luni, 26 aprilie 2021

SFANTA SI MAREA ZI DE LUNI - POMENIREA BLANDULUI IOSIF SI A SMOCHINULUI NERODITOR

Perioada Deniilor, din Saptamana Mare, este pe cat de trista pe atat de speciala,  frumoasa chiar, daca cuvantul acesta poate fi folosit, in contextul unei intristari desavarsite, "ca o coroana in care alaturi de spini sunt si flori"!

Deniile se savarsesc incepand din seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. 

Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere sau slujba nocturna. 
In Transilvania, intalnim cuvantul "straste" pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". 
Expresia "a merge in strastii" insemna "a merge la denii" 

Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. 
S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: 
"Iata, Mirele vine in miezul noptii..."..

IN SFANTA SI MAREA  ZI  DE LUNI,  

A inceput, de fapt, la vecernia de aseara, cand Biserica aduce  aminte  de Patriarhul Iosif, din Vechiul Testament. 

Aşa cum ne spune Vechiul TestamentIacob, fiul lui Avraam, Dumnezeu i-dăruit, prin cele doua sotii -Leea si Rahela - 12 fii și o fiica.
Rahela, a doua sotie a patriarhului Iacov - cel caruia Dumnezeu ii va schimba numele in ISRAEL - i-a nascut acestuia doi fii: pe Iosif si pe Veniamin

Toți cei 12 feciori ai lui Iacov erau voinici și sănătoși. 
Mergeau zilnic cu turmele la pășune.  
Dintre toti insa, cel mai așezat și mai cuminte era Iosif, cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacov!

El era cuminte, bun, cu dragoste de Dumnezeu şi ascultător faţă de părinţii lui. Tatăl lui îl iubea foarte mult şi i-a dăruit chiar şi o haină deosebită, care s-ar fi cuvenit sa fie dată primului său fiu, Ruben, fiul Leei. 

Fraţii lui îl invidiau şi invidia lor crescu mai mult atunci când Iosif le-a povestit visele pe care le avusese, în care fraţii săi şi tatăl său se închinau înaintea lui. 

Într-o zi, Iacov îl trimite pe Iosif la câmp, să vadă dacă fraţii săi şi turmele de animale sunt bine. Văzându-l pe Iosif venind, aceştia l-au prins şi l-au aruncat într-o fântână. 
S-a întâmplat insa ca pe acolo să treacă nişte negustori, care mergeau spre Egipt. Îndată ce i-au văzut, fraţii s-au sfătuit şi l-au vândut pe Iosif negustorilor pentru douăzeci de monede de argint. 
Apoi i-au luat haina sa cea frumoasă, au pătat-o cu sângele unui ied şi, întorcându-se acasă, i-au arătat-o tatalui lor, Iacov, spunându-i că Iosif fusese sfâşiat de nişte animale sălbatice. 

În Egipt, Iosif a fost vândut lui Putifar, una dintre căpeteniile de la curtea faraonului. 
Putifar a devenit foarte repede atât de mulţumit de Iosif, încât l-a pus mai-mare peste toate bunurile sale. Însă soţia lui Putifar l-a placut pe Iosif care insa nu s-a lasat sedus de ea asa ca femeia a început să spună minciuni despre Iosif şi acesta a fost aruncat în temniţă.

Peste un timp, faraonul a avut două vise care l-au tulburat foarte mult şi pe care nimeni nu a fost capabil sa i le talmaceasca.
Paharnicul faraonului, căruia Iosif îi tâlcuise un vis în închisoare, şi-a amintit atunci de Iosif. 
Faraonul l-a scos îndată pe Iosif din închisoare pentru a-i tâlcui şi visele lui.
Se făcea“, i-a spus el lui Iosif, „că stăteam pe malul Nilului, când, deodată, au ieşit din apă şapte vaci grase urmate de şapte vaci slabe. Şi vacile slabe le-au mâncat pe cele grase. Apoi, dintr-o tulpină de grâu au ieşit şapte spice frumoase şi pline şi apoi şapte spice goale. Şi spicele goale au mâncat spicele pline. Ce ar putea însemna acestea?“ 
Iosif, primind descoperire de la Dumnezeu, i-a răspuns asa: 
Vor urma şapte ani de recolte bogate urmaţi de şapte ani de foamete. Dar dacă eşti gospodar şi înţelept, în anii cu recoltă bună, vei strânge provizii pentru ca poporul tău să poată supravieţui foametei ce va urma“

Faraonului i-au plăcut cuvintele lui Iosif, dandu-si seama că Iosif era un om al lui Dumnezeu. De aceea l-a numit guvernator al ţării, dăruindu-i, ca însemn al puterii, chiar inelul său şi un lănţişor de aur. 
La scurt timp, Iosif s-a căsătorit cu Asineta, fiica marelui preot din Heliopolis, impreuna cu care a avut doi fii, Manase şi Efraim
In tot acest timp noul guvernator a administrat bogatia recoltelor!

În anii care au urmat, s-a întâmplat întocmai tâlcuirii viselor  faraonului. În multe ţări vecine s-a făcut simţită foametea şi oameni de pretutindeni veneau să cumpere grâu de la egipteni. 
În Canaan, tatăl şi fraţii lui Iosif aveau tot mai puţină pâine. 

Iacov a hotărât să-şi trimită fiii în Egipt pentru a cumpăra grâu. 
L-a oprit acasă doar pe Veniamin, fiul cel mic. 

Însa niciunul dintre fiii lui Iacov, veniti în faţa guvernatorului Egiptului sa cumpere grâu, nu l-a recunoscut în acesta pe Iosif, fratele lor, cel vândut de ei  cu ani în urmă. 

Însă Iosif i-a recunoscut. „Sunteţi spioni“, le-a spus el. Apoi a poruncit să fie întemniţaţi. 
Dar, după trei zile i-a eliberat si le-a cerut să se duca acasă şi să revina împreună cu fratele lor cel mic. Pana la reintoarcerea lor insa, 
Simeon, unul dintre fraţi, care trebuia să rămână, drept gaj, în Egipt. 

Pe drumul spre Canaan, fraţii lui Iosif se întrebau cum îl vor convinge oare pe tatăl lor să îl lase pe Veniamin cu ei, însă, când graul adus de ei s-a terminat, nu au mai avut de ales şi au fost nevoiti sa revina în Egipt. 
Când Iosif l-a văzut pe Veniamin, nu şi-a mai putut stăpâni plânsul. 
A poruncit slujitorilor să plece şi, plângând, s-a făcut cunoscut fraţilor săi:Eu sunt Iosif. Mai trăieşte oare tatăl meu?“ 

Toţi au rămas încremeniţi de uimire şi o mare frică se citea pe feţele lor. Dar Iosif le-a vorbit cu blândeţe:Nu vă temeţi! Mergeţi acasă şi aduceţi pe tatăl meu şi familiile voastre, ca să locuiţi aici, în Egipt“
Apoi, plângând, Iosif şi-a îmbrăţişat fraţii în semn de iertare. 

Astfel, tatăl şi fraţii lui Iosif au părăsit Canaanul şi au venit sa locuiasca în Egipt. 
Câtă iubire a avut Iosif? Caci din iubirea lui cea mare a venit şi iertarea. Şi iertarea lui a venit din toată inima, uitând cu totul invidia şi ura fraţilor săi, care l-au vândut ca sclav. 

Acest pasajul biblic, citit la vecernia de aseara, ne invata să iertăm celor care ne greşesc, pentru că altfel cum am putea cere la rândul nostru iertare de la Dumnezeu şi de la cei din jur? 

Ne reamintim de blandul Iosif, pentru ca el este o preinchipuire a lui Hristos, Domnul nostru, vandut de Iuda

Tot in timpul acestei denii se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. 

E o pilda data omului, care trebuie sa sa inteleaga ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate!
Asa va fi la judecata de apoi, cand El nu doar ca va rasplati, ci va si pedepsi pe cei care nu au rodit!

sâmbătă, 24 aprilie 2021

DUMINICA FLORIILOR - BUCURIA DINAINTEA INTRISTARII


Astazi incepe un nou ciclu al Postului Mare, ultima si cea mai importanta parte a acestui demers duhovnicesc!

Intrarea Mantuitorului in Ierusalim este doar bucuria oamenilor.
Mantuitorul, desi ovationat, stia ceea ce urma sa I se intample!

Sarbatoarea Floriilor are o semnificatie adanca si speciala! 
Este momentul in care oamenii isi dezvaluie zgomotos slabiciunea, superficialiatatea, lipsa de consegventa si de fidelitate...  
Cei care Il primesc cu fast si adoratie pe Iisus, dupa invierea lui Lazar, in scurt timp aveau sa-L paraseasca, sa se dezica de El, sa-l condamne, preferandu-L unui bandit!

Promisiunea invierii noastre, anticipata prin invierea lui Lazar, este un prilej de sarbatoare,  si acesta este rostul acestui praznic, inainte de a muri si a invia cu Hristos! 

Sarbatoarea Floriilor este o gura de aer, o respiratie profunda, o clipa de tihna, rasul dinaintea plansului, popasul dinaintea urcusului Golgotei, pe care ne vom nevoi sa-l parcurgem in Saptamana Mare, insotindu-L pe Iisus pe Drumul Crucii.

Postul aspru al Saptamanii Mari, ca valoarea duhovniceasca, isi are rolul lui terapeutic - psihologic, moral si educational.- si euharistic!

La capatul acestui drum ne asteapta cea mai mare dintre trairile religioase ale unui crestin! 
Caci nimic nu are egal in fata mantuirii, a trecerii spre vesnicie, impreuna cu Hristos!

Zilele viitoarei saptamani sunt pentru noi ultimile trepte ale urcusului  duhovnicesc, inaintea Sfintei Sarbatori a Invierii, 
un urcus anevoios, ce-i drept, dar la capatul caruia  ne vom  bucura impreuna cu cei dragi!

Primele trei zile ale saptamanii viitoare, care sunt numite
Mari si Sfinte, ne pregatesc pentru urmatoarele trei! 
Ele sunt zile de privighere, de ajunare, de asteptare, de speranta
Tristetea lor profunda ne permite totusi sa intrevedem, printre lacrimi si suspinuri, o stralucire, acea raza de speranta care ne ajuta mereu sa ne ridicam si sa mergem inainte!   

Nevointa noastra din aceasta ultima saptamana este una simbolica, poate mai dura dar necesara, care ne ajuta sa intram, mental si fizic, in dramatismul evenimentelor, si  asumand nevrednicia umana, smerindu-ne, sa putem, fiind partasi la suferintele Mantuitorului, care se jertfeste continuu pentru mantuirea noastra la fiecare Liturghie, sa ne recladim!

Cu aceasta seara incep si Deniile, cele mai frumoase cantari bisericesti la care, totusi, gratie tehnicii moderne, vom putea participa!

In Filipeni IV, 4-9,  Sf Apostol Pavel spune:

Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă. Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape.
Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte
 orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus.
Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul. "

Sa lasam, asadar, ferestrele si perdelele, asa cum sunt, si covoarele nebatute, sa uitam chiar si de pregatitul mancarii! 
Important este sa fim in duhul Patimilor Mantuitorului!

Sa ne dea Domnul o Saptamana Mare binecavantata, in care, dincolo de ingradiri si restrictii,  sa intelegem, cu mintea si cu inima, adancul durerii umane, acumuland in noi puterea de a tâșni apoi bucurosi, innoiti, capabili sa simtitim pe deplin dulceata lui Hristos cel Inviat!

Din Sfanta Evanghelie dupa Ioan XII, 1-18

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.
Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.
Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
"Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-ifi dat săracilor?"
Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentrucă era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.
A zis deci Iisus: "Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţitotdeauna." 
Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi.
Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.
Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.
A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau:Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:
Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.
Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când 
S-a  
preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.
Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

INVIEREA LUI LAZAR



Sarbatoarea de azi aminteste de ziua in care s-a petrecut cea mai mare dintre minunile savarsite de Hristos,  care este invierea prietenului sau, Lazar,  cel mort de patru zile, al carui trup raspandea un miros greu inca de departe, fiind  deja intrat in putrefactie .

Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor sunt doua evenimente majore care fac trecerea de la Postul de 40 de zile la nevointa cu care retraim Sfinte Pătimiri ale Domnului. 

Sambata lui Lazar tine deja de Saptamana Mare si ea nu reprezinta o simpla consemnare a unui miracol evanghelic, Invierea aceasta fiind prilej de contemplare a lucrarii divino-umane a lui Hristos (El a plans, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine, sufera pentru cei indoliati, si... il invie pe Lazar, fara sa-l atinga, numai cu glasul Sau

Invierea lui Lazar este simbolul invierii viitoare a neamului omenesc si arata  atotputerniciei lui Dumnezeu care poate incalca legile naturii, ale acestei lumi stricate. 

Lazar cel inviat va fi martorul Patimilor si invierii invatatorului si prietenului sau, fiind "incepatura mantuitoare a nasterii din nou( a celui de-al "doilea Botez").

Inainte de Cruce chiar, Hristos il scoate doar cu glasul pe Lazar din iad.

Daca e sa privim in ansamblu, am putea spune ca mijlocul vietii 
unui intreg an liturgic, ca si centrul vietii duhovnicesti, este Săptămâna Mare!

Centrul duhovnicesc și liturgic al anului bisericesc este SĂPTĂMÂNA MARE. 

De aceea postul de 40 de zile a fost treptat separat de Săptămâna Mare.  Astfel astăzi am parcurs  6  săptămâni de post  (42 de zile) la care adaugam jertfa noastra prin ajunarile din Săptămâna Mare, tinand efectiv  7 săptămâni de post.

Perioada Triodului ( 3 săptămâni înainte de post + 6 saptamani de post + Săptămâna Mare) este INIMA VIEȚII ECLESIALE, A EXPERIENȚEI MISTAGOGICE TRĂITE de credincioșii ortodocși.

Postul Mare 

- este un drum de intoarcere pe care-l parcurgem in fiecare an, este reintoarcerea in propria noastra istorie, pana la Sf Botez primit,  cand ne-am imbracat cu Hristos. 

- este o retrăire a botezului… prin lepădarea de păcate, spovedanie și pocăință.

- este o perioadă de cateheză, de invatare. Odata cu postul Mare suntem din nou la scoala, recitim Scriptura, aflam, ne departam de lume si ne aplecam asupra  invataturii  Sfinților Părinți.

- este un drum inițiatic pe care Biserica ne invită să-l facem an de an, pentru a adânci și mai mult viața noastră în Hristos. Este de fiecare data o noua sansa!

- este insusi mesajul Răstignirii și Învierii Domnului.

Cartea Triodului, din care se canta până la Paști, este o sinteză de traire religioasa, veche de peste 10 secole, de ravnitoare experiență duhovnicească a părinților Bisericii Ortodoxe. 
De la început Postului Mare până la sfârșit, cântările sunt incarcate, pana la refuz, de apeluri la pocăință, de chemare la rugăciune, la înfrânare, la iertare si la milostenie… 

Masa de Pasti nu poate avea nici o valoare sacra
, in afara imbuibarii, eventual, a adunarii familiei, si nimic nu se va schimba in sufletul nostru in Ziua Invierii, daca in timpul Postului Mare nu am mai invatat ceva, nu am mai facut un pas spre credinta in care am fost botezati! 

In fiecare an, in aceasta perioada ni se mai da inca o ocazie sa facem inca in pas, un gest cat de mic, o cat de mica schimbare in viata noastra, o cercetare a faptelor noastre, sperand sa devenim mai buni, mai smeriti, mai atenti la Dumnezeu!

„În vremea aceea era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei. Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul și I-a șters picioarele cu părul capului ei, iar fratele ei, Lazăr, era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Și iubea Iisus pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr. Când a auzit, deci, că Lazăr este bolnav, Iisus a rămas două zile în locul în care era. Apoi a zis ucenicilor: Să mergem iarăși în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Învățătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, iar Tu iarăși Te duci acolo? 
A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi; iar dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el. A zis acestea, iar după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odihnă. Însă atunci Iisus le-a spus lor pe față: Lazăr a murit. Și Mă bucur pentru voi, ca să credeți, că n-am fost acolo. Deci, să mergem la el. 
Însă Toma, care se numește Geamănul, a zis celorlalți ucenici: Să mergem și noi și să murim cu El. 
Deci, venind, Iisus l-a găsit (pe Lazăr) pus de patru zile în mormânt. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Și mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria, ca să le mângâie pentru fratele lor. 
Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieșit în întâmpinarea Lui, iar Maria ședea în casă. Și a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
Marta I-a zis: Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Și Iisus i-a zis: Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. 
Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume. 
Și zicând aceasta, s-a dus și a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învățătorul este aici și te cheamă. 
Când a auzit aceea, s-a ridicat degrabă și a venit la El. Și Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iar iudeii care erau cu ea în casă și îi spuneau cuvinte de mângâiere, văzând pe Maria că s-a ridicat degrabă și a ieșit din casă, au mers după ea, socotind că a plecat la mormânt ca să plângă acolo. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. 
Deci Iisus, când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. 
Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată, cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă așa ca și acesta să nu moară? Deci, suspinând iarăși Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Și era o peșteră și o piatră era așezată pe ea. Iisus a zis: Ridicați piatra! Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Și zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Și a ieșit mortul, fiind legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era înfășurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegați-l și lăsați-l să meargă. Deci, mulți dintre iudeii care veniseră la Maria și care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El.”
Ioan, 11, 1-45



 

joi, 22 aprilie 2021

TACEREA


Mi-as dori sa pot... sa fac un post al tacerii. 

Sa taci nu este tocmai ușor fiindcă trebuie să taci... în fel si chip. E nevoie sa ai pentru fiecare cuvânt o tăcere diferita.

Este cu neputință să știi pe de rost tăcerea unui cuvânt îna­inte de a ține minte cuvântul, dupa cum este cu neputință să rostești un cuvânt fără să te gândești la lucrul pe care il numeste. 
Pronunti cuvântul cer și-ți apare  în gânduri, pe loc, Cerul
Zici Dumnezeu si, instantaneu, te simti protejat! 
Tăcerea e o limbă a gândurilor si fiecare om de pe lume are limba gândurilor sale.

Puterea mea de a tăcea cuvintele este slaba dar dorința de a reusi este la fel de vie ca atunci cand acest gand m-a bantuit pentru intaia oara. Poate că dorinta postului cuvintelor n-o să mi-o pot îndeplini niciodată, desi simt permanent tentata sa incerc.

Insa scriu, inchipuindu-mi tăcerile cuvintelor. 
Ma folosesc de litere ingrosate pentru a spori tacerea unor dintre ele si ma visez... tacand!

SAMSON SI DUHUL SFANT


Unele texte din Vechiul Testament ne surprind 
adesea prin brutalitate ori imoralitatea afişata si neincriminata. Azi, multi se impiedica de astfel de fragmente.
Si spunand asta, ma gandesc la istoria lui Samson, pe care, in linii mari, o stie toata lumea si pe care o gasim in Cartea Judecatori!
https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=46&cap=16, si care merita citita cu atentie!

Pe scurt: Samson a fost un judecător iudeuales al Domnului spre a scapa poporul Sau de sub dominatia filistenilor, fiind înzestrat cu puteri supranaturale. 
Ispitit de o femeie filisteana, pe nume Dalila, el ii împărtășește acesteia taina puterii sale, care se afla în părul lui, ce nu fusese tuns niciodata. 
In timp ce dormea, Dalila ii taie părul lui Samson si il preda soldatilor filisteni, care il aresteaza si ii scot ochii, lasandu-l fara vedere

In timpul arestarii sale, parul insa ii creste si Samson, invocandu-L pentru ultima oara pe Dumnezeu, isi recapata puterile si se răzbuna, dărâmând pilaștrii templului filistean, în interiorul căruia petreceau 3000 de oameni, omorându-i pe toți,  pierind el insusi sub dărâmături! 

"Doamne Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine şi întăreşte-mă încă o dată, o, Dumnezeule, ca printr-o singură lovitură să mă răzbun pe Filisteni pentru cei doi ochi ai mei !" (Judecatori 16,28)

In  Judecători 16, 1,  aflam urmatoarele: „Venind însă odată Samson la Gaza, a văzut acolo o femeie desfrânată şi a intrat la ea“.

Pentru noi, astăzi, gestul lui Samson de a frecventa o prostituată este de nealaturat credintei. Despre Dalila nu ni se spune ca era "o desfranata" dar acest lucru este subinteles!
Astfel nu putem sa nu ne intrebam cum se face ca un om, peste care S-a pogorât Duhul lui Dumnezeu, nu are pic de morala? 
In plus, povestitorul biblic pare sa nu aibe o parere - nu-l condamnă şi nici nu comenteaza fapta sa ca fiind un păcat ci se multumeste doar cu relatarea. 
Mai aflam ca puterea lui Samson, care îi venea de la Dumnezeu, nu l-a părăsit (v. 9, 12, 14), si asta fara sa se pomeneasca de pocainta! 

Sedus de farmecele ei, Samson ii mărturiseşte Dalilei că doar prin tunderea părului, îi va slăbi forţa, dezvaluindu-si astfel taina.
In final, fără să se menţioneze vreo pocăinţă sau vreo transformare interioară, el va fi ascultat de Dumnezeu ca şi mai înainte (v. 28), reusind sa se razbune, daramand templul si ucigand mulţi filisteni. 

Fără îndoială, puterea lui Samson este socotita, în naraţiunea biblică, ca fiind în legătură cu pogorârea Duhului si nu cu moralitatea§ 
Încă de la început, lucrarea sa de judecător, de lider charismatic şi izbăvitor faţă de opresiunile străinilor, înseamnă împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu: „Şi a început Duhul Domnului să lucreze prin el în tabăra lui Dan“ (Judecători 13, 25). 
Fiecare faptă de eroism este justificata prin primirea Duhului:
- Când s-a întâlnit cu un leu pe drum, aflam ca „S-a coborât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied; şi nu avea nimic în mână“ (14, 6). 
- Cand Samson, in timpul petrecerii de nunta, lanseaza o intrecere pentru dezlegarea unei ghicitori, fiind ispitit si tradat de femeia sa cu explicaţia ghicitorii, ni se spune ca „S-a coborât peste el Duhul Domnului şi s-a dus în Ascalon şi, ucigând acolo treizeci de oameni, a dezbrăcat de pe ei hainele şi a dat rândurile de haine celor ce au ghicit ghicitoarea sa“ (14, 19). 
- În fine, cu puţin timp înainte de întâmplarea din Gaza, fiind legat la peştera Etam de iudei, a fost predat vrăjmaşilor filisteni în localitatea Lehi, legat fedeleş si „Atunci S-a coborât peste el Duhul Domnului şi funiile care erau peste mâinile lui s-au făcut ca nişte câlţi arşi de foc şi au căzut legăturile de pe mâinile lui“ (Judecători 15, 14).

Este evident că toate ispravile 
lui Samson sunt manifestări directe ale pogorârii Duhului lui Dumnezeu. 

De altfel, şi ceilalţi judecători sunt învestiţi conducători tot prin pogorârea Duhului: 
Otniel - lupta împotriva lui Cuşan Rişataim (Judecători 3, 8); Ghedeon - lupta împotriva madianiţilor şi a amaleciţilor (6, 34); Ieftae - împotriva amoniţilor (11, 29). 
Acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul regilor, de exemplu Saul (1 Regi 10, 6.9-10) sau David (16, 13).

Si totusi, se pune intrebarea : putem banui 
oare ca in Scriptura esista o toleranta fata de pacat 
Cum sa ne explicam faptul ca un om, peste care S-a pogorât Duhul lui Dumnezeu, este imoral, iar Dumnezeu il asculta si il ajuta totusi în continuare ca şi cum nimic nu s-a întâmplat?

Daca ne gandim la Noului Testament, fapta din Judecători 16, 1 este condamnată aspru de Mântuitorul Hristos, care, comentând Decalogul, în care era interzis adulterul, spune:
Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă“ (Matei 5, 27-29).

Canonic vorbind, atâta vreme cât cartea Judecătorilor se află în Sfânta Scriptură după Pentateuh,  înseamna că judecarea teologică a faptelor de aici se poate face in baza Legeii si Legea interzicea orice  legătura cu străinii (Ieşire 34, 15-16), precum şi prostituţia (Levitic 19, 29; cf. Numeri 25, 1 şi urm.)!

Asadar cum putem explica lipsa de reacţie a autorului biblic în cazul lui Samson,  lipsa pocăinţei acestuia, ori lipsa pedepse?! 

Relatările din Vechiul Testament, păstrează concepţii morale mai vechi. Pe atunci, frecventarea unei prostituate nu constituia totusi o chestiune aşa de importantă, ca mai târziu. De altfel, sa nu uitam ca se punea puţin preţ pe viaţa unei femei (a se vedea episodul şocant cu crima din Ghibeea - Judecători 19!). 
Morala avea sa evolueze în timp, culminând cu moralitatea Noului Testament

Dar, daca moralitatea era precara, oare mai poate fi socotit textul biblic ca o revelaţie dumnezeiască?

Doar o atenta analiza ne va permite sa gasim raspunsul, acele nuante menite sa ne domoleasca nedumeririle!

Biblia nu are insa nici un cuvant in plus, nici unul in minus! 

Privind atent textul, istoria lui Samson este împărţită în două: 
ridicarea la rangul de judecător (cap. 13-15) şi decăderea sa (cap. 16 ), care priveşte direct renunţarea la votul de nazireu*: legătura cu o femeie desfrânată (Judecători 16, 1-4; cf. Numeri 6, 8) şi taierea părului (Numeri, 16, 4-22; cf. Numeri 6, 5) il descalifica!

*Nazireu vine de la cuvântul ebraic nazir, care înseamnă „consacrat” sau „pus deoparte”. Nazireul este „sfântul Domnului” (Numeri 6,8) și trebuie să se păzească de orice necurăție rituală.

Prescripțiile Legii, pe care acesta le urmează, corespund celor respectate de Marele Preot și de preoți în cult, după cum este descris în Levitic și în Ezechiel. Asumarea acestui vot ascetic cerea ca bărbatul (în perioada elenistică, și femeia care își asuma această rânduială) să respecte următoarele:

  • să se înfrâneze de la vin, oțet (care era făcut din vin), struguri, stafide și orice băutură alcoolică;
  • să se abțină de la tăierea părului și bărbii;
  • să evite cadavrele, chiar și a celor a unui membru al familiei (potrivit Legii iudaice, orice trup mort era considerat necurat).

Acest vot se făcea de obicei pentru o perioadă fixă de timp—30, 90 sau chiar 100 zile. La începerea perioadei nazireatului, omul aducea ca jertfă un miel, o oaie, un berbec și coș cu pâine și turte. În unele cazuri, unul din părinți făcea acest vot pe seama fiului său, vot pe care copilul trebuia să-l respecte întreaga viață.

Analizând scrupulos capitolul 16, observăm că naratorul nu mai pomeneste nimic despre pogorârea Duhului, ca în capitolele anterioare. Această trecere sub "tăcere" nu poate fi întâmplătoare. 

Chiar daca efectul primirii Duhului, adica puterea sa neobişnuită,  a rămas, caci a mers cu porţile cetăţii în cârcă de la Gaza la Hebron, (ceea ce inseamna 65 km!!!), de Dumnezeu nu ni se mai spune nimic! 

Povestitorul nu comentează, dar noi mai putem remarca si o alta "omisiune" aceea a oricarei referii la funcţia sa de judecător (Judecători 15, 20)! 

Samson, prins in pacat, se însingurează tot mai mult şi se comportă haotic.
El fusese anume ales ca sa fie izbăvitor al poporului lui Dumnezeu din mana filistenilor, dar, antrenat mai degrabă în dispute personale, Samson acţionează corect doar în măsura în care a reusit sa slăbeasca dominaţia militară a Filistenilor, ucigând mulţi bărbaţi, insa greseste fatal, lasandu-se sedus de femeile filistenilor.

Istoria lui Samson este totusi istoria unui esec
depăşit prin pocăinţa, chiar daca nu se aminteste in cuvinte despre ea!

La vremea aceea, filistenii aveau o cultură mult superioară faţă de israeliţi: ei prelucrau deja fierul - cf. 1 Regi 13, 19-22), moşteniseră garnizoanele egiptenilor din zona Gaza, stabilind, evident, şi contacte culturale si economice cu Egiptul. 
Până la ridicarea monarhiei odată cu Saul, israeliţii au fost realmente sub dubla dominaţie filisteană - militară si culturală !

Samson fraternizează cu cei care îi oprimau poporul, desi misiunea lui era alta, fiind sedus, cu siguranta, nu numai de femeile filistene, ci şi de cultura opresorilor. 

Textul nu tine sa ne explice totul. Se multumeste sa 
ne sugereze o seama de lucruri si, dacă suntem atenţi si dorim sa intelegem, ceea ce ni se comunica este suficient pentru a ne potoli nedumeririle. 

Deşi captiv propriei sale alegeri de viata, neînvăţând nimic din trădările anterioare (ex. femeia din Timna care seamănă izbitor cu Dalila), Samson va fi totusi ascultat de Dumnezeu pentru ca şi cel mai păcătos om are acces la rugăciune! 

Cat priveste rolul său de judecător al Israelului... pentru asta este evident prea târziu!

Arhiereul Daniil Stoenescu, intr-un articol publicat in Ziarul Lumina acum cativa ani, vede in istoria lui Samson intalnirea celor doua coordonate spirituale - Verticala Prezentului si Orizontala Atotprezentei lui Dumnezeu, dandu-ne astfel un raspuns legat de pacat!

"Judecătorul Samson îşi potenţează Verticala Prezentului prin harul lui Dumnezeu, de care a fost dăruit şi înzestrat cu putere fizică, dar el îşi pierde parţial Verticala Prezentului, care i se dărâmă prin păcatul cu Dalila şi tăierea celor şapte şuviţe. 

Verticala Prezentului lui Samson se reclădeşte şi se restaurează prin sfărâmarea celor doi stâlpi ai casei filistenilor, în urma rugăciunii din ceasul morţii lui, precum s-a întâmplat mai târziu si cu tâlharul de pe cruce.

Revelaţia din Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, a Vechiului şi a Noului Testament, este traversată, de la cel dintâi cuvânt din Facere până la cel din urmă cuvânt din Apocalipsă, de Orizontala Atotprezenţei lui Dumnezeu. 

Pe această Orizontală a Atotprezenţei divine se ridică, din când în când şi din vreme în vreme, Verticala Prezentului, prin toate treptele, pragurile sau etapele Revelaţiei dumnezeieşti, prin drepţi, patriarhi, regi, profeţi, prin Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Evanghelişti! 

Intelegem ca stradaniile noastre, sub grija lui Dumnezeu, se inscriu mereu in Planul Divin pe care noi, mici fiind, nu reusim sa-l vedem in ansamblu!

miercuri, 21 aprilie 2021

TURNUL BABEL


1. In vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.
2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo.
3. Apoi au zis unul către altul: "Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!" Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
4. Şi au zis iarăşi: "Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!"
5. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
6. Şi a zis Domnul: "Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.
7. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul".
8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul.
9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului. Fac 11:1-9

După potop, fiii lui Noe - Sem, Ham şi Iafet - împreună cu soţiile lor s-au aşezat în Senaar, astăzi Mesopotamia de Sud, unul dintre leagănele vechii civilizaţii umane, aşa cum ne-o prezintă numeroasele descoperiri arheologice şi relatări istorice.

Dorind să castige „faimă“ înainte de a se împrăştia pe pământ, locuitorii din acele ţinuturi s-au hotărât, spune Sfânta Scriptură, să faca un turn care să ajungă până la cer. 
Ambiţioşii constructori n-au reuşit să-şi realizeze proiectul, Dumnezeu zădărnicindu-le planul. 
Daca faima au vrut, faima au avut caci şi-au asigurat totuşi un loc în istorie, obţinând un renume care simbolozeaza, pana azi.... nedesăvârirea.

Data construirii turnului Babel pare sa fie mileniul III î. Hr. 
Intenţia oamenilor de a se urca până la Dumnezeu este asemănătoare, într-o anumită măsură, cu încălcarea poruncii date primilor oameni, aceea de a nu mânca din pomul oprit. 
Daca Eva a fost amăgită că va deveni asemenea lui Dumnezeu de va mânca din pomul oprit,  constructorii au crezut că vor ajunge la înălţimea lui Dumnezeu dacă vor construi un turn, o replica „artificială“ a arborelui din Grădina Edenului, „figura verticală naturală a turnului“. De aceea, turnul a devenit un simbol al mândriei omului şi al căderii sale inevitabile.

Amestecându-le limbile pentru a nu se mai putea înţelege, oamenii au abandonat proiectul lor, împrăştiindu-se apoi în lume. Acest lucru echivalează, spun Sfinţii Părinţi, cu izgonirea protopărinţilor din Rai ori cu pribegia ucigaşului Cain.

Începând cu acest episod, Biblia, pe parcursul Vechiului Testament, nu va mai prezenta legătura lui Dumnezeu cu lumea întreagă ci va urmări doar istoria poporul lui Israel, prin seminţia lui Sem, fiul lui Noe, din a cărui genealogie se va naşte Avraam, prin care, ulterior, „se vor binecuvânta toate neamurile pământului“.

Ce limbă vorbea Adam?

Asa cum menţionează autorul biblic la începutul capitolului 11 din primul capitol al Vechiul Testament, „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi“ .

Majoritatea cercetătorilor în domeniu admit existenţa primordială a unui singur grai. 
Paul Zumthor, în cartea „Babel sau nedesăvârşirea“ afirmă că „limba începuturilor noastre a fost desăvârşită, fiecare dintre cele ce au urmat nereproducând, în cazul cel mai bun, decât în parte, trăsăturile ei“. Această idee este susţinută în continuare si de alti cercetători, în pofida unor opinii legate de lingvistica ivite în perioada Renaşterii.

Ideea unei monogeneze a limbilor este legată de cea de Providenţă. Ea este susţinută cvasiunanim de Sfinţii Părinţi şi se regăseşte în ebraica Bibliei, care avea prioritate cronologică şi teologică asupra tuturor limbilor omeneşti. Interesul pentru recuperarea limbii vorbite de Adam s-a lovit mereu de incapacitatea sistemelor de astăzi, nişte traduceri aproximative dintr-un idiom îndepărtat, diferite, dar totuşi avand multe în comun.

Mărturii istorice

În spatele povestirii biblice despre construirea turnului Babel stau ziguratele, construcţii ridicate cu mii de ani în urmă în multe oraşe din Mesopotamia.

Ziguratul era un turn cu mai multe nivele sau etaje, la elaborarea căruia se pleca de la o platformă pe care se afla un altar. 
Un plan babilonian arată că nivelul de bază măsura 90x90 m, având 33 m înălţime. 
Pe acesta au fost construite cinci platforme, înalte de 6-18 m, cu suprafaţa bazei din ce în ce mai mică. 
Despre existenţa unui zigurat „restaurat“ a menţionat şi Herodot, „părintele istoriei“, în jurul anului 460 î. Hr., plăcuţa inscripţionată în acest sens putând fi văzută şi astăzi, la Muzeul Luvru din Paris.

Refacerea unităţii

Unii teologi au pus evenimentul petrecut la începutul mileniului al III-lea în opoziţie cu Cincizecimea. 

Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: «Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul»“, ne spune textul Vechiului Testament.

La Cincizecime, Sfinţii Apostoli au început să vorbească toate limbile, explicând Sfânta Evanghelie neamurilor, refăcând astfel simbolic unitatea limbajului inceputurilor şi aducând popoarele lumii într-o singură Biserică.

Oare, construirea turnului a fost un păcat?

Sfântul Maxim Mărturisitorul plasează zidirea turnului în rândul celor şapte căderi spirituale ale omului. Iată ce spune marele teolog, răspunzând întrebării: „Ce înseamnă: «De şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica»?“: 
„Dreptul este, aici, Domnul nostru Iisus Hristos, singurul cu adevărat drept. Căci de El se zice că şi cade şi se şi ridică în noi, ca unul ce a primit toate cele ale noastre. 
Iar firea noastră a căzut de şapte ori.

Prima cădere s-a produs prin greşeala protopărintelui; 

a doua, prin uciderea de om a lui Cain, care a introdus prima dată uciderea

a treia, în vremea generaţiei lui Noe, asupra căreia n-a mai rămas Duhul lui Dumnezeu, deoarece oamenii erau numai trupuri;

a patra, pe vremea zidirii turnului;

a cincea, pe vremea generaţiei lui Avraam, din care singur acesta a plăcut lui Dumnezeu;

a şasea, pe vremea lui Moise, a cărui generaţie sporise atât de mult în necredinţă, încât a fost trimis el de Dumnezeu spre tămăduirea acestei necredinţe;

a şaptea, in vremea generaţiei Proorocilor, care a întrecut generaţiile de mai înainte în măsura răutăţii.

Deci fiindcă, precum s-a zis, firea noastră a căzut de şapte ori, Domnul, mişcat de iubirea de oameni, a ridicat-o, unind-o cu Sine, după ipostas.“ ( Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri“, Filocalia a II-a)

Dicţionar

Cuvântul Babel apare în Fac., cap 11, din Vechiul Testament, fiind explicat prin etimologie populară bazată pe un cuvânt ebraic care înseamnă „confuzie“ sau „amestecare“
Babel a devenit astfel un sinonim pentru confuzia cauzată de diferenţele de limbă, care a făcut parte din pedeapsa divină pentru mândria arătată de oameni prin construirea turnului. 
Trebuie menţionat însă că nicăieri în Vechiul Testament nu este întâlnită expresia „Turnul Babel“, aceasta fiind folosită în mod obişnuit pentru a descrie turnul destinat a fi o construcţie foarte înaltă, asociată cu cetatea sau închinătorii ei.

Potrivit comentatorilor, prin constructia acestui turn, oamenii doreau sa recucereasca paradisul pierdut, dar fara ajutorul lui Dumnezeu, ci doar prin ei insisi. Acest gest aminteste de caderea lui Adam si a Evei, care doresc sa devina asemeni lui Dumnezeu, insa nu prin partasia cu El.

Turnul Babel apare ca posibilitate a omului de a spune nu, chiar si lui Dumnezeu. Prin aceasta constructie omul refuza sa se mai impartaseasca de "viata cea adevarata". 
Turnul Babel este o sageata care loveste langa tinta. El exprima  natura umana cazuta, incapabila sa-si atinga tinta, caci omul nu se depaseste pe sine, decat in masura in care el realizeaza modul de existenta a lui Dumnezeu.

Faima dorita de oameni se refera la "nume", dupa cum reiese din original. Se pierde din vedere ca adevaratul nume nu se obtine autonom, ci prin Dumnezeu. 

J. Zizioulas sustine ca "In afara comuniunii cu Dumnezeu, persoana isi pierde unicitatea, devine o fiinta oarecare, un "lucru" fara "identitate" absoluta, fara "nume", fara chip".

De retinut este faptul ca paradisul este descris ca fiind o livada cu pomi (Facere, 2,15), in timp ce Babelul este construit din caramizi si smoala (Facere 11, 3-4). 
Rezulta de aici ca  omul incearca sa depuna tot efortul sa inlocuiasca natura vie cu o materie lipsita de viata (caramida si smoala). 
Poate nu este intamplator ca prima cetate a fost zidita de Cain, cel care l-a ucis pe Abel!

Turnul Babel si templul inchinat lui Marduk

Povestea Turnului Babel pastreaza o aluzie la religia babiloniana. 
In Enuma elis, epopeea babiloniana a creatiei, zeii Anunnaki ii ridica lui Marduk Babilonul. In mijlocul Babilonului este prezent templul inchinat lui Marduk. Acest templu purta numele Esagila, care seamana  ca descriere cu Turnul Babel: "Au inaltat varful lui Esagila ajungand ca Apsu".

Babilonul - chipul mintii amestecate

In akkadiana numele de Babilon inseamna "poarta zeului" (bab ilu), in vreme ce in ebraica acest nume este tradus prin "confuzie", "amestec" (balal). 
Psalmistul David ajunge sa fericeasca pe cei care ucid copiii babilonieni: "Fiica Babilonului, ticaloasa! Fericit este cel ce va apuca si va lovi pruncii tai de piatra" (Psalm 136, 8-9). 

Sfantul Vasile cel Mare spune ca Psalmul nu fericeste pe cel care ucide oricum pe copilul babilonian, ci pe cel care il izbeste de stanca. In interpretarea Sfantului Vasile cel Mare, stanca este Hristos, Babilonul, chipul mintii amestecate, iar copiii prunci ai acestei minti, adica invataturile eterodocsilor.

Turnul Babel si Biserica

In intelesul literal al cuvantului, Biserica este "adunarea", in greceste ekklesia, insemnand "a aduna". 
Parintii Bisericii fac o comparatie intre turnul Babel si adunarea de la Cincizecime: turnul Babel este simbolul amestecarii limbilor, al confuziei persoanelor, al ruperii dialogului cu D
umnezeu si intre oameni; in timp ce Cincizecimea este simbolul reluarii dialogului si comuniunii personale cu Dumnezeu.


Conform cu Faptele Apostolilor 2-4, apostolii, dupa ce au primit Duhul Sfant, L-au vestit pe Hristos in diferite limbi, refacand astfel unitatea limbajului si aducand popoarele lumii intr-o singura Biserica.

In concluzie, putem afirma ca omenirea de astazi, pornita pe calea mandriei, nu face decat sa recladeasca Turnul Babel. 


Astfel  acest turn nu a fost prezent doar undeva si candva. El ia fiinta in orice om iubitor de sine.


PARLAMENTUL EUROPEAN


Lucian Apopei  

marți, 20 aprilie 2021

CE ESTE AKEDIA


Unul dintre cuvintele cele mai misterioase din vocabularul părinților ascetici este akedia

Plaja lui semantică foarte amplă nu își găsește echivalent perfect în nici una dintre limbile moderne. 

De fapt, cu problema aceasta s-a confruntat pentru prima dată Sfântul Ioan Casian, în „Așezămintele mănăsti­rești”: „A șasea luptă o avem de dat împotriva a ceea ce grecii numesc akedia și căreia noi i-am putea spune dezgust sau neliniștea inimii”.

Distanța dintre dezgust și neliniștea inimii este suficient de mare pentru a putea întrezări amploarea simptomelor akediei. Și cu toate că soluția pe care o găsește Casian nu este tocmai rea, ea nu îl mulțumește, prin urmare în numeroase locuri se rezumă pur și simplu la transliterarea cuvântului grecesc. 

Care ar fi cuvintele românești care ar putea traduce akedia? Neglijență, indiferență, tris­tețe, amărăciune, plictiseală sau trândăvie. La acestea însă mai putem adăuga lâncezeală, lehamite, descurajare, scârbă, melancolie, saturație (inventariate de părintele Gabriel Bunge), dar și lene, silă, urât, moleșeală, toropeală, lip­să de grijă (sau pur și simplu nepurtare de grijă), amorțeală, somnolență, îngreunarea trupului sau a sufletului.

Acestea din urmă sunt identificate de Jean Claude Larchet, care completează: „Există în akedie un sentiment de insatis­facție vagă și generală, astfel încât pe omul aflat sub stăpânirea acestei patimi nu-l mai interesează nimic, găsește toate lucrurile lipsite de sens și fără rost și nu mai aș­teap­tă nimic de la viață”. 

Avva Pimen socotește akedia cea mai cumplită dintre patimi și zice că ea „se află la fiecare început (de lucrare)”

Adică akedia este un parazit latent, care există potențial în orice lucrare, încă de la începutul ei și poate deveni oricând activă.

Descrierea și simptomele akediei se aseamănă foarte mult cu cele ale depresiei, așa că devine crucială întrebarea dacă nu cumva akedia și depresia sunt unul și același lucru, iar dacă nu sunt, ce anume le distinge, în ciuda asemănărilor frapante? 

Când scrie despre akedie și terapia ei la Evagrie Ponticul, Gabriel Bunge are un capitol intitulat: „Akedia, o maladie monastică?” Concluzia lui este limpede, deși există unii scriitori ascetici care prezintă akedia ca o patimă ce îi afectează doar pe anahoreți, ea nu este nicidecum specifică doar monahilor, ci este o afecțiune general umană, care hărțuiește întreg neamul omenesc. 

Așadar, akedici putem să fim cu toții, amenințarea acestei paralizii sufletești este permanentă.

Există totuși o diferență esen­țială între akedie și depresie, în ciuda tuturor asemănărilor frapante. Felul în care se înțelege omul pe sine, felul în care se pozi­țio­nează în lume și se raportează la Dumnezeu sunt esențiale pentru modul în care trăiește. 

Akedia este înțeleasă de părinții ascetici ca o formă de tocire a simțurilor duhov­nicești, care vizează în cele din urmă îndepărtarea de Dumnezeu. 

Dacă nu există o căutare a lui Dumnezeu, nu putem vorbi despre akedie, pentru că simpla căutare a Domnului ordonează diferit întreaga viață. 

Despre depresie putem vorbi mai degrabă în contextul unor oameni autonomi, desprinși de orice căutare a lui Dumnezeu și a veșniciei. Cei care nu Îl caută pe Dumnezeu, care nu au deschiderea către veșnicie, indiferent cât de multă vitalitate ar deborda, sunt deja akedici, chiar dacă „asimptomatici”.  



Pr. Paul Siladi

luni, 19 aprilie 2021

MINTEA SI INIMA


Suntem obișnuiți să facem o distincție radicală între minte și inimă. Considerăm mintea sediul ra­țiu­nii (mai ales în forma sa tehnico-științifică), iar inima, locul emoții­lor, al afectelor. 
Scindat între o astfel de minte și de inimă, omul este împuținat, amputat. 
Pentru pă­rinții vechi, lucrurile erau ceva mai complicate, iar prin minte și inimă înțelegeau mai mult decât o facem noi astăzi. 
De multe ori foloseau cei doi termeni interschimbabili. Mintea are ceva din funcționali­tatea inimii, iar inima este locul în care gândurile sunt judecate.

Avva Pimen a zis:
 «Despre aceste două gânduri rele, curvia și bârfa, omul nu trebuie nici să vorbească, nici să se gândească în inima sa, fiindcă, dacă vrea să le cântărească în inimă, nu se alege cu nici un folos; dar dacă se înver­șunează împotriva lor, își va găsi liniștea».

 Apoftegma aceasta este importantă din două perspective: practică și teoretică.

Practic, sfatul bătrânului Pimen ne ajută să luptăm împotriva a două gânduri nocive pentru viața spirituală: clevetirea și curvia. 
Ispitele acestea sunt răspândite cu multă generozitate în rândul tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ocolit de ele. Se insinuează cu multă ușurință în inimă și te trezești afectat înainte de a apuca să lupți împotriva lor. 
În literatura ascetică aflăm două maniere de abordare a gândurilor rele. 
Începătorilor li se recomandă să respingă vehement aceste gânduri din prima clipă în care sunt sesizate. 
Celor mai avansați și cu mai multă experiență li se spune să primească în inima lor gândurile și abia apoi să le demanteleze. 

Bârfa și curvia fac excepție de la acest set de recomandări generale pentru că simpla primire a acestor gânduri, încercarea de a dialoga în vreun fel cu ele înseamnă deja o înfrângere; ele trebuie tăiate rapid, fără ezitare, energic, „sălbăticindu-te asupra lor”, cum spune o traducere mai veche.

Apoftegma aceasta, pomenita mai sus, poate fi citită și într-o altă cheie. Ea ne spune ceva despre raportul dintre minte și inimă. 
Inima aici ni se descoperă ca un loc sau un spațiu în care se desfășoară gândirea și discernământul, un fel de suport al acestora. Vedem cum mintea și inima se găsesc într-o strânsă conlucrare, ce merge până acolo încât nu mai știm limpede care acțiuni sunt apanajul minții și care al inimii. 
Cu precizie știm însă ceva: cele două sunt apanajul omului întreg, că amândouă trebuie cultivate în aceeași măsură, pentru că delăsarea oricăreia dintre ele produce anomalii, dacă nu cumva chiar monstruozități. 
Omul creat de Dumnezeu nu poate ceda pe nici unul dintre fronturi. Tocmai de aceea trebuie să își coboare mintea în inimă și să le ducă pe amândouă, curățite, înaintea Domnului.



duminică, 18 aprilie 2021

DUMINICA a 5-a A POSTULUI MARE



În vremea aceea, unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. 
Și iată, o femeie din oraș, care era păcătoasă, aflând că prânzește în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir și stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele și cu părul capului ei să le șteargă, și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. 
Dar văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceasta, ar ști că este păcătoasă. 
Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune, a zis el. 
Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? 
Simon, răspunzând, a zis: socotesc că cel căruia i s-a iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-Se către femeie, i-a zis lui Simon: 
Vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu mi-ai dat, ea însă Mi-a spălat picioarele cu lacrimi și le-a șters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, nu a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îți spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. 
Iar cel căruia i se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis către ea: 
"Iertate îți sunt păcatele!" 
Atunci au început cei care ședeau cu El la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta Care iartă și păcatele? 
Dar Iisus a zis femeii: credința ta te-a mântuit, mergi în pace.

 Luca 7, 36-50

Pericopa de astazi ne vorbeste despre o femeie desfranata. Continutul este unul incomod si orice pudibond ar dori ca ea sa nu existe. Si totusi...
In mod neasteptat, desi la periferia societatii, aceasta femeie pare sa fie singura care a înţeles esentialul: noua lege este iubirea! 

Aceasta se aşează la picioarele lui Iisus şi plânge. Nu spune nici un cuvant,  plange si face  gesturi care exprima iubire, o iubire tasnita din convingerea ca, desi pacatuise, ii fusesera iertate pacatele!
Lacrimile ei sunt lacrimi de iubire, de recunostinta, căci aici e vorba despre cine iubeşte mai mult! Iubirea se simte in fapte !

Ea Ii unge capul cu mir, al carui miros se raspandeste pretutindeni, si, cu lacrimile ei, spala picioarele Mantuitorului
 si apoi le sterge cu părul sau şi le sărută.  

Această femeie incălca toate regulile decentei: nu a adus darul ei la Templu si face gesturi nepotrivite - îşi dezleagă părul, ceea ce era un gest de maxima intimitate, pe care doar soţia în facea in fata soţului - si apoi Ii mai si sărută picioarele!

Din punct de vedere religios, putem spune ca scena este chiar indecentă. Şi totuşi, ea este relatată în Evangheliile sinoptice. 
În textele similare, din Marcu şi Matei, Iisus spune chiar că femeia a făcut o faptă bună: Lăsaţi-o în pace!

Si atunci, ca si acum, cei rigurosi gândesc în sinea lor ca o astfel de persoana nici nu ar avea ce cauta acolo, ca nu ar fi trebuit nici macar să intre în casa unei persoane respectabile! 

Femeia nu I se prosterneaza lui Dumnezeu din datorie, nici nu se gandeste la ce se face sau ce nu se face,  ci ingenunchiarea ei este un gest de dragoste si recunostinta!
Textul acesta propune, iata, o abordare noua a credintei, cu totul diferita, aceea a iubirii!

Spunand parabola celor doi datornici absolviti de datorie, Iisus demonstreaza că raportul intre iertare si iubire este mai important decat cel dintre iertare si datorie! 
Va iubi mai mult cel căruia i s-a iertat mai mult
Apoi declara :  iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. 

Cu alte cuvinte, nu cine greseste mai putin este neaparat mai merituos in ochii Domnului, ci acela care iubeste mai mult! 
Acela căruia i-a fost iertat mai mult, adică acela care a păcătuit mai mult, va si iubi mai mult! 

In final, aceasta este esenţa Vestii celei Bune! IUBIREA!