Blogul acesta este jurnalul meu duhovnicesc pe care l-am inceput cu prilejul celei de-a doua batalii pe care a trebuit sa o dau cu cancerul.
Am inceput numarandu-mi zilele si am continuat inaltand rugaciuni!
Aici este coltul meu de "rugaciune deschisa" prin care ma pregatesc pentru momentul primirii darului celui de pe urma!
1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus?
Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (τίς ἐστιν, Luca 19,3). Un alt profet, ca atâția alții? un alt învățător de lege, un înțelept, poate un zelot venit să-i stârnească împotriva romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala obișnuită.
2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui Zaheu: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5). Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe vameș?
Multe, a spus starețul: Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată ce spune Evanghelia: „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,7). Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm, dar Hristos s-a purtat cu dragoste față de Zaheu. Comuniunea. Păcătoșii se știu din start excluși și judecați de cei drepți, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10). Bucuria. Cuvântul Mântuitorului l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia (Luca 19,6), or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu poftiți la vreun motiv de bucurie. Puțină considerație, puțină dragoste, un pic de comuniune și bucurie, iată ce așteaptă de la noi aproapele nostru, ca să-l vadă pe Mântuitorul.
3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu a ieșit în drum ca tot omul, mai ales că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor.
E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac. 4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns?
Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Înțelesul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra oară, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale. Iar înțelesul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, primirea gândului păcătos, hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Greșești nu o singură dată păcătuind, ci de patru ori, pentru că de patru ori ai avut ocazia să te oprești.
5. Am spus atunci: vreau și eu să întorc împătrit pentru păcatele mele.
Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.
6. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos.
Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.
In ebraica zakkai inseamanacurat, pur!
Ironia sortii face ca numitul Zaheu, personajul pericopei evenghelice de astazi, sa fi fost, pana la intalnirea cu Iisus, oricum... numai curat nu!
Eu cred in puterea numelui! Dupa cum spune Scriptura, cea dintai sarcina pe care Dumnezeu i-a dat-o omului a fost aceea de a da nume tuturor fiintelor si lucrurilor create!
"Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice" Fa.2, 19-20
Dumnezeu i-a lasat, deci, omului misiunea asta grea si, gratie increderii divine, azi tot ce numim noi poarta marca intelepciunii omului dintîi!
Numele este o prima impresie! Cand te prezinti cuiva, mai intai iti spui numele! El are un rost, nu e doar un mijloc care ne permite sa ne strigam unii pe altii, ori sa ne intelegem intre noi... Numele are in el o ancestralitate - purtand incarcatura etimologica si astfel si o predestinare! De aceea una dintre primele si cele mai grele misiuni ale unui parinte este sa aleaga numele copilului sau! E ca o proorocire! El il va urma toata viata si va avea o reverberatie interesanta asupra destinului sau!
Zaheu era vames, deci angajat al asupritorilor romani, era nedrept si necinstit, prin forta imprejurarilor era antipatic, neiubit de lume (ca toti vamesii),si, pe deasupra, mai era mic de statura si deloc placut la vedere!
Numele lui insa, contrar acestor dezavantaje, insemna "Curat" si, deloc intamplator, curat va deveni si acest om, gratie intalnirii binecuvantate cu Mantuitorul Hristos!
Zaheu, vamesul, in multimea aceea de admiratori ai Mantuitorului nu si-ar fi permis sa fie mai mult decat ... curios!
In el era, in mod evident, o cautare, o cautare pe care multi dintre oameni o au dar nu stiu ce sa faca cu ea! Era un fel de neliniste, un vid interior, senzatia ca cevaii lipsea ...
Parintele Galeriu spunea intr-o predica, parafrazandu-L pe B.Pascal: "De aceea a intuit acel intelept raspunsul Domnului: “Tu nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit!” Dar, mai adanc decat “nu M-ai fi gasit”este “Nu M-ai cauta daca Eu n-as fi in tine”! Auzise si Zaheu despre Iisus si s-a gandit sa mearga si el acolo, unde multimile se inbulzeau ca sa Il asculte, sa-L vada, sa-L atinga...
Cum era scund, pentru a-L putea vedea a fost nevoit sa se urce intr-un arbore - un sicomor!
Trebuie sa recunostem ca, daca s-ar fi gandit la pozitia lui sociala... sa se suie intr-un copac era un gest care l-ar fi compromis! Zaheu era functionar de stat, avea deci o demnitate care impunea ascultare si chiar frica!
Dar cautarea, dorinta lui ... au depasit logica sociala: el nu si-a pus problema ca "nu se facea" ca un angajat al romanilor sa se amestece in multimea aceea si sa se mai urce si intr-un copac!
El a facut tot ce a putut ca sa-l vada pe Iisus, abandonandu-si pentru cateva momente orgolilul, prestigiul functiei sale!
Domnul l-a vazut cocotat in sicomor si... a decis sa intre in casa lui, rasplatindu-i curiozitatea, abandonul si indrazneala de a-si calca pe mandria sa de om al puterii - purtandu-se ca un amarat curios, riscand sa devina ridicol, "doar" ca sa-L vada pe Iisus!
Dar nici cocotatul, nici curiozitatea lui nu ar fi atras atentia Mantuitorului!, caci nu pentru astea l-ar fi ales Domnul!
iisu a citit in inima lui si acolo a vazur omul curat care avea sa devina!
Domnul i-a rasplatit dorinta de a-L cunoaste, onorandu-l, vorbindu-i, pronuntadu-i numele si nu numai atat, ci chiar invitandu-se in casa lui! Caci Dumnezeu ne vine in intampinare, implinind, lamurind cautarile noastre. Si ce bucurie pe Zaheu, pacatos si el ca si mine, sa fie onorat de Omul cel mai sfant al momentului si al tuturor timpurilor! Zaheu e coplesit.
Atentia Mantuitorului produce in el o schimbare radicala! In timp ce toti se aratau surprinsi ca Iisus sta la masa cu vamesii si pacatosii, simtind ca Domnul l-a gasit si l-a ales anume pe el, Zaheu s-a smerit in sinea sa si a promis jertfa!
Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!
Despre Zaheu se stie ca s-a numarat intre apostolii Mantuitorului, pe care i-a insotit in munca lor de propovaduire, fiind chiar episcop intr-un anume moment - si sinaxarul nostru il cinsteste pe 20 aprilie! Iata cum Mantuitorul i-a dat acestui om sansa de a-si cinsti numele, devenind... curat cu adevarat, iar noua ne-a lasat povestea lui spre a intelege ca botezul nu este decat o etapa pe drumul mantuirii si ca el, desi o sfanta taina, nu ne asigura automat mantuirea! Suntem crestini, botezati, practicanti. Cat oare de schimbati suntem de intalnirea cu Hristos? Si fiecare impartasanie este o sfanta intalnire cu El!
Cat de schimbati suntem dupa ce Trupul Sfant si Scumpul Sange se amesteca in trupul nostru ?
Suntem noi oare constienti cu adevarat de marea taina a Euharistiei, care este o intalnire binecuvantata cu Hristos?
Ne spovedim, tinem post, ne impartasim... dar evoluam? Devenim macar un pic mai buni, mai atenti la aproapele nostru? Se pare ca este nevoie sa ne raportam permanent la dragostea noastra pentru oameni pentru ca sa cunoastem dragostea pentru Dumnezeu! In Întâia Epistolă Sobornicească, Sfântul Apostol Ioan – in cap 4 ... spune: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!
Sarbatoarea de azi vine ca o exemplificare a felului in care se poate deveni fara a intra in concurenta, fara a lupta sa fii primul!
Caci Sfintii nu concureaza intre ei ci sunt in comuniune desavarsita de iubire!
Într-un cuvântul de învățătură, rostit acum cativa ani, cu prilejul zilei celor trei Sfinti Iararhi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat de ce Biserica Ortodoxă a rânduit ca aceștia să fie prăznuiți împreună într-o singură zi (30 ianuarie)!
„Această hotărâre a fost luată la sfârșitul secolului al 11-lea, începutul secolului al 12-lea, pe când domnea în Bizanț un împărat care dorea liniște în imperiu pentru că exista o tulburare mare. Credincioșii din timpul împăratului Alexie Comnenul (1081-1118) se certau între ei care dintre cei trei sfinți, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, ar fi cel mai mare. Unii îl lăudau pe Sfântul Vasile spunând că este învățat și este un om al cuvântului unit cu fapta, mai ales prin opera sa filantropică, deoarece el a construit lângă orașul Cezareea Capadociei un așezământ filantropic format din mai multe instituții, mai multe clădiri, în care erau primiți străinii, erau îngrijiți bolnavii, bătrânii și copiii. Această lucrare s-a numit Vasiliada și a fost pentru prima dată în istorie când cineva a organizat milostenia sub formă instituțională permanentă, nu doar spontană și de moment. (…) Alții spuneau că Sfântul Vasile cel Mare era prea aspru în privința regulilor, canoanelor, și că mai milostiv și îngăduitor era Sfântul Ioan Gură de Aur, care chema pe oameni la pocăință, dar nu era atât de sever în aplicarea penitenței sau regulilor de pocăință. Alții spuneau că, dimpotrivă, mai mare decât acești doi este Sfântul Grigorie Teologul, de Dumnezeu Cuvântătorul, care cunoștea toată filosofia vremii sale și care avea o exprimare foarte elegantă, foarte atrăgătoare, fiind un foarte bun predicator și un teolog de mare profunzime, care a explicat pe înțelesul oamenilor taina Sfintei Treimi, sau învățătura ortodoxă despre Sfânta Treime, mai ales prin cele cinci cuvântări ale sale ținute la Constantinopol. Sfântul Grigorie Teologul era considerat cel mai cult dintre toți, cel mai profund în gândire și cel mai destoinic în exprimare, considerată elegantă, artistică, frumoasă. Cearta aceasta a continuat mai multă vreme, încât credincioșii s-au împărțit în grupuri: vasilieni, grigorieni și ioanieni. Au devenit grupuri partizane de prețuire a unuia dintre cei trei”.
Dezbinarea produsă între credincioși a fost vindecată printr-o minune săvârșită tocmai de cei trei ierarhi. „Acești trei ierarhi s-au arătat Mitropolitului Ioan al Evhaitelor și i-au spus că trebuie să stabilească o sărbătoare comună pentru toți trei, ca toți laolaltă să fie cinstiți și să înceteze vrajba și cearta dintre credincioși. Sărbătoarea aceasta a fost instituită ca urmare a inițiativei Sfinților Trei Ierarhi înșiși. Ei s-au arătat lui Ioan al Evhaitelor și au cerut lucrul acesta. Ei ne învață că sfinții nu concurează între ei, ci se completează și că sunt în comuniune desăvârșită de iubire în fața Preasfintei Treimi. Ei au lucrat în lume cu harul Preasfintei Treimi și au vestit fiecare în parte Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos”,
Sfinții Trei Ierarhi, deși aveau caractere diferite, au avut multe asemănări. „În primul rând, toți trei s-au născut în familii evlavioase. În al doilea rând, au avut o bogată cultură teologică și profană. În al treilea rând, au trăit o viață duhovnicească intensă. În al patrulea rând, au tâlcuit și apărat credința ortodoxă și unitatea Bisericii prin scris și prin predici în fața ereziilor. În al cincilea rând, au chemat pe oameni la pocăință, la viețuire sfântă și la milostenie. În al șaselea rând, deși aveau o sănătate șubredă, au avut un zel misionar, pastoral și social-filantropic foarte puternic. Ei sunt nu numai pentru școlile de teologie modele, ci și pentru toți păstorii, pentru toți ierarhii, preoții și slujitorii Bisericii noastre”
Sfinții pomeniți au avut o mare binecuvântare prin faptul că s-au născut din părinți creștini, evlavioși și harnici: „Mamele creștine din secolul 4 au avut o conștiință a responsabilității materne pentru a crește copiii în credință și a-i face iubitori de Hristos și de Biserică și a-i îndemna să fie și milostivi. Toți acești trei Sfinți Părinți, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, i-au apărat pe săraci, pe văduve, pe oamenii necăjiți, pe bolnavi, au apărat demnitatea umană atunci când aceasta a fost umilită în istorie de patimi, de lăcomie, de nedreptate. Aici se vede educația părinților care au fost milostivi și i-au învățat să fie milostivi și pe copiii lor. (…) Acești Sfinți Părinți sunt dascăli nu numai pentru monahi, nu numai pentru teologi, ci și pentru toate persoanele. De aceea, sunt mari dascăli ai lumii, iar în mod deosebit, familiile lor sunt model pentru familiile de astăzi”.
„În vremea aceea a intrat Iisus în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, în zi de sâmbătă, ca să mănânce, și ei Îl pândeau. Și, iată, un om bolnav de hidropică era înaintea Lui. Și, răspunzând, Iisus a zis către învățătorii de Lege și către farisei, spunând: Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu? Ei însă au tăcut. Și luându-l, l-a vindecat și i-a dat drumul. Și către ei a zis: Care dintre voi, de-i va cădea fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei? Și n-au putut să-I răspundă la aceasta. Apoi, luând seama cum își alegeau la masă cele dintâi locuri, a spus celor chemați o pildă, zicând către ei: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine și, venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, să-ți zică: Dă acestuia locul. Și atunci cu rușine te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așază-te în cel din urmă loc, ca, atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine. Căci oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” LUCA 14: 1-6
Hidropicul este un om bolnav, cel care preschimbă fiecare mâncare bună în umflătură a morții, iar în sens moral este imaginea fariseului.
Până la capitolul al șaisprezecelea al evangheliei dupa Luca vom urma o „dietă” menita sa ne dezumflă de orgoliu, ca să trecem prin ușa strâmtă a milei lui Dumnezeu
HIDROPICA -Hidropizia este cunoscută popular sub numele de dropică (acest termen popular se referă mai ales la ascită sau anasarcă; dropică la cap are sensul de hidrocefalie).
Este o boală cauzată de acumularea patologică de apă în cavitățile naturale ale corpului sau în țesuturi;este o acumulare anormală de lichid seros, prin diverse mecanisme, la nivelul unor cavităț (peritoneală, pleurală, pericardică), al unor compartimente din organism sau în țesutul conjunctiv. Acumularea de lichid (sau gaz) într-o cavitate a organismului sau anumite țesuturi se mai numește epanșament. (dex)
Capitolul al treisprezecelea ne-a vorbit despre cea mai mare problemă a noastră, cea a răului. Binele nu ne deranjează… nici nu-l simtim! Răul este ocazia potrivită ca să ne schimbăm cursul și principiul vieții, pentru că noi suntem cei care înfăptuim răul, nu Dumnezeu. El intre timp Isi face „treaba” Sa: in pilda smochinului pe care Domnul îl îngrijește cu atenție, desi este neroditor; în final, pe cruce, El va lua asupra Sa blestemul nostru!
Dumnezeu înfăptuiește lucruri mari, adică învinge răul prin bine, este răbdător. Iar răul pe care noi îl facem în istorie I-l facem Lui, care este ultimul dintre oameni. El mereu va rămâne pe cruce, până când noi nu ne vom schimba felul de a trai.
„În vremea aceea au venit Iisus și ucenicii Lui în Capernaum. Și, fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe drum se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Atunci Iisus, așezându-Se, i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Apoi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine.
Și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu urmează nouă. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu este nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău.Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beți un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteți ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-și va pierde răsplata sa.”MARCU 9, 33-41
Pericopa de azi are trei parti.
Una vorbeste despre smerenia si exemplul celui care conduce, alta despre constientizarea limitelor si, cea din urma, despre acceptarea diferentelor dintre noi, o frumoasa trecere de la EU la NOI!
Asadar, Iisus și ucenicii Lui au venit în Capernaum. Și, fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum?
La Capernaum, în sinagogă, în zi de sâmbătă, Iisus a vindecat un bolnav și acesta va fi motivul pentru care fariseii, oamenii lui Irod și carturarii aveau sa-L ucidă.
I. Ajunsi in casă, Mantuitorul i-a întrebat pe apostoli care era motivul disputei dintre ei, pe care nu doar ca o observase dar o considera demna de o predica. Caci Iisus vrea să demaște un rau care stapaneste omul. Ei insa tac… Iar ei tăceau, fiindcă pe drum se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Aflam ca mai inainte doreau să afle care dintre ei era mai important, care merita locul de lider intre cei care erau in preajma Invatatorului!
Acum insa se tem chiar și să-I răspundă… Raman incremeniti.
Motivul pentru care, deși ascultau de atata vreme Cuvântul Invatatorului, totusi nu înțeleg esentialul, este acela ca îi interesa cu totul altceva: „Cine este cel mai mare?”
In timp ce Iisus e modest și îi iubește pe toti, discipolii Sai doresc să fie sefi și se gândesc la statutul lor! Se gândesc la cu totul altceva decat la minunile si cuvinetele sfinte rostite de El.
Am putea zice ca merg alaturea cu drumul!
Aspirația realizării personale, face parte din trasaturile ființei umane! Iisus nu se opune realizării noastre… insa ne arată care trebuie să fie calea, ca modul in care ne putem implini visele este numai iubirea! Realizarea noastra deplină nu trebuie să fie o piedica nici subiect de disputa, prilej de dominare a altora, de impunere a voinței proprii spre a fi in frunte.
Iisus ii intreaba de disputa dintre ei pentru ca ea este ceva simptomatic pentru natura umana.
Această discuție nu era o simpla cearta ca intre copii ci revelarea unei competitii, a unei invidii, care deterioreaza buna judecata si prietenia, acea concurență care se creează în viata, cand intoleranța, ura și judecare celorlalti ne stapanesc!
Aceste sentimente ostile corup, convingandu-te in ascuns ca fara celalalt toate ti-ar merge mai bine, ca doar el iti sta in calea progresului tau!
In loc sa iubesti si sa colaborezi, detesti si te incrancenezi!
Ca si crestini, trebuie sa tinem seama ca, ori de cate ori simtim ca nu putem accepta statutul celuilalt, cand ne deranjaza ca cineva e cu un pas inaintea noastra... Iisus se intristeaza!
El prefera sa fie Cel care piere decat ca eu, tu, noi toti - sa traim dominati de acest rau! Aceasta este dovada iubirii Sale neconditionate!
Noi, simtindu-ne limitele, neputintele, micimile... nu ne gandim sa ne daruim ci vrem sa supunem! E un mod de a uita ca nu suntem nici asa de buni, nici asa de capabili!
Iisus explica ca tocmai pornind de la aceste micimi putem deveni mari…
Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor.
Iisus rosteste aceste cuvinte, care sunt pana azi o lectie foarte importantă, de necontestat, desi putin pusa in practica!
Cuvintele Sale sunt o reflectie a celui Care Este Iisus: El este primul, fiind ultimul și slujitorul tuturor! Și ceea ce El Este, devine, trebuie sa fie un exemplu!
Sfântul Ioan Gură de Aur aşa ne învaţă: „Dacă vrei să te foloseşti de întâietate, cedeaz-o mereu altora!”
Libertatea, pe care Dumnezeu ne-o oferă, este cea care ne ajută ca, din iubire, eliberându-ne de acest duh rau care ne domina, să putem sa ne punem unii în slujba celorlalti!
„Fiul omului a venit să slujească și să-și dea viața pentru toți… Fiul omului va fi dat, va fi ucis și va învia”.
Iisus a venit deci sa slujasca, sa sufere umilinte si durere fizica, sa moara chiar si nu sa Se arate pe Sine ca un lider, nici cat este El de bun si superior noua, care respectă legea lui Dumnezeu. Nu!
Rostul Sau este sa Se puna la dispoziția noastră, sa ne ajute sa ne intelegem pe noi, sa ne salveze de propriile nostre fantasme, sa vedem cum raul ne domina intr-atat incat suntem capabili sa Il ucidem pe Cel fara de pacat!
Dar motivul esential al acestei slujiri nu este acela de a ne arata cat suntem de abjecti, corupti si rai, ci acela de a ne arata iubirea Sa…
Apoi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine.
II. Copilul este exemplul nevinovatiei si al fragilitatii, este cineva care are nevoie inca de ajutor!
Dacă privim la puritatea copiilor, vedem cum ar trebui să fie şi sufletele noastre pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Copiilor trebuie să le oferim cele bune şi folositoare pentru o temeinică dezvoltare a personalităţii lor.
Un părinte responsabil trebuie să se îngrijească de sănătatea copiilor, de educaţia şi de ocrotirea lor. Pe lângă toate acestea, un copil are nevoie de desigur, ca si noi, de Dumnezeu şi de învăţăturile Sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu”.
Dar chiar si adult, omul ramane totusi o fiinta limitată, dependenta de ajutor, asa cum copilul este dependent de parintii sai!
Omul are nevoie de Dumnezeu si de cei din jurul sau!
Daca omul nu-și recunoaște starea de fiinta dependenta de aceste doua coordonate, va fi mereu în opozitie cu sine și cu lumea, ajungand fie sa fie exclus, fie sa fie un abuzator!
Copilul este modelul omului nou, al unui om curat, pentru care S-a intrupat Hristos! Iisus spune că cine il primește pe acest copil este ca El si cine este ca El este ca Dumnezeu!
pentru Hristos omul realizat, implinit trebuie sa fie asemenea unui copil - pur, sincer, recunoscator, fericit sa fie fiul Tatalui care ii poarta de grija si il iubeste intr-atat incat Isi va da viata pentru el, pentru ca lui sa-i fie bine si sa fie capabil sa traiasca curat!
Imbinand cele doua fraze, Iisus ne sugereaza sa trecem de la lupta pentru suprematie, la grija pentru celalalt, de la dorinta de a stapani, de a fi sefi, la bucuria de a ne pune in slujba celorlalti; de la egoismul constrangator la generozitate!
Trecerea aceasta este posibila cultivand in noi iubirea!
Cine accepta neputintele, limitele, lipsurile altuia, accepta si propriul său adevăr, limitele si neputintele sale.
Daca ne repugna defectele altora, este pentru că ele reflectă propriile noastre defecte. Ne deranjează fragilitatea, slăbiciunea altuia pentru că oglindesc fragilitatea și vulnerabilitatea noastră.
Un parinte, vazand in copilul sau propriile neputinte, fie le accepta cu intelegere, incercand ca impreuna cu el sa le invinga, devenind si el mai bun, fie ajunge un agresor!
III. I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu urmează nouă.
Ioan avea un caracter puternic, fiind numit fiul tunetului.
Când samarinenii nu L-au primit pe Iisus, Ioan, împreună cu fratele său, I-au sugerat să trimită un foc din cer peste ei ca să-i ucidă, pentru că "ei nu sunt cu noi"…
Ioan era cel pe care Domnul îl iubea si isi permite sa exprime o opinie care cu siguranta devenea tot mai auzita in mijlocul lor: aceea a apartenentei legitime la grupul "elitist" al insotitorului Mantuitorului! El zice:"l-am oprit, pentru că nu urmează nouă".
A-L urma pe Domnul Hristos însemnă a urma pe Acel Domn care iubeste si pe ultimul talhar, care s-a jertfit pe Sine ca sa ne salveze, care e liber, care este acelas pentru toți, care este ultimul dintre toți, care nu exclude pe nimeni, care îi iubește pe toți fara deosebire si necondiționat…
Urmându-L pe El, toți devenim liberi… și iubind asemenea Lui... nu ar trebui sa mai fim in stare sa excludem pe cineva... nici chiar pe cei care nu sunt ca noi! Domnul are grija de toate! Nu e treaba noastra sa judecam pe nimeni si nimic!
Este minunat să aparțin Bisericii Ortodoxe si sa exist acolo dar nu EU ci NOI, un „noi” alcătuit din oameni liberi, deschisi, în drum spre adevăr, care Il cauta pe Domnul, care se ajută între ei, care se ingaduie intre ei, dincolo de toate diferențele posibile. Căci, Slava Domnului, suntem diferiți!
Niciunul nu trebuie sa imite pe nimeni, decat numai pe Hristos! Fiecare trebuie sa se raporteze la Iisus cu propria sa personalitate… aducand un strop de culoare in acest curcubeu al firii umane!
Relatia optima între un parinte si copilul sau este aceea in care primul isi accepta si isi iubeste copilul asa cum este, asa cum arata el, cu gusturile si aspiratiile sale, cu ciudateniile sale, chiar și cu greșelile sale. Pe acest mulaj al personalitatii, asumate de copil si acceptate de parinte, se aseza cu dragoste credinta!
Un copil te iubeste neconditionat si te iarta chiar daca-l pedepsesti! Asta e modelul!
Dumnezeu nu vine la noi cu putere, nu ne umilește cu perfecțiunea Sa, ci intră în legătură cu noi prin imaginea unui prunc slab, care e misterul întrupării!
„Și oricine Mă primește… primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”… adică Cine Il accepta pe Iisus, Il accepta pe Dumnezeu, Cel care este iubirea Insasi!
„În vremea aceea, ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morți? Și L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii și cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va așeza iarăși toate.
Și cum este scris despre Fiul Omului, că va să pătimească multe și să fie defăimat? Dar vă zic vouă că Ilie a și venit, și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el. Și, venind la ucenici, a văzut mulțime mare împrejurul lor și pe cărturari sfădindu-se cu ei. Și, îndată, toată mulțimea, văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina.” Marcu, 9, 10-15
Pericopa aceasta ne face sa intrevedem o problema fundamentala pe care o aveau apostolii, problema care ii impiedica sa inteleaga, sa avanseze! Si o avem si noi!
„În vremea aceea, ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morți?
10 versete mai inainte de acestea de mai sus, este relatat momentul Schimbarii la fata!
Pe Tabor, trei dintre apostoli au avut sansa de a-L contempla pe Iisus, acolo, pe munte, transfigurat, scaldat in lumina mistica a dumnezeirii.
Petru va spune atunci că ar fi bine sa ramana cu totii acolo - avand
reactia spontana a unui om simplu, care si-ar fi dorit ca timpul sa se opreasca, fascinat de acel momentul unic, iesit din comun!
Dar, "magia" trebuia sa ramana acolo si toti sa coboare in ... lume!
Domnul Iisus Hristos le-a poruncit, cu acest prilej, să nu spună nimănui nimic, pana când Fiul Omului va învia din morţi !
Este momentul in care ucenicii se întreaba ce înseamna de fapt a învia din morţi?
In mod evident, apostolii încă nu pricepusera ce insemna învierea din morți de care vorbea Mantuitorul, ceea ce dovedeste si faptul ca încă nu înțelesesera nici schimbarea la față!
Fascinati, au omis că lumea vie trebuie să treacă prin moarte pentru a învia. Tinand cont de acest fapt se poate observa ca in viata fiind, ei trebuie să treacă prin tot întunericul pentru a ajunge la lumină!
Era necesar să-L asculte cu atentie pe Iisus, în viața de zi cu zi, cu tot întunericul ei, pentru a cunoaste acea... schimbare la față.
Acesta era adevărul pe care ei încă nu erau capabili să-l înțeleagă… caci, cu gandul la viata din Imparatie, le scapa din vedere insasi misterul vieții cotidiene! „Gândește-te la sfârșitul anotimpurilor, al zilelor și al nopților, că și ele mor și înviază. Nu este oare o reînviere a semințelor și fructelor, și aceasta spre folosul oamenilor? De pildă, bobul de grâu când e aruncat în pământ, mai întâi moare și se descompune, apoi înviază și ajunge spic! (Ioan 12, 24; I Corinteni 15, 36-37).” Teofil al Antiohiei
In Cartea Maleahi, cap. 3 se vorbește despre venirea lui Ilie, care se va petrece înainte de sfârșitul lumii. Ilie era așteptat, considerat marele profet care va aduce împăcarea! Iudeii credeau că, odată ce aveau reîmpăcarea și pacea, prin Ilie, va veni Mesia și va începe Domnia, Imparatia lui Dumnezeu! Dar ei vedeau astea asa cum se petreceau in lume: Dumnezeu sa vina pe pamant si sa aibe grija de ei, care vor trai apoi fara nici o grija! Un lucru absurd!
Cum Iisus le-a spus apostolilor să nu vorbească despre schimbarea Sa la față mai înainte de învierea din morți, ei au gandit asa:
„Vom vorbi despre învierea morților atunci când îl vom vedea pe Ilie că vine; când vom vedea împăcarea, când vom vedea semnele acestei victorii. Dar... cand va fi asta?”. Si Iisus le răspunde: Da, Ilie vine și restabilește totul, dar vă zic vouă că Ilie a și venit, și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.
Cine este atunci Ilie, cel care deja a venit? El este profetul care va avea aceeasi soarta cu cea a tuturor profeților - va fi ucis!
În Evanghelie Ilie este identificat cu Ioan Botezătorul, care mărturisește adevărul si care plătește cu viata pentru adevăr!
Acesta e Ilie!
Apostolii nu puteau inca intelege noua idee de jertfa, care nu avea nimic cu arderile de tot care se petreceau in templ !
Jertfa este acum semnul tuturor drepților din lume, care înfrunta raul. E misterul crucii lui Iisus!
Lumea noua era deja venita! Moartea capata in spusele lui Iisus valori diferite, dovedind ca poti fi in viata si totusi mort, adica rupt de Dumnezeu, precum si mort si totusi viu, restaurat, in Imparatia lui Dumnezeu!
"Moartea nu este ce vedem noi in mormant, moartea nu este atat despartirea sufletului de trup, cu privelistea cumplita a trupului neinsufletit, ci, in realitate, moartea (sufletului) este despartirea omului de Dumnezeu, si asta e o priveliste cumplita pe care ochii nostri inca nu o vad, dar o putem citi pe chipul neinsufletit al cadavrului. Despartirea de Dumnezeu, care de acum va fi vesnica, pana la urma asta inseamna moarte.
Apocalipsa ne vorbeste de doua morti si noi vedem doua invieri: invierea sufletului, cea duhovniceasca si invierea trupeasca, la trambita cea de apoi.
Doua morti: moartea duhovniceasca si moartea cea trupeasca."
Pr. Rafail Noica
Asemenea ucenicilor, mulţi dintre noi se întreabă pana azi ce înseamnă de fapt a învia din morţi. Explicaţiile, dincolo de cele teologice, nu ating miezul problemei. Caci o lume intreaga crede ca traieste, dar, detasate de credinta, sufletele sunt moarte!
Vesnicia morti vine inainte de a parasi lumea atunci cand nu crezi si nu te asemeni chipului lui Hristos!
Cei care cred si se inchina Domnului Hristos, pot găsi răspunsul, reflectând cu atenţie la cuvintele Sale. El a vorbit despre moarte, înviere şi viata veşnica!
Rostul vietii nu e acela de a trai pur si simplu ci de a castiga de pe acum vesnicia vietii, cea din Impararia lui Dumnezeu!
„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”
MARCU 8, 22-26
Minunea aceasta, petrecuta in Bretsaida, are loc dupa ce Iisus tocmai le reprosase apostolilor ca nu au inteles semnificatia inmultirii painilor. Dupa cum le si spune Mantuitorul, inimile apostolilor erau, fara indoiala, "invartosate" pentru ca, desi asistasera de doua ori la inmultirea painilor, tot nu reusisera sa inteleaga!
„Dar nu ați înțeles? Încă nu înțelegeți?”.
Vindecarea orbului din Betsaida are ceva specific - minunea devine desavarsita... din a doua incercare!
Betsaida era și patria lui Petru! (si Petru va face mărturisirea sa de credință mai tarziu!). De aceea cred ca locul acesta poate fi și o aluzie la patria și la orbirea lui Petru, spre revelarea pregatirii sale inca... imperfecte.
Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el.
Orbul nu putea să-L vadă, dar cei care îl duc la Iisus Îl cunoașteau pe cu siguranta!
Pana la acest moment Iisus rostise deja de doua ori „Aveți ochi, dar nu vedeți?”. Orbirea, din punct de vedere existențial, este o infirmitate gravă; un om poate avea un fizic perfect, precum și toate capacitățile, dar daca îi lipsește lumina ochilor are multe piedici în raport cu realitatea, despre care tot ce stie este gratie celorlalte simturi, cu precadere a auzului!
Dar, desi aude si isi poate folosi de maini, picioare ... realitatea este pentru el altfel, diferita si solicitanta!
Vindecarea orbului este un prilej pentru Iisus de a ne sugera că, oricat de ciudat ar parea, există o orbire mai gravă, nevederea spirituala care nu ne permite să vedem adevărul lui Dumnezeu, desi credem că-l vedem!
Si aceasta orbire ne face nauci, caci nu știm de unde venim, nici încotro mergem, nici în ce direcție o vom apuca, deși avem ochi care văd limpede!
Orbul este adus ca sa fie atins de Iisus.
Cei care il insotesc pe nevazator sunt nu doar empatici ci poarta in ei dorința unei cunoașteri, aceea de stabilire a unui raport cu Domnul!
Luindu-l pe orb de mana, Iisus l-a dus în afara satului, care a fost spațiul în care orbul a îndurat boala cu care s-a obișnuit… şi, punându-i salivă pe ochi, şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat daca vede ceva.
Ca sa ne vindecam de pacat e nevoie sa ne departam, sa iesim din mediul obișnuințelor noastre care ne-au facut sa vedem lumea
intr-un anume fel, si care ne agravează boala… De aceea Iisus „îl prinde de mână”!
Urmeaza un gest ciudat: Iisus ii scuipa in ochi!
Iar saliva ii este pusă pe ochi, căci ochii sunt fereastra inimii, si vindecarea lor ajută la vindecarea inimii, si asa inima împietrită renaște la viață.
Si Mantuitorul "punându-Și mâinile peste el - un gest tipic de transmitere a puterii Sale vitale! - l-a întrebat dacă vede ceva."
Stim ca Iisus a vindecat doar rostind: „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!”.
De data aceasta, insa, vindecarea se face cu ceva efort, în două etape! Orbul oare voia cu adevărat să se vindece?
Daca îl întreabă de vede ceva, este pentru ca Domnulștie că luminarea (vindecarea) noastră niciodată nu-i complet reușită.
Iisus vrea ca și noi să participam cu vointa si convingere!
Pentru a asculta Cuvântul, pentru a ajunge la luminare, pentru a ne judeca pe noi înșine, dar și viața, lucrurile, lumea, situațiile sau oamenii într-un alt fel, este nevoie de dorinta de a parcurge un drum cu multe probe.
Experiența credinței, a rugăciunii, înseamnă a ne privi viața în mod critic… Dacă suntem prinși de lucrurile materiale într-atât încât să fim subjugați de ele, nu vom reuși să înțelegem, să auzim și să nici sa vedem… E nevoie sa fim condusi "în afara satului", „departe de mulțime” și de lucrurile care ne subjugă! E nevoie să ne distanțăm de normele sub care am trăit… asa cum, in timpul rugăciunii… ne retragem va sa outem trăi un moment special, diferit de cele ale vieții de zi cu zi!
Iisus îl întreabă pe omul acesta daca vede ceva, asa cum, cu ceva vreme inainte, isi intreabase apostolii cum de inca nu au inteles misterul! Nu era doar o mustrare, ci si o întrebare de substanta: „La ce nivel vă aflați?”. Înțelegeți voi minunea pâinii dincolo de rostul ei de a astampara foamea?
In pilda care urmează îi va întreba pe apostoli: „Cine spun oamenii că sunt Eu?”. Și „Voi cine spuneți că sunt Eu?”.
Însă acum, după ce Iisus l-a scos din modul său de a gândi și si-a pus mâinile peste el, îl întreabă: „Vezi ceva? Ce vezi?”.
Si omul a spus : Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând.
Începe să vadă, dar nu vede suficient de bine.
Faptul de a-i percepe vag pe oameni, ca pe niste copaci, este ceea ce noua ni se întâmplă atunci când Îl confundăm pe Iisus cu altceva, cu fricile sau dorințele noastre, după cum apostolii L-au confundat cu o nălucă, în loc să priceapă că El este Lumina care ne ajută să ieșim din întuneric.
El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți.
Întreaga învățătură a Evangheliei descoperă orbirea noastră înaintea misterului lui Iisus, a Dumnezeului care urcă pe cruce pentru a ne vindeca pe noi! După punerea mâinilor, după acest drum ulterior, orbul vede perfect. I s-au deschis ochii, sau mai bine zis, i-a fost schimbat modul său de a vedea lucrurile.
Vindecarea aceasta in doua etape ne vorbeste despre răbdarea Mantuitorului care încet-încet ne vindecă! Dacă astăzi nu vezi, din punct de vedere spiritual, nu dispera; dacă încă multe lucruri nu-ți sunt clare, fii răbdător, continua: Domnul va veni din nou să-și pună mâinile peste tine! Și tot ce n-a reușit să facă cu noi ieri și azi, mai devreme sau mai târziu va reuși… Răbdarea Lui este neobosita caci e dictată de iubire.
Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”
Ne putem întreba: deși locuia aproape, de ce Iisus îl trimite acasă la el, dar pe un alt drum?
Nu suntem acasă în locul în care locuim ca orbii. Deci Iisus ne invită să călătorim mai departe! „Întoarce-te la casa ta”,inseamana la casa ta adevărată, în locul în care te simți bine fiind cu Dumnezeu. „Nu intra în sat”, ii zice, adică nu te reîntoarce la starea ta de dinainte. Marcu este scurt și precis, dar în Evanghelia după Luca, Iisus dezvoltă ideea: „Când un spirit rău a fost alungat, dar nu știe unde să meargă, spune: mă voi întoarce înapoi, unde eram mai înainte și află casa curată și intră…”.
Așadar, Duhul Sfant, pe care Iisus, în mod concret ni l-a dat, noi îl înlocuim cu spiritul rău…
Deci, porunca rostita de Iisus nu înseamnă o negare a sentimentelor noastre, nici sa uitam cine suntem, ci sa evitam, sa ocolim ceea ce ne întunecă ochii, privirea, inima!
"În vremea aceea au venit fariseii la Iisus și se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Și Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam. Și, lăsându-i, a intrat iarăși în corabie și a trecut de cealaltă parte. Dar ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine. Și El le-a poruncit, zicând:
Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod!
Și vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice fiindcă n-avem pâine.
Și Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că n-aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți, și nu vă aduceți aminte? Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Și când cu cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte. Și le zicea: Cum, dar, nu înțelegeți?” MARCU 8, 11-21
Cum, dar, nu înțelegeți? Adica „Tot nu credeţi”?
In pericopa de azi putem distinge doua parti:
In prima parte, ni se spune ca fariseii cereau un semn, spre a se lasa convinsi de dumnezeirea Mantuitorului, cererea aceasta fiind o dovada in plus nu doar a indoielii lor ci si a vicleniei. Caci minunile vorbeau de la sine...
Când poporul lui Israel se afla în deșert și ii lipsea apa, întreba:
„Este Dumnezeu în mijlocul nostru, da sau nu?Daca este să ne dea un semn!”. Dumnezeu s-a supărat: cum adica să vă dau semn? Încă nu vă încredeți în Mine?
Altfel spus, cererea de semne semnifică faptul că poporul nu a înțeles iubirea Lui, precum și faptul că nu se încredea in El.
Fariseii cereau insa un semn al puterii Sale, a carei natura divina refuzau sa o vada.
Dar nu se va da semn acestui neam, zice Mantuitorul.
Pentru ca Dumnezeu nu isi arata puterea Sa ci ne ajuta doar sa castigam noi putere!
Iisus intreaba retoric: Pentru ce neamul acesta cere semn?
Cu alte cuvinte: „Gata. Ajunge!
"Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam.".
Lumea intreaga se conduce dupa semne!
Semnele au o importanță specială pentru noi, mai ales azi, cand, pe telefoane, ne bombardam unii pe altii cu like.uri, inimioare, zambete, semne desenate! Pare ca trăim mai mult ca niciodata din semne. Cuvântul ( scris sau rostit) , privirea, gesturile sunt si ele tot atatea semne care ne spun multe, ne pun in garda, ne ajuta sa intelegem si sa ne intelegem!
Scriptura (scrisul) este un semn esential! Iisus insa nu a scris nici un cuvânt, dar despre El s-au scris biblioteci întregi. El a cucerit lumea întreagă doar prin puterea Cuvântului Său. El nu a fost ucenicul nici unui invatat, însă lumea întreagă Ii studiază viaţa şi cuvintele divine de 2000 de ani! El este Cel născut în ieslea din Betleem şi Cel Care a urcat pe crucea Golgotei. Acestui Hristos ne închinăm, pe acest Hristos Îl aşteptăm!
În partea a doua a pericopei, Iisus, aflat în barcă de data asta, Isi observa apostolii, să vada in ce masura ei L-au inteles, dupa ce au fost martori in doua randuri inmultirii painilor!
Evanghelistul face mentiunea ca "ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine.
Cu acest prilej El le spune:
Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod!
Ce legatura sa fie intre lipsa painii, farisei si Irod?
In ce priveste ingrijorarea apostolilor fata de lipsa painii,
apostolii, desi martori ai inmultirii painilor si atinsi de stralucirea dumnezeiasca a invataturilor Mantuitorului, aveau, se pare, inca inima inchisa!
Domnul Iisus Hristos, facand abstractie de frica ucenicilor de flamanzire, le spune sa se fereasca de „aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”.
Vorbirea despre paine este un prilej de a-i pune pe apostoli sa judece lucrurile si dincolo de aparente!
Aluatul fariseilor, despre care pomeneste Mântuitorul, e felul acelora a fi, de a interpreta Legea si de a invata poporul, spre a se pune pe ei in lumina si nu pe Dumnezeu. Este o avertizare fata de religiozitatea, deviata de la spiritul legii, si inchistata la nivelul exteriorului fara nici o atentie pentru talcul ei.
Pâinea, ca hrana a trupului, era nelipsită de la masă; o zi de muncă se socotea în cantitatea de pâine ce putea fi primită ca plată.
Ucenicii ştiau că painea pe care o mancau se făcea din aluat care apoi se cocea pe vatra încinsă. Ea nu se tăia, ci se rupea, mai precis, se frângea, si, daca făina nu era de calitate sau daca aluatul nu era bine frământat, pâinea nu era buna si nici nu se rupea bine.
In ce priveste aluatul lui Irod... el este acel aluat al lumii, diferit de cel religios.
Sa ne amintim ca in timpul unui mare ospat dat de Irod se decide taierea capului Sf Ioan Botezatorul!
Pâinea de pe masa de fiecare zi astâmpăra foamea, era spre a trai, pe când „aluatul fariseilor” si cel al lui Irod, aluatul stricat al religiosilor pervertiti, ca si aluatul lumii corupte... erau spre pierzanie.
Pâinea de pe masa e spre hrana trupului, dar mai exista o paine, Painea Hristos, care prin Împărtăşanie, ni se dă spre hrana sufletului.
Pâinea care hraneste sufletul si creşte puterea spirituala este Hristos, Cel care se oferă spre hrana tuturor celor care doresc să se unească cu Dumnezeu, prin Sfânta Împărtăşanie.
Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Cel care mananca din Pâinea Hristos va avea viaţă veşnică!
Concluzia Mantuitorului pare dezarmanta „Cum, dar, nu înțelegeți?”.
Ideea pericopei ar putea fi, dincolo de dezamagirea Mantuitorului, aceea a intelegerii, a atentiei, a interpretarii subtile a lucrurilor care ne inconjoara, pe care Dumnezeu ni le trimite, in tacere, cu dragoste, spre a ne proteja.
E nevoie de dragoste si de un anume discernamant pentru a putea vedea dincolo de aparente!
Cand cineva te iubeste, trebuie sa ai incredere oarba in el si nu ai nevoie de dovezi: simti, il crezi pur si simplu si te incredintezi lui!
Cine crede in Dumnezeu cu adevarat stie ca nu are de ce se ingrijora de vreo lipsa: Domnul se ingrijeste sa nu ne lipseasca nimic!
E posibil sa nu avem tot ceea ce vrem dar, daca Domnul nu ne da tot ce ne dorim este pentru ca lucrul acela nu ne este de folos, este stricator sau nu ne e necesar pentru parcursul nostru spre mantuire!
"Deci nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?. Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Mt.6, 31-32
Pericopa ne dezvaluie clar neintelegerea apostolilor! Nici ei nu au inteles; desi Ii erai atat de aproape...Domnul Iisus Hristos îi mustră.
Sfântul Ioan Gură de Aur, in Omilii la Matei, omilia XLVIII, ne aminteste ca :
„Hristos a spus: Căutați Împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
Dacă suntem fără de grijă când vedem că alții își neglijează treburile lor și se ocupă de ale noastre, cu mult mai fără de grijă vom fi când Dumnezeu Se îngrijește de treburile noastre și poartă grijă de ele. Nu te îngriji, dar, de treburile tale, ci lasă-le în grija lui Dumnezeu! Dacă te îngrijești tu de ele, te îngrijești ca om; dar dacă Dumnezeu poartă grijă de ele, poartă grijă de ele ca Dumnezeu. Nu te îngriji de ele, neglijând treburile de mai mare însemnătate, pentru că atunci nici Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Ca să aibă multă grijă de ele, lasă-I-le pe toate în seama Lui! Dacă neglijezi însă pe cele duhovnicești și te îndeletnicești cu treburile tale, Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Deci, dacă vrei să-ți meargă bine treburile tale și să scapi de orice grijă, îndeletnicește-te cu cele duhovnicești, disprețuiește pe cele lumești! Făcând așa, vei avea și pământul odată cu cerurile și vei dobândi și bunătățile cele viitoare, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos.”
El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”
Domnul Hristos S-a definit pe Sine astfel: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
El este Calea pe care au urmat-o Dreptul Iosif şi Fecioara Maria, dar şi magii de la Răsărit.
El este Adevărul pe care îngerii din ceruri l-au vestit lumii întregi.
El este Viaţa noastră şi telul vieţii noastre.
Sfântul Paisie Aghioritul aşa ne învaţă: „Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată şi veşnică.”
Împărăția lui Dumnezeu este asemenea grăuntelui de muștar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui.
Și iarăși a zis: Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul.
Și mergea El prin cetăți și prin sate, învățând și călătorind spre Ierusalim. Și I-a zis cineva:
Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc?
Iar El le-a zis: Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! - și el, răspunzând, vă va zice: Nu vă știu de unde sunteți! Atunci voi veți începe să ziceți: Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat. Și el vă va zice: Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară.
Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.”
Mantuitorul, calatorind spre Ierusalil, dupa vindecarea unei femei garbove,dorind sa le explice apostolilor ce si cum este Imparatia lui Dumnezeu, rosteste doua pilde scurte, asemanand-o, mai intai, cu grauntele de mustar - despre care spune ca "un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui" - si apoi cu aluatul - "pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul."
Aceste doua pilde, pe cat de scurte, pe atat de dense,pe care le regasim si la ceilalti sinoptici - Matei si Marcu - au facut sa curga multa cerneala!
Daca ar fi sa analizam asemanarile si deosebirile dintre cele trei variante ale parabolelor, am observa ca versiunile lui Matei si Luca sunt foarte asemanatoare intre ele, si prezinta unele deosebiri fata de cea a lui Marcu.
Exegetii le-au analizat in cel mai minutios mod, de la timpul sau diateza verbelor, la cazul substantivelor.
Pentru ca nici eu nu sunt o specialista si cei care ajung aici nu cred ca vor sa afle neaparat amanunte stiintifice, prin analize gramaticale pe text, foarte importante dealtfel, incerc sa rezum :
Parabolele abordeaza doua mariteme, esentiale pentru crestinism:
Imparatiei lui Dumnezeu si mantuirea omului, teme pe care Domnul Iisus le explica apostolilor, inca ancorati in realitatea lumii lor, ca ei sa inteleaga diferentele intre lumea noastra si cea a lui Dumnezeu, intre trairea in pacat si salvarea (mantuirea)noastra mult dorita, intre mortalitate si vesnicia care ne face locuitori ai acestei Imparatii.
Dupa cum aflam din Cartile Istorice ale Vechiului Testament, poporul lui Israel, si-a rezolvat, o vreme, problemele legale prin Judecatori! La un moment dat insa, nu i-a mai vrut pe acestia si au cerut lui Dumnezeu sa le dea un rege, un imparat, un conducator puternic, asa cum aveau popoarele vecine.
Dumnezeu a ingaduit, in final, ca si poporul Sau sa aiba un conducator unic - desi stia bine ca asta va insemna inceputul departarii izraelitilor de Dumnezeu!
Precum va demonstra istoria, fiecare din regii lor s-a purtat tot mai rău, "mai rau decât toți părinții săi”!
Dar nu au fost tot "mai rai" atat prin faptul ca si-au subjugat supusii, cat pentru ca s-au departat de Legea data de Dumnezeu lui Moise - si-au luat femei pagane si au uitat ei insisi de "Dumnezeu lui Avraam"!, dand un exemplu rau poporului, care a rupt treptat comuniunea cu El.
Lui David i s-a prorocit că din el se va naște Mesia, adica Salvatorul! Astfel poporul, vazand ca lucrurile merge din rau in mai rau, si-a inchipuit ca Insuși Dumnezeu va veni să împărățească peste Israel…
De aici vine confuzia privind Imparatia lui Dumnezeu!
Iudeii nu se vedeau urcati in Imparatie dumnezeiasca ci Il voiau pe Dumnezeu coborat intre ei pentru salvarea deplina a poporului Sau! Ceea ce avea sa se intample, prin intruparea lui Iisus.
Din nefericire insa nu L-au recunoscut si l-au rastignit!
Dar cu ce se aseamana in fond Imparatia lui Dumnezeu?
Iisus spune ca Imparatia este :
1. Asemenea grauntelui de mustar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui.
Dar, pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu, suntem sfatuiti sa fim atenti si sa folosimusa potrivita, anume usa cea stramta, usa care, pentru multi nu doar ca e stramta ci va ramane chiar inchisa!
Cuvintele Mantuitorului au starnit si continua sa starneasca controverse. Este si cazul acestor parabole, cu teme sensibil importante!
Frumusetea si natura divina a parabolelor lui Iisus deriva din aceea ca au, in spatele unei evidente simple, firesti, un mister infinit si o nesfarsita putere de a restaura, prin simbolurile folosite, trairea intru credinta, chiar gasirea extazului mistic!
Desi traim, din vremea creatiei, miracolul prin care dintr-o samanta mica, care trece printr-un proces de descompunere - care trebuie mai intai sa moara - se naste spicul de grau cu o multime de alte seminte, sau stejarul falnic ori arbustul de mustar, pana azi nu incetam sa ne minunam!
Puterea semintei este foarte mare, uriasa fata de dimensiunea ei! Exemplele acestea au menirea sa arate ca Imparatia lui Dumnezeu nu este ceva complet diferit de realitatea noastra si totusieste... altceva!
Grauntele de mustar devine un copac, asa cum aluatul, "ascuns" de femeie in faina, devine o masa uriasa de framantatura.
Unii au vazut in aceste exemple dezvoltarea bisericii, altii a credintei, altii rezultatul propovaduirii apostolilor, sau puterea de crestere duhovniceasca a predicarii Evangheliei.
In mod evident prima însușire a Imparatiei lui Dumnezeu este dimensiunea ei. In micime ii sta forta ei! De fapt, Iisus ne sispune că omul care vrea sa fie cel mai mare dintre noi trebuie sa fie cel din urmă si slujitorul tuturor, ca si El, care S-a făcut cel din urmă, fost slujitorul tuturor, batjocorit și care a murit tintuit pe cruce!
Dumnezeu este iubire si forta iubirii nu constă în a umbri, nici în eul propriu, care e capabil sa ocupe toate spațiile și nu lasă loc nimanui… Puterea iubirii sta in puterea sa de a se restrânge astfel incat poate lăsa tot locul celuilalt.
Când iubesti tu te micsorezi, nu vrei sa stralucesti, si, diminuindu-ti egoismul, inima ta se lărgește la nesfarsit si continuu pentru a-l primi pe celălalt in ea.
Egoismul are facultatea de a se extinde, de a se umflă, si nu lasa loc celuilalt, însă iubirea il lasa pe celalalt sa creasca.
Iisus este mereu Cel din urmă, Cel care S-a dat pe Sine pentru noi iar noi dacă am înțeles iubirea Sa pentru noi nu putem face altceva decat să-L iubim si sa fim asemenea Lui!
2. Este "Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul."
Episcopul Nicolae Velimirovici, o considera pe aceasta femeia simbol al lui Hristos! Iata talcuirea sa:
"Puteți crede că Mântuitorul Hristos s-a înfăţişat pe Sine sub chipul unei femei, în două din parabolele Sale?
Una este cea a femeii care a luat trei măsuri de făină şi a făcut aluat. (...) Iisus a zis: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. (Luca 13, 20-21)
Aceasta e o altă parabolă tainică a lui Hristos, pe care mulţi o găsesc greu de înţeles. Tema actuală, luată din viaţa de zi cu zi, este simplă şi clară. Din cele mai vechi timpuri soţiile s-au ocupat cu asta; ele iau făina, o pun în vase, fac dospeala, frământă aluatul şi îl coc. Aceasta a fost îndeletnicirea zilnică a femeii casnice în Orient şi in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimănui prin minte să ia această îndeletnicire simplă ca o înfăţişare sau ca simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acestă îndeletnicire gospodarească obişnuită şi a folosit-o pentru a explica ceva uluitor şi extraordinar. Putea să îşi înfăţişeze Sieşi pe propria Sa mamă la lucru...
Voi pune următoarele întrebări cititorului Evangheliei: - De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, în locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor?
- De ce drojdia, de vreme ce azima [pâinea nedospită] era folosită în mod obisnuit?
- De ce femeia a luat trei măsuri, şi nu una sau două sau patru?
- În sfârşit, ce legătură sau ce asemănare se găseşte între stăpânirea lui Dumnezeu şi lucrul în bucătărie al unei gospodine?
Dacă acestor întrebări nu le putem da un răspuns, cum am putea înţelege parabola? Şi încă a le răspunde fără o cheie duhovnicească ar duce doar la alte dificultăţi.
Toate parabolele se tratează cu superficialitate, dar înţelesul lor adevărat zace în profunzime. Ele plac ochiului şi par îndeajuns de evidente, dar privesc duhul şi duhovnicescul.
Această parabolă are o dublă interpretare spirituală. Intaia interpretare are de-a face cu cele trei rase principale ale omenirii, iar a II.a cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil şi neobişnuit în parabola aceasta este procesul istoric şi personal al mântuirii omului.
După Potopul cel Mare, au răsărit, din fiii lui Noe – Sem, Ham şi Iafet – trei rase de oameni, semiţii, hemiţii şi iafetiţii.
Acestea sunt cele trei măsuri de făină în care Hristos pune drojdia Sa cerească – Sfântul Duh, Care însemnează că El a venit ca Mesia şi Mântuitor al tuturor neamurilor şi naţiunilor omenirii fără excepţie. Asa cum, cu drojdie, o femeie poate transforma făina firească în pâine, şi Hristos, prin Duhul Sfânt, transformă oamenii fireşti în copii ai lui Dumnezeu, în vieţuitori nemuritori ai Împărăţiei Cereşti. Din această cauză, potrivit învăţăturii ortodoxe, sfinţii sunt numiţi îngeri pământeşti sau oameni cereşti, deoarece, fiind „dospiţi” de Duhul Sfânt, nu mai sunt "făina obişnuită" sau azimi nedospite, ce zac pe pământ, ci sunt pâine dospită care s-a înălţat.
Potrivit Bibliei, azima era pâinea sclavilor, în timp ce pâinea dospita era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxă foloseşte pâine dospită la Sfânta Împărtăşanie! Procesul dospirii a început în acea primă Duminică a Treimii, Rusaliile, când Duhul Sfânt a coborât din cer asupra Apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat până în ziua de astăzi şi va continua până la sfârşitul timpului când totul va fi dospit. A
ceasta este, deci, interpretarea istorică a parabolei misterioase despre brutareasă.
Cea de-a doua interpretare este psihologică şi personală, şi priveşte cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima şi voinţa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gândi, puterea de a simţi (a iubi) si puterea de a acţiona.
Acestea sunt cele trei măsuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric.
Aceste trei puteri fie rămân pe de-a-ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei şi ipocriziei. Ne amintim ca Hristos le-a spus ucenicilor săi să se păzească de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plămadă lumească şi omenească, care vlăguieşte toate puterile sufletului şi îl lasă infirm şi bolnav.
Dar Mântuitorul Hristos a adus pe pământ un aluat noupentru a înălţa puterile sufletului.
Cei ce primesc această nouă plămadă cerească prin Botez în numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei veşnice.
Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor părăsi trupul, vor fi vii şi vor trăi veşnic. Aceast aluat ceresc îi umple cu lumina gândirii, cu căldura iubirii dumnezeieşti şi slava faptelor bune.
Toate cele trei puteri ale sufletului cresc împreună în armonie şi se înalţă către cer, către desăvârşire. Precum Domnul a zis: Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
Femeia a fost luată ca model de desăvârşire şi nu bărbatul, şi Hristos S-a comparat El Însuşi cu o brutăreasă, deoarece femeia – ca soţie şi mamă – pregăteşte pâinea pentru familie într-o manieră iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde, pentru profit. Tot ceea ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curată şi, prin urmare, El se compară cu o brutareasă. (...) Înţelesul istoric şi psihologic al parabolei este precum un stejar rămuros ce creşte dintr-o ghindă, pentru că este cu adevărat măreţ în amploarea sa istorică şi profund în adâncimea sa psihologică."
Parabolele sugerand o serie de obstacole, greu de trecut, i-au facut pe unii sa-I puna intrebarea:
Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc?
Raspunsul Mantuitorului este iasasi unul metaforic:
Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! - și el, răspunzând, vă va zice: "Nu vă știu de unde sunteți!" Atunci voi veți începe să ziceți: "Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat". Și el vă va zice: "Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății."
Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară. Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.”
Iata cum talcuieste acest pasaj Sfantul Teofan Zăvorâtul:
Poarta cea strâmtă înseamnă viaţa, nu după voia noastră, nu după dorinţele noastre, nu după bunul nostru plac;
poarta cea largă este vieţuirea supusă mişcărilor şi năzuinţelor inimii păcătoase, fără vreo înfrânare.
Aşadar, poarta ce duce în Impărăţie este strâmtorarea de sine. Strâmtorează-te întru toate şi asta va fi ca o opintire în această uşă, pentru a o deschide şi a trece prin ea.
Cum şi prin ce să ne strâmtorăm? Prin poruncile lui Dumnezeu, ce sunt potrivnice mişcărilor pătimaşe ale inimii.
Atunci când începi să te superi pe cineva, adu-ţi aminte de porunca Domnului: „Nu vă mâniaţi” şi strâmtorează-ţi inima prin ea.
Când vin mişcări de desfrânare, adu-ţi aminte că este oprit fie şi a privi cu poftă la o femeie şi strâmtorează-ţi prin asta pofta.
Când vei vrea să osândeşti pe cineva, adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, Care spune că prin asta faci neîndurat în privinţa ta pe Judecătorul Ceresc şi înfrânează-ţi prin asta înfumurarea; la fel şi cu oricare altă patimă.
Adună împotriva fiecăreia dintre ele cuvinte din dumnezeieştile Scripturi şi păstrează-le în minte.
Îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelică îndreptată împotriva ei; sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeieştile cuvinte şi umblă întru ele: vei fi ca un înlănţuit. În aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către împărăţia Cerurilor.(Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 236-237)
Minunat, nu-i asa!
Sfanta Scriptura e plina de replici, de exemple pilduitoare care sa ne ajute sa trecem prin usa cea stramta in Imparatia lui Dumnezeu!
Acolo ni se va dezlega de indata taina tuturor simbolurilor, a tuturor metaforelor Mantuitorului!
Pana una, alta, noi, aici si acum, continuam sa ne inchipuim, sa ne imaginam Imparatia cea vesnica si sa tanjim dupa ea, straduindu-ne, dupa puteri, sa ne ridicam dupa fiecare cadere, cu ajutorul harului si al milostivirii Lui Dumnezeu, care a pus in noi puterea si dorinta de a-L cunoaste si de a-L intalni!