Blogul acesta este jurnalul meu duhovnicesc pe care l-am inceput cu prilejul celei de-a doua batalii pe care a trebuit sa o dau cu cancerul.
Am inceput numarandu-mi zilele si am continuat inaltand rugaciuni!
Aici este coltul meu de "rugaciune deschisa" prin care ma pregatesc pentru momentul primirii darului celui de pe urma!
„În vremea aceea, ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morți? Și L-au întrebat pe El, zicând:
Pentru ce zic fariseii și cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va așeza iarăși toate.
Și cum este scris despre Fiul Omului, că va să pătimească multe și să fie defăimat?Dar vă zic vouă că Ilie a și venit, și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.
Și, venind la ucenici, a văzut mulțime mare împrejurul lor și pe cărturari sfădindu-se cu ei. Și, îndată, toată mulțimea, văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina.”
MARCU 9, 10-15
Dificultatile și încercarile vietii sunt momente de dezorientare, dar si tot atatea ocazii de mare purificare, situații în care omul poate capăta o credință mai profundă.
Acesta este rostul fiecărui necaz - el face ca virtutea credinței sa se întăreasca.
Pericopa aceasta ne face sa intrevedem o problema de intelegere fundamentala pe care o aveau apostolii , problema care ii impiedica sa inteleaga, sa avanseze!
10 versete mai inainte, este relatataSchimbarea la fata! Cu aceasta ocazie, trei dintre apostoli L-au contemplat pe Iisus, acolo, pe munte, schimbat la față și frumos.
Fascinat, Petru spune atunci că si-ar dori sa ramana cu totii acolo.Însă trebuia să coboare-n lume, și, coborand, iata ca isi pun niste intrebari.
Sa fii in lume este o mare provocare, o adevarata si fundamentala incercare!
Cum oare sa facem sa putem invinge răul din lume, cum sa pastram biruinta Invierii în viață, în istorie?
Cum să facem sa reactionam corect cand ne aflam înaintea răului?Izbanda in fata raului este problema fundamentală a credinciosului și a fiecărui om.
Apostolii încă nu pricepusera ce este învierea morților, ceea ce dovedea ca încă nu au înțeles schimbarea la față, ca învierea morților înseamnă ... chiar învierea morților!
Ei au omis faptul că trebuie să treacă prin moarte pentru a învia; ca trebuie să treacă prin tot întunericul pentru a ajunge la lumină; ca trebuie să-L asculte pe El în viața de zi cu zi, cu tot întunericul ei, pentru a avea schimbarea la față.
Acesta era adevărul pe care ei încă nu erau capabili să-l înțeleagă… Adică, cu gandul la viata din Imparatie, încă nu puteau înțelege misterul vieții cotidiene!
In Maleahi 3se vorbește despre venirea lui Ilie înainte de sfârșitul lumii. Ilie era așteptat ca fiind marele profet care va aduce împăcarea. Iudeii credeau că, odată ce aveau reîmpăcarea și pacea, prin Ilie, va veni Mesia și va începe Împărăția lui Dumnezeu!
Cum Iisus le-a spus să nu vorbească despre schimbarea Sa la față mai înainte de învierea morților, care este un punct final al istoriei – biruința răului și a morții – ei au gandit asa: „Da, vom vorbi despre învierea morților atunci când îl vom vedea pe Ilie că vine; când vom vedea împăcarea, când vom vedea semnele acestei victorii. Dar cand va fi asta?”. Iisus le răspunde enigmatic: Da, Ilie vine și restabilește totul, dar Eu vreau să vă spun că deja Ilie a venit și au făcut din el ceea ce au vrut.
Cine e Ilie, care deja a venit? El este profetul care va avea aceeasi soarta cu cea a tuturor profeților - va fi ucis. În Evanghelie Ilie este identificat cu Ioan Botezătorul. Cine mărturisește adevărul, plătește insa pentru adevăr!
Acesta e Ilie! Jertfa e semnul tuturor drepților din lume, care înfrunta raul. E misterul crucii lui Iisus!
A înțelege însă că răul, care ne pare invingator, este biruit pana la urma de Cel Drept, care-l ia asupra Sa, e un punct de referinta in intelegerea misterului Crucii, al lui Iisus!
„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Sa şi au plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu». Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt». După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Sa şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileei. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că "Nazarinean Se va chema.”
MATEI 2, 13-23
Textul din Evanghelia dupa Matei este o evidentiere a faptului ca Iisus este împlinirea tuturor profetiilor.
Ca sa simtim cu adevarat ca toata istoria omenirii poarta in ea necesitatea intruparii, e nevoie sa cunoastem Vechiul Testament!
Altfel nici o informatie din acest text nu ne poate transmite ceva care sa ne trezeasca cu adevarat interesul!
Toate se leaga, toate decurg una din alta...
Prin exilul in Egipt, cuuciderea pruncilor, ca anticipație a morții Sale, si revenirea Sa în pământul făgăduinței, Iisus retrăiește istoria poporului Său, cuprinsa in Vechiul Testament!
Acceptat de Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, cautat si adorat de magi, apoi refuzat de carturari si farisei, renegat de ai Sai!
Astfel se împlinesc toate cele cate s-au scris mai inainte!
Si Matei ne spune povestea lui Iisus, în trei etape:
1. coborârea-urcarea din Egipt (2.13-15),
2. uciderea pruncilor (2.16-18)
3. reîntoarcerea în pământul făgăduinței (2.19-23).
Fiecare parte se încheie, cu un citat biblic, care are menirea sa dezvaluie rostul intaplarilor anterioare, prin cuvintele Cartii Sfinte, aratand totodata ca intreaga istorie a poporului lui Israel este, de fapt, o profetie a venirii lui Iisus!
El – Cel Care coboară și urcă spre si din Egipt – este Cel Care traieste un nou exod (conf. Osea. 11,1).
Uciderea pruncilor a fost văzută ca fiind un rău suprem al exilului poporului ales (Ieremia. 31,15).
Egiptul și exilul sunt experiențe ale sclaviei, sclavie cauzată de păcat si, din ambele sclavii, Cel care este eliberator este Nazarineanul, Care si este „împlinirea” făgăduinței (1,17)!
Din Nazaret, în Galileea păgânilor, va izvora lumină pentru fiecare om care locuiește în întuneric și-n umbra morții!
El este, asemenea poporului lui Israel, Fiul exilat si eliberat din Egipt, Cel care se reîntoarce în pământul făgăduinței!
Făgăduința lui Dumnezeu se împlinește în El, care este Cel Drept, care nu face răul dar il ia asupra Sa, împlinind toată dreptatea (3,15).
În concluzie, textul prezintă drama poporului lui Israel precum si cea a tuturor popoarelor.
De o parte este regele iar de cealaltă parte pruncul; Cel bun este prigonit de cel rău, binele pierde iar răul e mereu tot mai puternic! Dar, la urmă, învinge cel nevinovat tocmai prin sacrificiul Sau!
Iisus este Fiul total solidar cu destinul fraților Săi.
Biserica, în și cu El, parcurge si traieste permanent drumul Său prin istorie.
Iosif, logodnicul Mariei, viseaza, la fel ca si Iosif, cel vândut de frații sai! El, in adâncul inimii sale curate, Îl vede pe Dumnezeu (cf. 5,8)!
Pentru noi visul pare ceva ireal; însă visul este începutul oricărei realități. Si Vechiul Testament o demonstreaza!
Noi, chiar dacă nu vrem sa recunoastem sau nu suntem constienti, în totdeauna ne realizam visele. Evident visele ne seaman - curate sau necurate! Visele celor in inima carora este Dumnezeu, mereu se împlinesc, chiar dacă ele par imposibile! Un Inger ne vestește mereu Cuvântul care ne „trezeste” la viață!
Iosif nu răspunde Cuvântului din vis prin cuvinte, ci cu fapta, implinind ce a aflat in vis !
Pruncul si "mama sa” sunt încredințați lui Iosif, care este prototipul credinciosului! Regele iudeilor, Iisus, fuge în Egipt din cauza regelui Iudeii, Irod, asemenea lui Iosif, din VT, care fuge în Egipt datorită invidiei fraților săi.
Irod il reprezinta pe faraon, cel din interiorul Israelului, al Bisericii ori al fiecăruia dintre noi, caci, in „forul nostru interior”, avem și un pic din Irod, care este capabil sa ucida!
Iisus, salvat în mod miraculos, asemenea copilului Moise, intră în Egipt, implinindnoul exod. Si va trai acolo, ca un străin, ca si frații săi. Irod va muri, ca si faraon, iar Fiul, ca si Israelul, îi va vedea sfârșitul.
„Fuga” sa, fortata de imprejurari, nu este insa sfârșitul, ci tocmai împlinirea planului lui Dumnezeu. Răul este si el o parte a planului Domnului!
In Cartea lui Osea se vorbește despre noul exod (adica o noua ieșire) dintr-un Egipt și mai dur - reîntoarcerea din Babilon!
Va fi începutul unei noi comuniuni între Dumnezeu și poporul Său, care va înflori în deșert (Os. 2,16)!
Irod, in loc să se cutremure, se mânie si, precum faraon, ucide si el pruncii lui Israel! Sacrificarea copiilor simbolizeaza sângele tuturor drepților, de la Abel la Zaharia (Lc. 11,51), de la primul la ultimul nevinovat al oricărei ucideri!
Este prefigurarea sângelui Fiului care ne va salva pe toți.
Destinul tuturor este același cu al singurului Drept care S-a jertfit pentru noi, Iisus .
Uciderea pruncilor este consemnata doar in Evanghelia dupa Matei si, cum nu o regasim nici la istoricii vremii, este contestata ca fapt istoric.
Aceasta relatare reprezinta aici implinirea profeției lui Ieremia cu privire la exil (Ier. 31,15) Este strigătul Rahelei, înmormântată în Rama, aproape de Betleem, care-i vede trecând prin fața ei pe descendenții ei, duși în Babilon!
De data asta insa nu este vorba despre dreptatea lui Dumnezeu: Fiul exilat este deplâns nu doar de mama Rahela, ci și de Tatăl din ceruri. Dumnezeu plânge din cauza exilului omului.
În Cartea lui Ieremia, exilul este locul eliberării definitive:
Cel care ne iubește cu o iubire veșnică ne spune să nu plângem pentru că ne va reconstrui, ne va ierta, va face cu noi un nou legământ, unul veșnic și astfel toți Îl vom recunoaște pe Domnul (Ier. 31, 3-34).!
Irod moare, ca si faraon. Planul lui Dumnezeu durează veșnic și înglobează orice acțiune, indiferent cât de rea ar fi ea.
Pentru a treia oară Domnul îi vorbește lui Iosif în vis.
Somnul omului este locul în care Dumnezeu se revelează în mod maxim! Si, pentru a treia oară, Iosif se supune și împlinește Cuvântul. Odată intrat în pământul făgăduinței, el rămâne deschis visului!
Al patrulea vis îl conduce la „retragerea” ultimă.
Cele patru etape, în care Iosif a ascultat și a făcut, sunt cele patru etape ale vietii fiecărui om: drumul de la cruce la înviere !
Nazarinean se va numi., zice Matei.
Derutant, caci nici un profet n-a spus aceste cuvinte. Si Matei știe acest lucru si spune adevărul.
Daca suntem atenti, observam ca nici nu spune „ceea ce a spus profetul”, ci „ceea ce s-a spus prin proroci”!
Caci intreaga Biblie, de la Moise la Ioan Botezătorul, a profețit despre El, Fiul născut dincolo de fire, în care, prin care și pentru care totul a fost creat (Col. 1,15-17).
Iisus, numit de iudei „Nazarineanul”, adica cel care vine din Nazaret, este Cel despre care totul vorbește și care totul, în mod definitiv, spune! (Io. 1,18).
Iisus este prezentat ca fiind Hristosul, descendentul (urmașul) lui David, Fiul lui Dumnezeu, intrupat prin puterea Duhului Sfânt, Cel care mântuiește poporul de păcate, Cel care parcurge din nou istoria umană pentru a o ajuta să iasă din întunericul sclaviei (Egipt) și din moarte (exil), prin faptul că El se face fiu!
Matei reinterpretează istoria și vede cum, într-adevăr, Dumnezeu împlinește în El tot Cuvântul Său si nu lasa să se piardă nici măcar un singur cuvânt de al Său (1Sam. 3,19).
Iisus este „împlinirea” istoriei lui Dumnezeu și a omului. Această „retragere” a sa în umila viata de zi cu zi este însuși misterul lui Dumnezeu, care sfinteste fiecare clipa, oricat de neinsemnata ni se pare ea, orice odihnă și efort, orice bucurie și durere, orice iubire și teamă, orice muncă și rod al omului!
„Atunci când S-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele regelui Irod, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este împăratul Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Însă regele Irod, auzind, s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi, adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei unde era să Se nască Hristos. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeei, că aşa este scris de prorocul: «Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel». Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă Închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi, văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, Mama Sa, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; apoi, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor”.
MATEI 2, 1-12
"Steaua care i-a condus pe magi n-a fost una din stelele cele multe, dar, mai bine spus, după părerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevăzută, care a luat chip de stea, se vede în primul rând din mersul ei. Nu este vreo stea care să meargă pe cer cum a mers steaua aceasta; noi vedem că şi soarele şi luna şi toate celelalte stele merg de la răsărit la apus; steaua aceasta, însă, mergea de la miazănoapte la miazăzi, că aşa se află Palestina faţă de Persia.
În al doilea rând, şi din timpul în care s-a arătat putem vedea că steaua aceasta n-a fost una din multele stele. Nu se vedea noaptea, ci ziua-n amiaza mare pe cînd strălucea soarele; putere pe care n-o au nici stelele, nici luna; că luna depăşeşte în strălucire pe toate celelalte stele, dar cînd se ivesc razele soarelui, se ascunde îndată şi dispare. Steaua aceasta, însă, prin mărimea strălucirii sale, a biruit şi razele soarelui; strălucea mai tare decît ele; lumina mai puternic, deşi era atîta lumină.
În al treilea rînd, se vede că nu era una din celelalte stele, pentru că apărea şi apoi iarăşi dispărea. Pe drumul pînă în Palestina steaua se arăta conducînd pe magi; cînd au ajuns în Ierusalim s-a ascuns; apoi iarăşi, cînd magii au părăsit pe Irod, după ce-i spuseseră pricina pentru care veniseră şi au plecat, steaua iar s-a arătat; şi acest lucru nu poate fi mişcarea firească a unei stele, ci a unei puteri înzestrate cu o raţiune deosebită. Nici nu avea un drum propriu; mergea cînd magii trebuiau să meargă; cînd stăteau ei, stătea şi ea; slujea tuturor celor de trebuinţă.
Era ca stâlpul cel de nor din pustie: oprea şi scula tabăra iudeilor atunci cînd trebuia. în al patrulea rînd, se vede bine că nu era o stea precum celelalte din chipul în care a arătat locul unde s-a născut Pruncul. Că n-a arătat locul rămînînd sus pe cer – de altfel nici nu putea să le arate locul de rămînea sus -, ci l-a arătat pogorîndu-se jos. Ştiţi doar că locul era atît de mic cît putea încăpea o colibă, dar mai bine spus, cît putea încăpea trupul unui prunc; iar o stea obişnuită nu putea să arate un astfel de loc pentru că o stea stă la o înălţime foarte mare şi nu poate să arate un loc atît de mic, nici să-l facă cunoscut celor care vor să-l găsească. De lucrul acesta poţi să te încredinţezi uitîndu-te la lună; deşi este cu mult mai mare decît stelele, totuşi pare că este aproape de toţi locuitorii lumii răspîndiţi pe o întindere atît de mare de pămînt. Spune-mi, te rog, cum ar fi putut steaua să arate locul aşa de îngust al ieslei şi al colibei de n-ar fi părăsit înălţimea aceea, de nu s-ar fi pogorît jos şi n-ar fi stat chiar deasupra capului Pruncului? Acest lucru îl lasă evanghelistul să se înţeleagă cînd spune: Şi iată steaua mergea înaintea lor, pînă a venit şi a stat deasupra unde era Pruncul.
Iată, dar, cîte pricini ne arată că steaua aceasta nu era una din multele stele ale cerului şi că ea nu s-a arătat potrivit legilor care guvernează creaţia văzută.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 78-79
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie. Apoi le-a spus o pildă: Vedeți smochinul și toți copacii: când înfrunzesc aceștia, văzându-i, de la voi înșivă știți că vara este aproape. Așa și voi, când veți vedea făcându-se acestea, să știți că aproape este Împărăția lui Dumnezeu. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” LUCA 21, 28-33
Discursul apocaliptic (apocalipsa însemnand revelație) ne dezvăluie motivul pentru care venim si suntem in lume.
Acest discurs, rostit de Iisus înainte de răstignire, este prezent in toate evangheliile.
In fragmentul de azi, ideea care ajunge la noi este ca, in ciuda aparentelor, raul nu este invingator in lume! El exista doar cata vreme il facem, dar nu dainuie si nu invinge! Noi nu suntem obligați să-l săvârșim!
Totul a fost creeat perfect! Tatăl, ai carui fii suntem si noi, doreste sa traim in pace si iubire, in acest univers minunat, pregatindu-ne cu smerenie pentru intalnirea cu El! In ciuda tuturor contrariilor, am putea trai ca fii și ca frați si asa s-ar sfarsi tot raul, care pare ca ne copleseste.
Sfârșitul lumii nu va fi o catastrofa! Va fi ceva puternic, desigur, ceva special si zguduitor, dar nu tragic! Starea nostra se va schimba, transfigurandu-ne!
Viata este plina de lucruri mici, aparent intamplatoare, dar prin ele se realizeaza marile evenimente ale istoriei lumii!
Răul nu-i nici începutul și nici scopul vieții, iar noi, istoric vorbind, putem fi martori si lucratori ai binelui și, astfel, am putea învinge răul in orice moment.
Asa este si asa va fi mereu. Așa a fost și când a murit Iisus care ne spune sa fim atenti la exemplul Sau caci Iisus ne-a arătat că putem trăi ca fii ai lui Dumnezeu si pe cruce, rastigniti si umiliti!
Prin urmare, e cazul sa încep și eu să trăiesc ca fiica al lui Dumnezeu, în ciuda răului, și atunci voi constata că lumea se schimbă! Exemplul lui Iisus sta marturie ca se poate trai "omeneste" chiar si in situatii neomenesti!
Ucenicii și Israelul intreg așteptau sfârșitul lumii: caci este stiut ca atunci când vine Mesia, se sfârșește lumea răului și începe Împărăția lui Dumnezeu, domnia libertății, a dreptății, a păcii, a milei, o lume nouă in care omul poate trăi linistit!
- Ucenicii L-au întrebat pe Iisus: când va veni Împărăția și care sunt semnele?
Si El a început să le vorbeasca despre semne, pomenind toate relele care s-au întâmplat, se întâmplă si se vor intampla perpetuu: războaie, foamete, cutremure, omoruri, violențe…
- Care este insa semnul Împărăției lui Dumnezeu? Tocmai în această lume, in care raul este asa de evident si de prezent, putem învinge prin bine. Acesta este semnul!
Răul este o avertizare că e timpul să ne schimbăm…
Cuvântul metanoia, din limba greacă, indică tocmai aceasta schimbare a modului de a gandi si a actiona, a mentalității.
Lumea este un dar frumos, lăsat nouă de Dumnezeu pentru a trăi in iubire. Așadar, prin folosirea corectă a lucrurilor concrete din lume, construim iubirea fraternă și filială. Deci, să nu așteptăm o altă lume, cata vreme nu avem un alt mod de a o privi pe aceasta, aici și acum! A vedea semnele, înseamnă a vedea toate acestea!
- Când vor fi toate astea?
Pai... ele se petrec mereu! Dar cand vor începe să se întâmple acestea, ne spune Iisus sa "ne ridicam capetele, pentru că răscumpărarea se apropie”.
- Când vine Împărăția lui Dumnezeu? permanent si dintotdeauna! Pentru ca lucrurile rele se întâmple de la începutul lumii, de la căderea în păcat, și niciodată nu se vor termina, cât timp există lumea! Dar, în timp ce acestea se întâmplă, noi putem fie sa traim tulburati, morti de frica și neliniștiti, ori să trăim făcându-ne curaj și ridicându-ne! Momentul este acum, in timpul nostru, al fiecaruia.
Acum putem trăi în Împărăția lui Dumnezeu: nu ieri și nici mâine…
Desi il facem toti, răul ne sperie… Dar in plin rău noi putem și trebuie să facem binele! Caci tocmai zilele rele sunt vremea potrivita în care poate fi oprit răul, împotrivindu-ne lui prin bine.
- Dar poate exista bine în rău?
Un om neispitit de rau nu este atat de puternic ca cel care rezista in mijlocul ispitelor si reuseste sa nu se supuna lui și nu-l face, ci rămâne drept, marturisind adevărul! Cel care rezista este marturisitor al Fiului Omului!
Rastignirea lui Iisus a fost raul maxim pe care omul a putut sa-L faca, pentru că L-a ucis pe Fiul lui Dumnezeu.
In savarsirea Sfintei Euharistii noi ne rugam, ne plecam si Îi multumim Domnului tocmai pentru cruce, adică pentru acel rău maxim pe care l-am făcut pentru că în acel rău maxim Dumnezeu ni S-a revelat ca fiind Dumnezeu, binele maxim care umple orice abis.
Acesta este insa o taina care ni se reveleaza pe masura cresterii spirituale!
Și Iisus le-a spus o pilda: „Vedeți smochinul și toți copacii: când înfrunzesc aceștia, văzându-i, de la voi înșivă știți că vara este aproape." Așadar, „Vedeți (priviți) smochinul și toți copacii”… si învățați de la ei… Pomul are rădăcinile în pământ, dar se ridică spre cer!
Cat despre smochin, el este un pom mai... altfel, caci mai întâi face flori iar florile sunt deja fructe, si continuă să producă fructe… In timpul iernii, rămâne în copac mereu câte o smochină uscată… Altfel spus, este un pom menit să aiba rod mereu…
Dumnezeu – care este Tatăl tuturor – vrea de la noi sa rodim
iubirea, precum smochinul! Sa-L iubim si sa ne iubim între noi.
Dar pentru că nu există in noi o neputinta in iubirea dintre noi, atunci singurul care produce rod va fi pomul crucii, pe care Fiul – luând asupra Sa tot răul lumii – va da rodul Lui deplin al iubirii, iubind pe Tatăl și pe noi, cu dragoste jertfelnica!
„Când înfrunzesc aceștia, văzându-i, de la voi înșivă știți că vara este aproape”. Vara este anotimpul roadelor. Rodul este viața. Dacă nu apar roadele, nu se trăiește… La fel și voi, când veți vedea că acestea se împlinesc, să știți că împărăția lui Dumnezeu este aproape.
Iisus vorbește cu autoritate divină
Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
De fapt, după o zi și jumătate, Iisus va muri si se vor întâmpla aceste lucruri. Apoi a prezis distrugerea Ierusalimului! Luca, la vremea la care scrie Evanghelia, se petrecuse deja acesteveniment si intelesese ca martor proorocirea! El, aflându-se la a treia generație, se adresa deja cititorilor săi creștini.
- Când vine Împărăția lui Dumnezeu? Când un om mărturisește pe Hristos! Hristos revine in lume cu picioarele noastre, când mergem în direcția Sa: întoarcerea Domnului înseamnă ca noi să-L urmăm, să trăim cu El…
Cand vorbeste despre „acest neam” e vorba de fapt de fiecare generație: în fiecare neam se întâmplă mereu toate aceste lucruri, după cum se întâmplă în viața fiecarui om. Altfel spus, răul iese la iveală: ori te supui răului, făcându-l și tu, ori rămânand drept, rezistand răului - fiind martor al iubirii, în acest neam al tău. Atunci viața ta este împlinită.
- Dar oare cum putem vedea fața lui Hristos, prezentă în fiecare om? Pentru asta doar să credem că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu este suficient. A-L recunoaște pe Fiul omului prezent în noi, începând cu cel din urmă, este o problemă mare a credinței și a mărturisirii noastre: caci dacă dispretuiesc un singur fiu al lui Dumnezeu, Îl elimin, Îl condamn, Il scot pe Dumnezeu din viața mea, Îl răstignesc!
Si asta facem zi de zi!
- De ce există răul în lume?
Pana si noi, creștinii, suntem producători ai răului… Sunt miliarde de oameni care poartă crucea răului pe care noi îl facem, impunându-le stilul nostru de viață și legile noastre… Iar ceilalți plătesc pentru goana noastră după bunăstare… Cu legile noastre asa-zis „drepte”, în zilele noastre exterminăm lumea.
Evanghelia tine sa ne deschidă ochii, ca să putem vedea realitatea, și în ea să recunoaștem fața Fiului omului, care ne mântuiește.
În final ni se spune că „toate aceste lucruri” se întâmplă în această generație. Mereu ne îngrijorăm cu privire la ce va fi… Evanghelia ne vestește că ceea ce se întâmplă acum deja este totul, pentru că sfârșitul lumii se întâmplă deja acum, prin faptul că-L răstignim pe Hristos prin neiubirea noastra. Așa cum s-a întâmplat în vremea lui Iisus, cum s-a întâmplat în fiecare epocă și cum se va întâmpla până la sfârșitul lumii…
Dar sfârșitul lumii va fi când vom inceta să-i mai răstignim pe semeni și când vom vedea fața Fiului omului în fiecare om… Atunci Dumnezeu va fi „totul în toți”.
- Care este responsabilitatea Bisericii în această lume?
Aceea de a propovadui iubirea dincolo de orice ingradiri si diferente, de a nu crea enclave, de a se deschide, de a dovedi ea insasi smerenie, supunere, intelegere!
- „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”
Cerul și pământul vor trece, nu pentru că Dumnezeu le distruge, ci pentru că noi le distrugem… Însă Dumnezeu den iubire pentru creatia Sa, le va reînnoi pe toate. Le va reînnoi prin Cuvântul Său !
Acest Cuvânt rămâne în veșnicie: așa cum a creat lumea, o va recreea prin noi, cei care mărturisim că lumea este frumoasă si armonioasa dincolo de orice alte contrarietati sau uraciuni!
Când noi, creștinii, în loc să ne folosim de Hristos pentru a ne lupta cu alții, vom vedea corect că Iisus este Fiul omului și că omul este chip al lui Dumnezeu, atunci vom înțelege … si cine este Dumnezeu!
„În vremea aceea, vorbind unii cu Iisus despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase și cu podoabe, El a zis: Vor veni zile când, din cele ce vedeți, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească. Și ei L-au întrebat, zicând: Învățătorule, când, oare, vor fi acestea? Și care este semnul când au să fie acestea? Iar El a zis: Vedeți să nu fiți amăgiți, căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt și vremea s-a apropiat. Nu mergeți după ei. Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție. Și vor fi cutremure mari și, pe alocuri, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi. Iar când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, atunci să știți că s-a apropiat pustiirea lui. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți și cei din mijlocul lui să iasă din el și cei de prin țarini să nu intre în el. Căci acestea sunt zilele răzbunării, ca să se împlinească toate cele scrise. Dar vai celor care vor avea în pântece și celor care vor alăpta în acele zile! Iar atunci va fi strâmtorare mare pe pământ și mânie împotriva acestui popor. Și vor cădea de ascuțișul sabiei și vor fi duși robi la toate neamurile, iar Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor.”
LUCA 21, 5-8; 10-11; 20-24
"Cap. 21 al Evangheliei dupa Luca ne prezinta interpretarea istoriei in lumina misterului lui Iisus. Discursul escatologic sau apocaliptic este un discurs care ne arată faptul istoric, viata, într-o lumină nouă, intr-un mod diferit. Atentie! „apocalissi” nu înseamnă ceva catastrofic, ci indică ceva revelator, ceva care îți îndeparteaza un voal pentru ca tu sa vezi realitatea! Tot discursul despre sfârșitul lumii este un discurs de încredere și de speranța, asigurator, care nu ne infatiseaza sfârșitul, ci scopul!
Sfarsitul este marea problemă a omului! Dacă destinul nostru este sa sfarsim, sa murim, implicit pentru noi totul se termină. Ne punem insa intrebarea: de ce trăim? Nu cumva existenta noastra, viața asta, are un scop? Suntem niste calatori în drum spre... ce? Indiferent care este tinta, vrem sa o atingem. ASTA ESTE PROVOCAREA ESENTIALA LANSATA OMULUI!
Dacă ținta asta nu exista și trăim pentru "nimic", evident suntem inspaimantati de sfarsit și disperarea asta ne face rău… Dacă existam avand un scop si o tinta finala, traim altfel, suntem capabili sa parcurgem drumul misterios al vietii fara frica sfarsitului! Să ne ajute Domnul să intelegem acest mister, să putem vedea realitatea descifrand misterul hristic!
Realitatea este cum este… dar dacă o privim cu alti ochi, sin alt unghi, cu încredere, si daca in ea vedem iubirea si binele, inainte de orice, o putem schimba! Avand încredere, ne si implicăm. Crezand ca binele este posibil, ne mobilizam pentru ca el sa se realizeze și astfel avem sansa sa construim o lume mai buna, care sa aiba un sens, un sens care ne poarta spre iubire cu iubire. Construim astfel deja de pe acum viața veșnică… Si, dupa cum interpretăm realitatea, o vom și realiza.
In acest pasaj evanghelic se vorbeste despre Templu…
Templulul a fost reconstruit in vremea lui Irod cel Mare - început în anul 24 î.e.n. și terminat în anul 60 e.n., de catre 100.000 de muncitori și 1.000 de preoți!
În anul 70 e.n., Templul a fost distrus de Împăratul Tit, lăsând din el doar zidul plângerii, pentru a arata cât de bine pot distruge romanii și care e pretul impotrivirii!
Israel are un raport special cu Templul… Templul era „locul” (amacum, în limba ebraică), locul in sine si numai Templul este „un loc”!
Prima referire la loc o gasim in cuvântul adresat de Dumnezeu lui Adam: „Unde ești?” adica "in ce loc ești"? Suntem definiți de locul în care ne aflăm! Desigur, trăim și in timp, dar timpul nu-l putem defini: ne-am născut în această epocă și trăim în acest timp (moment); cat despre timpul de „după”... nu știm ce va fi! Însă „locul”... el depinde de noi și este in sarcina libertății noastre sa il alegem…
Toată viața noastră ne căutam locul, locul în care să fim primiți, să putem trăi, să avem legaturi cu ceilalti…
Adevăratul loc al omului este insa cel în care este iubit… Unde nu-i iubit, omul nu poate trăi, adica se află într-un „non-loc”. Dar Dumnezeu ne iubeste si locul nostru nu poate fi decat langa El!
Din această cauză Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești" adica "De ce ai fugit de Mine? cand locul tău sunt EU”… Locul lui Dumnezeu este omul, pentru că așteaptă si El să fie iubit de om, asa cum locul omului este Dumnezeu!
În fond, Templul nici nu era necesar daca omul ar fi foat in stare sa vada bine! Dumnezeu s-a mulțumit cu un cort și a calatorit cu poporul Său; apoi David a vrut să construiască Templul… A construit Templul in care, în locul idolului, se afla, de fapt, „nimicul”- căci în Sfânta Sfintelor nu era nimic! Exista totusi o prezența, care de fapt, paradoxal, era "absența": Cel spre care ne îndreptăm, pentru că Dumnezeu este Cel care primește!
Oricum, Templul este comun tuturor religiilor…
Templul înseamnă „centrul”, ceva care este diferit de tot restul și tot restul se raportează la Templu. Templul este locul sacru (separat) și tot restul, adica profanul, stă înaintea lui! Templul este locul care rânduiește (organizează) totul: calendarul, munca, sărbătorile; este locul în care se află legea, valoarea absolută, este centrul vieții.
În trecut în centru vietii era Domnul. În zilele noastre adevăratul centru al vieții este banul, bursa și moda… caci conteaza unde iti este inima!
Cu alte cuvinte, omul niciodată nu este , nu poate fi, ateu, caci mereu are nevoie de un absolut, pentru că el trebuie sa intre in comuniune, sa aiba relații, ceea ce il face... relativ!
Care este templul meu? Care este centrul vieții mele? Asta este problema fundamentală. Care este locul în jurul căruia graviteaza tot restul existentei mele? Daca viata nu ne satisface, daca ne temem de sfarsit inseamna ca ne lipsesc „ochii noi”, vederea revelatoare pentru a interpreta trecutul, prezentul si viitorul, adica istoria…
Acest capitol din Evanghelia dupa Luca tocmai asta vrea: să ne dea ochi noi, ochi buni pentru a citi istoria, pentru a ne simti in siguranta, a ne implica, a actiona spre a schimba lumea!"
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Păziți-vă de oameni, pentru că își vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi și în temnițe, ducându-vă la împărați și la dregători pentru numele Meu.
Și va fi vouă prilej de mărturisire. Puneți, deci, în inimile voastre să nu gândiți de mai înainte ce veți răspunde; căci Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toți potrivnicii voștri. Și veți fi dați și de părinți și de frați și de rudenii și de prieteni, și vor ucide pe unii dintre voi și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; dar nici un păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.”
Moartea este pentru om ceva de neacceptat.
Ma intreb cum reusesc sa-si suporte mortalitatea si sa mearga inainte cei care nu cred in Dumnezeu.
Poate ca isi imagineaza, viseaza ca vor adormi intr-o seara si nu vor avea habar ca au murit...
Omul a fost facut stapanul lumii de catre Domnul dar in fata mortii este asemenea oricarei vietati! Nu are nimic deosebit. Dragostea noastra pentru Dumnezeu este un fel de antidot intru acceptarii mortalitatii noastre! Cu El lucrurile devin dintr-odata firesti, caci El este linistea noastra.
Fragmentul evanghelic de azi ne arata ca Mantuitorul si-a avertizat apostolii de cele prin care aveau sa treaca.
Moartea muceniceasca nu-i o moarte oarecare! Iisus insa și-n moarte vestește iubirea și viața, o iubire și o viață, mai tari decât moartea, de care oricum nu scapam!
Si noi, creștinii, suntem chemați la acest martiriu. Nu suntem chemați să facem lucruri speciale în favoarea noastră sau razboaie pentru a ne salva, răstignindu-i pe alții… Arma noastră ramane cea a lui Hristos. Această armă învinge răul lumii, in timp ce oricare alta... îl multiplică.
Oricum murim: depinde de noi cum vom muri, dacă vom decide să trăim o viață cu iubire, dăruindu-ne până la sfârșit
Astfel, când viața noastră se va sfârși, abia atunci ea va începe!
„Pentru a ne naște, ne-am născut”, nu pentru a ne stinge progresiv… Nu trebuie să ne îngrijorăm și nici să ne întrebăm când vom muri… Timpul este acesta care este! Și în acest timp, in aceste contradicții, suntem chemati să intelegem că există ceva care merită : comuniunea, dreptatea, iubirea față de ceilalti.
Doar acest fel de traire învinge cele ale lumii!
Despre acest adevăr a vorbit Iisus celor 12 apostoli care nu prea înțelegeau mare lucru si intre care unii chiar L-au și trădat…
Mesajul Sau proorocitor este impresionant !
Apostolii au continuat, mangaiati de cuvantul Lui, sa-L urmeze si sa-L marturiseasca, ajungand sa cunoasca moartea muceniceasca!
Pentru ca El, Dumnezeu, ne da putere sa induram orice! Fiecare verset al Sfintei Scripturi marturiseste ca nimic nu ar putea exista fara El.
Intr-o fractiune de secunda lumea se poate narui.
Evenimentele acestui an, care se apropie de sfarsit, au dovedit ca lumea inca nu stie NIMIC si ca oricat de dotati ne credem... doar El in El ne este speranta!
In Duminica dinaintea Craciunului este randuit a fi citita, din Evanghelia dupa Matei, cap 1. -genealogia lui Iisus - capitol care ne expune rădăcinile Mantuitorului: cea umană și cea divină.
Capitolul al doilea, prin adorarea magilor, uciderea pruncilor, fuga în Egipt și reîntoarcerea la Nazaret, ne vorbește despre viitorul lui Iisus, care parcurge un drum de „coborâre, umilire si golire” și un altul de urcare, până la Nazaret, la pământul făgăduinței…
Așadar aceste două capitole sunt o introducere sintetică la întreaga Evanghelie.
Este o citire lunga, imposibil de retinut, plina de nume intre care, cu exceptia unora mai sonore, nu prea recunoastem multe!
Ne punem totusi intrebarea : De ce oare a considerat evanghelistul Matei ca era necesar sa reconstituie arborele genealogic al lui Iisus?
Remarcam ca Evanghelia nu începe cu „genealogia”, ci cu „cartea”… caci Matei știe că scrie „o carte” care avea sa intre in
tradiția biblică !
Și această carte nu este una oarecare, ci este „cartea genezei”.
Asa cum Geneza este prima carte a Bibliei, care relatează istoria creației, Matei scrie acea carte care indică o alta "geneza", cea care va spune despre creația unei lumi noi.
Evanghelia, adică viața lui Iisus, este noua facere a omului, noua creație a lumii.
Asadar, de ce era necesara aceasta genealogie?
Insiruirea generatiilor, de la Avraam la Iosif, este necesara pentru a intari umanitatea lui Hristos. Avand o familie, o descendenta, Iisus are si o istorie, o origine omeneasca. El apartine asadar lumii noastre, se naste ca un OM, avand o anume genealogie.
- La evrei era si este foarte importanta descendenta - sa se stie de unde vii, al cui esti...
- Daca Matei forteaza putin calculul generatiilor este pentru a intari perfectiunea Lui - caci daca cifra 7 este, in numerologia iudaica, simbolul perfectiunii, 14 este dubla perfectiune a acestui OM! Sa nu uitam ca Evanghelia dupa Matei se adreseaza iudeilor si a fost scrisa in limba aramaica. Cifra 14, in aramaica, se scria cu niste caractere care mai insemnau si Messia, adica Salvatorul pe care poporul evreu il asteapta inca si azi!
In insiruirea numelor predecesorilor lui Iisus, regasim si numele a catorva femei, unele straine de neamul iudaic iar altele chiar de moralitate indoielnica!
Evanghelistul lasa astfel de inteles ca Iisus, Dumnezeu si Om, a venit in lume pentru toti oamenii, fie ei iudei ori de alt neam, femei ori barbati, curati sau pacatosi!
Evanghelia vorbeste, in partea a II.a a capitolului 1, si de originea dumnezeiasca a lui Iisus, explicand si cum a fost conceput:
Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfant.
Matei reda originea umana a lui Iisus, pe linie masculina, de la Avraam la Iosif, aceasta fiind coordonata orizontala a genealogiei Mantuitorului.
Acesteia i se adaugă desigur coordonata verticală, esențială, care da dimensiunea mistagogica a Nasterii Lui, infaptuita de Duhul Sfant.
Evanghelistul demonstreaza astfel nu numai umanitatea lui Iisus, Cel care a devenit om prin Nasterea din Fecioara Maria, ci si originea Lui dumnezeiasca, prin conceperea dincolo de fire, prin Duhul Sfant!
Intruparea lui Dumnezeu inseamna, de fapt, inceputul unei alte etape a creatiei, cand Imparatia lui Dumnezeu a coborat inlauntrul nostru! Prin Nasterea Lui Iisus, Cuvântul vine în lume luand „chip de rob”. Prin lucrarea Duhului Sfant, El se zămislește în pântecele Fecioarei Maria si, Dumnezeu fiind, El se face om.
Taina Crăciunului este cu neputință a ne-o explica pe deplin cu mintea noastra pentru ca in aceasta ecuatie nu se gasesc parametri lumii noastre ci voia si minunea divina.
Dumineca dinaintea Craciunului este preambulul acestei Marii Sarbatori si ea are misiunea de a ne introduce in taina sub care sta Nasterea Mantuitorului. Ospățul din ziua de Crăciun nu este deci o masa oarecare. El anticipeaza Ospatul Veșnic la care suntem poftiti in Imparatia lui Dumnezeu!
An de an traim Nasterea Sfanta a lui Dumnezeu si prin aceasta traire ne apropiem mai mult de Hristos-omul, a carei natura divina o gustam la Sfanta Euharistie si prin aceaste ii devenim rude.
De aceea Craciunul este o sarbatoare a familiei in care suntem in acelas timp impreuna cu Dumnezeu dar si cu toti fratii nostri cei intru Hristos! Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.
Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu". Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.
Sfarsitul de an ma face mereu sa-mi pun intrebari. Mai trag o linie si incerc sa fac bilantul.
Chiar daca este sfarsitul unui an ciudat, sfarsitul unei iluzii de traire, una pusa intre paranteze ... momentul nu poate fi ignorat. Toate cele pe care am fi dorit sa le facem, dar nu a fost posibil, ne fac sa cam inghitim in sec, dar totusi... daca suntem in viata, sa tragem aer in piept si... sa reflectam!
Orice experienta care ne constrange este o lectie din care e de invatat si nimic nu se intampla fara rost!
Desi bate vant de anarhie, eu sper ca am inteles cat de cat ca nu suntem chiar asa de puternici pe cat ne credeam, ca nu voia noastra este esentiala, ca exista si lucruri pe care nu le vedem dar de care trebuie sa ne temem, ca e greu sa nu traiesti in comuniune, ca "te iubesc" nu este doar o formula de incheiere a unei banale convorbiri telefonice...
Anul acesta, El a decis ca trebuie sa ne mai oprim din alergarea nebuna ! Ne-a aratat ca trebuie sa tinem cont ca "piatra mica rastoarna carul mare", ne-a facut sa apreciem lucrurile cu adevarat valoroase!
Cat despre dorinte, planuri, proiecte... se pare ca ceva a tulburat zborul ingerilor si implinirile se vor lasa inca... asteptate. Magia pare ca s-a risipit!
Si totusi... avem nevoie sa credem in puterea rgaciunii Craciunului!
Atata vreme cat inca ne mai dorim ceva... inseamna ca existam si asta este esential! Pana la urma viata este darul cel mai de pret!
Slava lui Dumnezeu pentru toate!
EVANGHELIA ZILEI Ev. Luca 12, 32-40 Zis-a Domnul: nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a bine plăcut să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre şi daţi-le în milostenii; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nesecată în ceruri, unde furul nu se apropie, nici molie nu o strică.
Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse; fiţi asemenea acelor oameni care aşteaptă pe stăpânul lor, când se întoarce de la nuntă, pentru ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericiţi sunt slujitorii aceia pe care, venind, stăpânul, îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că El se va încinge, iar pe dânşii îi va pune să şadă la masă şi, venind la masă, îi va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, fericiţi sunt slujitorii aceia, de-i va găsi aşa. Dar şi aceia o ştiţi prea bine că, dacă ar şti stăpânul casei în care ceas va veni furul, ar veghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa. Deci şi voi fiţi gata, căci în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. LUCA 12, 32-40
Noi trebuie să ne trăim viața fara teamă, cu încredere.
Încrederea ne ajută să primim totul ca pe un dar din iubire, trăind totul cu iubire.
Prin urmare, ceea ce primim trebuie sa si împărțim.
Doar asa nu mai trăim cu neliniștea agonisirii, sacrificându-ne viața strângerii bunurilor pământești, si vom trai în bucuria euharistică! Astfel fiecare isi da contributia sa pentru ca viața pe pământ să fie trăită în pace…
Motivul fundamental al neliniștii noastre este frica de moarte.
Omul este conștient de limita sa. Și fiecare limită ne amintește că suntem limitați și că sfârșim în moarte.
De peste două mii de ani, oamenii asteapta cu emoţie şi în priveghere venirea Stăpânului, adică Naşterea Domnului Iisus Hristos, Cel care a calcat moartea!
Când vorbim despre naşterea unui copil, suntem cuprinşi de tandreţe. Cu atât mai mult atunci când ne referim la Naşterea Mântuitorului. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Un Prunc ne-a dăruit Dumnezeu, iar prin acest Prunc se rescriu veacurile, se restaurează universul, se redeschid porţile raiului, ni se reseteaza existenta.
Sub cerul cel înstelat,
Se naşte Mare-Împărat.
Îngerii de sus vestesc
despre Fiul Cel ceresc.
Magii vin cu darul lor
la Pruncul Mântuitor.
Lumea-ntreagă a aflat
când pastorii-au colindat.
Sa ne pregatim inimile şi sufletele pentru a-L primi pe Domnul Hristos cum se cuvine!
un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;
un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;
un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;
un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;
un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
un timp pentru război şi un timp pentru pace."
Ecleziastul 3
„În vremea aceea arhiereii și cărturarii căutau să pună mâna pe Iisus chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor, căci înțeleseseră că despre ei era vorba în pilda rostită de Iisus. Și pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepți, ca să-L prindă în cuvânt și să-L dea stăpânirii și puterii dregătorului. Și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, știm că vorbești și înveți drept și nu cauți la fața omului, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine ca noi să dăm dajdie cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleșugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiți? Arătați-Mi un dinar. Ale cui sunt chipul și inscripția de pe el? Iar ei au zis: Ale cezarului. Și El a zis către ei: Așadar, dați cezarului cele ce sunt ale cezarului, și cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Și nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului și, minunându-se de cuvântul Lui, au tăcut.” LUCA, 20, 19- 26
Asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui. În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu. Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu - în plan intelectual, moral şi estetic - iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în societate şi că societatea înclină către o necredinţă generală?
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 230-231)
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie și a dat-o lucrătorilor și a plecat departe pentru multă vreme. Și, la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Și a trimis apoi o altă slugă, dar ei, bătând-o și pe aceea și ocărând-o, au trimis-o fără nimic. Și a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o și pe aceea, au alungat-o. Atunci, stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor rușina de el. Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moștenitorul; să-l omorâm, ca moștenirea să fie a noastră. Și, scoțându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar ei, auzind, au zis: Să nu se întâmple! El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă deci scriptura aceasta: «Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului»? Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar peste cine va cădea ea, pe acela îl va zdrobi.”
Pilda lucratorilor nevrednici din vie este redata in toate evangheliile sinoptice: Matei 21, Marcu 12, Luca 20.
Rostirea acestei pilde are loc cu cateva zile inainte ca Mantuitorul sa dovedeasca ca El este Fiul Stapanului pe care lucratorii viei pomenite (arhiereii, fariseii si carturarii timpului ) aveau sa-L omoare!
Am mai scris si cu alta ocazie despre faptul ca acesta in acesta pilda sunt inscrise o serie de simboluri deosebit de importanta. Astfel: Stapanul este intruchiparea lui Dumnezeu Insusi; Via este lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea sfanta de mantuire a lumii iar lucratorii viei sunt cei chemati sa pregateasca intrarea oamenilor in Imparatia Lui Dumnezeu ; Turnul de paza simbolizeaza templul; Teascul este viata spirituala a poporului ales de Dumnezeu; Slujitorii trimisi de stapan si ucisi de lucratori sunt porocii; Iar Fiul stapanului este preinchipuirea lui Hristos!
Poporul evreu, pentru credinta si marea sa evlavie ce I-o purta Lui, a fost ales de Dumnezeu - dintre toate popoarele - pentru punerea in practicare a planului Sau pentru mantuirea lumii.
El i-a dat acestui popor Legea lui Moise, care continea reguli religioase morale si cultice necesare pentru a putea sa-si pastreze identitatea, pentru a lucra in via Domnului, asa cum se spune in pilda.
Mantuitorul arata in aceasta parabola pacatosenia lumii, care, chiar si atunci cand este chemata la o lucrare sfanta, propusa pentru a se salva, este nerecunoscatoare, razvratita si indaratnica in a implini voia lui Dumnezeu.
Reactia lucratorilor din vie este firescul comportament al oamenilor rai si nerecunoscatori care, dupa ce au fost chemati sa participe la lucrarea lui Dumnezeu, au uitat repede de stapan si s-au facut stapani ei insisi, considerand via in care au fost angajati sa lucreze ca fiind proprietatea lor personala.
Cat despre planul lui Dumnezeu, indeplinit pe pamant prin alesii sau slujitorii Sai, el este lucrarea de pregatire a oamenilor pentru mantuire, spre a dobandi viata fericita din Imparatia lui Dumnezeu.
Cei care nu lucreaza dupa voia lui Dumnezeu, nu vor intra in Imparatia Lui, dar nici nu vor putea zadarnici planul Lui de mantuire a lumii!
Iata cum concluzioneaza Sfantul Ioan Gura de Aur principalele idei inscrise in aceasta PILDA A LUCRATORILOR RAI:
"Multe lucruri arata Hristos in aceasta pilda:
Ca Dumnezeu a purtat de grija iudeilor de la inceput;
ca ei dintru inceput au fost niste ucigasi;
ca Dumnezeu n-a lasat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grija;
ca nu S-a intors dinspre ei nici dupa ce au ucis pe profeti, ci a trimis chiar pe Fiul Lui;
ca unul si acelasi este Dumnezeul Noului si Vechiului Testament;
ca moartea Fiului Lui are sa savarseasca mari lucruri;
ca iudeii au sa sufere cea mai cumplita pedeapsa pentru rastignirea Lui si pentru indrazneala lor;
ca au sa fie chemate neamurile si ca iudeii au sa cada."
„În vremea aceea, pe când Iisus învăța poporul în templu și binevestea, au venit preoții și cărturarii, împreună cu bătrânii, și L-au întrebat, zicând către El: Spune nouă, cu ce putere faci acestea sau cine este cel ce Ți-a dat această putere? Iar El, răspunzând, a zis către ei: Vă voi întreba și Eu pe voi un cuvânt și spuneți-Mi: Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni? Și ei cugetau în sinea lor, zicând: Dacă vom spune: din cer, va zice: Pentru ce n-ați crezut în el? Iar dacă vom zice: de la oameni, tot poporul ne va ucide cu pietre, căci este încredințat că Ioan a fost proroc. Și au răspuns că nu știu de unde este. Atunci Iisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.”LUCA 20, 1- 8
Dincolo de ideea de a-L "prinde in cuvant" pe Iisus, preotii si carturarii, in mod singur simteau ca puterea Lui nu era una lumeasca! Si este important de inteles cu ce putere lucrează Iisus caci e vorba de o putere diferită de cea pe care o cunoaște omul…
Noi cunoaștem puterea banului, a impunerii prin forță, a violenței, a stăpânirii… Însă puterea lui Dumnezeu diferita - este cea a sărăciei, a iertării, a slujirii, a umilinței, a iubirii. Aceasta este singura putere a lui Dumnezeu!
Cuvântul „putere”, în limba ebraică „șaltan”, același cuvânt care-l indică pe sultan, este atributul lui Dumnezeu care este atotputernic.
Atotputernicia lui Dumnezeu este diferită de felul în care ne-o închipuim noi și ea se va revela pe cruce: puterea sa constă în a iubi și a sluji, nu în a impune, a stăpâni!
„Dar înțelepciunii i s-a mai dat și atributul de oglindă fără pată a lucrării lui Dumnezeu (Înț. Sirah 7, 22), însă va trebui să precizăm și aici mai întâi ce este în fond lucrarea puterii lui Dumnezeu. Ea este, așa zicând, energia sau puterea prin care acționează Dumnezeu atunci când creează, când poartă de grijă de toate, când judecă ori când rânduiește și îndrumă toate la vremea lor. După cum mișcările și gesturile celui ce privește într-o oglindă produc și ele un chip care se mișcă și care are aceleași mișcări și aceleași gesturi fără absolut nici o deosebire față de «original», tot așa trebuie să înțelegem că acționează și înțelepciunea după voia ei proprie atunci când o numim «oglindă fără pată» a puterii lucrării părintești.
De aceea vorbește despre Sine și Domnul nostru Iisus Hristos, în calitatea Lui de înțelepciune a lui Dumnezeu, atunci când zice: Cele ce face Tatăl, acestea le face și Fiul întocmai (Ioan 5, 19), la care adaugă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând (Ioan 5, 19). Iar întrucât Fiul nu Se deosebește, nici nu diferă întru nimic de Tatăl când e vorba de puterea lucrărilor Lui și întrucât lucrarea Fiului nu este alta decât cea a Tatălui, ci e ca să zicem așa - una și aceeași mișcare în amândouă, Fiul e numit «oglindă fără pată» ca să ne dea să înțelegem că nu există nici o neasemănare între Fiu și Tată. Unii vorbesc de asemănare, de imitare a dascălului de către ucenic, iar alții spun că Fiul a executat în materia corporală ceea ce Tatăl plăsmuise înainte în substanțele spirituale; dar cum ar fi cu putință așa ceva, din moment ce Evanghelia nu spune că Fiul săvârșește lucrări asemănătoare, ci că aceleași lucrări le face și El întocmai? (...) Principala bunătate este fără îndoială Tatăl: din ea S-a născut Fiul, Care este în toate privințele «chipul bunătății Sale» (Ioan 15, 10). Într-adevăr, nu există în Fiul altă bunătate decât cea care este în Tatăl. Acesta-i motivul pentru care Mântuitorul zice, pe bună dreptate, în Evanghelie: nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu, Tatăl (Marcu 10, 18).”
Origen, Despre principii, Cartea Întâia, XII-XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 68
„În vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să-i dea afară pe cei care vindeau și cumpărau în el, zicându-le: Scris este: Casa Mea este casă de rugăciune; dar voi ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și era în fiecare zi în templu și învăța. Dar arhiereii și cărturarii și fruntașii poporului căutau să-L piardă. Și nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ținea după El, ascultându-L.”
LUCA 19, 45 48
Templul este simbolul lui Dumnezeu, locul lui Dumnezeu, locul central in functie de care credinciosul isi organizeaza viața!
Omul are nevoie de aceast reper, o tinta spre care sa tinda.
Toti ar trebui sa ne intrebam care este si daca o avem, cine sau care este Dumnezeul nostru!
Imaginea pe care o avem despre Dumnezeu izvoraste din ideea de putere, El fiind cel puternic, cel care are în mâna Sa totul, care poate pedepsi, judeca, care da legi…
Orice om, care incerca sa se comporte cum se cuvine, venea la Templu, aducându-I jertfe lui Dumnezeu. Și, odată ce-I aducea multe jertfe (cadouri), slavindu-L in rugăciuni, considera, in sinea lui, ca Il avea la mână pe Dumnezeu, care ii devenea favorabil, si astfel omul se simțea în siguranță! Aceasta era rostul Templului in mintea omului!
Trebuie sa tinem cont ca, in zona Orientului Mijlociu, darul a fost si este o manifestare a politetii, dar si o cale de a obtine favoruri!
Dar nu faptul ca facem daruri la altar este problema ci felul in care il facem, cum si cu ce gand !
Ce înseamnă în zilele noastre templul, biserica?
Mantuitorul simte departarea omului de sacru si limitarea lui la cele ale lumii, ca tinta spre care ar trebui sa tinda nu mai este cea menita sa-l pregateasca pentru intalnirea cu Dumnezeu!
In acest fel jertfa adusa la altar devine si ea ceva ... profan, un fel de plata menita sa usureze constiintele, trecand cu gratie peste urcusul duhovnicesc necesar.
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om de neam mare s-a dus într-o țară îndepărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă. Și, chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine și a zis către ele:
Neguțătoriți cu ele până ce voi veni! Dar cetățenii lui îl urau și au trimis solie în urma lui, zicând: Nu voim ca acesta să domnească peste noi. Și, când s-a întors el, după ce luase domnia, a zis să fie chemate slugile acelea cărora le dăduse banii, ca să știe cine ce a neguțătorit. Și a venit cea dintâi, zicând: Doamne, mina ta a adus câștig zece mine. Și i-a zis stăpânul: Bine, slugă bună, fiindcă întru puțin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăți. Și a venit a doua, zicând: Mina ta, stăpâne, a mai adus cinci mine. Iar el a zis și acesteia: Să ai și tu stăpânire peste cinci cetăți. A venit și cealaltă, zicând: Doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ștergar, că mă temeam de tine, pentru că ești om aspru: iei ce nu ai pus și seceri ce n-ai semănat. Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai știut că sunt om aspru: iau ce nu am pus și secer ce nu am semănat. De ce nu ai dat argintul meu schimbătorilor de bani? Și eu, venind, l-aș fi luat cu dobândă. Și a zis celor ce stăteau de față: Luați de la el mina și dați-o celui ce are zece mine. Și ei au zis lui: Doamne, acela are zece mine. Zic vouă că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are și ceea ce are i se va lua. Iar pe acei vrăjmași ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceți-i aici și tăiați-i în fața mea. Și, zicând acestea, mergea înainte, suindu-Se la Ierusalim.” LUCA 19, 12-28
Evanghelia de azi poarta numele de Pilda minelorsi,la o prima vedere, pare sa fie varianta lucana (a Sf. ev. Luca) a pildei talantilor, din evanghelia dupa Matei (cap 25).
Numai ca, analizandu-le, ajungem la concluzia ca mesajele sunt diferite, ceea ce ne face sa credem ca sunt si doua pilde diferite!
Evanghelistul Matei ne prezintă pilda talanților în care ne sugereaza că fiecare om primește daruri diferite: căci un om primește cinci talanti, un altul doi, iar un altul doar un talant… Însă răsplata este egală pentru toți: „Intră în bucuria Stăpânului tău”.
În schimb, evanghelistul Luca subliniază că toți avem aceelași dar, acelasi numar de talanți! Toți avem o viață!
Problema este aceea a felului în care noi evoluam in această viață pentru a răspunde Iubirii cu iubire!
Luca urmărește responsabilitatea noastră si, prin urmare, notează că rezultatele diferă de la om la om…
In pilda minelor (o mina fiind echivalentul a 800 de gr.aur) 10 slujitori sunt chemati sa administreze un numar egal de mine, (cifra 10 sugereaza un TOT UNITAR!)
"Afacerea" (o activitate menita sa aduca profit), pe care trebuie sa o faca slugile cu minele primite de la stapan, in lipsa sa, nu este altceva decat efortul,stradaniile noastre spirituale - rugaciune, infranarea, urmarea invataturilor - facute dupa reguli bine stabilite, efort pe care Domnul il rasplateste prin inmultirea Duhului in noi.
Drumul dezvoltarii noastre spirituale are doua etape: una lucratoare si alta revelatoare.
In baza darului primit la botez, suntem chemati cu totii sa lucram permanent la curatirea noastra dar si sa urcam duhovniceste. Fiinta noastra trebuie sa fie astfel bine pregatita pentru a putea ajunge la etapa urmatoare, care presupune cresterea efectiva a Duhului in noi ca urmare a lepadarii de sine, a debarasarii de ego-ul nostru si a sporirii iubirii! Caci dacă trăim în egoism, pierdem încet, încet totul… Poate părea ciudat dar dacă ai iubire, ea crește si dacă nu ai, ea scade, până la dispariția totală… Deoarece viața, rodul, sensul a tot ceea ce avem și suntem este iubirea, dacă nu avem iubire, pierdem totul, chiar și cele zece mine, adica viața pe care am primit-o!
Daca in etapa lucratoare ne focalizam pe trup, prin nevointa, smerenie, pocainta si post, etapa a doua este una calitativa; ea implica cresterea spirituala, sporirea Duhului in noi, prin contemplatie.
Desi ni se pare greu de crezut, prima parte a drumului duhovnicesc, in care ne gasim practic majoritatea covarsitoare a crestinilor, este infinit mai simpla decat partea a doua, in care concentrarea, detasarea de zgomotul lumii, meditatia... ne ajuta efectiv sa urcam spiritual, apropiindu-ne, prin Duh, de Taina lui Dumnezeu!
Revenind la text, stapanul din pericopa noastra revine, dupa o vreme, si cere socoteala slugilor - aluzie la Judecata de Apoi - iar ele primesc rasplata pe masura stradaniei fiecareia.
Asadar, cel care s-a trudit sa sporeasca duhovniceste, curatindu-si trupul, inima si mintea si innoindu-le, a sporit harul in el unindu-se spiritual cu Dumnezeu!
Pilda continuă, aratandu-ne situatia slugii care nu a facut nimic, in afara faptului ca a pastrat ceea ce stapanul ii daduse !
Daca ne gandim un pic, in aceasta situatie sunt mii si mii de botezati care traiesc fara nici un fel de gand, nu mai zic sa se straduiasca sa evolueze spiritual, nu fac nici un efort pentru sporirea duhovniceasca!
...
Mai sunt si cei ca noi, care zicem ca ne "straduim" pentru ca tinem post, mergem la biserica si, chipurile, ne mai rugam pentru reusitele noastre!
Facem insa tot ce e mai usor!
Oare am depasit cat de cat stadiul in care la fiecare spovedanie spunem acelas lucru, marturisindu-ne aceleasi pacate - ceea ce, inseamna ca am ramas cu acelas numar de mine date la inceput si nu am sporit cu nimic, nu am evoluat deloc?
Cat am reusit sa iertam; cat am reusit sa iubim peste interesele noastre?
Versetele ce urmeaza vorbesc despre rasplata lui Dumnezeu!
Cel nelocuit de Duhul lui Dumnezeu nu înţelege de ce i se da mai mult tot celui care are mai mult. Dar cel ce are Duh, ştie că stradania credinciosului atrage spre el energiile necreate ale Duhului Sfânt şi, cu cât primeste Duh, cu atât are puterea să atragă alte energii, sporind şi mai mult în acelaşi Duh, şi ca acest proces este perpetuu! Pilda se încheie astfel:
"Zic vouă:Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua.
Aşadar, dacă ne dorim sa nu fim precum sluga vicleana, si sa nu se ia de la noi darul Duhului Sfant, sa nu fim dati la o parte la Judecata cea Dreapta, e necesar să ne straduim acum să împlinim poruncile Domnului, "sa ne lepădăm de sinele nostru, sa ne luam crucea si sa-I urmăm Lui"!
Omenirea se tot intreaba cand va fi sfarsitil lumii, cand se va intampla Marea Venire a lui Hristos.
Dar daca suntem convinsi ca Hristos este in noi inseamna ca "a si venit"! Lumea deci o sfarsim noi, acum si aici!
Citind fragmentul evanghelic de ieri, mi-a venit in minte cantecul acesta, pe care sper sa il ascultati cu aceeasi emotie pe care o simt si eu!
În vremea aceea aduceau la Iisus pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia.
Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ție. Și El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți sau copii pentru Împărăția lui Dumnezeu și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică.”
LUCA 18, 15-17; 26-30
Daca ar trebui sa folosesc doar un cuvant, pentru a pune un titlu pericopei, acela ar fi CANDOARE!
Candoare... este poate cel mai potrivit cuvant pentru a descrie CREDINTA traita in chip minunat, felul acela special in care ar trebui sa ne apropiem de Dumnezeu - in varful picioarelor, curiosi, dispusi sa iubim si sa primim iubirea ca pe o minune!
Ne straduim sa intelegem, sa invatam, respectam rigori, posturi, dogme... cand, in fond, avem nevoie doar de un strop din acea candoare cu care numai copiii iubesc si privesc lumea!
Copilul nu se indoieste de nimic - ca este posibil sa nu-l iubesti, nu se asteapta sa-l parasesti, nici sa-l tradezi, nici sa-l persecuti! El iubeste pur si simplu; are nevoie sa iubeasca si sa fie iubit, are facultatea de a se minuna de tot si de toate cu o bucurie unica; mereu alta, noua, pura!
Evident poate fi descurajant daca, privind in noi, ne gasim destul de departe de aceasta stare de iubire, care nu face decat sa ne departeze de primirea noastra sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu.
Daca ar trebui sa fim iubiti dupa calitatea iubirii noastre... nu ne-am merita nici unul ... Numai ca mereu, cand e vorba de Dumnezeu... exista acea nadejde in puterea Sa de a face ca imposibilul sa devina posibil!
Pe Dumnezeu ar trebui sa-l simtim precum copiii - care au o sensibilitate aparte când este vorba de Domnul Hristos si care, fascinati de miracolul Nasterii din staulul Betleemului, nici o clipa nu se indoiesc de Minune!
"Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea"!... Adica sa o privim cu ochii larg deschisi, fermecati de miracolul ei, fara intrebari, doar fascinati, incantati, coplesiti de Minune!
Imi plac foarte mult oamenii care si-au putut conserva suflete de copii!
Deprinderile noastre, frici inutile, gijile pentru tot si pentru toate, ne aspresc, ne rapesc gandul curat, acela pe care l-a pus Dumnezeu in noi, innourandu-ne privirea cu care ar trebui sa privim lumea si pe cei din jur! Am devenit banuitori, neincrezatori, avand mereu un dublu gand!
Daca ii privim pe copii cantand colinde, ori primind daruri ... gasim si intelegem aceasta candoare. Ei se bucura si bucuria lor este adevarata fiind fericiti din toata inima lor !
Asa ni se cere si noua sa iubim, fara indoiala primirii in schimb a iubirii!