duminică, 29 noiembrie 2020

DUMINICA DREGATORULUI BOGAT


În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, ­zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moș­tenesc viața de veci? ­Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Iar el a zis: ­Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie. 
Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui ­Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. 
Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

In pasajul evanghelic al acestei duminici este vorba depre un dregator si o intrebare esentiala pe care acesta I-o pune Mantuitorului: "Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?"
Este o intrebare esentiala care denota decizia omului acestuia de a atinge punctul cel mai de sus al existentei sale!

Dialogul, pe care il regasim si la ceilalti sinoptici - Marcu 10, 17 - 27,  Matei 19:16-22, - este socotit  unul  de referinta pentru cei ce vor sa se retraga in manastire. 
Aceasta alegere de viata implica o completa detasare de cele  ale lumii si imbratisarea totala a unei existente in si cu Hristos, scopul final fiind dobandirea mantuirii personale.
Dealtfel telul vietii tuturor crestinilor - fie ei monahi sau nu - este mantuirea, pentru a putea primi darul viatii vesnice! 

Analizand dialogul dintre Mantuitorul si dregatorul interesat de conditiile pe care ar trebui sa le indeplineasca pentru a dobandi viata vesnica, gasim o seama de mesaje extrem de importante.

Din Ev. dupa Matei stim un amanunt important, acela ca dregatorul nostru era si... tanar!
Tanar si "dregator" insemna implicit bogat si respectat, dar nu oricum ci prin procura, adica prin mostenire de la parintii sai!

Aflat, asadar, in aceasta spirala ascendenta a mostenirii iata ca tanarul dregator se gandeste si la vesnicie si intreaba:
"Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?"
Tanar, bogat, instruit si respectat, iata, un om care isi mai doreste si vesnicia! 

Mantuitorul, pare iritat de apelativul "bun" considerand ca, numindu-L asa, Il ignora pe Dumnezeu, singurul Care este Bun!
    Apoi, Mantuitorul ii insira cateva porunci, imperios necesar  a fi respectate pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu.
    Afirmatia dregatorului potrivit careia el respecta poruncile dintotdeauna, conform celorlalti sinoptici, Il imblanzeste pe Domnul (din evanghelia lui Marcu, de ex., aflam chiar ca Iisus a  privit spre el "cu dragoste"!)
    Numai ca respectarea formala a legilor lui Dumnezeu nu este ceea ce Iisus vrea de la noi
    In sarguinata implinirii normelor, putem scapa uneori esentialul! Si esentialul este iubirea pentru ceilalti! 
    Ravna noastra de ne mantui personal trebuie  sa treaca peste egoismul nostru si sa ne desavarseasca in iubire! 
    Iata, asadar, ca nu intamplator Mantuitorul ii aminteste dregatorului doar poruncile aflate in a doua parte a Decalogului, cele care privesc iubirea aproapelui!

    Încă una îți lipsește - ii spune Iisus - Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie".
    La aceasta afirmatie, ni se spune ca tanarul s-a intristat. 
    As zice ca intristarea lui nu isi are cauza in faptul ca era bogat si tinea la bogatii (Scriptura ne spune dealtfel ca tanarul a urmat sfatul Mantuitorului si, in final, s-a numarat intre apostolii Lui!). Cele spuse de Iisus i-au aratat ca nu se putea califica la mantuire, desi el era convins ca are calitatile necesare si poqte se si astepta sa fie laudat pentru performanta de a fi respectat din copilaria sa poruncile lui Dumnezeu!
    Chiar daca intre porunci nu e trecuta smerenia ca atare ea este totusi subinteleasa!
    Mantuitorul face atunci remarca : "Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu." 
    De ce sa fie putini bogati care se mantuiesc?
    Pentru ca bogatia in sine poate deveni un obstacol in calea mantuirii, in masura in care ea il tine pe om legat de altceva decat de Dumnezeu! 
    Apoi, prin desfatarile ce decurg din ea, omul bogat este expus si impins spre pacat!
    Dialogul a creat un moment de pnica si de deruta in randul celor care ascultau! 
    Daca acela, care respecta legile, nu se poate mantui atunci "cine poate să se mântuiască"?
    Noi, in zbuciumul  cotidian,  ne pierdem. Ne zdrobim sa cerem de la Dumnezeu reusite lumesti cand, de fapt, ar trebui sa-I cerem doar putere si protectia Sa atat de necesara pentru a nu ne abate de la regulile Lui, de la acele norme care ne pot "califica" pentru a accede in Imparatia lui Dumnezeu!

    Caci cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. 
    Si cuvintele acestea relativizeaza totul!

    Chiar daca ni se pare greu, aproape imposibil de sperat la mantuire...  nimic nu este pierdut.
    Mantuitorul nu ne lasa sa deznadajduimNici un efort al nostru, de a ne apropia de Dumnezeu spre a obtine mantuirea  nu este insa in zadar! 

    Totul conteaza si nimic nu va fi uitat! 

    Renuntare omului la tot ceea ce are poate fi solutia radicala, dar singura, pe care o prezintă Evanghelia după Luca. 
    Este vorba absolut despre tot ceea ce poate tine pe om legat de sine si de lumea aceasta, în dauna raportării lui la Dumnezeu. Omul nu trebuie sa se sprijine pe bogatie (Luca 12,15: Si a zis către ei: Vedeti si paziti-vă de toată lacomia, căci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale). Nu trebuie nici macar sa se ingrijeasca de cele trebuincioase vietii pantesti, hrana si îmbracaminte, ci chiar si pentru acestea – pentru tot, prin urmare - trebuie sa nadajduiasca cu credinta că vor veni de la Dumnezeu. Singura preocupare este stradania de a trai in Imparatia lui Dumnezeu (Luca 12,31: Cautati mai intai imparatia Lui. Si toate acestea se vor adăuga vouă.)
    Este vorba, asadar, de o perspectiva eminamente teologică asupra vietii. 
    Renuntarea nu priveste deci numai bogatia ci tot ceea ce poate constitui pentru om o atractie care il tine legat, blocandu-l in aceasta lume si inchizandu-i perspectiva catre Imparatia lui Dumnezu!

    Amin

    sâmbătă, 28 noiembrie 2020

    "Iisus a certat pe duhul cel necurat și a vindecat pe copil"

    „În vremea aceea, când s-a coborât Iisus din munte, L-a întâmpinat popor mult. Și iată, un bărbat din mulțime a strigat, zicând: Învățătorule, rogu-mă Ție, caută spre fiul meu, că este singurul meu copil; și iată, un duh îl apucă și îndată strigă și-l zguduie cu spume și cu greu pleacă de la el, după ce l-a zdrobit. Și m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, și n-au putut. 
    Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi și vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău. Și apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ și l-a zguduit. 
    Iar Iisus a certat pe duhul cel necurat și a vindecat pe copil și l-a dat tatălui său. Iar toți au rămas uimiți de măreția lui Dumnezeu.” 
    LUCA 9, 37-43

    Desi,  in Catedrala de la Paris s-a citit azi alta pericopa, cum toate site-urile ortodoxe romanesti propun alt fragment evanghelic, ma opresc si eu la cel al BOR - adica  Luca, 9, 37-43!

    Textul acesta imi aminteste de o intrebare care mi-a fost pusa de unul din profesorii mei de teologie, la unul din examene: "Cum explicati moartea unui copil? "

    Raspunsul meu nu are importanta aici ci ideea care face sa existe o astfel de intrebare -  aceea de a-L invinui constant pe Dumnezeu pentru toate intamplarile nefericite din viata noastra! 
    E foarte greu sa ajungi la intelepciunea lui Iov, greu sa constientizezi ca toate nefericirile noastre sunt doar rezultatul firesc al unei vieti dominate de neascultare, indaradnicie si slaba credinta!
    Si nu e vorba doar de viata noastra ci a tuturor generatiilor din care descindem! Caci pacatele nu dispar decat dominate de credinta, smerenie si o pocaina desavarsita care sa faca sa ne primim pedeapsa aici si in acest veac si nu dincolo, in veacul ce va sa vina!

    Am cunoscut de-a lungul vietii mele multi oameni si povestile lor si nu ma indoiesc de faptul ca orice om are o etapa de viata sa demna de un scenariu de film. Unii reusesc chiar sa... bata filmul!

    Pentru toate nenorocirile lor, oamenii insa obisnuiesc sa-L invinuiasca pe Dumnezeu, daca cred ca El exista. 
    Pentru ceilalti... toate tragediile lumii le confirma ideea ca El nu exista!

    Inserez mai jos un fragment din Omiile lui ORIGEN (Omilii la Cartea Ieşirii, Omilia VIII, cap. VI, în PSB, vol. 6, pp. 92-93) in care se vorbeste tocmai despre cine si cand isi primeste pedeapsa divina pentru natura sa pacatoasa!

    Cât va dura lumea aceasta, diavolul, care este părintele păcătoşilor, nu este pedepsit pentru vina păcatelor lui. 
    Aceştia îşi primesc pedeapsa în fiii lui, adică în aceia pe care i-a zămislit prin păcat. 
    Cu alte cuvinte, aceştia sunt oamenii care trăiesc în trup, pedepsiți de Domnul, loviți, biciuiți. Căci "Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu" (Iezechiel 33, 11), de aceea în bunătatea Sa îndurătoare, El pedepseşte păcatele părinților în fii. 
    Căci, dacă părinții, adică «diavolul și îngerii lui», ca şi ceilalți stăpâni ai acestei lumi și cârmuitori ai întunericului (căci și aceştia se fac părinți ai păcatului, ca și diavolul), fiind nevrednici a fi îndreptați în veacul acesta, își primesc ceea ce li se cuvine în veacul viitor, în schimb, Domnul a găsit de bine ca fiii Săi, adică aceia pe care diavolii i-au făcut să păcătuiască, dar care s-au legat de El ca niște complici și asociați, să obțină, aici jos, pedeapsa care li se cuvine, ca să ajungă curățați în lumea viitoare și să nu mai fie asociați diavolului la pedepsirea lui. Pentru că, în îndurarea Sa, "Domnul vrea ca toți oamenii să se mântuiască" (I Timotei 2, 4). 
    De aceea zice: "Cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor și cu bătăi păcatele lor, iar mila Mea nu o voi depărta de la ei" (Psalmi 88, 32). 
    Domnul cercetează, deci, sufletele și caută creaturile zămislite de blestematul lor părinte, care i-a convins să păcătuiască, spunându-le fiecăreia dintre ele: Ascultă fiică și vezi, pleacă urechea și uită poporul tău și casa părintelui tău (Psalmi 44, 12).
    El te cercetează, deci, după ce ai săvârșit păcatul, te previne, te încearcă și cu biciul, și cu vergeaua pentru păcatul pe care ți l-a sugerat diavolul, tatăl tău, pentru ca acest păcat să fie pus «în sân», adică până ești încă în trup. 
    Astfel se împlinește (cuvântul Scripturii) că păcatele părinților sunt pedepsite "până în al treilea și al patrulea neam" !(Ieșirea 20, 2)."

    Asadar doar cei care nu merita sa fie iertati in veacul acesta nu vor suferii pe pamant! 




    marți, 24 noiembrie 2020

    ICONOMUL CREDINCIOS

    „Zis-a Domnul: Cine este, oare, iconomul credincios și înțelept pe care stăpânul îl va pune peste slujitorii săi, ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând așa. Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuțiile sale. Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăbovește să vină, și va începe să bată pe slugi și pe slujnice și să mănânce și să bea și să se îmbete, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se așteaptă și în ceasul în care ea nu știe și o va tăia în două, iar partea ei o va pune cu cei necredincioși. Iar sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Și cea care n-a știut, dar a făcut lucruri vrednice de pedeapsă, va fi bătută puțin. Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere.” LUCA, 12, 42-48

    La începutul capitolului al doisprezecelea ni se spune 
    Şi în acelaşi timp, adunându-se mulţime mii şi mii de oameni, încât se călcau unii pe alţii, Iisus a început să vorbească întâi către ucenicii Săi: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.
    Iisus ne spune si nouă aceste cuvinte, caci ele îi privesc pe toți oamenii. Noi toti  trecem prin moarte și toți cautăm sensul vieții, toți Îl vom întâlni pe Mire sau il vom întâlni pe fur!

    Apostolii sunt primii care au înțeles acest adevăr si ceea ce ei înțeleg este valabil pentru toți.
    „Cine este iconomul”…
    Iconomul este un administrator si nu stăpânul!

    După ce a vorbit despre stăpânul care se temea de venirea hoțului,
     
    ( Iar aceasta să ştiţi că, de-ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.) acum, iata , vorbește despre iconomul care este „credincios și înțelept”…

    „Înțelept” înseamnă că acesta „știe ce să facă”; si e „credincios” pentru că  "știe că trebuie să facă”…Concret, le da slugilor, „la vreme, partea lor de grâu”… 

    Fiecare din noi suntem responsabili ! Toți suntem iconomi (administratori) ai propriilor noastre vieți. 
    Viata o putem trai fie ca stapani ori ca iconomul care, la vreme, dă partea de grâu celorlalți slujitori, adică fraților săi… Iconomul este omul care știe să împartă, și aceasta este sensul mistic al  Euharistiei. 

    Fericită este sluga aceea pe care, venind, stăpânul o va găsi făcând aşa
    (v. 43),  daruind așa cum și ea  a primit in dar; iubește așa cum e iubită, slujește așa cum i s-a slujit…
    „Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale” (v. 44). Dumnezeu ni Se va da pe Sine.ca astfel sa devenim asemenea Lui.

    Suntem deci „administratori”, si trebuie să ne administrăm pe noi înșine - ceea ce suntem și ceea ce avem… Dar avem în administrare și în apărare și viața altora!

    Următoarele versete reiau tema „stăpânului casei” care așteaptă hoțul.   Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăbovește să vină, și va începe să bată pe slugi și pe slujnice și să mănânce și să bea și să se îmbete, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se așteaptă și în ceasul în care ea nu știe și o va tăia în două, iar partea ei o va pune cu cei necredincioși. Iar sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.

    Cam în acest fel își gestionează viața mulți oameni din zilele noastre…

    Veni-va stăpânul slugii aceleia, în ziua în care ea nu se aşteaptă”, pentru că acea slugă nici nu-L așteaptă pe  Domnul desi El e prezent! Si ca urmare sluga „va fi tăiată în două”, adică va avea o viata neunitara… o viață ale carei fisuri o fac  să bea, să mănânce totul și să-i bată pe toți…si „soarta” acestor slugi va fi alturi de " cei necredincioși”…

    Sluga care cunoaște voința stăpânului său, dar nu a pregătit și nu a făcut după voința lui, va primi multe lovituri! Cea care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puține; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult.

    Noi toți suntem responsabili în măsura în care „cunoaștem”… Căci „a ști” înseamnă putere, si „a putea”; dacă știm, suntem responsabili să facem; dacă nu  știm, 
     avem o responsabilitate mai mică…

    Versetele acesta indeamna pe credincios să fie responsabil de întreaga lume, și nu numai de sine - eu sa ma mantuiesc si ceilalti sa faca ce vor! Nu! Căci ideea este de a da la vreme măsura de grâu altora! De acest lucru suntem responsabili!

    Și cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (v. 48). Altfel spus, toate darurile pe care le avem, le folosim fie pentru a face binele, fie pentru a face răul. Nu există cale de mijloc…

    „Să facem din pământ cer! Să arătăm păgânilor, aici pe pământ, de câte bunătăți sunt lipsiți ei! Când vor vedea că noi ducem o viață virtuoasă, vor avea în față chipul Împărăției cerurilor. Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioși, nelacomi, când vor vedea că săvârșim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici pe pământ creștinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca după lumea aceasta? Dacă aici pe pământ, unde locuiesc ca niște străini, sunt atât de strălucitori, cum vor fi când vor ajunge în patria lor? Așa și păgânii se vor face mai buni, iar cuvântul credinței se va întinde nu mai puțin decât pe timpul apostolilor. Dacă apostolii au fost numai doisprezece și au întors la credință orașe și țări întregi, gândește-te la ce înălțime va ajunge credința noastră, dacă toți am fi dascăli prin viața noastră virtuoasă!”
    Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 517

    luni, 23 noiembrie 2020

    GRIJI VS INCREDERE

    „În vremea aceea, când învăța Iisus, cineva a zis către El din mulțime: Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea. Iar Iisus i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi? Apoi a zis către ei: Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale. 

    Și a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Viața este mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea. Priviți la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici hambar, și Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai de preț sunteți voi decât păsările! Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteți să faceți nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiți de celelalte? Priviți la crinii câmpului cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba, care este astăzi pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puțin credincioșilor! Și voi să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu fiți îngrijorați, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru știe că aveți nevoie de acestea; căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă.”
    LUCA 12, 13-15; 22-31

    Dupa cum observam, astazi, Biserica noastra ne propune sa meditam asupra versetelor care marginesc pilda bogatului caruia i-a rodit tarina!
    Chemat sa mijloceasca un conflict familial legat de mostenire,
    Mantuitorul avertizeaza cu privire la dorinta omului de a acumula,
    lacomie care nu se justifica sub nici un chip, atata vreme cat viata in sine nu depinde de prinosul averii! Averea, posesiunile, nu fac decat sa fim remarcati!
    Si, pentru a se face inteles, El va rosti in continuare, pilda Bogatului caruia i-a rodit tarina!

    Grijile legate de mancare, de haine... sunt la fel de neproductive caci
    "viața este mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea.

    Daca analizam cu atentie si buna credinta, observam ca lucrurile fundamentale din existenta noastra nu le facem noi si nici nu sunt consumabile - ele ne sunt daruite!

    In general, noi ne... pre-ocupam, adica ne ocupam, inainte de a fi cazul, de lucruri care nu tin de prezent. 
    Tulburandu-ne astfel, ne consumam 90% din energie pentru ceva care nu se va întâmpla,  pentru ca 9% din energie sa o risipim apoi impotrivindu-ne unor lucruri care oricum se vor întâmpla!
    Ramanem astfel cu doar 1% - adica cu o bruma de energie - pentru a face fata prezentului! 
    Caci... mare parte a vietii noi o traim in mod inutil intr-un viitor plasmuit!

    Omul se teme de moarte si tot ceea ce face este pentru a reduce aceasta frica, pentru a afla cum să supraviețuiască.

    Pentru a trăi, există două cai:
    - fie crezi că viața ta depinde de ceea ce ai sau de ceea ce-ți lipsește - si te străduiești să tot aduni
    - fie crezi ca viata ta nu depinde nici de ceea ce ai, nici de ceea ce-ți lipsește, ci de ceea ce ești… si atunci te straduiesti sa fii un om bun, drept, iubit pentru ceea ce esti!

    Viata nu inseamna doar viața biologică, mâncare! Viata pentru om, este comuniune cu Creatorul si creatia Sa - relația cu El, cu natura si aproapele…Traiul nostru zilnic trebuie să fie tocmai o optima interactiune, o corecta stabilire a unei bune relații cu toti acesti factori!

    Pentru a trăi ne este suficient să avem pe cineva care să ne iubească și pe care noi să-l iubim. 
    Mâncarea ne folosește pentru a ne conserva viața. Dar a trai cu adevarat inseamna sa nu fim singuri, sa avem obiective comune, sa impartasim opinii, sa crem si sa ne crem impreuna!

    Nu va ingrijiti  nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca, mai spune Mantuitorul!
    Este limpede că „haina” este importantă… Aspectul vizibil, felul în care suntem văzuți, este o preocupare a zilelor noastre, si nu numai,  constituind un factor de imagine, ceea ce oferim lumii despre noi.
    Haina este ceea ce se vede din identitatea noastra. 

    Adam si Eva erau goi in rai si, dupa incalcarea poruncii, s-au imbracat, s-au acoperit si asta a fost semnul constientei goliciunii!

    Noi suntem așa cum ne vede Dumnezeu  si asta ne îmbracă cu o haina speciala, cu mult mai protectoare decat orice alt soi de imbracaminte!

    Sfântul Pavel ne îndeamnă: sa ne imbracam in  Hristos”. ceea ce si facem prin Botez! Femeia din Apocalipsă, când va fi mireasă, la sfârșitul lumii, când omenire va fi nouă si transfigurata, va fi îmbrăcată cu soare și cu lumină, adica nimic din ceea ce vedem noi astazi pe oameni!

    Iisus ne spune să nu ne îngrijorăm pentru că viața valorează mai mult decât hrana și trupul este altceva decât haina.   Viața si trupul le-am primit fără să facem nimic si fara sa le cerem! Sunt darul Creatorului! Domnul este cel care stie poate si vrea totul in ce ne priveste! 
    Noua ne ramane credinta, munca si comuniunea!

    Viața nu se limiteaza la viața biologică, mâncarea este, dincolo de hrana, de respiratie si nevoi fizice, comuniune, relație…
    Dacă ne preocupăm să trăim relația cu ceilalti si cu Dumnezeu, 
    vom avea parte de o hrană mai interesantă, relații cu aproapele, dar și de o anume identitate, o alta haina, care te imbraca potrivit cu ceea ce esti si faci!

    Iisus ne indeamna sa privim corbii, pasari necurate pentru evrei, pe care Dumnezeu ii hraneste si le poarta de grija! Dar noi valorăm mult mai mult decât păsările!
    Apoi continuă: „Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteți să faceți nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiți de celelalte??” 
    Altfel spus, dacă ne neliniștim, ne prelungim viața sau putem deveni mai înalti?

    Dupa cum pare, rezultatul tuturor grijilor noastre este exact opusul a ceea ce căutăm… În loc să ne asigure viața, ne-o iau; în loc să ne garanteze o imagine bună, ne fura realitatea, identitatea !

    Câți dintre noi multumim lui Dumnezeu dimineata, când ne trezim, pentru că trăim, câți se bucurăm că existăm și că alaturi de noi sunt cei dragi si altii care asteapta sa-i indragim?
    Din nefericire, adesea ne trezim deja supărați și îngrijorați pentru cele pe care urmează să le trecem, pentru munca pe care urmează să o prestăm… și pe care oricum trebuie să o facem… 
    E corect să muncim, dar nu să ne neliniștim! 

    Priviți la crinii câmpului cum cresc, ne spune Mantuitorul! Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.

    Dacă Dumnezeu îmbracă atât de frumos crinii (care se ofilesc după o zi de viață), înseamnă că pe noi – fiii Săi – ne va îmbrăca cu haine mult mai prețioase…adica cu slava Sa, cu iubirea Sa, cu bucuria, cu bunătatea, cu mila, cu pacea, cu liniștea, cu toate lucrurile bune pentru care am fost creați. Acestea sunt imbracamintea noastră.

    Credință este o chestiune de încredere… 
    Noi trăim prin încredere, iar încrederea este esentiala in iubire… Altfel spus, omul are încredere numai dacă a experiat iubirea ( când este iubit). Dacă nu, nu are încredere! 

    Iubirea e un act de incredere… 
    De fapt, singurul care are incredere în om, e Dumnezeu si are atât de multă incredere incât spune că omul e bun foarte, și are atât de multă credință , încât se dă pe mâinile omului!
    Încrederea permite să existe viața, iubirea și toate relațiile.
    Neîncrederea face războaie, luptele, frustrările, separările, singurătățile, morțile, neliniștile, fricile, tot ceea ce reprezinta relele din lume…

    Alegerea ne apartine!


    sâmbătă, 21 noiembrie 2020

    INTERVIU: CONDITIA FEMEII IN VREMEA VECHIULUI TESTAMENT

    In vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești şi pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit este pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el.


    Maria Francisca Băltăceanu, prof. doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. INTERVIU 

    - Doamnă profesoară, care era condiţia femeii în Vechiul Testament? Ce statut avea ea conform Legii date prin Moise?

    Primul lucru la care trebuie să privim este ceea ce ne spune Dumnezeu în Vechiul Testament despre locul femeii, despre raportul dintre bărbat şi femeie în cadrul condiţiei umane. 
    Şi pentru aceasta trebuie să privim la primele capitole din Facerea.

    În capitolul 1 se arată că Dumnezeu îl creează pe om, în sensul generic al termenului, "după chipul şi asemănarea Sa", am putea spune, fără a epuiza, în diferite limbaje: cu suflet nemuritor; cu minte şi voinţă liberă; având capacitatea să intre în relaţie cu El. 
    Apoi se precizează "bărbat şi femeie i-a făcut": ambii "după chip şi asemănare": vedem deci egalitatea şi complementaritatea dintre bărbat şi femeie, din gândul lui Dumnezeu, pentru că aşa I-a plăcut să fie: "Şi iată erau bune, erau bune foarte". 
    Amândurora le dă în stăpânire pământul, pe amândoi îi binecuvântează deopotrivă. 

    În a doua naraţiune (din capitolul 2,4 şi următoarele), mai "colorată", aceleaşi idei sunt exprimate cu imagini mai plastice: complementaritatea se vede din constatarea lui Dumnezeu: "nu-i este bine omului să fie singur". Degeaba trec toate animalele prin faţa lui Adam, nici unul nu-i este pe potrivă. (Pentru vremurile străvechi era poate necesar să se sublinieze că femeia nu e din rândul animalelor, ci cu totul altceva!). 
    Egalitatea dintre bărbat şi femeie este sugerată de imaginea plăsmuirii ei din "coasta", din chiar trupul bărbatului, deci cei doi au aceeaşi natură, aşa cum însuşi Adam constată fericit: "În sfârşit, carne din carnea mea...". În "ajutorul pe potrivă", cuvântul nu are ceva depreciativ, nu arată o poziţie de inferioritate, ci se foloseşte în alte părţi despre ajutorul pe care Dumnezeu îl dă omului.

    Egalitatea este sugerată şi lexical: ea se va numi âişşâh "femeie", în ebraică, pentru că e luată din âiş, ebr. "bărbat" (Gen. 2,23).
      Păcatul strică egalitatea şi complementaritatea paradisiace dintre bărbat şi femeie!

      Intervine păcatul, cu consecinţele lui. Cei doi se ascund pentru că "îşi dau seama că sunt goi". Goi erau şi înainte, dar păcatul strică echilibrul iniţial dintre puterile spiritului: voinţa nu se mai supune minţii, pulsiunile vor să domine, ei nu se mai pot privi liniştiţi în frumuseţea trupurilor lor cu care fuseseră creaţi. 
      Consecinţele păcatului le vor auzi din gura lui Dumnezeu: suferinţa - munca grea pentru trai, naşterea în dureri; moartea; stricarea armoniei iniţiale: El îi spune femeii "vei fi atrasă către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (3,16).

      Deci tendinţa bărbatului de dominare asupra femeii, de a o pune în situaţie de inferioritate, este o consecinţă a păcatului, nu face parte din planul lui Dumnezeu cu omul.
      Şi invers, am putea spune că atunci când bărbatul se uită cu respect, cu admiraţie, cu bucurie la femeia lui, ca la darul de preţ pe care i l-a făcut Dumnezeu, când aude "lauda grădinii de îngeri când răsare/ din coasta bărbătească al Evei trup de fum", după cuvintele lui Ion Barbu, el depăşeşte consecinţa păcatului şi se află în viaţa nouă adusă de Hristos!

      De altfel, Dumnezeu priveşte cu milă la cei pe care îi va izgoni din Rai, mai bine zis care s-au rupt singuri de Dumnezeu, prin păcat: le face haine de piele, să nu sufere de frig... (Gen. 3,21). Dar mai ales le face făgăduinţa dătătoare de speranţă, în care femeia are locul de referinţă: El îi spune şarpelui "duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (3,15)este făgăduinţa victoriei Urmaşului femeii asupra diavolului. 

      Iar când Sfântul Pavel scrie că la plinirea vremii "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său născut din femeie(Gal. 4, 4), arată împlinirea făgăduinţei, subliniind astfel locul Femeii în economia mântuirii - altfel ce rost avea precizarea?

      Cât despre situaţia femeii în legislaţia mozaică, trebuie să ţinem seama că ne aflăm în Antichitate, în Orient, într-­o lume în care inferioritatea legală a femeii era "norma". 

      În Biblie însă, pedagogia lui Dumnezeu porneşte de la situaţia obiectivă a omului şi încearcă treptat să-l ridice.  

      Aşadar, doar comparând cu situaţia femeii în alte societăţi ale vremii, putem aprecia cum trebuie "plusurile"

      În primul rând este important despre Lege ceea ce e numit adesea ca "legătura între religie şi morală", expresie nu foarte fericită, de altfel. Cu alte cuvinte, accentuarea adevărului că lui Dumnezeu "îi pasă" nu doar de felul cum omul îi aduce cult, ci şi de felul în care acesta se poartă cu semenii, şi mai ales, foarte important, de felul în care se poartă cu cei mai slabi, mai defavorizaţi.

      În al doilea rând, este importantă egalitatea în faţa legii, pentru că împlinirea ei este inserată în Legământul dintre Dumnezeu şi poporul său: bogat şi sărac, om de vază şi om de rând, bărbat şi femeie răspund esenţialmente la fel: în caz de adulter, sunt pedepsiţi ambii făptaşi; soţul care îşi bănuieşte nevasta de infidelitate nu are dreptul să facă ce vrea cu ea, ci trebuie să o aducă în faţa preotului, care apelează la un fel de "judecată a lui Dumnezeu" care să-i decidă vinovăţia sau inocenţa, tot atâtea demersuri care ajung să-i dea şansa unei judecăţi corecte.

      Evident, numai bărbatul are dreptul să "divorţeze", dar nu-şi poate alunga soţia după plac, ci, am zice în termeni moderni, trebuie să-i asigure un fel de capital din care ea să se poată întreţine în această eventualitate. Dacă un om moare fără copii, ruda cea mai apropiată trebuie să aibă grijă de femeia rămasă singură, eventual luând-o în căsătorie. 
      Există un întreg sistem de "protecţie socială" pentru săraci, între care văduvele au un loc însemnat. 

      Chiar despre unele prescripţii care pot părea umilitoare am putea zice că în gândul lui Dumnezeu au alt sens: dacă femeia e socotită "necurată", deci intangibilă, patruzeci de zile după ce naşte sau în anumite zile din lună, înseamnă practic că-i va fi respectată liniştea în perioadele delicate ale existenţei. 

      Există multe scene care arată că în familie femeia are o mare influenţă şi se ţine seama de părerea ei: fraţii o întreabă pe Rebeca dacă vrea să plece cu străinul (Gen. 24, 54-60); Iacob face "consiliu de familie" pentru a decide plecarea de la Laban (31, 4-16) etc. Şi ar mai fi multe de spus aici.

      În Noul Testament, oglinda raportului bărbat-femeie este dată de relaţia Hristos - Biserică. Ce perspectivă aduce creştinismul în privinţa femeii?

      Este incontestabil că adevărata eliberare a omului, a bărbatului şi a femeii, este adusă de Iisus Hristos prin viaţa, moartea şi învierea sa; şi acest lucru a fost bine înţeles de primii creştini.

      Sfântul Apostol Pavel, chiar când pare a le "pune la punct" pe femei spunându-le cum să se poarte în adunarea liturgică, atestă de fapt în primul rând că ele luau parte la aceasta deopotrivă cu bărbaţii, ceea ce era o noutate. 
      Iar realitatea profundă adusă de Iisus este exprimată de Apostol când pune în oglindă relaţia dintre bărbat şi femeie în căsătorie cu relaţia dintre Hristos şi Bisericăcând le spune femeilor să fie supuse bărbaţilor lor, o face în continuarea îndemnului adresat tuturor creştinilor: "Fiţi supuşi unul altuia întru frica lui Hristos", iar bărbaţilor le pune în faţă ca model pe Hristos "care s-a dat pe sine pentru Biserică" pentru că o iubeşte (Efes. 5,19-33). 
      Tot la el găsim şi formularea cea mai concisă a eliberării: "Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Gal. 3,28).

      - Ce înseamnă în fapt acest lucru?


      Domnul însuşi arată, în purtarea sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului Său. 
      Până şi ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El Işi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. 
      Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh şi adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia

      Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). 

      Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care Il unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). 

      O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11).

      Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). 

      Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" - îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese  de poala hainei Lui (Lc. 8, 48). 

      Pe femeia gârbovă, pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise pana atunci la feminin (Lc. 12,16). 

      Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). 

      Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit,  desemnează o înduioşare profundă, viscerală, maternală).

      Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55). 

      De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii ale revelaţiei.! 
        Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" (In. 11, 27). 

        Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt "a apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei..." (In. 20, 1-18).

        Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Maria, Mama lui Iisus. 

        Putem spune că la Bunavestire, când ea îşi acceptă rolul încredinţat de Dumnezeu, este clipa de început a Noului Legământ. 

        Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. 

        La rugămintea ei, extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn: minunea din Cana Galileii (In. 2). 

        Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan

        Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. 
        Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are sfârşit. 
        Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii eiA avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a fiului, teama pentru viaţa lui, să-l vezi murind, să-l ai mort în braţele tale... Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa..
        Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc" (Lc. 2, 33), "nu au înţeles" (Lc. 2, 50); dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. 
        De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii.

        Societatea contemporană nu reuşeşte parcă să găsească un echilibru între extreme: feminism, pe de o parte, şi desconsiderarea, abuzarea femeii, pe de altă parte. Care ar fi soluţiile care se impun pentru ieşirea din impas?


        Am impresia că exagerările feministe păstrează zidul despărţitor pe care Dumnezeu nu l-a voit şi pe care ele se laudă că-l dărâmă! 

        Nu fac decât să se mute de partea cealaltă a acestuia, să încerce să schimbe polii puterii. 
        De altfel, atâta vreme cât este vorba de un conflict de putere, de o atitudine competiţională, nici bărbatul, nici femeia nu sunt după gândul lui Dumnezeu.

        În numele modernităţii, apar uneori de fapt forme noi de desconsiderare a femeii: posibilitatea de a se manifesta, oricât de provocator, în faţa oricăror mulţimi "la ore de maximă audienţă", nu înseamnă eliberare, ci transformare în obiect, fie el şi de distracţie. 

        Libertate înseamnă în primul rând să poţi alege între bine şi rău, dar aceasta e doar poarta: libertate înseamnă să poţi face tot binele "pe care ni l-a pregătit Dumnezeu ca să-l săvârşim" (Ef. 2, 10).

        La celălalt pol se află nu numai lumile tradiţionaliste, în care femeia este lipsită de multe drepturi şi este considerată o fiinţă inferioară; mai rău este că prejudecăţi statornice de acest fel dăinuie şi în societăţile creştine. 

        Hristos a adus adevărata eliberare a omului cu accent special asupra femeii pentru că era mai marginalizată, dar trecerea realităţii profunde în mentalităţi şi în comportamente este un proces foarte îndelungat, aflat încă la început...

        Soluţii spre mai bine sunt multe; aş vorbi aici numai despre importanţa educării, la respect, la conştiinţa complementarităţii şi a egalităţii de fond. 
        Într-o familie în care fetele sunt puse să-şi slugărească fraţii în timp ce ei se joacă "pentru că sunt băieţi", într-o lume în care, în situaţii de "triunghi matrimonial", femeia e întotdeauna acuzată cu epitete nereproductibile, în timp ce bărbatul e admirat că "are succes" - şi exemplele s-­ar putea înmulţi, într-o astfel de "lume", unde viaţa nouă este adusă de Hristos? 
        O responsabilitate imensă o au aici toţi cei care, prin misiunea sau funcţia lor, au o autoritate deosebită şi ar trebui cu atât mai mult să manifeste prin cuvânt şi comportare libertatea fiilor lui Dumnezeu.


        Ne puteţi vorbi despre femei cu o viaţă remarcabilă în Vechiul Testament?

        Într-adevăr, înţelegem mai bine statutul femeii în Vechiul Testament gândindu-ne la marile doamne ale lui Israel, chipuri de femei care apar în toate momentele istoriei sacre.

        Sara, care vorbeşte direct cu Dumnezeu 
        ("De ce râzi, Sara? - N-am râs, Doamne! - Ba ai râs, Sara"... ) şi căreia El îi făgăduieşte că va naşte un fiu, dincolo de posibil.

        Rebeccatânăra căreia i se face milă de străinul însetat şi-i dă să bea, iar apoi acceptă să plece cu el în necunoscut.

        Rahela, soţia iubită a lui Iacob/Israel, care ajunge să fie chipul strămoaşei poporului "Glas s-a auzit în Rama, de bocet şi plânset şi jale: Rahela nu vrea să se oprească din plâns pentru fiii ei, căci nu mai sunt." Ier. 31/38,15 reluat în Mt. 2,8 ).

        Mama lui Moise, care îi salvează viaţa acestui mare prieten al lui Dumnezeu. 

        Miriam, sora lui Moise, care, după cum spune un comentariu rabinic, îl învaţă pe Israel să cânte la eliberarea din robia egipteană ("într-adevăr, scăpat din surghiun, Iacob nu cântase; scăpat de cuţit, Isaac nu cântase; scăpat din marea încercare, Avraam nu cântase; dar, în acea zi, nu numai Moise, prorocul, şi Miriam, prorociţa, au început să cânte, ci orice bărbat în Israel şi orice femeie, orice bătrân şi orice nou-născut, până şi pruncul în sânul mamei, pentru că vedea, în clipa aceea, slava Celui Veşnic"). 

        Rut, străina care se alipeşte de poporul ales şi se învredniceşte să fie străbunica marelui rege David.  

        Prorociţa Debora, numărată printre "judecători". 

        Războinicele Iudita şi Iaela, dar şi suava Estera, care, prin curajul şi farmecul lor, şi-au salvat poporul de la pieire, şi altele şi altele...
        Dar poate şi mai mult înţelegem ce vrea să ne spună Dumnezeu despre femeie în Vechiul Testament prin metaforizările feminine: 
        poporul este logodnica, mireasa, iar Dumnezeu este Mirele 
        "Mirele tău este Făcătorul tău: Domnul oştirilor este numele lui; ş…ţ Ca pe o femeie părăsită şi cu duhul mâhnit te-a chemat Domnul, ca pe soţia din tinereţe care a fost alungată, spune Dumnezeul tău. Pentru o clipă te-am părăsit, dar cu dragoste mare te voi lua înapoi." (Is. 54,5-7; la fel în Os. 11,1-4; Ier. 3,4-19). Dumnezeu apare cu sentimente şi gesturi de tată şi mamă: "Oare uită femeia de pruncul ei, nu se îndură de fiul ce a ieşit din sânul ei? Chiar dacă ea ar uita, Eu nu te voi uita pe tine, Iată, te-am însemnat în palmele mele!" (Is. 49,14-15); "După cum mama îşi mângâie copilul, aşa vă voi mângâia şi în Ierusalim veţi fi mângâiaţi" (66,13). 

        Poporul e simbolizat prin chipul "fiicei Sionului", "chemată să tresalte de bucurie pentru venirea izbăvitoare a Domnului. 
        Figura feminină din "Cântarea cântărilor", iubită aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte poporul... Vedem astfel o valorizare a figurii feminine dincolo de tradiţii şi chiar de litera Legii.

        Genealogia Mântuitorului pomeneşte şi patru femei. De ce?

        Într-adevăr, genealogia din Evanghelia după Matei (1,1-16) aminteşte, între o mulţime de bărbaţi de neam regesc, patru femei "neconvenţionale"

        • Tamar, nora incestuoasă a lui Iuda, pe care acesta a iertat-o pentru intenţia ei bună de a-i da urmaşi (Gen. 38);  
        • Rahab, desfrânata din Ierihon, care îi ascunde pe cercetaşii evrei, dându-şi seama că Dumnezeu este cu ei (Iosua, 2);  
        • Rut, moabita, o figură nobilă, dar originară dintr-un neam cu care evreii s-au războit adesea; 
        • femeia lui Urie, cu care David a săvârşit adulterul si pe care l-a plâns îndelung mai apoi. 
        Toate, marcate de câte ceva care le-ar putea ostraciza, sunt asumate în obârşia omenească a lui Iisus, care ia asupra Sa păcatul lumii. 
        Iar în cap de perspectivă a seriei "strămoaşelor" este amintită Maria, care Il zămisleşte de la Duhul Sfânt pe Cel născut din femeie, care va zdrobi capul şarpelui.


        - Mironosiţele reprezintă o atitudine sufletească de slujire smerită.  De unde înţelesul peiorativ de "mironosiţă"?

        - Cred că la origine este expresia "a face pe mironosiţa", adică a afişa un aer pios, eventual îndurerat, plin de modestie, dar fără acoperire interioară. Oricum, se vede în această "alunecare lexicală" dispreţul sănătos al poporului pentru orice ipocrizie, cu atât mai mult în materie de religie.

        -
        Monahiile pot fi considerate a fi urmaşele femeilor mironosiţe?

        Mironosiţele din Evanghelie nu reprezintă o instituţie, ci o atitudine sufletească ce se traduce în gestul concret de slujire smerită şi tocmai de aceea înaltă. O iubire adâncă pentru Iisus şi dorinţa de a o exprima, chiar atunci când Acesta tace. 

        Curajul de a înfrunta orice risc, opinia publică, autorităţile ostile şi chiar imposibilul ("Cine ne va da la o parte piatra de pe mormânt?"). 
        Mirul pe care îl poartă ele este imaginea exterioară a frumuseţii lor lăuntrice, a iubirii. 
        Monahiile trebuie să le ia drept model, dar la fel orice creştin, fie el bărbat sau femeie, şi, până la urmă, oricare om.

        - Primele comunităţi creştine atestă dăruirea şi generozitatea femeilor. Ce rol au avut ele în istoria Bisericii primare?

        - Dacă ne gândim la momentul "naşterii" Bisericii, în ziua de Rusalii, vedem că, în aşteptarea revărsării Duhului, cei unsprezece ucenici sunt adunaţi "împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus..." Şi asupra lor se aşază limbile de foc (Fp. 1, 13-14; 2, 1).

        În Faptele Apostolilor sunt pomenite mai multe femei, care joacă un rol important şi sunt foarte preţuite în comunitate: Tabita, binefăcătoarea săracilor, cea readusă la viaţă de Petru (9, 36-40), 

        Maria, mama lui Ioan Marcu, în a cărei casă se aduna comunitatea (12, 12);  
        femeile din Filipi, care ascultă propovăduirea Sfântului Pavel (16, 13), iar dintre ele se remarcă Lidia, femeie de vază, care îi găzduieşte pe apostolii itineranţi (16, 14-15 şi 40). 
        Printre puţinii care primesc credinţa la Atena se numără Damaris (17, 34). 
        Priscila şi soţul ei, Acvila, ţes corturi la Corint împreună cu Apostolul Pavel, iar apoi îl însoţesc în Siria (18,19). 
        Cele patru fiice ale diaconului Filip au darul prorociei (21, 9).

        În scrisorile sale, Apostolul Pavel salută cu căldură o seamă de femei care i-au fost aproape în misiune: 

        Phoebe, pe care o încredinţează bunelor oficii ale creştinilor din Roma (Rom. 16, 1-2), "iubita Persida, care s-a ostenit mult în Domnul" (Rom. 16, 12), Evodia şi Syntiche, care au luptat împreună cu el pentru Evanghelie (Fil. 4, 3), Loida, bunica, şi Eunice, mama ucenicului său Timotei, care l-au crescut pe acesta întru credinţă (2 Tim. 1, 5).

        Vedem aşadar atestate în primele comunităţi creştine dăruirea şi generozitatea femeilor, precum şi respectul de care sunt înconjurate pentru felul în care ele trăiesc Evanghelia.

        -
        Putem spune că lucrarea lor s-a păstrat în viaţa Bisericii?

        - Sub diferite forme, lucrarea femeilor a fost totdeauna importantă în viaţa Bisericii, chiar dacă prezenţa lor a fost şi este încă, pe alocuri, situată într-un con de umbră. Nu este locul să fac liste: aş putea uita, pe nedrept, pe vreuna dintre miile care ar merita din plin să fie amintite.

        E păcat că, din Părinţii Bisericii, sunt citate mai adesea aprecieri care rămân marcate de mentalitatea vremii şi a spaţiului lor de origine; doar există la ei şi multe cuvinte alese, mai ales atunci când se referă la personaje cunoscute, a căror viaţă înaltă au putut-o vedea direct. De pildă,  


        Sfântul Vasile despre sora sa Macrina, 

        Grigore de Nazianz despre mama sa, Nona, şi despre sora sa Gorgonia, în al cărei elogiu funebru spune: "În loc să sfinţească un singur suflet prin apropierea de Dumnezeu, ea a călăuzit la Dumnezeu o întreagă familie, toată casa ei, zămislindu-i la viaţa duhovnicească pe copiii şi nepoţii pe care îi dobândise după trup". 

        Găsim la ei lauda adusă unor martire precum Perpetua şi Felicitas, sau chiar unor personaje biblice. 

        Fericitul Augustin scrie, de pildă, despre Maria din Betania, care şedea la picioarele lui Iisus ascultându­l: "Oare nu stând aşezată asculta o femeie cuvântul Domnului, lângă care îngerii stăteau în picioare?" (Cath. rud. 13, 9).

        Şi în zilele noastre există femei minunate, adevărate apostole în familie şi în societate. Poate că au mai mult de luptat pentru că... mentalităţile n-au ajuns încă să fie total străbătute de lumina Evangheliei.

        - Cine erau femeile mironosiţe? Ce ne spun Evangheliile despre ele?

        "Mironosiţă" este un cuvânt de origine slavă care înseamnă "purtătoare de mir". 

        Evangheliile sinoptice amintesc de "Maria Magdalena şi cealaltă Marie" (Mt. 27,61; 28,1 şi urm.), "Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Salome(Mc. 16,1 şi urm.), "Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele" (Lc. 24,1-11): a treia zi după îngroparea Domnului ele merg în zori "ca să vadă mormântul" (Mt. 28,1) şi "să-i ungă trupul cu miresme" (Mc. 16,1; Lc. 24,1), împlinind astfel gesturile de pietate din ritualul iudaic al înmormântării, pentru care nu fusese timp vineri, în ajunul sabatului. 

        Ele vor fi astfel primele care vor primi vestea Învierii Domnului şi misiunea de a o duce şi celorlalţi ucenici; ele au fost cele dintâi care L-au văzut înviat (Mt. 28,9-10; In. 20,1-18). 

        Mai sunt asimilate cu acestea Maria lui Cleopa şi Veronica, cea care, după o tradiţie, i-a şters faţa lui Iisus pe drumul crucii, iar chipul Lui s-a întipărit pe năframa ei.

        Într-o cuvântare a Părintelui Teofil Pârâian am citit o remarcă ce mi s-a părut foarte importantă pentru lumea de azi şi pe care ţin să o amintesc: Femeile s-au străduit, au cheltuit ca să cumpere mirul, dar el a rămas nefolosit. Dumnezeu însă le-a primit darul; "Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu primeşte numai faptele omului."  


        Mă gândeam că, în zilele noastre, când se pune preţ numai pe eficacitate, când se manifestă tendinţa de a împărţi lumea, maniheist, în "câştigători" şi "perdanţi", la Dumnezeu nu e important succesul pe care l-a scontat gândul omului; El ne poate uimi cu un răspuns mult mai presus decât acesta.
         

        vineri, 20 noiembrie 2020

        HULA IMPOTRIVA DUHULUI SFANT



        „Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Nimic nu este acoperit care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte ați spus la întuneric se vor auzi la lumină; și ceea ce ați vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperișuri. Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: Temeți-vă de acela care, după moarte, are putere să vă arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeți. Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Și nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu; ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii. Și zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta. Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri, nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneți.

        Textul de astazi il continua practic pe cel de ieri. Iisus, dupa mustrarea fariseilor, carturarilor si a invatatorilor de lege, se adreseaza,  ucenicilor Sai si, implicit, noua!

        Vorbind despre cele ascunse, care nu pot ramane la infinit necunoscute, Mantuitorul evoca pacatul lumii care este fatarnicia, pacat care dezvaluie o mare slabiciune a firii omenesti.

        Daca ne analizam cu sinceritate felul in care ne manifestam, motivele care ne imping sa actionam intr-un anume fel... putem vedea clar ca nu iubirea de oameni este motorul ci nevoia noastra de a fi iubiti, de a capata si de a nu pierde atentia si respectul celorlalti! Prin tot ce facem, ne straduim sa ascundem cele urate ale caracterului nostru, tarele sufletului, incercand  sa ne aratam o fata acceptata si...  acceptabila!

        Fatarnicia este chipul social pe care il aratam, o masca in spatele careia ne ascundem toti, de fapt, neimpacarea cu noi insine. 
        Nu ne placem cum suntem, pentru ca mai niciodata nu suntem conform standardelor lumii  si ne este frica ca nefiind conform acestora, nu vom fi iubiti!
        Fatarnicia izvoraste in mod evident din nevoia omului de a fi iubit. Cine este iubit pentru ceea ce este, asa cum este el in realitate, nu are nevoie sa fie remarcat,  sa iasa in evidenta! 
        Cel iubit este impacat si iubeste si el intocmai!

        Omul traieste stapanit de frica - frica de moarte fiind primordiala!
        Frica aceasta genereaza un numar nesfarsit de greseli, de rele, de compromisuri umilitoare. 
        Nu ne este frica doar de moartea fizica ci si la nereusita, de neiubire, de singuratate, de suferinta, pe scurt de moarte sociala! 

        Mantuitorul ne spune insa: Nu va temeti!
        Cineva a avut curiozitatea sa numere de cate ori in Biblie se spune "nu te(va) teme(ti)". De 365 de ori! 

        Ne este deci frica sa murim si ne legam de toate cele ale vietii.  Remediul contra fricii de moarte este credinta! 

        Vrem să nu murim pentru că nu acceptam limitarea in timp si pentru ca nu credem ca Dincolo de moarte exista viata! 
        Din acest motiv,  pe parcursul vietii, omul este insotit de frica mortii, care mereu il surprinde, de angoasa care-l face ca desi viu sa fie deja mort.

        În schimb, dacă omul ar accepta aceasta limita, care este moartea, ca fiind doar trecerea spre locul de comuniune cu Dumnezeu, teama de moarte ar disparea, inlocuita fiind de bucuria reintoarcerii acasa, in Imparatia pierduta! 


        „Nu vă temeți nici de cei care ucid trupul” iar

        „...după ce v-au ucis, nu mai pot face nimic… ”

        Să fim deci liniștiți, să nu ne fie frică nici macar de faptul că vom putea fi uciși!
        Ar trebui să ne fie frică sa nu-i ucidem noi pe alții, si nu că noi vom fi uciși… Dacă vom fi uciși, vom fi martiri, adică vom mărturisi viața chiar și-n moarte!

        Să nu ne fie frică de cei care ucid trupul… A ne salva viața biologică nu-i important!
        Valoarea absolută constă în a ști să ne dăruim viața, să iubim.  
        Cine-și va pierde viața, și-o va mântui”. Căci viața e un dar: dacă o dăruiești, o implinesti, dar dacă o ții...  o ucizi!

        Temeți-vă de acela care, după moarte, are putere să vă arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeți 
        Este o aluzie la Dumnezeu: deci ni se spune sa fim cuprinși de teama de Dumnezeu!
        Dar ce teama trebuie sa ne bantuie? E un subiect de meditatie!

        Nu este atat de important sa traim... ca sa... traim cat sa fim capabili sa ne daruim, sa iubim! Caci viata abia atunci are valoare cand ti-o daruiesti, ; daca o tii pentru tine... nu e viata ci vietuire!

        Temeți-vă de acela care, după moarte, are putere să vă arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeți..  adica sa traim mai curand cuprinsi de teama de Dumnezeu! 
        Începutul înțelepciunii este teama de Dumnezeu”. 

        Teama de Dumnezeu nu înseamnă sa ne fie frică de Dumnezeu, ci să ținem cont de El, sa fim convinsi că El ne iubește și ca El da sens vieții noastre. Acest adevăr  ne debaraseaza de orice urma de frica!

        Dacă nouă nu ne este teamă de Dumnezeu dar traim sub imperiul fricii de moarte, vom fii tentati sa facem tocmai acele lucrurile de care ne temem, fapte aducatoare de moarte!

        Omul este pretios pentru Dumnezeu si are grija de el! Acest gand simplu ar trebui sa alunge orice dorinta de a deveni "cineva" aici, in aceasta lume care se dovedeste tot mai murdara, mai alienata!

        Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. 
        Asadar, dacă noi recunoaștem înaintea oamenilor că Dumnezeu este Tatăl nostru, ceea ce face din noi fii Sai, atunci și Fiul Omului ne va recunoaște înaintea Tatălui… 
        Asta inseamnă că viitorul nostru nici macar nu depinde de Dumnezeu, ci de tot ceea ce facem noi aici și acum… 
        Si e foarte important de constientizat asta!

        Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta. 
        Prin Iisus, Dumnezeu ni se prezintă ca un om umil, sărac, un slujitor al celor aflati in nevoie, adică el are toate insusirile pe care noi le evitam, le detestam, incercam sa le evitam! 
        Noi ni-L închipuim pe Dumnezeu complet gresit, identitatea Lui fiind alta! In mintea noastra creatorul lumii e diferit!
        Dar, desi gresim, acest tip de greseala ne este iertata…

        Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul omului care,
         mai intai de toate, refuza sa afle, pacatul celui care are certitudini, al celui care nu vrea sa schimbe nimic in viata lui, al celui care niciodata nu se schimba, nu caută, nu se transforma… 
        E clar că omul care nu vrea să se induhovniceasca nu poate fi iertat!

        Ca sa inveti ceva, sa afli, trebuie mai intai sa recunosti cu smerenie ca nu stii! Daca le stii pe toate... la ce bun sa mai cauti, sa mai inveti!
        Iisus le spune fariseilor ca sunt orbi - a fi orb nu-i insa un pacat! Pacat este sa crezi ca vezi! Asadar nu-i pacat ca nu stii ci sa crezi ca le stii pe toate!

        Păcatul împotriva Duhului – care este iubire și viață – este refuzul de a-ti schimba in bine viața… Asta este de neiertat!
        Dar numai cei care stiu Cine este Duhul Sfant pot pacatui impotriva Lui! Este vorba deci despre păcatul omului care, desi religios, nu devine mai bun ci tot mai rau si intolerant, 
        judecator al celorlalti!

        Duhul Sfant ne sta alaturi, ne protejaza si ne inspira in toate situatiile dificile! Avand aceasta convingere, ce frica ar mai putea tulbura viata noastra?
        A fi convins ca orice prigonire, pierdere ori suferinta aduce in preajma puterea Duhului Sfant, nu poate fi decat prilej de bucurie! Teama ar trebui sa ne cuprinda doar cand toate merg bine! 

        In virtutea celor pomenite mai sus, am putea spune ca a fi ipocrit, fatarnic, este, pentru un crestin, un pacat  impotriva Duhului Sfant!
        A te considera "in ordine", impacat, a nu te intreba in ce masura iti iubesti aproapele, nici in ce masura esti capabil sa ierti, a trai in aceasta stare de... suficienta, doar pentru ca mergi la biserica duminica, tii post si faci cateva rugaciuni... este, iata, un pacat de neiertat! 

        Nici un om, oricat s-ar nevoi el, nu poate spune ca nu are nevoie sa se imbunatateasca! Si nu atat in strictetea postului ori in numarul de metanii sta aceasta evolutie duhovniceasca, cat in capacitatea de a iubi, a darui, de a se darui!

        Nu suntem niciodata indeajuns de buni si nici nu ûtem spune ca iubim destul!
        Dar, ca sa ne amelioram, trebuie sa cerem ajutor lui Dumnezeu!

        Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela!