LUNATICUL: APA SI FOCUL

Pasajul vindecarii lunaticului, in intregimea sa, dincolo de minunea in sine a tamaduirii, contine mesaje, simboluri si o serie de informatii foarte precise.

Asadar un parinte, indurerat de boala fiului sau, vine si ii cere smerit ajutorul Mantuitorului. 

Acesta intelege ca diavolii il chinuiau pe tanar si, certandu-i, ii alunga din trupul tanarului. 

Citind versetele urmatoare, intelegem ca apostolii s-au dovedit neputinciosi in aceasta lucrare - ei neavand inca putere pentru asa ceva, putere ce le va fi data la Cincizecime!

Va urma si indrumarea Mantuitorului spre necesitatea postului si a rugaciunii catre Dumnezeu, ca si o dezvaluire a puterii credintei!

Din relatarea tatalui, aflam ca tanarul adesea cade în foc și adesea în apă !

In simbolistica biblica : focul reprezinta purificare dar si judecata finala; apa este vitala insemnand viata, renastere dar si distrugere. 

Asadar lunaticul era puternic dominat de forte demonice care nu puteau fi anihilate decat prin puterea credintei, post si rugaciune!

Sigur, prin misiunea sa divina, Mantuitorul il vindeca pe tanarul greu incercat, dar mesajul adresat noua ramane limpede: nimic nu putem fara a crede cu putere in El, fara a posti si a ne ruga!

Dincolo de vindecarea lunaticului, staruie, ca un abur fin,  durerea parintelui!
Cati parinti nu se tanguie la ceasul acesta cerand indurare de la Dumnezeu pentru copiii lor sau chiar ignorandu-L ori judecandu-L pe Dumnezeu?

Societatea de azi a devenit atat de egoista incat orice incercare aparuta in viata noastra e pe cale sa devina o lupta personala cu Dumnezeu in locul unei smerite rugaciuni! Vrem sa intelegem tot - chiar si lucruri pe care nu avem capacitatea de a le intelege decat crezand pur si simplu!

Nimic nu ni se aseaza in cale fara un motiv. Suferim pana invatam ceva, pana intelegem ce trebuie sa intelegem, pana ne dam seama ca trecerea noastra pe pamantul acesta trebuie sa insemne ceva!

Orice fiinta, oricat de neinsemnata, are o misiune, lasa o urma in sufletul cuiva, este elev sau profesor, invata sau transmite ceva semenilor! Totul in lume, oricat de dezvoltata ar fi ea, merge spre comuniune, fiind o impreune-lucrare comunitara! Dincolo de rautati si pacate, ne rugam unii pentru altii, suferim unii pentru altii, incercam sa luam exemple, sa dam exemple... traim impreuna, chiar si de ne credem singuri si detasati!

Rostul nostru este sa parcurgem intr-o viata - unii chiar pe nestiute - cel mai lung drum: cel de la minte la inima!

Asta ar trebui sa fie scopul zbaterii noastre: sa judecam cu inima!

În vremea aceea ucenicii L-au întrebat pe Iisus, zicând: Pentru ce, dar, zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Într-adevăr, mai întâi va veni Ilie și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; așa și Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înțeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul. Și, mergând ei spre mulțime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Atunci Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.”

PURTAREA CRUCII SI LEPADAREA DE SINE

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Împărăția Sa.”

Cunoscand evenimentele biblice - Nasterea Sfanta, moment al inomenirii lui Dumnezeu , parcurgand timpul propovaduirii lui Iisus, patimile, moartea si Invierea - intelegem ca toate faceau partea din iconomia lui Dumnezeu !

Nu trebuie insa sa cadem in capcana si sa credem ca Dumnezeu a blocat vointele oamenilor de atunci spre a-Si indeplini planul!

In orice clipa cei alesi sa pastreze Legea Lui ar fi reusit sa simta, sa inteleaga, sa-L recunoasca pe Cel care ii facea pe muti sa vorbeasca si pe orbi sa vada, si recunoscandu-L, sa accepte sa indrepte ceea ce se uzase in credinta lor... Dumnezeu Si-ar fi abandonat planul de sacrificiu al Fiului Sau!
Caci nimic nu pretuieste la Dumnezeu mai mult decat libertatea omului de a crede in El!

Domnul  ne cunoaste asa de bine! Ne stie slabiciunile, neputintele, limitele si cunoaste ca singurul remediu pentru ca omul sa mai poata recastiga raiul este, pana la urma, sacrificiul, jertfa, Crucea!

Pe la noi se spune ca "fiecare isi are crucea lui!"
Este o vorba, care pare o consolare, relativizand necazurile noastre omenesti facand aluzie la umilintele indurate de Insusi Fiul lui Dumnezeu!

Cu siguranta, viata fiecaruia graviteaza in jurul unei jertfe si, fara indoiala, purtam pe umerii nostri slabi, ca pe o cruce grea, toate incercarile vietii noastre!
Si unii nu duc numai o cruce ci... mult mai multe!
Nu poti atunci sa nu te intrebi "de ce?", chiar si cu riscul de a nu gasi nici un raspuns!

Totusi nu-I putem urma lui Hristos daca  consideram nedrept sa purtam greutatea... crucilor noastre, cand El Insusi, Fiul lui Dumnezeu, Si-a dus crucea si a acceptat sacrificiul! 

Cine este deci acel om care sa spuna ca este crestin si se crede nedreptatit sa dea o jertfa? Cine se crede oare mai presus de Mantuitorul Hristos?

Mantuitorul pune insa niste conditii celor care vor sa-L urmeze: 
- asumarea propriei existente -  adica luarea  crucii 
si 
- lepadarea de sine! 

Cum reconciliem insa porunca iubirii - care implica si iubirea pentru propria persoana, ca masura obligatorie pentru a izbuti iubirea aproapelui - cu lepadarea de sine, ceruta de Hristos?

Iubirea de sine nu are nimic a face cu admiratia pentru propria persoana, dupa cum nici lepadarea de sine nu inseamna omorarea personalitatii! 
Pana la urma, in ambele situatii, este vorba de una si aceeasi problema: egoismul.

Punctul de reconciliere se afla deci la intersectia dintre cele doua stari: 
- sa te iubesti pe tine, ca si creatie a lui Dumnezeu,
devenind fiu bun al Acestuia, fara sa fii egoist, fara sa te crezi mai presus de ceilalti, fara sa-i dispretuiesti pe ceilalti, fara sa-L ignori pe Creator, 
si  
- sa te debarasezi de egoism, urmandu-L, raportandu-te mereu, cu forta iubirii si credinciosiei tale, la El!

Egoismul este piatra de poticnire care ne sta in cale si care impiedica depasirea contradictiei aparente intre iubirea de sine si lepadarea de sine! 

Lepadarea de sine nu inseamna anularea personalitatii, ci punerea personalitatii tale in slujba Domnului! 

Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, cred cu tarie ca Dumnezeu nu vrea sa-l urmeze niste Zomby teleghidati! 
Nu ne-ar fi lasat libertatea sa decidem ci ne-ar fi facut ca pe niste roboti!

El ne vrea treji, puternici, iubitori, corecti si generosi, dispusi sa facem doar lucruri bune!
Ne cere sa ne manifestam cu atributele fiintei noastre create initial, cea care reprezinta chipul si asemanarea Sa!


Doar asa putem sa-L urmam pe Hristos!

ISPITIREA - O INCERCARE LASATA DE DUMNEZEU

Iisus a început să le vorbeasca ucenicilor Săi despre cele ce aveau sa I se intample: că trebuia să meargă la Ierusalim, ca acolo avea să sufere multe, din partea preoţilor şi a cărturarilor, ca va fi ucis dar... ca  treia zi va învia. 

Lucruri complicate si dureroase. 

Ca avea sa invieze... era inca greu de digerat asa ca, Petru s-a oprit la suferintele pe care i le prooroceste Mantuitorul.

Înflăcărat, avand un temperament vulcanic, iubindu-L pe Domnul cu o dragoste arzatoare, Sfântul Apostol Petru nu intelege de ce asa ceva trebuia să I se întâmple lui Iisus. 

Astfel, atunci când Domnul aminteste de propriile suferinţe viitoare, „Petru L-a luat deoparte de Iisus şi a început să-L mustre, zicând: «Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta». Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: «Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor»” (Matei 16,22-23).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest episod astfel:

„Într-adevăr, era dorinţa vrăjmaşului ca Hristos să nu pătimească. 

Din acest motiv, l-a certat Iisus cu atâta severitate, de vreme ce ştia că atât Petru, cât şi ceilalţi se temeau în special de aceasta şi nu ar fi acceptat-o cu uşurinţă”. 

Petru L-a contrazis pe Domnul şi I-a vorbit din neştiinţă. 

Deşi cuvintele apostolului nu au fost plăcute Domnului Iisus, Care a venit pe pământ tomai ca să răscumpere neamul omenesc prin Patimile Sale, cu toate acestea, ne putem gandi ca ele au fost inspirate doar de o dragoste fierbinte faţă de Domnul. În ele se poate citi şi naivitatea si nevinovăţia ucenicului. 

Cuvintele pline de reproş ale Domnului: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti”, amintesc de permanenta ispitire pe care diavolul o incearca si pe noi!
Sa rezistam asadar ispitelor de tot felul aducandu-ne aminte permanent ca cele ale lumii sunt pierzatoare de suflet si numai cele ale lui Dumnezeu ne cladesc intru nemurire!
Dar ispita... este masura puterii credintei noastre!

În vremea aceea Iisus a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristos. De atunci a început Iisus să spună ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. Și Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Matei 16, 20-24

FIECARUIA... DUPA CREDINTA SI DORUL SAU!

EVANGHELIA DE DUMINICA

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! 

Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor. MATEI 9, 27-35


In aceasta duminica meditam asupra textului evanghelic extras din cap 9 al Evangheliei dupa Matei (27 - 35). 

Este vorba despre alte doua vindecari facute de Mantuitorul nostru care au urmat celei a invierii fiicei lui Nair.

Este vorba de redarea vederii a doi orbi si vindecarea unui demonizat. 

Ni se spune ca Iisus "a intrat in casa" - un amanunt important despre care ne vorbeste si Sf. Ioan Gură de Aur. 
Caci Domnul nu-i vindecă pe acești doi orbi în mijlocul mulțimii, ci intra în casă . Este felul Domnului de a ne arata ca trebuie sa  fugim de slava deșartă.

Strigătul acestor orbi făcea multă zarvă în jur. Atrăgea atenția tuturor. Ei strigau cu credință fierbinte către Domnul. Auziseră de Iisus și de minunile Lui, de multele vindecări… și sufletul lor tânjea ca și ei sa fie într-o bună zi să fie binecuvântați de un asemenea dar! Percepusera marea forfotă din jur si intelesesera că urma sa vina; strigau cu putere pentru ca aceea era singura lor 
șansă. 

Sf. Ioan Gură de Aur remarca că toata harmalaia care se făcea în jurul lui Iisus a lucrat temeinic, sporindu-le oamenilor credința.

Orbii Il numesc pe Iisus Fiul lui David. 

Când evreii voiau să laude un rege, îi spuneau că e fiu al lui David. Un fel de a-l socoti deosebit, descendent al lui David, un om bineplăcut lui Dumnezeu! Acesta era considerat fără prihană, cu inimă curată, fără răutate, unul care a făcut în totdeauna voia Domnului! Un pacatos, ca noi toti, dar unul care pentru pacatul sau - adulterul și crima - s-a pocăit mult si pe care, pentru inima lui smerita, pentru cainta sa profunda, Domnul l-a iertat!

Orbii numindu-L pe Iisus Fiul lui David încearcă oarecum să-I atragă atenția spre ei, laudandu-L!  Ca asta face omul: lauda il încântă, e mai atent cu omul care il vorbește de bine!

Dar la Dumnezeu nu e așa, căci Domnul știe toate ale omului.

„După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!: (Matei 9, 28)

Ajunși în casă, iata, Domnul nu-i vindecă imediat si, mai intai îi întreabă: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”

Domnul Iisus nu vindecă niciodată pe oameni din propria Sa inițiativă, ci așteaptă din partea lor semnul credintei, dorinta lor de a fi vindecați, de a se debarasa de robia bolii, a pacatului!

Asta se intampla pana azi, in viața de zi cu zi.
Unii primesc mai mult de la Dumnezeu și alții mai puțin. „Căci mila pe care o arată Dumnezeu pentru oameni are fără îndoială un raport cu credința celor pe care-i mântuiește El” zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Diferența  intre darurile primite de la Dumnezeu are a face cu credința și deschiderea fiecăruia către El.

Revenind la cei doi orbi: Domnul îi vindeca. 

Știa inimile lor, le cunostea credința, dar totusi ii intreaba daca cred. Si asta are un rost caci El da ajutor in baza credinței noastre, aceasta fiind motivatia secretă a vindecărilor!

„Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29)

Cine crede mult, mult primește. Cine nădăjduiește tare în Dumnezeu, Domnul devine acoperământul Lui și nu va cădea în veci!
Cine are credință slabă, va cădea ușor, va deznădăjdui repede, va huli la vreme de necaz! 

Când fricile ne napadesc, când necunoscutul și dezamagirea ne ingenunchiaza, trebuie sa ne amintim ca speranta sta in spatele credintei noastre! Dacă crezi că Domnul te ajută, atunci sa stii ca deja ai primit ajutorul !

„Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.” (Matei 9, 30)

In urma minunilor pe care le-a facut,  Domnul le spune celor vindecați fie să meargă si să se arate preotilor, fie sa propovăduiască minunea (cum a fost cu demonizații din Gadara) , fie le spune să tacă, să nu spună nimănui.
 Sf. Ioan Gură de Aur explica unde este diferenta:
„Atunci când slava unei fapte se întoarce toată spre Dumnezeu, nu numai că nu ne împiedică, ci ne poruncește s-o facem, ca el să fie lăudat.”
Când ne spune să tăcem, e clar că mai sunt și efecte negative dacă nu vom asculta de El! 

Si orbii n-au tăcut. Ar fi fost prea greu pentru ei… 
Erau atât de bucuroși… ca niște nou-născuți!
„Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.” (Matei 9, 31-32)

Muțenia acestui om nu era  genetică ci era cauzata de un demon care-l stapanea și nu-l lăsa să vorbească. Acest om nu putea deci nici să ceara ajutor  si nici să strige, asemenea orbilor. Și de aceea Domnul nu-l întreabă nimic pe acesta ci-l vindecă imediat.

„Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. 

Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.” (Matei 9, 33)

Minunile la care  iudeii de atunci erau martori erau mult peste ce auziseră ei din cartile lui Moise, petrecute în vremea regilor și a profeților lui Israel.
Minunile erau SEMNE ale DUMNEZEIRII MANTUITORULUI. 

Semnul este o fapta care contrariază, o faptă ieșită din comun care il obligă pe om să mediteze. 

Si in vremea aceea intrebarea care staruia in mintile oamenilor, văzând toate acele vindecări, era: Cine este oare acest om?

Cine era acel om care învia morții, potolea marea și vânturile, vindeca orbii, refacea trupurile schilodite, mergea pe apă, le știa gândurile, citea in inima lor si vorbea așa cum n-a vorbit nimeni niciodată…?

Minunile erau doar cai prin care Dumnezeu îi ridica pe oameni cu mintea către adevărata Lui origine caci Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul.

„Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei 9, 34)

O acuzație josnică si fara suport, care va fi demontata de Iisus Insusi! Acuzația fariseilor era una pe cât de rea-credinta si lipsită de logică. 

Dacă Iisus cu domnul demonilor scotea pe demoni, pe leproși cum îi vindeca, pe morți cum îi învia, pe orbi cum i-a facut să vadă? 

Tot cu demonul? Face demonul așa ceva? Are demonul putere să facă asta? 

Cum să vindece diavolul un om și să-l facă sănătos, când principala lui activitate este sa-l distruga , intorcandu-l impotriva lui Dumnezeu.

Demonul mereu sta la panda, vrea să-l facă pe om să cadă și Ii 

cere mereu Domnului permisiunea de a-l ispiti, doar, doar va găsi pe cineva care să i se alieze contra lui Dumnezeu.

Nu numai că nu are aceasta putere, dar nici nu vrea să facă acest lucru. Căci el este ucigaș de oameni, așa cum o spune chiar Mântuitorul.

Oamenii aceia se aflau intr-o confuzie majora!

Si L-au omorât pe Iisus, pentru că erau atât de confuzi, atât de depărtați de Adevăr, incat nu puteau sa vada ca se aflau in fata lui Dumnezeu Insusi!

„Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.” (Matei 9, 35)

Domnul merge în întâmpinarea noastra ca să ne învețe pe toți adevărul, să nu rămână nimeni în minciună. 

El nu așteaptă ca noi să vinim la El,  ci e prezent. 

De credinta noastra insa depinde si revelatia si ajutorul, minunata primire a darurilor, caci Domnul ne vrea liberi. 
Nimic cu de-a sila, nimic impus!

Domnul lucrează astfel și prin faptă și prin cuvânt pentru a ne aduce cu putere la Sine pe toti!

Blaise Pascal  si-a imaginat un dialog cu Domnul, un dialog care circula azi rupt din context. 

"Consoleaza-te (omule): nu mai fi cautat daca nu m-ai fi gasit (deja)!" 

Asa isi inchipuia savantul francez raspunsul divin, fraza parand o concluzie a propriei analize, o confirmare a faptului ca Dumnezeu exista in inima tuturor dar ca, de credinta noastra, de dorul nostru pentru El depinde totul!

Cati?

HRISTOS - PAINEA VIETII PE CARE O MANCAM CHIAR SI NECURATI

Azi continuam cap. 15 din Ev. dupa Matei.

Precizez ca ne aflăm după momentul înmulțirii celor cinci pâini si a celor doi pesti, când Iisus luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline!
Prin binecuvântarea, frangerea si daruirea painii, inaugureaza astfel un nou stil de viață - viața Împărăției - care constă în a lua ca pe un dar, a binecuvânta și a împărți cu alții, ceea ce ai primit! 

De fapt, aceasta e viața Fiului Insusi și, implicit, viața noastra. Această viață e Insuși Dumnezeu, este Duhul Sfânt prezent în noi, care ne face sa devenim fiii Sai…

Subiectul este „a mânca, fără a-și spăla mâinile în prealabil; a mânca cu mâinile nespălate” - textul aduce in discutie faptul ca apostolii i-au scandalizat pe farisei si pe cărturari pentru că mănâncau fără să-și spele mâinile in prealabil… incheindu-se cu concluzia pusa de Mantuitorul cum că este cu putinta sa mânci chiar si fără să-ti speli mâinile.
Poate părea ceva derizoriu dar, cum nimic nu este pus in evanghelii la intamplare, trebuie gasita aici importanta temei abordate!

A mânca înseamnă „a trăi”. 

Intre a manca, ca sa traiesti, si a te spala ca sa fii curat la masa, important ramane totusi sa manci!
Ni se prezintă două teme mari:

• avem aici tradiția oamenilor privind spălarea mâinilor, adică pentru a fi curați, pentru a fi în ordine, pentru a putea trăi și a mânca;
• apoi avem ideea curatului și a necuratului,  a ceea ce ne dă viață și a ceea ce generează moarte; ce e permis și ce e nepermis; ce e bine și ce e rău! 

Intre aceste teme se intrevede insa una speciala:  tema inimii!
Iisus spune că problema nu este a mâinilor sau a buzelor, ci a inimii.

Aici se detasaza două figuri opuse una alteia: 

• cea a credinciosului, care trăiește prin credință - el trăiește (se hrănește) prin iubire, prin darul primit - si exprimat prin pâine, în amintirea Domnului;
• cea a omului traditionalist, care respectă si care trăiește prin tradiție, în baza datoriei, a legii, a tradiției.

Fariseii erau practicantii, cei care practicau religia, respectând toate poruncile, chiar și in cele mai mici detalii. 
Cărturarii erau cunoscatorii,  cei care cunosteau normele care trebuiau practicate si respectate…
Acestia au protestat înaintea lui Iisus reclamand faptul că discipolii Săi încalcă tradițiile părinților.

Problema tradiției e mare, pentru că întreaga cultură este tradiție, iar noi trăim în baza tradiției. Intreaga noastră viață este organizată, ghidată sau reglementată de ceea ce deja am primit de la generațiile care ne-au precedat. Tradiția este întreaga experiență umana anterioară nouă, care s-a consolidat și de care ne folosim pentru a trăi.
Cu atât mai mult, tradiția e importantă în sfera religiei, unde pana azi Sfanta Traditie este un punct de referinta dar nu oricum ci revelat, nicidecum ceva ce inventat !

Nu inventez eu ceea ce Dumnezeu spune! Dacă Dumnezeu a vorbit – chiar dacă asta a fost în urmă cu cincizeci de mii de ani – ceea ce El a spus se transmite de la un om la altul cu maxima fidelitate.

Discipolii, iata, încalcau tradițiile iudaice… 
Ei par sa aibe o altă tradiție. Tradiția lor este acum aceea de a mânca pâinea, chiar și cu mâinile murdare.

A mânca pâinea e ceva fundamental pentru un om. 

Pâinea e simbolul vieții. 
Pâinea – în această punct al Evangheliei – este trupul lui Hristos
care ni S-a dat noua, deci este Sfanta Euharistie! 
Așadar tradiția noastră este Euharistia. 

Noi trăim în baza amintirii și a ceea ce avem în inimă ca tradiție, adica Îl avem în inimă pe El, care din iubire S-a dat pe Sine pentru noi. 

Deci traditia noastra este  tradiția iubirii, a iubirii vii, care devine dar al propriei vieți. Aceasta este adevărata Tradiție, cea care judecă si măsoară cu dragostea toate celelalte tradiții!… 

Cu alte cuvinte,  respectăm toate celelalte tradiții in masura in care  ele folosesc, pentru a trăi , „pâinea”. 

Crestinul mananca „pâinea” ca sa traiasca. Dar, în plus, această pâine o trăiește și o mănânca chiar „cu mâinile murdare”…pentru ca această pâine nu este destinata celor perfecți .
Hristos este un nou început, aducand un principiu nou de viață, care este darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut! Și din acest dar noi ne hrănim si, în baza acestui dar, noi trăim... altfel!

De aceea Euharistia( Sfanta Impartasanie) este centrul vieții creștine. Euharistia devine adevărata tradiție!

În viața noastră există o luptă constantă între diferitele tradiții, obișnuințe, legi, chiar nescrise, după care noi trăim, din care ne hrănim și acea lege fundamentală – cea a pâinii date discipolilor, pe care ei o mănâncă, chiar si având mâinile murdare – a vieții date din iubire, în baza milei și a darului.

Tradițiile, dacă nu țin cont de această... Tradiție, devin doar o lupta pentru a avea putere asupra persoanelor și asupra lui Dumnezeu, reducând apoi întreaga credință și toată practica religioasă la simple rituri sau ritualuri, la norme, la porunci... la superstitii.

Poruncile, legile există și e bine că e asa.

La fel, există interdicții. Este corect să existe porunci și opreliști. Omul trăiește în baza lor…

Criteriul de recunoastere a justetii poruncilor și interzicerilor ramane cel al pâinii… 
Urmând aceste porunci sau interziceri, tu poți mânca, adică poți trăi, dar ele te ajută si să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tau, să trăiești darul pâinii (al vieții) așa cum a făcut Iisus? 
Aceasta e întrebarea, esenta replicii lui Iisus… pe care fariseii și cărturarii nu au înțeles-o.

Religiozitatea se reduce foarte ușor la ceva fariseic. 
Adică, eu merg duminica la Liturghie, respect poruncile – atâta cât pot și cât îmi e util – și astfel ma socotesc in randul lumii, cred ca fac ce trebuie, că sunt în ordine. 

Această mentalitate insa nu inseamna credinta ci e doar o religiozitate marcată de tradiționalism, care a pierdut esenta, aceea  care este a mânca Pâinea, care este Hristos, a primi Sfanta Euharistie!

Mulți s-au îndepărtat de creștinism pentru că au văzut o seama de  creștini traindu-si credința formal;  trăiesc sarbatorile doar ca ritualuri frumoase, dar acestea nu le influențează viața, căci felul acesta de a practica credinta nu devine Pâine. Cu alte cuvinte, Pâinea – care este Domnul prezent în mijlocul nostru – e redusă la o nălucă, o fantasmă!

Daca in versetele de la inceputul capitolului 15 personajele sunt carturari si farisei, apoi multimea, in pasajul de azi este vorba despre discipoli si despre Petru.
Pare o coincidenta ca sunt prezenti toti acolo in acelas moment... Coincidentele nu exista 

Mesajul ar fi acela ca problema credintei si a formei de manifestare, deosebirea intre ele, ne priveste pe toti!

Problema era: „ce intra în gură” - problema purului și impurului, a curatului și necuratului și toate tabuurile legate de alimente… foarte importante în unele culturi, nu doar in cultura iudaica. 
În cultura creștină, problema alimentară nu ne mai apasă !

Iisus spune că tot ceea ce intră pe gură nu face omul necurat…pentru ca întreaga creației este bună; nu există creaturi necurate.
Asta înseamnă că omul poate să mănânce de toate, poate să se hrănească cu orice! 

In interiorul nostru avem deopotriva binele și răul dar avem posibilitatea de a mâncăm Pâinea vietii, așa cum suntem, ne hrănim cu Pâinea care este Hristos, deși suntem necurați… 
Adică putem să mâncăm acest mare dar al tradiției creștine, care este Trupul lui Hristos dat, jertfit, din iubire pentru noi, chiar fiind „necurați” ! 

 Această Pâine pune în noi o „drojdie”, o energie nouă, un Cuvânt nou – deci o noua tradiție – pe care progresiv o vom trăi in fiecare zi!

Evanghelia dupa Matei, respectiv cap. 15, ne intareste ideea de curat si necurat, de noua traditie, prin intalnirea, descrisa in continuare, intre Mantuitorul nostru si femeia cananeanca, si ea necurata dupa traditia iudaica!

„În vremea aceea, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis: Știi că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină. Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; și, dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Lămurește-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum și voi sunteți nepricepuți? Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, blasfemii. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Și, ieșind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului.” 

MATEI 15, 12-21

FORMALISMUL

Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om

Pasajul de mai sus, extras din Evanghelia de astazi, este unul citat ori de cate ori vine vorba despre post, ca un fel dedovada ca Iisus nu ar fi fost de acord cu postirea!  EROARE!

Aici  nu despre Post este vorba - discutia fiind o trimitere la modul de abordare a Legii, mai curand formal decat in spiritul ei, ceea ce ajunsese sa-i depateze pe iudei de la esenta mesajului divin! 

A respecta Legea lui Dumnezeu fara a o simti traind-o este o pura formalitate. Si pe Dumnezeu nu putem sa-l iubim formal!
Iisus le explica fariseilor ca au  dat interpretari abstracte Legii si asta i-a departat de esential!

Formalismul acesta nu a fost insa inventat de iudei, de farisei sau carturari, si, cred, ca a fi formalist e ceva ce tine de firea omului, de vreme ce il intalnim si azi, la noi si pretutindeni!

Nu este cu putinta sa fii riguros in Biserica, facand metanii, iar in afara orelor liturgice sa uiti ca esti crestin!
A respecta sarbatorile, prin abandonarea muncii, dar fara rugaciune, este doar o formalitate, daca nu chiar o hula!
Cat despre post... tot mai multi postesc azi pentru ca "este sanatos pentru organism"! Si acest "cliseu" este o dovada a departarii de Lege! Postul si rugaciunea alunga demonii din noi si asta nu este doar rezultatul unei diete ci o binefacatoare meditatie, timpul unei atente cercetari in launtrul nostru, al analizei celor facute, incercarea de a ne debatasa de tot felul de dependente care ne domina.
 
In viata facem multe "de forma", mimam adesea, si cred ca viata se razbuna pentru asta!

Cat despre credinta de forma... unii sustin ca, in timp, chiar si asa poti avea sansa sa fi luminat de Duhul Sfant...
Dar daca e asa de ce Mantuitorul ii dojeneste pe cei care-L slavesc pe Dumnezeu "cu buzele, dar inima lor este departe" ?

Azi suntem invitati sa reflectam in ce masura ne obsedeaza forma -"ce zice lumea" ori... "asa trebuie ca asa se face" - mai mult decat conexiunea, comuniunea cu Dumnezeu!

Credinta este o chestiune de iubire si iubirea nu poate exista de forma, in afara trairii! 

FORMALISMUL IN CREDINTA  NE TRANSFORMA IN SUPERSTITIOSI!

FORMALISMUL IN DRAGOSTE ESTE... CLOVNERIE!

„În vremea aceea, cunoscându-L pe Iisus, oamenii din ținutul Ghenizaretului au trimis în tot acel ținut și au adus la El pe toți bolnavii. Și-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; și câți se atingeau, se vindecau. 
Atunci au venit din Ierusalim la Iisus fariseii și cărturarii, zicând: De ce ucenicii Tăi încalcă datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă pâine. 
Iar El, răspunzând, le-a zis: Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci Dumnezeu a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iar cine vorbește de rău pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârșească». Voi însă spuneți: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, acela nu va cinsti pe tatăl său ori pe mama sa; și ați desființat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră. Fățarnicilor, bine a prorocit despre voi Isaia, când a zis: «Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. În zadar Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor». Și, chemând la Sine mulțimile, le-a zis: Ascultați și înțelegeți: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” 
Matei 14, 35-36; 15, 1-11

MINUNEA IERTARII SI PUTEREA IESIRII DIN PACAT

In vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a ­venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere. MATEI 9, 1-8

Pasajul evanghelic de astazi ne introduce  in perioada efervescenta a activitatii Mantuitorului.

Oamenii au fost fascinati mereu de minuni si nu cred sa fie un om care sa nu-si fi dorit macar o data in viata sa i se faca o minune! Se  pare insa ca Dumnezeu nu face neaparat minuni pentru ca noi ni le dorim ! 
Privindu-le indeaproape, minunile Mantuitorului sunt un prilej concret  pentru a ne spune ceva, a ne transmite un anume mesaj!
Prin fiecare minune Mantuitorul ne spune defapt ca omul  se poate  innoi, avand sansa de a renaste, de a se elibera de frica mortii - prin credinta si smerenie.

Mantuitorul insa nu dar un recital de minuni ci le-a facut numai acelea prin care putea sa ne spuna ceva!
El nu a venit pentru minuni ci ca sa ne arate Calea.

In pasajul evanghelic citit astazi, Sf Evanghelist Matei ne prezinta singura minune pe care Mantuitorul o dezvaluie 

EL INSUSI: "ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele"

Aceasta minune este capitala caci pentru ea este acuzat Mantuitorul si ucis. Momentul este punctul esential al credintei noastre, caci ni se spune ca Iisus ne poate dezlega din toate prin iertarea Sa!

De ce un paralitic?
 

Omul este cineva care-și caută casa. Omul este un drumeț, mereu călător. Are centrul său în afara sa. Niciodată nu este fericit unde se află și cum se simte. Întreaga viață umană este o călătorie înspre ceva. Întreruperea călătoriei este moartea. Cine nu mai umblă, cine nu mai are dorințe, cine nu are un țel, e deja mort. 

Paraliticul reprezintă omul care ar mai vrea sa calatoreasca dar nu poate caci, desi e viu, este imobilizat.
Pentru om a fi imobilizat trupește este o mare neplăcere, dar a fi imobilizat sufletește este inca si mai grav, lucru pe care-l experimentam destul de bine. 
A fi la pat, a fi legat, a nu putea ieși din casă, a fi, după cum vom vedea, legați de propriile esecuri, de propriul trecut, e un dezastru. 
Intreaga poveste a omului , în loc să fie o una de viață, devine o istorie de... moarte, un mormant care il tine prizonier , il paralizează, il blochează, nu- i mai permite să aiba un viitor, un drum, un țel. 
Este starea dezastruoasă a omului care a esuat pe toate planurile, asemănătoare la exterior cu imaginea paraliticului. Dar s-ar putea chiar ca un paralizat sa poata calatori mai bine in sine lui decat multi "sanatosi".

Raul poate produce o anchilozare a spiritului, stinge entuziasmul, împiedică ca omul sa se schimbe cand spune: 
" așa sunt eu și nu ma pot schimba." 
Toate aceste "paralizii" le experimenteaza oamenii zilnic.

Fiind paralizat, omul din pericopa de azi nu putea merge la Iisus spre a incerca sa se vindece. Evanghelia nu spune ca ar fi zis ceva. Acest om este insa dus la Iisus. Câțiva semeni ai sai si-au luat responsabilitatea de a-l duce pe acest om la Iisus! Niste oameni cu suflet l-au adus pe paralitic, întins pe un pat, la Iisus, care, văzând credința lor, i-a spus paraliticului: « Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!».

Isus vede credința lor, acea credință comună care este premisa fiecărei minuni. Minunea insa, iata, nu o face Isus, ci credința lor. 
El este mereu cu noi si deci minunea există mereu!  Credința noastra insa face ca noi sa putem primi darul Său. Adevărata minune este însăși credința,  este capacitatea noastra de a-L primi pe Domnul ca dar.

Dupa cum scrie evanghelistul, primul cuvânt rostit de Mantuitorul este Indrazneste! 

Indrazneala, curajul este opusul fricii  iar frica este opusul credinței.
Si ii mai spune "Fiule". În greacă cuvântul este tecnon
care înseamnă mai mult decat "fiu": "Eu te-am generat ",  adica "chiar dacă tu nu știi că ești fiul meu, eu știu ca-ți sunt Tată. Tu poate că încă nu știi că-ți sunt Tată, totuși eu sunt Tatăl tău". E vorba de acea  paternitate  care încurajează. 

Si ii mai spune cu duiosie : Iertate sunt păcatele tale!  in traducerea noastra "iertate"  dar in greacă cuvantul folosit este "afiemi" care înseamnă "a îndepărta". 

Păcatul este falimentul omului în toate relațiile sale. Este despărțirea de scopul său la care nu mai poate ajunge. Toate raporturile cu sine, cu Dumnezeu, cu alții, cu natura, toate sunt blocate. Păcatul este un blocaj. 
Aceste esecuri succesive ne apasă și devin noua noastra realitate. suntem o suma de ratari!

Dar vine Iisus si spune: Iti sunt îndepărtate de la tine aceste esecuri. Nu le mai ai asupra ta. Falimentele tale nu mai sunt realitatea ta, substanța ta, identitatea ta.
 

Dar unii dintre cărturari vorbeau între ei:„Acesta huleste!” si Iisus, cunoscând gândurile lor, a zis: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?"  

Caci Iisus vede in inima ! El e doar iubire, iubire ca datorie si, in consecinta, El nu ne judecă pe noi, ci cand judeca... se judecă pe Sine. Ia asupra Sa această judecată care pentru noi devine iertare. 

Numai tinand cont de aceasta suprema iertare putem intelege cine este Dumnezeu. 
Dumnezeu e iubire infinită, Cel care iubește, dăruiește si Se daruieste! In virtutea acestei iubiri absolute ne iarta. 

Astfel descoperim ca sensul tuturor minunilor este iertarea. Singura cunoaștere concretă despre Dumnezeu este faptul că El iartă. Iarta si ne elibereaza de moartea ca trauma, de acea moarte pe care o purtam in noi  și care este esecul nostru ca oameni, inchistarea, păcatele noastre, neputinta mea de a fi in totala comuniune cu aproapele meu. 

Descoperind asta intelegem ca am înviat si noi împreună cu Hristos care a biruit moartea și răul pentru păcatele noastre. 

Iertarea este asadar minunea cea mai mare pentru că înseamnă mult mai mult decât a învia un om mort. 
Mortul va muri din nou, după ce a înviat. 
Iertarea însă ma face să renasc la o stare nouă, datorită Celui care iubeste infinit. Iertarea ma ajută sa renasc asemenea Fiului, care este iubit infinit de Tatăl. 
Deci iertarea ma include si pe mine omul în viața lui Dumnezeu, sunt infiat, cu alte cuvinte, ridicat la gradul de fiu! Esenta creștinismului este tocmai această iertare.

Mantuitorul continua: Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? 

In acest moment Iisus face vindecarea vizibilă, exterioara, desi pe El vindecarea interioară  Il interesa mai mult. 

Minunea insanatosirii paraliticului o face cu un anumit scop,
anume " ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele", a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. ,
Motivul minunii a fost deci acela ca noi să știm ca Fiul omului e judecătorul suprem al istoriei, este Dumnezeu Însuși care judeca, are putere - puterea lui Dumnezeu-tatal -  care are capacitatea de a ierta. Nu are alte puteri. Dacă Dumnezeu ar vrea să aibă alte puteri, spre exemplu aceea de a face dreptate, atunci cand tu ai greșit, El te-ar putea ucide cand gresesti și astfel ar face dreptate. Câți ar mai supraviețui insa pe pământ dacă Dumnezeu si-ar exercita această putere?  

Puterea lui Dumnezeu nu este a ucide ci este a ierta. 
Si Iisus S-a responsabilizat fata de noi sa ne ierte!

Adesea indraznim sa il judecam pe Dumnezeu pentru ca nu intervine. Dumnezeu intervine insa mereu iertând și așteaptand ca si oamenii păcătoși sa inteleaga si sa accepte iertarea Sa. 

Iertarea are acest aspect interesant:cand ai inteles ca ai fost iertat, începi să pricepi  ca esti iubit de Dumnezeu așa cum esti, ca  răul facut te -a adus in locul în care experiezi in mod profund aceasta iubire.  Si vei iubi si tu mai mult, pentru că te simti iubit enorm.

Iisus dă poporului Său cunoașterea mântuirii prin iertarea păcatelor. Prin tot ceea ce a făcut și a spus, a arătat această putere a lui Dumnezeu. 
Puterea asta ne-a fost dată nouă. Este puterea care ajută lumea să supravietuiasca, este puterea iertării, a iubirii care este mai mare decât răul. 

Acel "ridică-te", care pare a fi un simplu act fizic, exprimă învierea. "Atunci, ridicându-se, s-a dus la casă sa." 

Iisus îl trimite deci acasă pe omul vindecat. 
Pare un îndemn banal caci toti avem un "acasa"! 

Insa cuvintele Lui ne mai spun ca omul neiertat nu este... acasa ci in afara ei. 
Casa ta se află acolo unde poți trăi făcând binele, unde ai relații cu toti, unde te manifesti si te realizezi. 
Numai omul iertat are un acasă, un loc unde se simte aparat și unde poate locui și trăi in pace. Altundeva nu poate locui și nu poate trăi bine. Nu are casă. Altundeva e... in închisoare. 

Deci omul este trimis din închisoare la casa sa.

Intreaga noastră viață este o reîntoarcere acasă, la Tatăl.  Iertarea ne conduce din nou acasă.

Si omul s-a ridicat, s-a trezit. Acesta ridicare este sinonima învierii. Aceasta este învierea: a merge acasă. Nu mai ești închis în moarte.

Patul este amintit de două ori aici: la început și la sfârșit. Prima oară patul îl ducea pe paralizat. Apoi paralizatul este cel care va duce patul. 

Patul este simbolul legii, este locul disputei cu mine dacă sunt păcătos, deoarece neputinta din patul meu denunță păcatul meu și-mi spune: "Vezi? Ești un zero!" 
Prin iertare ajung ca legea sa o port eu. Adică, cine iubește trăiește plinătatea legii știind să iubească. Cine iubește  respectă legea, dar nu din datorie, ci din dragoste. 
 
Așadar, paraliticul are  o casă, merge acasa, caci iertarea ii permite asta, poate să-și ducă patul, are puterea de a trăi.

Mai departe ni se spune ca întreaga mulțime a ramas mirată de acea minune si de Cel care a dat această putere oamenilor.

Adică această putere, prin Isus, a trecut la oameni. 
Oamenii înșiși trăiesc prin iertarea care și-o oferă unii altora. 
Prin iertare se face prezentă între oameni casa omului, eliberarea persoanei, posibilitatea călătoriei. 
Prezența lui Dumnezeu se află în iertarea frățească. 
"Dacă fratele tău are ceva împotriva ta, mai întâi mergi și te împacă", adică împăcarea și iertarea între noi este deja minunea definitivă, este prezența lui Hristos înviat.

In legea lumii, greseala este urmata de pedeapsa.
În viața spirituală însă avem ceva tulburător, o răsturnare de situație: primul lucru necesar este iertarea. 
În viața spirituală, în relația ta cu ceilalți, primești iertarea numai dacă recunoști răul ca atare. 
Dacă nu recunoști răul pe care l-ai făcut, ce fel de iertare poti primi? 
Legea e importantă și in plan religios, pentru că ne evidentiaza răul. E ca patul, care te ține în el. Propria ta conștiință îți spune ce este drept și ce nu. Dacă adoarme conștiința... omul nu mai este om. 
Animalul nu are nevoie de conștiință, pentru că el este condus de instinct. 
În schimb, omul este condus de scopuri, de libertate, de capacitatea de a înțelege și a vrea, de responsabilitatea față de celalalt. Și toate acestea trebuie cultivate în om.

Minunea in sine este deci doar forma iar noi, orbiti de imagine, de forma, pierdem din vedere continutul, miezul ei, care este mesajul ! 

Asadar, minunile Mantuitorului au nu numai forma si continut ci si un sens precis!
Sensul fiecărui miracol este iesirea din păcat, cel care ne blocheaza viata, care ne leaga, ne robeste, care ne desparte de Dumnezeu, de cei din jur si de noi insine .

Adevarata minune este deci iertarea si invingerea pacatului, pentru ca pacatul înseamnă pieire.

PRIN CREDINTA SI RABDARE ORICE ESTE CU PUTINTA

Astazi s-a citit chiar evanghelia care ne vorbeste despre vindecarea fiicei dregatorului și despre vindecarea femeii cu scurgerea de sânge.

Asadar, a venit la Domnul Hristos un dregător care-l roagă zicând: „Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie”. (Matei 9, 18)

Domnul ii spune că vine , dar nu se grăbește. Pe drum o întâlnește pe femeia cu scurgere de sânge, o vindecă, apoi vorbește cu apostolii, vorbește mulțimilor, și abia dupa aceea se duce la dregator acasa.

Acelas lucru a facut si cand  Lazăr era bolnav  pe moarte… Domnul nu s-a grăbit, ba chiar a intarziat 4 zile.

De asemenea, când era în corabie iar valurile mării și vântul îi speriaseră atât de tare pe apostoli incat au crezut că vor muri, El ii ceartă  Nu s-a trezit singur, semn că era foarte liniștit si nici o frică nu era în El. Timpul nu-L presa cu nimic.

Interesant este sa intelegem de ce Domnul Iisus nu se grăbește. 

Timpul pune presiune doar pe om. O secundă poate însemna uneori viața sau moartea. Un ajutor dat cu câteva secunde mai repede, poate însemna diferența dintre a trai sau a muri!

Totuși Iisus Hristos  se comporta ca și cum nimic nu L-ar constrânge. Nici timpul, nici perisabilitatea lumii și a trupului uman, nici moartea, nici viața, nici chiar in cele ce-L priveau!  Atunci cand Domnul Iisus este înștiințat că Irod face planuri să-L ucidă, nu intră în panică.

„În ceasul acela au venit la El unii din farisei, zicându-I: Ieşi şi du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă. Şi El le-a zis: Mergând, spuneţi vulpii acesteia: Iată, alung demoni şi fac vindecări, astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi. Însă şi astăzi şi mâine şi în ziua următoare merg, fiindcă nu este cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim.” (Luca 13, 31-33)
Domnul Hristos, stă calm, și chiar îi spune lui Irod că e vulpe (că e viclean) și că până nu-și va da El acordul, nu-L poate prinde nimeni! 
Domnul Iisus Hristos este și Dumnezeu și om, și datorită dumnezeirii Sale, nimic nu-L poate constrânge.

De ce? 
Pentru că Dumnezeu este în afara oricărui lanț : logic, biologic, astronomic, fizic, matematic, chimic, social, religios, etc. Dumnezeu este NECREAT si ce tot ceea ce există - lume văzută și nevăzută - este rodul CREATIEI. 

Din acest motiv, nimic nu e mai puternic ca Dumnezeu, Care Le-a facut pe toate.  

Timpul este al nostru, al lumii, si, in relația cu Dumnezeu, el nu mai este un element decisiv. Dacă omul vrea să se schimbe și cere ajutor de la Dumnezeu, Domnul îl poate schimba oricând.
În relația cu Dumnezeu nimic nu este pierdut. Chiar și ceea ce pare  pierdut  și  de nerecuperat, în relația cu Dumnezeu nu este pierdut și poate fi recuperat. În relația cu Dumnezeu ORICE poate fi recuperat!

Negrăbirea lui Dumnezeu în realizarea vindecărilor, arată ATOTPUTERNICIA Lui. Toate Îl ascultă. Pe toate le poate reface într-o clipă. (Vezi vindecarea leproșilor, tămăduirea orbului, samd)  Sa nu ne temem! Orice supărare avem, orice lipsă, orice mare temere, să o lăsam deoparte! Dumnezeu are putere să le plinească pe toate. Să le refacă toate! Să înlocuiască orice dorință din noi.

O picătură din Harul Domnului poate înlocui toate plăcerile pământului: mâncare, băutură, dulceața relatiilor intime, distracții, călătorii, cultură, etc. Sa nu ne temem, oricine ar fi și în orice situația ne-am afla! La Dumnezeu toate sunt recuperabile!  
Ii putem cere orice… Sa nu deznadajduim si să așteptăm răspunsul Lui cu răbdare! Dumnezeu este soluția pentru orice -  
El cere  de la noi doar credință și răbdare.

În relația omului cu Dumnezeu, El ne dă libertatea maximă. 

Nu ne constrânge. Legile lumii sunt cele care ne constrâng.
Omul poate să nu fie de acord cu Dumnezeu. 

Au fost si ingeri in dezacord cu Dumnezeu, și au ajuns diavoli! 

Omul Il poate huli pe Dumnezeu, poate învăța pe ceilalți că Dumnezeu nu există, poate să-i învețe să facă rău, să-i învețe contrariul învățăturilor evangheliei. Domnul Hristos acordă libertate totală omului în relație cu El.

Dumnezeu nu ne constrânge să credem în El, să-i ascultăm poruncile  sau să-L iubim. Fiecare poate face ce vrea!

Domnul nu se grăbește să-l vindece pe Lazăr sau pe fiica lui Iair… Ci se duce după moartea lor.
Asta  arată că - ori în timpul vieții, ori după moarte - tot Hristos ne așteaptă.
Că trăim în suferință, Dumnezeu este cu noi și ne întărește! 

Că murim, El ne întâmpină pe partea cealaltă, în viața veșnică! 

Unii trăiesc în boală 20 de ani la pat  și Domnul este cu ei și le dă putere să treacă peste asta. Altii mor imediat. Domnul este cu ei și înainte și după moarte.
Cei care trăiesc bine, tot de la Domnul este acest bine. Cei care trăiesc în sărăcie... de Dumnezeu este îngăduită starea aceasta a lor, spre folosul sufletesc al întregii lumi
Că trăim, că murim, ai Domnului suntem, spunea Sfântul Apostol Pavel. 

La Dumnezeu nu există grabă. Ale Lui sunt toate. Și toate își urmează cursul doar cu voia Lui, cu îngăduința Lui. Nimic nu se mișcă în Univers fără acordul CREATORULUI.

La noi oamenii există multă frică. Trecerea timpului ne face și mai îngrijorați… Omul care este cu Hristos transcede timpul căci Il primești pe Dumnezeu si nimic nu mai lipsește, caci omului îi lipsește doar Dumnezeu.

Totul se reduce la a-L cunoaște  pe Hristos, la a se împărtăși din Hristos. Și odată ce omul gustă și vede cât este de bun Domnul, atunci a intrat pe Calea cea buna.

În zadar ne grăbim…in zadar tot așteptăm. Dacă nu-L vrem pe Domnul nu putem face nimic! El este viața noastră. Fără El nu avem viață în noi. Când s-a conectat omul la izvorul HARULUI… când s-a conectat omul la izvorul Vieții… atunci totul se schimbă.

Viață noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Așa zice Sf. Ap. Pavel. Adică cum? Adică tot ceea ce sufletul meu vrea și tânjește, caută, dorește, si va găsi în relația mea cu Dumnezeu, împărtășindu-mă cu Hristos.

„În vremea aceea a venit un dregător și s-a închinat lui Iisus, zicând: Fiica mea a murit de curând, dar, venind, pune mâna Ta peste ea și va fi vie. Atunci Iisus, ridicându-Se, a mers după el împreună cu ucenicii. Și, iată, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă. Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit! Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Iisus, venind la casa dregătorului și văzând pe cântăreții din flaut și mulțimea tulburată, a zis: Depărtați-vă, căci copila n-a murit, ci doarme. Dar ei râdeau de El. Iar după ce mulțimea a fost scoasă afară, intrând, a luat-o de mână și copila s-a ridicat. Și a ieșit vestea aceasta în tot ținutul acela.” MATEI 9, 18-26


SERILE BIBLICE

IMPARATIA CERURILOR

Continuind convorbirea cu apostolii sai, Iisus incearca sa le dea reperele Imparatiei Cerurilor, comparand-o cu stari si trairi lumesti intense...

Greu pentru noi, nevrednicii, sa ne inchipuim Imparatia lui Dumnezeu! 

Din cele scrise de cei care au avut acces la taina cerurilor, pregustand-o fie si pentru cateva secunde, intelegem ca odata dezvaluita minunatia ei, omul binecuvantat cu o asa traire, nu mai ramane acelas, caci nu mai poate! Isi doreste asa de mult sa retraiasca senzatia aceea divina incat cate zile va mai avea... spera doar sa i se mai arate din nou! Si pentru asta singura lui preocupare este sa se purifica ca sa o merite, aici ca si acolo!

Iata cum, cu modestie, descrie Sf Apostol Pavel rapirea lui la cer, in 2 Corinteni, Capitolul 12 : 2 - 6

2. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.
3. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie
4. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.
5. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele.
6. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine.

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemenea este Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Iarăși este asemenea Împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; și, aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat. Asemenea este iarăși Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. 

Așa va fi la sfârșitul veacului: Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo vor fi plângerea și scrâșnirea dinților.

 Apoi, Iisus i-a întrebat: Ați înțeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi. Iar după ce Iisus a sfârșit aceste pilde, a plecat de acolo. Și, venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor.” MATEI 13, 44-54

BINELE SI RAUL IN VIZIUNEA LUI ANDREI PLESU

Astazi continuam ajungand la finalul capitolului 13 al Evangheliei dupa Matei, si aflam talcuirea parabolei graului si neghinei, facuta in fata apostolilor Sai, de Iisus Insusi. 

„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis: 
Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; 
Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo vor fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.” 
MATEI 13, 36-43

Ideea cu care ar trebui sa ramanem, intelegand parabola semanatorului, este motivul pentru care Dumnezeu lasa raul in lume. Pilda in care se vorbeste despre semanator, grau si neghina are raspuns la aceasta nedumerire umana continua. 

Capitolul 13 se incheie cu promisiunea judecatii finale. 
Parabola lasa de inteles ca binele trebuie sa fie insotit de rau pana la "seceris", cand toate se vor vadi prin sine! 

De judecata binelui si a raului nu ne ocupam noi, oamenii! Tot ce trebuie sa facem este doar sa traim adunand neghina  din noi insine. De neghina campului lumii se va ocupa Dumnezeu!

Cand am mai scris despre aceasta parabola, am publicat siredactarea unei conferintetinuta de Andrei Plesu. Cum in gura lui limba noastra este de o expresivitate fermecatoare, republic textul, sperand sa fiti la fel de incantati precum si eu sunt, ori de cate ori il citesc!

"Vreau să vorbesc despre Parabola neghinei şi a grâului, fiindcă mi se pare un comentariu creştin excepţional la problema răului.

Vă amintesc, rapid, povestea: un om seamănă un câmp cu grâu, dar, la un moment dat, intervine un „intrus" răuvoitor care aruncă în brazdă şi nişte sămânţă de neghină.
Astfel încât grâul şi neghina cresc de-a valma, amestecate. Ingrijitorii ogorului se duc la stăpân şi-i spun: „Domnule, nu ştiu cine a plantat pe-aici şi nişte neghină. Vrem s-o plivim”. Dar stăpânul spune: „Nu, n-o pliviţi, lăsaţi-le laolaltă, pentru că, dacă vă apucaţi să pliviţi, s-ar putea să faceţi mai rău: să pliviţi odată cu neghina şi grâul, căci cele două cam seamănă. ..
Selecţia, «judecata», va veni la vremea recoltei".

Pe mine mă tulbură gândul ăsta, că trebuie să laşi binele şi răul să fie co-prezente, să fie simultane în lumea aceasta, să nu te grăbeşti să faci ordine. E un fel de a admite că lumea, ca şi omul, e un agregat. Au în ele de toate: omul e „lume"... Sfântul Pavel: „Fac răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc". Carevasăzică în el, în noi, există o instanţă care ni se opune. De unde ne-am trezit cu instanţa asta? Şi cum ne raportăm la ea?
Ne apucăm de „plivit"?
Suntem siguri că ştim să deosebim tranşant între bine şi rău? Ne transformăm într-un schizofrenic câmp de luptă? Intr-un fel, da.

In creştinism, lupta cu păcatul e definitorie. I se spune „războiul nevăzut", care însă e altceva decât un spectacol de gladiatori. 
Care e mesajul Bisericii? „Veniţi la mine toţi!"

Vă amintiţi de nunta fiului de împărat? La început, sunt invitaţi la masă unii „mai de soi", care însă „sunt ocupaţi", nu au timp, şi atunci ordinul împărătesc e să fie aduşi la petrecere oaspeţi de tot felul, şi buni, şi răi. Grâu şi neghină, fără discriminare!

Mai sunt şi alte locuri, în Scriptură, pe tema asta: „Dumnezeu face să plouă şi peste buni şi peste răi", „Soarele iese şi peste buni şi peste răi”.

Nu se recomandă, deci, discriminările pripite, judecăţile contabiliceşti. 
Mie-mi place foarte mult Parabola neghinei si a grâului, pentru că „deconstruieşte" câteva excese care mă exasperează.

Intâi, excesul exigenţei faţă de cei din afara ta, tendinţa de a fi mai exigent cu răul din afara ta decât cu răul din tine. Plus orgoliul propriei competenţe: „Atenţie, suntem «specialişti» în neghină, vă rugăm frumos, mai mult respect!"

Al doilea exces: excesul zelului. A apărut în zonă nişte neghină, hai să o curăţăm repede! Ăştia sunt fanaticii măturii, puriştii, gospodinele isterice, care iau scamele de peste tot, vor ca lumea să aibă aspectul aseptic al unui sanatoriu. Aşa s-au născut şi nazismul, şi comunismul. Facem o lume perfectă! Orice abatere se pliveşte!

Al treilea exces: excesul activismului, febrilitatea „organizatorică".

Vă recomand o proză scurtă, scrisă de un foarte special autor rus, Evgheni Zamiatin, în care e vorba despre o comunitate sătească în care se fabrica basamac, cum e şi normal într-o comunitate sătească cinstită. Omul, mai ales în vremuri grele, trebuie să aibă ce bea. Ei, din când în când, năvăleau castrator cei de la partid şi securitate şi le distrugeau alambicele. „Luptau" contra alcoolismului! Venirea tovarăşilor era precedată de un zvon generalizat, menit să avertizeze asupra pericolului. Când se apropiau, se auzea în tot satul: „Fiţi atenţi! Iar vin ăia cu lupta!“

"Aia cu lupta“, asta sunt plivitorii pripiţi, activiştii necruţători, gata să strice grâul, pretinzând că-l salvează. Ei nu ştiu că, în sufletul omului, conversiunea benefică poate surveni în ultima clipă a vieţii. N-au răbdare. Nu vor să aibă surpriza de a descoperi că, cine ştie, neghina dă ghiveciului un anumit haz...

In acest fel înţeleg şi problema „păcatului originar".

Nu cred că e vorba, în pasajul biblic, despre ce se spune îndeobşte: omului i se interzice să guste din pomul cunoaşterii şi e pedepsit pentru că nu ascultă.
Nu, nu dorinţa de cunoaştere e pedepsită. 

Pomul paradisiac e „pomul cunoaşterii binelui şi a răului". 

A te repezi sa-l asumi înseamnă a practica separarea binelui de rău înainte de vreme, înainte de a fi pregătit, fără discernământ. Omul nu are, „din naştere", instrumentele necesare ca să distingă între grâu şi neghină. Trebuie să aştepţi, să ai răbdare. Nu te apuci de plivit imediat, când încă nu ştii cum arată ogorul, în toată complicaţia lui.

Dumnezeu ştia că omul nu este în posesia criteriilor corecte pentru a fi, asemenea Lui, un judecător drept. Interdicţia pe care vrea s-o impună e de tipul: „Nu te băga încă! Nu e momentul!"
Ei, perechea originară n-a înţeles, n-a ascultat si rezultatul a fost că, după păcatul nerăbdării lor, isteria separării sângeroase a binelui de rău a fost născătoare de rău.

Să ne gândim însă, dincolo de contextul religios, şi cum ar arăta lumea fără nici o „impuritate" înlăuntrul ei?
Fără nici o nelinişte, fără nici o provocare.
Cum ar fi o lume în care nu mai e nevoie să cauţi, nu mai e nevoie să rezişti, nu mai e nevoie să te întrebi, nu mai e nevoie să te lupţi: o lume entropică.

Asa ar arăta moartea termică a vieţii omeneşti. 
Există în Hegel un pasaj, în "Fenomenologia spiritului", în care se pune întrebarea: cât de fadă, de plată, de „nesărată" ar fi o lume în care, cum spune filozoful, „nu lucrează negativul", în care nu e prezent şi ceva de ordinul opoziţiei, de ordinul tensiunii, de ordinul alternativei, care, toate laolaltă, fac posibilă alegerea, adică libertatea.

Apropo, de la „neghină", din limba greacă, vine "zâzanie". 
Si răul este esentialmente zâzanie, vrăjmăşie, duşmănie. Dar n-ar exista progres interior, viaţă spirituală, dacă am fi tot timpul în norii „soluţiei". 
Există un mister al economiei lumii, în care şi ceea ce noi definim ca „rău" participă, până la urmă, la un „joc" misterios, complicat şi necesar".

Există binele şi răul, cum exista do de sus şi do de jos: fără intervalul dintre ele, nici o melodie nu e posibilă. Şi, dacă e să vedem cum e cu suferinţa, avem un exemplu definitiv: este suferinţa lui Iisus.

C.S. Lewis spune la un moment dat: „Iisus n-a suferit ca noi să nu mai suferim. A suferit ca să vedem cum se suferă".

Dacă Iisus - care este fiul lui Dumnezeu - se teme de moarte, se îndoieşte, în ultima clipă, de suportul divin, transpiră cu sânge, cere să i se ia paharul ăsta de la el („Duhul meu este plin de tristeţe”, îl auzim spunând, la un moment dat), dacă Iisus are voie să treacă prin aşa ceva, avem voie şi noi. 

Nu trebuie să ne fie ruşine.

Andrei Pleşu