, de-a lungul istoriei sale, a cerut periodic  de la Dumnezeu semne
Nevoia de semne era asadar felul in care poporul ales  isi revigora credinta, la intervale istorice de timp.
  • Semnul lui Iona 
Iona a fost unul dintre proorocii lui Israel care a primit de la Dumnezeu sarcina de a merge in Ninive si a spune poporului asirian de acolo ca orasul lor avea sa fie distrus din pricina pacatelor locuitorilor. 

Iona insa, de frica,
 nu a implinit porunca lui Dumnezei ci a fugit cu o corabie, in largul marii.  
Dar o furtuna puternica era cat pe-aci sa-i piarda pe cei aflati pe corabie, ceea ce il face pe Iona sa inteleaga ca atrasese mania lui Dumnezeu. Constient de pacatul sau, I-a cerut Domnului sa-l abandoneze in apele marii, pentru ca ceilalti aflati pe corabie sa nu fie sacrificati din pricina neascultarii sale.  
Si rugamintea i-a fost indeplinita.
Dar un peste urias l-a inghitit  si Iona a fost nevoit sa stea in burta acestuia 3 zile si 3 nopti, timp in care el nu face decat  rugaciuni de pocainta. Pestele l-a scuipat insa pe tarm si astfel, scapat, prorocul Iona a mers in Ninive sa implineasca porunca Domnului! 

Locuitorii orasului Ninive se inchinau la idoli si traiau macinati de pacate grele care starnisera mania lui Dumnezeu, insa prorocirea adusa de Iona, abia iesit din burta balenei, cu chipul transfigurat, a fost ascultata si ei „au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat în sac” (Iona 3, 5)

Cum nimic nu este lipsit de rost in Planul lui Dumnezeu  si nimic din Cartea Sfanta nu este scris fara mesaj, intelegem abia in vremea lui Iisus ca scopul real al misiunii lui Iona  si a aventurii sale legate de sederea in burta balenei a fost prefigurarea celor trei zile petrecute de Mantuitorul Hristos, de la rastignire la Inviere, in adancul iadului!
  • Regina de la Miazazi  este Regina din Saba, despre care aflam din Cartea a III.a, a Regilor

"Regina din Saba însă, auzind de slava lui Solomon cea în numele Domnului, a venit să-i încerce înţelepciunea cu cuvinte greu de înţeles. Venind ea de la Ierusalim cu foarte mare bogăţie, cu cămile încărcate cu aromate, cu foarte mult aur şi pietre scumpe, a mers la Solomon şi s-a sfătuit cu el pentru tot ce avea ea pe inimă. Şi i-a dezlegat Solomon toate vorbele ei şi n-a fost vorbă adâncă pe care să n-o cunoască regele şi să nu i-o dezlege. Văzând deci Regina din Saba toată înţelepciunea lui Solomon (...) a zis regelui: Adevărat este ce am auzit eu în ţara mea de lucrurile tale şi de înţelepciunea ta. Însă eu nu credeam vorbele, până n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei şi iată, nici pe jumătate nu mi se spusese; tu ai înţelepciune şi bogăţie mult mai mare decât am auzit eu. (...) Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul tău Care a binevoit să te pună pe tronul lui Israel! Domnul, din dragostea cea veşnică a Lui către Israel, te-a pus rege să faci judecată şi dreptate. (...) Iar regele Solomon a dat Reginei din Saba tot ce a dorit şi a cerut, pe lângă ce i-a dăruit regele Solomon cu mâna lui. Şi s-a întors ea înapoi la ţara ei şi toate slugile ei.”

Numele ei il gasim atat in Coranul cat si in multe alte povesti egiptene. Unii exegeti considera Cantarea Cantarilor ca fiind o carte marturisitoare a iubirii lui Solomon pentru aceasta misterioasa regina.

In interpretarea creştină a Vechiul Testament, intalnirea dintre inteleptul Solomon si Regina din Saba are insa, pe langa valori istorice, şi unele metaforice. 
Astfel vizita reginei intruchipeaza unirea metaforică a lui Hristos cu Biserica, Solomon fiind prefigurarea lui Messia, iar Regina din Saba poporul care crede şi îl ascultă pe El. Castitatea Reginei din Saba este considerată a fi  o prefigurare a Fecioarei Maria, iar cele trei daruri, pe care le-ar fi adus cu ea – aur, mirodenii şi pietre preţioase – o anticipata imagine a darurilor magilor – aur, smirnă şi tămâie - aduse pruncului Iisus.
  • Diavolul si apa
Asadar duhul rău care iese din om umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă și nu găsește. Dar de ce în locuri fără de apă?
Unde este apă este viață, unde este viață este Duhul Sfânt. Apa, în creație, este chip al Duhului Sfânt, este într-un fel icoană a lucrării Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este viața lumii. Duhul Sfânt vindecă, curățește, sfințește…. Apa este transparenta, Duhul este nevăzut. 
Apa este în tot… la fel ca Duhul lui Dumnezeu prezent in tot si toate prin energiile Sale necreate! 
Pe pamant nimic nu ar fi fara apa! Circuitul apei în natură este circuitului vieții .

Din Sfânta Scriptură intelegem ca apa a fost creată de Dumnezeu pentru a da viață dar si pentru a pedepsi în vederea unei renașteri a omului. La început lumii tot pământul era plin de apă, iar Duhului lui Dumnezeu se purta deasupra apelor. (Facere 1, 2) 
Al doilea verset al Sfintei Scripturi pune apa în legătură directă cu Duhul Sfânt!

Aici este explicatia faptului ca diavolii umbla in locuri fara de apă, căci acolo unde este apă este și Duhul Sfânt prezent tainic si diavolul se teme și fuge de Duhul lui Dumnezeu!

Sa ne amintim de Potopul lui Noe care a fost e cea mai mare pedeapsă dată de Dumnezeu oamenilor care nu mai ascultau de nimeni și nimic. Natura omului este asa de inclinata spre pacat incat fara pedepse nici nu poate exista! Exemplul graitor ni-l dau chiar copiii lui Noe care, desi au trait timpul unui astfel de potop universal, totusi au reinceput să păcătuiasca!
Potopul lui Noe nu a fost insa doar o pedeapsă
, ci o naștere din nou a lumii. Căci, așa cum la inceput lumea  s-a făcut din apă, așa și a doua oara tot din apa cea multă, care acoperea toți munții pământului, a ieșit la suprafață primenita. Geografia planetei după potopul lui Noe s-a schimbat mult..

Venirea Sfântul Ioan Botezătorul aduce botezul cu apa spre pocainta

Dar dupa Ioan vine Domnul Hristos care botează nu numai cu apă ci și cu Duhul Sfânt
Botezul este cea de-a III.a naștere a lumii - dupa facerea lumii si potopul lui Noe!

Dar botezul este doar inceputul indumnezeirii omului, aceasta lucrare enorma, finala, a lui Dumnezeu! 
Lenea duhovniceasca adure fraactura in relatia cu Dumnezeu si... asta il va atrage pe diavol care gaseste terenul bun spre 
a-l va pierde pe om!
Sa fii botezat dar fara Dumnezeu... nu esti decat prada diavolilor!


Meditatie cu folos si o zi binecuvantata tuturor!