luni, 16 august 2021

"PRECUM PRUNCII" SI NU ALTFEL

          

„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: 
Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? 
Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. 
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. 
Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. 
Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.”
MATEI 18:1-11

Capitolul 18 al Evangheliei dupa Matei cuprinde discursul Mantuitorului despre comunitate. 

Comunitatea este locul în care, in fapt, rodeste Cuvântul Evangheliei.

Evanghelia ne spune că Dumnezeu e Tată și noi suntem fii: pe Tatăl nimeni nu L-a văzut vreodată, iar identitatea noastră de „fii” se confirma în comunitate. 
Așadar, tocmai comunitatea creștină este locul trairii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ si acesta este misterul prezenței lui Dumnezeu în lume și lucrarea Fiului Sau.

În epoca noastră micul sat cu parohia lui si-a pierdut identitatea –  tinerii au migrat in locuri aglomerate, mari… unde se poate trăi într-un apartament de bloc fără să-și cunoască vecinii…
Primul nucleu comunitar era familia, care si ea azi pare sa fie amenintata in forma ei traditionala!

Omul a fost creat pentru a sta împreună cu alții: „Nu-i bine ca omul să fie singur” a spus Dumnezeu (Facerea)
De ce? Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este singur! Dumnezeu este comuniunea desavarsita in Treime - Tata, Fiu si Duhul Sfant!

Cea mai frumoasă latură a comunității creștine este că aceasta nu-i alcătuită din persoane perfecte, exemplare, care nu greșesc, ci din cei „pierduți”, care însă știu să se ierte si sa ierte, după cum și ei sunt iertati!

Comunitatea e locul în care toate limitele, slăbiciunile, micimea și păcatele noastre devin ale unei comuniuni mai ample. 
Degeaba ne suparam cand suntem identificati cu persoane certate cu legea - ele sunt parte a comunitatii careia ii apartinem! 
Excluderea, ignorarea lor nu este solutia - ce trebuie facut este indreptarea lor prin iubire!

Cartea Facerea, când notează că Dumnezeu a creat omul – bărbat și femeie – după chipul și asemănarea Sa, nu vrea să afirme că bărbatul singur e după chipul lui Dumnezeu sau că femeia singură e chipul lui Dumnezeu, ci ca omul, ca bărbat și femeie, 
comuniunea dintre ei este ca Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este comuniune!

In pericopa de azi, i
n primele cinci versete, Iisus ne spune că, dacă devenim prunci, intrăm în Împărăția cerurilor.  
Si intelegem ca asta este o conditie!
Am trai pe pamant precum in cer, daca am redeveni prunci, nu ca marime ci duhovniceste! 

În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: 
Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? 

Această întrebare apare de mai multe ori în Noul Testament (Marcu 9, 33; Marcu 10) 
Concurenta si competitivitatea exista din timpuri biblice, deci e foarte veche. Din totdeauna societatea s-a structurat, s-a clasificat in functie de diferite criterii.
Astfel, cel 
mai important este cel care stă deasupra. Dedesubt stă cel neputincios, care a pierdut în competiție!

Instinctiv și spontan omul crede că realizarea sa constă în a fi in varf, si ca, pentru a fi mare, trebuie să urce. 
Nevoia de a urca, de a fi mare, dovedeste faptul ca omul se simte, de fapt, foarte mic!  

Matei, așază problema la începutul discursului despre comunitate, pentru a arata „cine este mai mare”. In fond, omul stă împreună cu alții manat de dorința după „mai mult”; omul dorește să fie „tot mai mult”.

Omul este chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este mare, ba, mai mult, El este Cel  mai mare,  deci omul dorește să fie mereu „tot mai mare”, să se realizeze într-o măsură tot mai mare
.

Problema pentru om este să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat „a fi mare” și „a fi mai mare”.
Evanghelia ne învață cum să realizăm acest „mai mare”.

Nu-i greșit să căutăm să fim „mai mari”, să ne realizăm. 
Si Iisus ne arata un paradox:  „a ne realiza” înseamnă să devenim „prunci”, adica „cel mai mare este cel care devine prunc”!
Si suntem chemați să înțelegem asta!
Daca inlocuim noțiunea de „mai mare”, cu cea de „mai potrivit”  si ne intrebam cine e mai potrivit pentru Împărăția cerurilor, intelegem ca potrivit nu este cel care se înalță – așezându-se deasupra altora – ci acela care asculta de ceilalti!

Iisus așază pruncul în mijloc. Și întregul Sau discurs se va desfășura în jurul micutului, care va rămâne în centru.
Pruncul ne sugereaza duioșie, simplitate, inocență, veșnicul prunc, omul adamic din noi care, din nefericire, a crescut si a decazut.

In greaca, cuvântul pais – copil – mai însemnă si sclav, serv și asta  denota felul in care era văzut un prunc în vremea aceea. 
Pentru evrei, pruncul era doar un adaos al femeii, care, la rândul ei era o proprietate a soțului; pruncul îl simbolizează pe cel care nu are nimic, nu este nimic și care devine ceea ce alții fac din el. 
Starea sa este aceea de „a fi al altuia”; dacă este al nimănui, pruncul nu poate trăi. Pruncul e total dependent, este doar ceea ce primește.
E fiul cuiva. El trebuie sa fie iubit, crescut!

Pe acest prunc – cu tot ceea ce înseamna el – Iisus îl așază în centrul comunității, imediat după întrebarea: „Cine e mai mare?”! El pune în centru, iata, starea extremă a omului, care e cel mic! 
Pruncul reprezintă acea stare din care un om este chemat să iasă pentru a deveni mare; este tcmai ceea ce omul nu vrea să fie. 
Toata stradania omului este tocmai să nu fie mic. Tot efortul sau este să iasă din  statutul de dependenta, din nevoia de ajutor, sa fie  autonom, autosuficient, să facă sa fie "cineva"!
Dar Mantuitorul așază în centrul comunității pe cel mai mic!
Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor.

Si ne spune că trebuie să ne schimbăm ideile cu privire la... marimi
Omul trebuie să devină mare, să devină „mai mare” dar asta in raport de  mărimea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ocupă nici un loc, ci lasă spațiu altora! 
Dumnezeu e iubire iar iubirea da spațiu celuilalt si Se restrânge pe Sine.

Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Creatorul,  este  aceea de a deveni gazda, de a ne accepta asa cum suntem! 
Cu alte cuvinte, doar privind de jos intelegem dimensiunea, marimea lui Dumnezeu! Si mărimea lui Dumnezeu este mărimea iubirii!

Este necesară deci o schimbare!
Textul nu spune „să fim prunci” ci sa fim „ precum pruncii!
Pruncii sunt cei care primesc totul, cei care nu au nimic, sunt doar fii și nu stăpâni atotputernici !

Să devenim ca si pruncii inseamna sa fim asadar fii, caci tot ceea ce are un fiu a primit in dar: viața, existența, calitățile. Toate sunt un dar primit! Și pe toate acestea, le va dărui si el altora!
A deveni prunci înseamnă a trai o viata, constienti ca suntem fiii iubiți ai lui Dumnezeu! 

A cunoaște iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine, mă ajută să înțeleg că eu sunt fiul Său, fiica Sa și tot ceea ce am și sunt nu e gratie mie ci este primit.
Să devin prunc înseamnă sa cresc devenind un adult capabil sa-i semene lui Dumnezeu!

În schimb, dacă eu cred că tot ce am mi se datoreaza exclusiv, e clar că nu ma mai raportez la un tată si, in consecinta nu sunt nici fratele cuiva! Neg deci genetica!

Acceptarea statutului meu de fiu este fundamentul comunității! 
Fără această acceptare, comunitatea e doar o vorba.
Eu pot iubi pe aproapele meu in masura in care el si eu avem un Tată comun, ambii fiind fiii Lui!
Și aceasta e condiția pentru a intra în Împărăție!


Până aici Iisus nu a răspuns inca întrebării cine e mai mare ci doar ne-a așezat pe calea cea buna. 
Mai înainte de a deveni mari, trebuie să știm cine suntem

Identitatea mea de crestin este să fiu un fiu/fiica si să fiu mic/mica
Dacă  nu accept  acest adevăr, niciodată nu voi deveni acel... mare!
Persoana adultă, este cea care este acceptată ca atare și, deci, și ea îi accepta pe alții. 
Un om, simțindu-se fiu iubit,  poate si el să iubească.

Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. 
Acum Iisus răspunde întrebării.
Cuvântul „mic”,  în limba greacă,  este sinonim cuvintelor  umil, jos, neînsemnat .

Problema e să fim ceea ce suntem, adică mici. Iar cel mai mic între toți, devine cel mai mare. 
Acesta e misterul creștinismului: că cel mai mic e cel mai mare dintre toți
Pentru că cel mai mare este Dumnezeu.  
Iar cel mai mic este tot Dumnezeu! Caci El S-a făcut cel mai mic dintre toți, pentru a fi cu noi, ca noi! Pentru că măreția lui Dumnezeu este iubirea si iubirea te obliga sa te micsorezi pe tine pentru a-l creste pe celalalt, pe care il iubesti!

In lumina aceasta, cel mai mic, în interiorul comunității, îl reprezintă pe însuși Dumnezeu - cel intemnitat, cel gol, cel flamand, nenorocitul, ghinionistul, săracul, emigrantul, cel fara rădăcini, care nu valorează nimic în ochii noștri… El este Domnul! 
„De fiecare dată când ai făcut unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ai făcut”, spune Iisus. 
Pentru noi "acestia mici" e Domnul, iar pentru Tatăl este Fiul Său, care s-a lasat a fi ultimul dintre toți  pentru a fi totul în toți! 
Iisus S-a lasat pe Sine pentru ca nimeni să nu mai fie lasat de Dumnezeu.

Așadar, vreți să deveniți mari, cei mai mari? 
Deveniți ultimii și slujitorii tuturor, precum Dumnezeu! 
Acesta este masura realizării unui creștin.
Sa nu mai dominăm , ci sa fim în slujirea ultimilor, și, cu cât cineva slujește mai mult, cu atât este mai mare… adică cu atât se face mai mic. Caci cine slujește, se face mic!

Pe noi mereu ne deranjează celălalt, ori pentru că-i mai mare decât noi, ori pentru că nu are nimic să ne dea, adică nu valorează nimic… Dacă nu valorează nimic, îl disprețuim, dacă valorează mult, îl invidiem… Fapt pentru care conviețuirea este 
mereu marcata de
sentimente ostile… adică nu suntem împreună, deși suntem vecini!

Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici caci 
cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.

A primi” este expresia fundamentală a iubirii.  Înseamnă a-l avea pe celălalt înăuntru, în centrul inimii tale, al atenției și al acțiunilor tale…

Noi reușim să facem multe lucruri pentru alții, felicitandu-ne si mandrindu-ne pentru asta!
A primi insa pe cineva este diferit de a face ceva pentru el. 
Căci a face multe lucruri ne face doar să ne simțim mandri și puternici, ca celălalt are nevoie de noi.
Dar a-l primi însemnă să nu faci nimic, ci doar sa-l
 accepți așa cum este. Si acest lucru e mult mai greu.

E mai ușor să dai pomană săracului decât să-l primești în casa ta…
A-l primi înseamnă că el nu doar ca este egal cu mine, ci e mai mult… pentru că-i las spațiu și, odată primit, el ajunge în centru, adică te organizezi în funcție de cel pe care-l primești.

Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Iubire este aceea de a primi. Și cine primește se restrânge, se face mic pentru a lăsa spațiu celui primit, dar se face și mare, creste, tocmai pentru ca primește cum se cuvine.

Pruncul – care are nevoie de primire calda si de iubire– gaseste, în faptul că-i primit, tot ce-i trebuie pentru a putea trăi.

Primindu-l pe cel mai mic, ne mantuim! 
Săracul, pe care-l primesc,  e Domnul Care mă mântuiește!

duminică, 15 august 2021

Adormirea Maicii Domnului,


Biserica drept-slăvitoare prăznuiește azi Adormirea Maicii celei preacurate, Fecioara și mama Domnului. Ca și toate celelalte praznice creștinești rânduite, și acesta are rostul de a ne întări și îndrepta credința, de a ne bucura cu bucurie duhovnicească. 
De aceea, datori suntem a căuta în evenimentele pe care le evocăm azi, petrecute cu multe veacuri în urmă, un înțeles duhovnicesc, precum și un prilej de bucurie.

Potrivit Sfintei Tradiții, Maica Domnului a mai trăit încă 11 ani după ce Fiul ei S-a înălțat la cer, găsindu-se, după porunca Domnului, în grija celui mai tânăr dintre ucenici, Sfântul Evanghelist Ioan
Ultimii dintre acești ani i-a petrecut în cetatea Efes, unde s-a și mutat din această viață. 

Tot Tradiția ne spune cum s-au petrecut evenimentele: arhanghelul i-a vestit ­Mariei că va muri și toți Apostolii Fiului ei au fost aduși în chip minunat, fiecare din locul unde se afla, ca să-și ia rămas bun. Mai puțin Toma... Acesta ajunge câteva zile mai târziu și prin întârzierea lui se descoperă că trupul cel preacurat al Fecioarei nu se mai găsea în mormânt, ci fusese înălțat la cer.

Așadar, cum ne vom întări credința trăind acest praznic? Cum ne vom statornici în dreapta învățătură? Desigur, multe putem desprinde din viața Maicii Domnului, dar voi căuta a vă pune ­înainte, ca pe o hrană duhovnicească, câte ceva din învățătura pe care o putem desprinde din cele întâmplate la Adormirea ei.

Mai întâi, cred că fiecare dintre noi remarcăm cu ușurință că accentul acestui praznic - așa cum reiese și din numele pe care i-l dăm - cade pe adormirea Maicii, pe moartea ei și nu pe ridicarea la cer. Aceasta au rânduit-o Părinții Bisericii ca nu cumva să creadă cineva că Maica Domnului s-a ridicat la cer prin propria-i putere, așa cum a făcut Fiul ei. Ea, la fel ca toți oamenii, a trecut prin moarte, prin acea despărțire a sufletului de trup care îl face pe acesta din urmă să rămână fără de viață. Sufletul ei, urmând dumnezeieștii rânduieli, s-a dus în lăcașurile cele veșnice, iar trupul a fost îngropat, urmând să putrezească „şi să se risipească întru acelea dintru care a fost alcătuit” (slujba Înmormântării). După puțin timp însă, Fiul ei a mutat din această lume și trupul, l-a ridicat la cer, așa că Apostolii au găsit mormântul gol. Aceasta ne arată, încă o dată, cinstea și dragostea pe care i-o dă Fiul ei: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”, strigă femeia din Evanghelia de azi. Cunoaștem și noi această dragoste a Fiului față de Maica Lui, a Dumnezeului viu față de vasul cel ales al Lui. Știm că Domnul o ascultă pe cea din care S-a întrupat și că ea este cea dintâi mijlocitoare și rugătoare pentru noi la tronul dumnezeirii. De aceea o numim „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii” (Axionul). De aceea, la orice rugăciune, particulară sau publică, în fruntea soborului sfinților o ­pomenim mai întâi pe ea...

Îngăduiți să punem înainte o altă învățătură pe care o putem însuși la acest praznic, învățătură care este legată tocmai de ridicarea la cer a trupului Maicii Sfinte: după înălțarea cu trupul la cer a Fiului ei, prin care se plinește lucrarea cea mântuitoare a Dumnezeului făcut om, mutarea la cele nestricăcioase a trupului Maicii Domnului, înviată cu trup și suflet în Împărăția cea veșnică, este întărirea credinței în învierea cu trupul a fiecărui om, a fiecăruia dintre noi, a părinților și stră­moșilor noștri, dar și a celor care vor urma după noi. Că așa măr­turisește Biserica: fiecare om va învia la vremea Judecății cu sufletul său, dar și cu trupul. Adică nu numai sufletul va fi sfințit, ci și trupul. Acest adevăr al credinței noastre, pe care Domnul ni-l descoperă, ne îndeamnă spre sfințirea trupului încă din timpul vieții. Acest trup, creat de Dumnezeu prin nemijlocită lucrare, este numit de Apostolul Pavel „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19), prin aceasta arătându-se că trupul creat de Dumnezeu, dar și lumea în întregimea ei, nu sunt rele prin natura lor și sunt chemate și ele la sfințenie. Domnul toate le-a făcut bune (Fac. 1, 31) și doar păcatul strică această bunătate zidită de Dumnezeu. Așadar, căutăm a lucra sufletește pentru mântuirea noastră, dar suntem datori să lucrăm și trupește. Credința nu poate fi doar o mișcare lăuntrică, sufletească, ea este deplină doar când se regăsește și în cele din afară, cuprinzând întreaga ființă a omului. „Credința fără fapte, moartă este” (Iac. 2, 26), zice Apostolul, iar Sfântul Serafim de Sarov explică: „Faptele credinței sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, smerenia, să-ți ridici crucea şi să trăiești întru Duhul Sfânt. Doar o astfel de credință este adevărată. Credința fără fapte nu este reală. Cine crede cu adevărat deține neapărat şi fapte bune”. Prin post, prin îngenuncheri și metanii, prin participarea la slujbele Bisericii, prin renunțări la cele lumești și prin orice jertfă pe care o facem, ne angajăm și trupul în lucrarea sfin­țitoare. Și trupul, stăpânit din pornirile sale prin lucrarea cea duhovnicească, se sfințește și se pri­menește pentru a locui în Împă­răția cea cerească.

Iată doar două învățături ale acestei prăznuiri: cea dintâi ne dezvăluie și ne întărește că Maica Domnului este Maica întregului neam omenesc, că ea, trecere și ascultare având la Fiul ei, mijlocește neîncetat pentru mântuirea fiecărui suflet; a doua învățătură, cea despre sfințirea trupului, ne îndeamnă la faptele credinței și la pregătirea nu numai sufletească, dar și trupească, pentru Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Mai este o învățătură pe care aș dori să o așez înaintea voastră ca pe o merinde duhovnicească: spuneam, la începutul acestui cuvânt, că orice praznic al Bisericii este rânduit să ne îndrepte și întărească în credință, dar și să ne aducă bucurie duhovnicească. Ce este această bucurie duhovnicească? Cum o dobândim și ce folos aduce ea?

Apostolul Pavel numără bucuria printre roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 23) și o așază a doua, imediat după dragoste. Adică, omul care caută cele duhovnicești (creștinul) se hrănește cu roadele Duhului Sfânt, între care se numără și bucuria. Înțelegem că a fi creștin nu înseamnă a fi mereu trist - deși tristețea și plânsul pentru păcate, făcute la vreme potrivită, sunt ­folositoare celor duhovnicești -, ci a căuta bucuria. „Bucurați-vă și vă veseliți!”, zice Domnul (Mt. 5, 12) în predica de pe munte, iar femeilor mironosițe, de asemenea, le spune după Înviere: „Bucurați-vă!” (Mt. 28, 9). Apostolul Pavel scrie Filipenilor: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4, 4). Iată că Domnul și Apostolii îndeamnă spre bucurie. E bucuria Învierii, a biruinței asupra păcatului, a vieții asupra morții. Cum ne vom întrista „ca și ceilalți, care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13)? Și mai cu seamă ne vom bucura în prăznuire, la sărbătorile rânduite tocmai ca să ne aducă aminte că Hristos a câștigat pentru noi veșnicia.

Vedeți, iubiți frați, că Domnul ne cheamă la bucurie și este de folos ca această bucurie să fie duhovnicească. Adică să nu schimbăm bucuria duhovnicească pe bucurii lumești. Omul are ten­dința - și îndrăznesc a zice că aceasta este chiar o ispită - de a confunda bucuria cu petrecerile lumești. 
Bunăoară, de multe ori, fiind o sărbătoare, înțelegem să mâncăm și să bem, să petrecem cu prietenii, să ne relaxăm și să ne deconectăm din multele griji zilnice. Acestea toate, atunci când sunt făcute cu rânduială, au rostul lor. Dar când prăznuim, „petrecerea” este duhovnicească, îndreptată spre cer, nu spre pământ. 
Așa ar fi cu adevărat folositor să petrecem Paștile, Crăciunul, Rusaliile, praznicul de astăzi și toate celelalte praznice sau pomeniri ale sfinților. 
Așa putem dobândi bucurie și folos, așa creștem întru cele duhovnicești și suntem împli­niți în lumea aceasta, dobândind prin Har și cele ale Împărăției cerești. 

Închei urându-vă tuturor bucurie!

Pr. Florin Haniș


Duminica a 8-a după Rusalii 
(Evanghelia praznicului - Luca 10, 38-42; 11, 27-28)

„Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea. Şi când zicea El acestea, o ­femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.”

sâmbătă, 14 august 2021

INVIEREA - INTRE DARUL LUI DUMNEZEU SI PORUNCA IUBIRII


În vremea aceea s-au apropiat de Iisus saducheii, cei ce zic că nu este înviere, și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, Moise a zis: «Dacă cineva moare neavând copii, fratele lui să ia de soție pe cea văduvă și să ridice urmași fratelui său». Deci erau la noi șapte frați; și cel dintâi s-a însurat și a murit și, neavând urmaș, a lăsat pe femeia sa fratelui său. Asemenea și al doilea și al treilea, până la al șaptelea. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, deci, a căruia dintre cei șapte va fi femeia? Căci toți au avut-o de soție. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. 
Iar despre învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii. Iar mulțimile, ascultându-L, erau uimite de învățătura Lui.” MATEI  22:23 -33

In fragmentul evanghelic de astazi, evanghelistul ne prezinta ideea Invierii tema fundamentală credinței noastre, explicata de Insusi
Domnul Hristos raspunzand la o intrebare  pe care toti oamenii si-o pun: „dupa moarte... ce este, cum este, si, daca tot murim... ce rost are viata?”.
Omul  - adam, în limba ebraică - vine din pământ și se va întoarce  în pământ. Daca este asa, 
ce sens are viața noastră?

Lucrurile nu sunt simple caci omul are în interiorul său sentimentul „nemuririi” (cf. Ecclesiastul) și acest fapt îl deruteaza, ca și faptul ca moartea este o certitudine, omul fiind conștient de limitele sale !

Credinta noastra pornește de la învierea lui Hristos, ca anticipație a învierii noastre; învierea lui Hristos face ca viața noastră să fie nouă, sa nu mai fie destinată morții!


"Dacă nu există înviere, atunci iubirea încetează odată cu moartea şi dragostea lui Dumnezeu nu poate trece dincolo de mormânt. 
Dacă nu există înviere, toţi cei adormiţi au pierit. 
Dacă nu ar exista înviere, atunci adevărul, virtutea şi bunătatea ar rămâne pe veci tintuite pe cruce. 
Dar Hristos a înviat şi păcatele noastre sunt iertate. 
Hristos a înviat şi noi primim speranţă. 
Hristos a înviat şi dreptatea lui Dumnezeu a biruit! "

Biblia, de la Facere la Apocalipsă, este un imn inchinat vieții.
Cu ajutorul Bibliei putem vedea ce înseamnă învierea și ce înseamnă pentru noi, azi, a trăi învierea.

Pericopa evanghelica de azi se gaseste in cap. 22 al Evangheliei dupa Matei urmand celei in care suntem invitati să-I dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui.(22:23) (
Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.)
Dacă puterea Cezarului poate aduce moartea, puterea lui Dumnezeu este insa aceea de a da viața; învierea înseamnă, de fapt, a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu! 
Pericopa care urmeaza, 22: 36-40, este cea referitoare la  porunca iubirii:! Cu alte cuvinte, prin iubire trăim deja, inca de pe acum, viața veșnică, aceea care învinge moartea! 

"Viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma; eternitatea este doar un aspect al valorii ei. 
Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana." (Remus Rus)

Textul de azi aminteste despre saduchei.
Ei erau membri unei secte religioase evreiești, ostilă fariseismului și favorabilă elenismului, care nega nemurirea sufletului și viața viitoare și disprețuia practicile religioase.(wikipedia)

Acestia, venind la Iisus, Ii pun o intrebare provocatoare despre moarte si inviere.  Iisus le raspunde: „Vă rătăciți, neștiind Scripturile,…Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.

Dumnezeu nu a creat moartea! El a creat totul pentru viață.
Sfanta Scriptura ne invata ca Dumnezeu l-a creat pe Adam destinandu-l unirii cu El. Scopul omului era de a se ridica pana a deveni dumnezeu-om. Dar pentru a ajunge aici, Adam trebuia sa se orienteze in mod corect, sa se situeze pozitiv fata de Dumnezeu si sa mearga pe drumul pe care il conducea Acesta. Diavolul a ajun sa-l convinga insa ca Dumnezeu e gelos pe el si ca vrea sa-l mentina in robie. L-a impins astfel sa se revolte, l-a atras pe un alt drum care trebuia sa-l conduca numaidecat la starea de Dumnezeu si sa faca din el un Dumnezeu intr-un mod autonom. Dar acest drum nu exista cu adevarat. in realitate Adam n-a schimbat drumul. A iesi de pe drum. Si s-a prabusit zdrobit in gol. in pamantul neascultarii, departe de locul in care auzea glasul Cuvantului lui Dumnezeu care aduce viata, omul s-a gasit de acum inainte separat de viata adevarata. A pierdut "suflarea de viata" pe care i-a dat-o Dumnezeu atunci cand l-a creat. A ajuns "pulberea pamantului".
Panayotis Nellas
Extras din „Ortodoxia – divino-umanism in actiune”, Ed. Deisis.

Moartea – ca limita – așa cum noi o trăim, adică în mod tragic, se datorează faptului că in noi, existand sentimentul nemuririi, nu acceptăm că avem un început și un sfârșit!
Și de aceea, întreaga viață căutăm cu disperare să scapam de moarte, să ne salvăm pe noi înșine. 
De aceea căutăm să adunăm (să strângem, să acumulăm) viață, crezând că viața înseamnă bunurile dobândite… Și atunci ne sacrificăm viața, ne-o daruim, ne-o jertfim, ne-o inchinam  bunurilor, desi, in timp ce noi  strângem, un numar nestiut de oameni mor...  si noi murim chiar adunand, sufocați de bunurile acumulate …

Si, pentru că bunurile nu ne sunt  deajuns, noi ne extindem foamea de a avea asupra celor din jur, fara sa ne dăm seama că posedând persoane le distrugem si pe ele și pe noi înșine .

Dar tot nu suntem multumiti si atunci Il luam ostatec pe Dumnezeu, Izvorul vieții. Il vulgarizam si Il vrem complice cu micile noastre aranjamente...  nu realizăm că Dumnezeu se da in dar, iar darul se primeste si nu se poseda.

Așadar, problema este aceea de a ieși din minciuna  care nu ne lasă să ne intelegem pe noi înșine – viața noastră –  darul lui Dumnezeu. Iar darul te face sa fii in comuniune cu Acela care dăruiește.

După cum Avraam, Iisac și Iacob sunt ai lui Dumnezeu și Dumnezeu este al lui Avraam, la fel fiecare dintre noi este al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este „al meu”… Tocmai această relație este viața, care-i viața veșnică! Iar limita mea este locul acestei relații, pe care o trăiesc deja acum, în iubire.

În ziua aceea au venit la el saduceii, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat:
Pe saduchei ii putem asimila materialiștilor de azi.
Saducheii recunosteau ca e adevărat că Dumnezeu ne-a binecuvântat, însă binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să avem mulți bani și multe pământuri.
Saducheii nu credeau în înviere, in timp ce fariseii și toate celelalte grupuri credeau în înviere…

„Învăţătorule, Moise a spus: Dacă cineva moare fără a avea copii, fratele s-o ia în căsătorie pe soţia lui şi să-i ridice urmaşi fratelui său. Erau la noi şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit, dar nu avea urmaşi şi a lăsat soţia fratelui său. Tot la fel şi al doilea şi al treilea, până la al şaptelea. În urma tuturor a murit şi femeia.  Aşadar, la înviere căruia dintre cei şapte îi va fi soţie? Căci toţi şapte au avut-o”.

In legea din Deuteronom ( 25)  se spune că dacă un bărbat moare fără fii, fratele său se va căsători cu soția decedatului, pentru a-i lăsa urmași - pentru saduchei fiind foarte importanta descendența, în vederea moștenirii pământului - acest lucru era esential!
Aceasta intrebare era o provocare - ca și cum ar fi spus: Fie, presupunand că există înviere , atunci această soție, a carui soț va fi după înviere? Moise a spus că bărbatul trebuie să se căsătorească doar cu o femeie, dar aceasta ar fi, iata, soția a șapte bărbați, fapt care e în contradicție cu Scriptura! Concluzia este ca... învierea nu există!

Răspunzând, Isus le-a zis: Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.
Primul răspuns al lui Isus este „ va rătăciți”
Spre deosebire de animal, care se conduce dupa instinct, omul se poate înșela, tocmai pentru că e inteligent si nu-si mai asculta instinctul ci isi pune logica in locul lui! 
Cuvântul inteligent inseamna a citi în interior. 
Omul este cel care este in stare să facă o interpretare simbolică a faptelor (evenimentelor), adică e capabil să citească (să vadă) în interiorul faptelor si altceva, diferit de ceea ce este vizibil si perceput prin simturi!

Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer.

Invierea înseamnă a fi pentru totdeauna cu Domnul, cu Domnul vieții, cu Cel care, din iubire, S-a dat pe Sine pentru mine!
Prin urmare, în logica învierii nu mai are sens a lua soție sau soț, în sensul strict lumesc, caci

„ vom fi ca îngerii”.

Îngerii sunt cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu… Sunt acele ființe  care stau aproape de Dumnezeu, care aparțin lumii cerești; cu alte cuvinte, noi vom avea o natură cerească.
Nu vom fi niste degenerați,  ci vom fi ridicați la un nivel mai înalt… în sensul că vom deveni creaturi spirituale, cerești, adică vom fi aproape de Dumnezeu.

Cât despre învierea din morţi, nu aţi citit ceea ce v-a fost spus de Dumnezeu:  Eu sunt Dumnezeul lui Abraham şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob
Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.

Aici gasim doua dintre cele mai frumoase definiții despre Dumnezeu.
Cea dintâi este că Dumnezeu este „al lui”:  Avram… Isac… și așa mai departe…  in consecinta, Dumnezeu este deci si al meu!!!

In Scriptura, Dumnezeu spune adesea ca este al cuiva.
Orice om este al cuiva… Iar Dumnezeu mereu este al nostru, după cum si noi suntem ai Săi.

A doua definiție este „
Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.”. 
Nu e dumnezeul de sub pământ, cel al morții! Și nu-i nici dumnezeul judecător sau revansard, ci e Dumnezeul viu, dătător de viață, care ne ofera viața fara de moarte!
„Al lui” nu exprimă o posesie (posedare), ci subliniază relația de iubire… Indică raportul de iubire care ne face vii, ne ajută să trăim și de aceea Dumnezeu se definește ca fiind „Dumnezeul viilor și nu al morților”. 

Şi mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui.
Ne-ar face bine si noua un pic de uimire fata de toate cate le face Dumnezeu, care este Dumnezeul meu, al tau, al nostru, așa cum eu, tu, noi sunt, esti, suntem ai Lui…

Acest Dumnezeu este viață! Fara El totul ar fi inutil!

vineri, 13 august 2021

CREDINTA, POST SI RUGACIUNE

 

Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.
Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.
Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.


Capitolul 17 al Evangheliei dupa Matei incepe cu „Schimbarea la față” si continua cu explicarea unor intrebari puse de apostoli, Mantuitorului.  
De departe Schimbarea la fata a lui Iisus pe Muntele Tabor, este evenimentul cel mai minunat din viața pământească a lui Iisus, anticipare a celor ce vor fi după - o pregustare a viitorului 

Apostolii, prin cunosterea identitatii lui Iisus - ca Fiu al lui Dumnezeu celui viu - rebelata de Petru, constata ca nu înțeleg mare lucru din multele ziceri ale carturarilor, ca au multe nelamuriri, asa ca încep să puna intrebari!

Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? 
Cu alte cuvinte: ce sens mai are sa vina Ilie, ca să restabilească ordinea și numai apoi să vină Mesia,  despre care tocmai au aflat ca este Insusi Invatatorul lor!? Care sunt atunci etapele istoriei mântuirii? Cum se va termina lumea?”. Deci este momentul unei discutii ample cu Invatatorul lor!

Si Iisus le explică faptul că Ilie, pe care oamenii il asteptau si il mai asteapta inca... deja a venit! 

Și atunci discipolii înțeleg că Domnul le vorbește despre Ioan Botezătorul, adică „Ilie deja a venit”.

Noua ne este aproape imposibil sa intelegem unele lucruri! 
Ne facem curaj crezand ca anumite evenimente viitoare ne vor aranja viata. Insa pentru ca viitorul sa fie bun, luminos si poate chiar maret, e nevoie a trai prezentul si a rezolva acum ceea ce nu merge! 
Viitorul nu se poate aranja daca trecem indiferenti peste ziua de azi!

Deci numai descifrand prezentul, plin de contradictii si de cruci, poți înțelege Invierea și Schimbarea la față, si nu "sărind" peste prezent, inventand un viitor, asteptand ceva care exista deja! Caci aceasta lume de care ne plangem, are in ea toata maretia iubirii Tatalui Ceresc, iubirea pe care suntem chemati sa o taim acum, in aceasta lume, a carei frumusete nu reusim sa o vedem oprindu-ne privirea doar asupra ... crucilor!

Evenimentul care urmeaza, cel al vindecarii lunaticului, in intregimea sa, dincolo de minunea in sine a tamaduirii, este incarcat de simboluri.

Asadar un parinte, indurerat de boala fiului sau, vine si ii cere smerit ajutorul Mantuitorului. 

Acesta stie ca cina era a diavolilor care il chinuiau si, certandu-i, ii alunga din trupul tanarului. 

In versetele urmatoare ni se spune ca apostolii s-au dovedit neputinciosi in fata acestei probleme - ei neavand inca putere pentru asa ceva, putere ce le va fi data lor la Cincizecime!

Mantuitorului vorbeste despre necesitatea postului si a rugaciunii catre Dumnezeu, facand si o dezvaluire cu privire la puterea credintei!

Din relatarea tatalui, aflam ca tanarul adesea cade în foc și adesea în apă !

In simbolistica biblica : 
- focul reprezinta purificare dar si judecata finala
- apa este un element vital insemnand viata, renastere dar si...
distrugere
Asadar lunaticul era puternic dominat de forte diavolesti care nu puteau fi anihilate decat prin puterea credintei, post si rugaciune!

Sigur, prin misiunea sa divina, Mantuitorul il vindeca pe tanarul greu incercat, dar mesajul adresat noua ramane limpede: nimic nu putem fara a crede cu putere in El, fara a posti si a ne ruga!

Peste minunea vindecarii lunaticului, staruie, ca un abur fin,  durerea parintelui! Cati parinti nu se tanguie in ceasul acesta, cerand indurare de la Dumnezeu pentru copiii lor! Dar cati nu Il ignora, cati nu Il judeca pe Dumnezeu?

Societatea de azi a devenit atat de egoista incat orice incercare aparuta in viata noastra e pe cale sa devina o lupta personala cu Dumnezeu in locul unei smerite rugaciuni! Credem ca intelegem tot - desi nu avem capacitatea de a le intelege!

Nimic nu ni se aseaza in cale fara un motiv. Suferim pana invatam ceva, pana intelegem ce trebuie sa intelegem, pana ne dam seama ca trecerea noastra pe pamantul acesta trebuie sa lase ceva!

Orice fiinta, oricat de neinsemnata, are o misiune, lasa o urma in sufletul cuiva, este elev sau profesor, invata sau transmite ceva semenilor! Totul in lume, oricat de dezvoltata ar fi ea, merge spre comuniune, fiind o impreune-lucrare comunitara! 
Dincolo de rautati si de pacate, ne rugam unii pentru altii, suferim unii pentru altii, incercam sa luam exemple, sa dam exemple... traim impreuna, chiar si de ne credem singuri si detasati!

Rostul nostru este sa parcurgem intr-o viata - unii chiar pe nestiute - cel mai lung drum: cel de la minte la inima!

Asta ar trebui sa fie scopul zbaterii noastre: sa ajungem sa judecam cu inima!

joi, 12 august 2021

SUFLETUL/VIATA SI LUPTA PENTRU A FI MANTUITI


Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. 
cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Împărăția Sa.” MATEI 16: 24 - 28

Fragmentul evanghelic de azi, este continuarea Cuvantului Mantuitorului adresat ucenicilor Sai.  

Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. - le spune lor.

Cate carti, cati sfinti si invatati  s-au straduit sa descifreze aceste cuvinte!

Cu siguranta, viata fiecaruia graviteaza in jurul unei jertfe si, fara indoiala, purtam pe umerii nostri slabi, ca pe o cruce grea, toate incercarile vietii noastre!
Unii nu duc numai o cruce ci... mult mai multe! Si atunci, c
hiar si cu riscul de a nu gasi nici un raspuns, iti pui intrebarea  "de ce?"

Totusi, nu-I putem urma lui Hristos daca 
consideram nedreapta sau prea grea  purtarea ... crucilor noastre, cand El Insusi, Fiul lui Dumnezeu fiind, Si-a purtat crucea si Si-a acceptat sacrificiul! 
Cine este deci acel om care sa spuna ca este crestin si sa se creada nedreptatit sa dea o jertfa? Cine se crede oare mai presus decat Cel fara de pacat si rastignit pe nedrept?

Mantuitorul pune niste conditii celor care vor sa-L urmeze. 
Mai intai luarea crucii, adica asumarea propriei existentetrairea vietii in firescul ei, cu bune, cu rele... si, apoi, lepadarea de sine! 

Omul are insa o mare problema in indeplinirea acestor conditii:
egoismul, mare piatra de poticnire care ii sta in cale si care impiedica depasirea contradictiilor aparente intre suferinta si iubire, intre iubirea de sine si lepadarea de sine! 
Caci durerile si nedreptatile vietii nu inseamna ca Dumnezeu 
nu ne iubeste!  Nici a ne lepada de sinele nostru nu inseamna anularea personalitatii noastre ci punerea personalitatii noastre in slujba Domnului! 

Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, cred cu tarie ca Dumnezeu nu vrea sa-l urmeze niste Zomby teleghidati! 
Nu ne-ar fi lasat libertatea sa decidem ci ne-ar fi facut ca pe niste roboti!
El ne vrea treji, puternici, iubitori, corecti si generosi, dispusi sa facem doar lucruri bune! Ne cere sa ne manifestam cu atributele fiintei noastre create initial, care a fost facuta dupa chipul si asemanarea Sa!

Doar asa putem sa-L urmam pe Hristos!

Că cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla." 

În limba greacă pentru „suflet”, ca si pentru „viață” se foloseste acelas cuvant. Așadar, la ce ti-ar folosi să câștigi lumea întreagă, dacă-ți pierzi viața?  „Cine va vrea să-și salveze viața pentru sine însuși, și-o va pierde, iar cine-și va pierde viața pentru Mine și pentru evanghelie, și-o va salva!”

Toti ne dorim sa fim mantuiti! Însă, de cele mai multe ori, prea prinsi in lupta pentru mantuire, devenim egoiști, iar cine-i egoist își distruge atat propria viață,  cat și viața celor de lângă el, smintindu-i!
Din acest motiv, cine vrea să-și mântuiască propria viață cu orice pret, deja a pierdut-o, avand deja moartea în inimă !

Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

Acest verset vorbește despre judecata finală, când fiecare om va primi răsplata acțiunilor sale. 
Vorbind despre acest subiect, timpul prezent devine ceva foarte important, căci vom fi... ceea ce facem acum! 
Tot viitorul nostru, felul in care ne vom trai vesnicia, depinde de deciziile noastre de aici și de acum!

Si, ultimul verset vorbeste tocmai despre faptul că viața veșnică nu-i doar ceva legat de viitor.
Acest viitor este catalizatorul presentului meu!

Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Împărăția Sa.

Cronologic vorbind, textul acesta este așezat înainte relatarii Schimbarii la față. Cu alte cuvinte, am putea spune ca cine decide de pe acum să-L urmeze pe Domnul,  experiază deja Împărăția lui Dumnezeu care este prezentă în interiorul său!

Viața veșnică in Imparatia lui Dumnezeu - care este bucuria, pacea, dragostea, victoria asupra răului - începe astfel 
cu anticipație, în interiorul omului, o pregustare a marii revelatii! 

Cu acest fragment intelegem structura capitolului 16, din Evanghelia dupa Matei, in care, la inceput, ni se descopera identitatea lui Iisus iar, in final, identitatea noastră – viitoare dar deja existenta in interiorul nostru – în centrul lui fiind lupta lui Iisus cu Petru - lupta noastra cu Dumnezeu!

Daca ma gandesc la Lupta lui Iacob cu Ingerul Domnului, din Vechiul Testament, pot sa intuiesc ca Domnul vrea sa ne luptam, corp la corp cu El si sa iesim invingatori! 
Dar acceptam noi oare aceasta confruntare?
Caci e foarte important sa vrem aceasta "lupta" in care sa-L putem intreba Cine esti, Care este numele Tau... si sa-I ascultam raspunsul, potrivit fiecaruia! 

Din infruntarea aceasta vom intelege daca nu cumva confundam vointa noastra cu a Lui, daca chiar vrem sa-L urmam ori doar ca El sa ne urmeze, daca stim sa iubim cu adevarat, acceptand dulcea povara a iubirii, daca intelegem ce inseamna sa ne punem viata chezasie pentru Hristos si cat de capabili suntem sa o si facem...!

Doar in raport cu lupta dintre gandirea lumii si cea a lui Dumnezeu ajungem sa stim cine suntem si daca ne place cum suntem cu adevarat! De aici... incepe transformarea unui crestin in apostol al Domnului!





miercuri, 11 august 2021

CAND PETRU IL CEARTA PE DOMNUL


„În vremea aceea Iisus a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristos. De atunci a început Iisus să spună ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să păti­mească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. 
Și Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. 
Iar El, întorcân­du-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. 
Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

MATEI 16: 20-24

Asa cum spuneam ieri, capitolul 16 al Evangheliei dupa Matei il are in centru pe Petru, cel care Il îl recunoaște pe Iisus ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Mesia Cel Asteptat, cel prin care se implineste fagaduinta pe care Dumnezeu a facut-o omului!

Dumnezeu este iubire, o iubire pe care nu o poti primi daca nu o doresti. Omul poate avea orice, totul,  cu conditia sa doreasca, dorinta fiind una din marile inzestrari ale fiintei umane!
Doar cultivandu-ne, prin rugaciune, dorinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu, Il putem vedea, intelege, primi ca dar! 


Textul ne spune ca:
De atunci a început Iisus să spună ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să păti­mească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. 

Asadar, dupa ce a fost recunoscut, de atunci Iisus începe să Se descopere în fata apostolilor, spunandu-le si ce se va intampla cu El - ca „trebuie să meargă la Ierusalim”, centrul de putere putere economic, religios, civil, cultural – și ca acolo El trebuie să păti­mească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. 

Noi ne imaginam mantuirea dupa criteriile noastre lumesti, chiar si pe Dumnezeu ni-L imaginam anapoda! numai ca lucrurile nu sunt deloc conforme cu criteriile noastre care sunt, de fapt, raul caruia ii suntem captivi!
De aceea Iisus trebuie să treacă prin rău, luându-l asupra Sa, fără să  facă vreun rau, tocmai ca astfel sa ne elibereze pe noi !

Si va fi omorat!  Dar moartea Sa nu e o moarte obisnuita caci nu va dura decat trei zile, dupa care va Invia! Intelegerea acestor lucruri tine de credinta si nu de logica!

Versetul acesta pune alaturi doua optiuni: alegerea lui Dumnezeu si alegerea omului! 
Calea aleasă de Dumnezeu, pentru mântuirea noastra, este  opusa celei gandite de Petru, om si el!

Petru, imediat după ce a recunoscut că Iisus este Hristosul, revine la gandirea lumeasca ... 
Banuim ca el isi inchipuia ca vor merge la Ierusalim, inarmati cu  putere divina, si, conform profetiilor, Iisus Salvatorul le va fi lider si va începe pentru poporul lui Israel Împărăția lui Dumnezeu! 
Acesta trebuie sa fi fost gandul lui Petru, omul care cu puțin timp înainte fusese investit ca temelie a Bisericii  lui Hristos! ( caci ii spune Domnul "tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui." !)

Iisus înfruntă pătimirea din iubire, dar, la acel moment era greu de inteles!
Acest verset explica in sine semantica cuvantului "cruce",  semn al morții și al învierii, care este esenta credinței creștine. Si cum ne mai ferim noi de cruce! Cine nu a inteles insa ca in cruce e salvarea... nu stie de ce este crestin !

Și Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. 

Petru, simtindu-se investit cu o anume autoritate - pentru că Domnul tocmai i se spusese :
 Fericit eşti Simone, fiul lui Iona ...Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. (versetul 17) - Îl ia de-o parte și începe  "sa-L dojeneasca" (verbul grecesc folosit aici insemnand chiar a ameninta!) 
Petru va trai cu convingerea ca Iisus nu trebuie sa treaca prin patima si cruce… si a sperat ca situatia Sa sa se schimbe, pe neașteptate…

Petru, deși a primit de la Dumnezeu revelația cu privire la cine este Domnul, nu înțelege pana inca cum stau lucrurile!  Și va trebui să învețe încet, încet...

El a gândit ca un om… 
"Cine trebuie să fie Dumnezeu? Trebuie să fie proiectia dorințelor noastre... Ce dorim noi să fim? Bogați, puternici și autosuficienți! Iar, după părerea noastră, Dumnezeu trebuie să fie la maximum de: bogatie, puternic și autosuficient… Deci Fiul lui Dumnezeu, care este Mesia, ne va aduce toate acestea: bogăția, puterea și autosuficiența… 

Din punct de vedere uman, înțelegem că Petru Ii vrea binele Domnului!l Ca oricare prieten, 
Petru Il iubește pe Invatatorul sau și pretinde că știe ce este bine pentru El…Cum suferința și crucea nu erau de bine,  nu trebuia să I se întâmple acestea…

Răspunsul lui Iisus cade ca un dus rece:

Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. ”.

Probabil Petru nu i-a vorbit față catre față, neindraznind să-L privească…caci ni se spune ca 
Iisus se întoarce”… , îl privește pe Petru în față și-i spune  „mergi inapoia Mea" ! adica "nu-mi sta înainte”.

Marea ispită este să iesim in fata, pretinzând ca El să ne urmeze! Caci noi, cel mai adesea vrem ca Dumnezeu să facă ce vrem noi, sa implinasca vointa noastra, să consimta și să ne dea ceea ce dorim noi. Rugaciunile noastre sunt marturii! Dacă nu primim semne, ne încăpățânăm și ni le construim singuri… Cu alte cuvinte, noi ne punem înainte, noi suntem importanti iar El ar trebui să ne urmeze conform vointei noastre.

Sminteală Îmi ești” ii spune Iisus. 
Petru, care de abia a fost numit „piatră” de temelie, devine aproape imediat o piatră de poticnire pentru Domnul!

Apoi îi si explică: „Tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Caci oamenii au o alta imagine, complet diferita, despre Dumnezeu, ca si despre ideea de mantuire! Plutim in confuzie!
Aici evanghelistul ne pune in fata lupta intre cele doua imagini ale lui Dumnezeu, cea inchipuita de om și cea reala, o lupta pe care noi ne straduim sa o evităm.

Omul normal simte insa această contradicție între ce este Dumnezeu – identificat cu patima si crucea – și ce crede omul ca este!

Ca si Petru,  Îl imaginam 
si noi pe Dumnezeu și tot ca el ne închipuim mântuirea ca fiind împlinirea „dorințelor noastre”.
Ori cat am cauta noi sa gasim confirmari ale parerilor nostre, Evanghelia ne va spune mereu insa opusul…

Atunci Iisus a spus  ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Mai întâi de toate pe urmele lui Hristos vine cel care vrea - „dacă vrea cineva”… Deci credinta este un act liber, căci un om poate și să nu vrea. 
Sa crezi in Dumnezeu este un act de voința desavarsita, manifestare a libertății fără margini a omului care decide sa mearga pe urmele lui Iisus.

Ucenic al lui Dumnezeu este cel care merge insa în urma Fiului lui Dumnezeu, cel care-l urmează pe Iisus, cel care face aceeași călătorie și deci este și el socotit a fi fiu al lui Dumnezeu. E cel care duce același gen de viață, întâlnește aceleași dificultăți și ajunge la acelas rezultat: izbanda asupra răului și a morții.

Tot creștinismul este calatoria omului dupa Iisus, îpe urmele Sale. 
Credința este raportul personal și dinamic al călătoriei în urma Sa, pentru a fi mereu cu El.

Dacă un om vrea să meargă „după” El, prima condiție este „să se lepede de sine”. Acest fapt nu ne place, dar este esential.

Toți avem in noi o parte de care trebuie să ne lepădăm. Acesta este un alt EU construit din falsele principii lumești – a avea, a fi frumos, destept, a epata, a fi altfel decat esti! Principiile lumii nu sunt autentice și ne distrug viața, schimbandu-ne firea. Noi trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce ne distruge, să lepădăm egoismul nostru.

Lupta noastră adevărată este aparent contra noastră, contra eului nostru fals, construit de fatada. 
In această luptă ne putem angaja doar în măsura în care mergem în dupa Hristos și-L iubim pe El, căci numai astfel putem vedea  că principiile noastre de viață trebuie schimbate, că viața noastra trebuie schimbată.

Asta inseamna sa-mi iau „crucea mea”. 
Fiecare-și ia „crucea sa” pe care numai el poate să o ducă. Nimeni altul nu o poate duce în locul lui. Cu alte cuvinte, lupta împotriva răului meu o pot purta numai eu și nimeni altul în locul meu. 
Nimeni nu se poate caii în locul meu…

Dacă nu duc această luptă împotriva răului din mine, eu rămân în rău. Iisus nu ne mântuiește magic! El doar ne deschide drumul. 
Ceea ce ne mantuieste este felul in care prin libertatea și inteligența noastră, reusim să înțelegem care sunt valorile reale și suntem capabili să ne debarasam de cele false. Iisus catalizeaza libertatea noastră si ne invata ca să știm sa apucam calea cea buna, dincolo de dificultățile imediate care există.

Iisus ne invita „să-L urmăm pe El”. ceea ce inseamna ca, daca apucam pe drumul Lui, în această călătorie nu vom fi niciodata singuri caci 
El este tovarășul nostru de călătorie.
 
Noi ne ducem fiecare „crucea”;  El însă nu Isi mai duce crucea Sa, ci o poarta pe a noastră si El este, in final, cel  răstignit pe crucea noastră!

Sa nu ne ferim de patimiri. Orice durere, fiecare lacrima sunt tot atatea flori pe calea mantuirii, cu conditia sa o parcurgem in urma lui Hristos!



marți, 10 august 2021

CREDINTA - O CHESTIUNE DE ALEGERE


„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Iar ei cugetau în sinea lor, zicând: Ne zice aceasta pentru că n-am luat pâine. 
Dar Iisus, cunoscându-le gândul, a zis: Ce cugetați în voi înșivă, puțin credincioșilor, că n-ați luat pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu vă aduceți aminte de cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Nici de cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Cum nu înțelegeți că nu despre pâini v-am zis? Ci feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.
Atunci au înțeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor.”
MATEI 16: 6 -12

Pasajul evanghelic de astazi continua ceea ce s-a citit ieri, adica din cap 16 al Evangheliei dupa Matei, versetele 6 -12.

Din context se intelege ca intamplarile din cap 16 se petrec dupa cele doua episoade de inmultire a painilor, a pâinii frânte și împărțite. 

In primele 6 versete ale capitolului, Iisus da replica fariseilor si saducheilor, iar in urmatoarele 6 se adreseaza apostolilor. iisus vorbeste despre aluat si paine, painea fiind elementul care uneste cele doua discutii. Practic, ca si cei dintai, si apostolii aveau nevoie de semne pentru a intelege, pentru a-L recunoaste pe Dumnezeu in Invatatorul lor!

Discutia purtata de Mantuitorul nostru, atat cu fariseii si saducheii cat si cu apostolii, pregateste scena confirmarii lui Petru ca temelie a Bisericii lui Hristos, centrul capitolului 16, caci, in toata aceasta neintelegere a apostolilor, Petru avea sa spuna: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu!(Mat.16-16)

Daca contestatarii lui Iisus voiau semne, si apostolii par sa aiba nevoie de ele, desi fusesera martori la inmultirea painilor!

In noi toti se află, pana azi, o nevoie de confirmari, cerem toti semne... Unii din noi vad in tot ce li se intampla un semn, demitizandu-L pe Dumnezeu, altii nu vad nimic... ignorandu-L! Nevoia de semne este legata de dificultatea de a trai in credinta pur si simplu, de a crede cu adevarat, abandonandu-ne lui Dumnezeu, acceptand realitatea pe care o traim ca pe o consecinta a faptelor noastre si nu neaparat ca fiind un semn sau o pedeapsa de la Dumnezeu! Fiind greu sa traim in credinta... căutăm semne, avand o sete nestapanita dupa mesaje, aparitii, viziuni... care sa ne aduca la Dumnezeu! 

Evanghelia ne arata, iata, care este pericolul nevoii acesteia de semne, de confirmari! 

Fariseii cereau semne in baza nevoii lor de a cunoaște, iar saducheii, preocupati de a avea, sperau ca, prin semne, sa-L aibe tot, pana si pe Dumnezeu, daca era! Dar tocmai nevoia asta pare sa il impiedice pe om sa inteleaga minunea painii, impiedicandu-l sa manance Painea cea adevarata, care este Sfanta Euharistie, trupul lui Hristos, Impartasania!

Versetul 5 ne spune:  Şi venind ucenicii pe celălalt ţărm, au uitat să ia pâini.

Pare anodina remarca dar este importanta! Apostolii nu-și amintesc de Pâine … Nu faptul ca au omis sa ia cu ei paine este important ci ca nu si-au mai amintit de Painea care se afla cu ei, Painea care era Iisus!

Vechiul Testament este strabatut de aceasta idee de a de a tine minte, de a nu uita Cine e si ce a facut Dumnezeu, de a ne aminti de El, de credinciosia Sa, de dragostea Sa!

Pâinea, de care discipolii nu și-au mai amintit, nu era pâinea materială, ci era Iisus, pe care ei inca nu-L recunosc! 

AtunciZis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor

Iisus aduce vorba despre farisei si saduchei pentru le a arata ca si in ei, apostolii Sai, se afla un obstacol - fie ceva legat de lege, fie de putere - ceva care nu ii lasa sa-si aminteasca minunea Painii, ceva ce îi împiedica să înțeleagă, să accepte și să trăiască Darul Pâinii care este Hristos! 

Ei insa gandeau una, in timp ce Iisus le spunea alta...

Pare că și apostolii aveau nevoie de un semn din cer. In acel moment, pentru apostoli, lucrul important nu era Domnul ci painea!

Iisus, cunoscându-le gândul, a zis: Ce cugetați în voi înșivă, puțin credincioșilor, că n-ați luat pâine?

Spunandu-le "puțin credincioșilor", ii aseamana pe apostoli, de fapt, cu fariseii si saducheii si, daca e sa ne analizam sincer, ni se potriveste in egala masura si noua sintagma de "putin credinciosi"!

Tot nu înțelegeți, nici nu vă aduceți aminte de cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Nici de cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, și câte coșuri ați luat?

Cu alte cuvinte, nu aveti in inima momentul inmultirii minunate a painilor?

In textul din Marcu, (8, 11) Iisus ii intreaba iar apostolii răspund : „Câte coșuri ați strâns”, ei spun „12”; „câti oameni erau?” si ei răspund corect… ceea ce arata ca memorie bună aveau, dar, iata, ca ... nu si-au reamintit de ce era esential!

Cum nu înțelegeți că nu despre pâini v-am zis?"Ci feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor."

Iisus, ingaduitor, îi ajută pe apostoli să înțeleagă că nu despre pâinea materială le vorbea, când le-a spus să fie atenți la aluatul fariseilor și al saducheilor, ci despre modul de a trăi, despre intelepciunea de a alege cu care aluat vrei sa trăiești, sa-ți petreci viata și sa-ti consumi energia: cu Painea Sfanta, care te face sa cunosti taina Imparatiei sau cu aluatul lumi care te departeaza de Dumnezeu! 

Aceasta este întrebarea pe care fiecare trebuie sa si-o puna in intimitatea sa, cu maxima sinceritate: Il vreau sau nu Il vreau pe Dumnezeu! Cale de mijloc nu exista!

Iisus ne cheama sa invatam sa gandim cu inima curata, cu acea facultate de înțelegere care nu uita - care este înțelegerea afectivă - singura capabilă să ne ajute să decidem in acord cu Creatorul, care ne ajuta sa ne schimbam obtiunile, să vedem viata si din alta perspectiva, sa iesim din cliseele lumesti… 
Adevărata înțelegere nu este numai cea logică, ci si aceea care atinge inima!

Atunci au înțeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor.”

Astfel, ei înțeleg că nu-i o problemă legata de aluat, de pâinea materială, ci de hrana spirituală.
Dar trăim noi viata lumii sau viata lui Iisus? 
Caci aici este vorba de obtiune: ori suntem în favoarea aluatului divin al Darului, ori alegem aluatul lumii, in care este putere, a avea, a supune, a uita!?

Evanghelia ne îndeamnă să alegem darul Pâinii frante și care ne satură pe toți!

luni, 9 august 2021

SEMNUL LUI IONA SI IISUS


„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus fariseii și saducheii și ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: Când se face seară, ziceți: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roșu. Dar dimineața ziceți: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roșu posomorât. Fățarnicilor, fața cerului știți s-o judecați, dar semnele vremilor nu puteți! Neam viclean și preadesfrânat cere semn, și semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. Și, lăsându-i, a plecat. Atunci, venind ucenicii pe celălalt țărm, au uitat să ia pâini. Iar Iisus le-a zis: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.” 

MATEI 16: 1 - 6


Pentru mine, pericopa de astazi este o dovada in plus ca nu putem intelege Cuvantul Mantuitorului daca nu cunoastem si Vechiul Testament, care este o veriga importanta in lantul descifrarii textelor Noului Testament

Despre remarca Mantuitorului cu privire la semnul lui Iona si aluatul fariseilor si saducheilor, am mai comentat si cu ocazia citirii pericopei similare din Evanghelia dupa Luca 11, 29-33, cu care textul de azi este sensibil asemanator. 

Poporul lui Israel, de-a lungul istoriei sale, a cerut periodic de la Dumnezeu semne. Prin ele poporul ales isi revigora cumva credinta, la intervale istorice de timp.

Povestea proorocului Iona, o gasim in  Cărții lui Iona, al carui personaj principal este.
El a fost unul dintre proorocii lui Israel care a primit de la Dumnezeu sarcina de a merge in Ninive si de a avertiza poporul asirian de acolo ca orasul lor avea sa fie distrus din pricina pacatelor locuitorilor lui, singura salvare fiind pocainta!

Caci locuitorii orasului Ninive se inchinau la idoli si traiau macinati de pacate grele care starnisera mania lui Dumnezeu.

Iona insa s-a temut sa le spuna oamenilor ca trebuie sa se pocaiasca si nu a implinit porunca lui Dumnezeu!
Vinovat de neascultare, proorocul a fugit cu o corabie in largul marii.

Dar o furtuna puternica s-a iscat pe mare de era cat pe ce sa-i piarda pe toti cei aflati pe corabie!  
Convins ca el era cauza fiindca atrasese mania lui Dumnezeu,  Iona a cerut sa fie abandonat in apele marii, sa piara el pentru ca ceilalti aflati pe corabie sa nu fie sacrificati din pricina neascultarii sale.
Rugamintea i-a fost indeplinita, fiind aruncat in mare, dar spiritul sau de sacrificiu si umanitatea sa i-au fost rasplatite caci un peste urias l-a inghitit si Iona a stat in burta acestuia 3 zile si 3 nopti, timp in care el a facut rugaciuni de pocainta. 
In a treia zi, pestele l-a scuipat pe tarm si astfel, scapat cu viata, proorocul Iona a mers in Ninive sa implineasca porunca Domnului!

Asa pacatosi cum erau ninivitenii, prorocirea adusa de Iona, abia iesit din burta balenei, cu chipul transfigurat, a fost ascultata!
Biblia ne spune ca ei „au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat în sac” (Iona 3, 5)

Cum nimic nu este lipsit de rost in Planul lui Dumnezeu si nimic din Cartea Sfanta nu este scris fara mesaj, intelegem abia in vremea lui Iisus ca scopul real al misiunii lui Iona si a aventurii sale legate de sederea in burta balenei a fost prefigurarea celor trei zile petrecute de Mantuitorul Hristos, de la rastignire la Inviere, in adancul iadului!

Mai exista inca un text, in Evanghelia dupa Matei, cap 12: 39-40, mai explicit, in care Iisus rosteste aproape aceleas cuvinte,  asemanand sederea lui Iona in burta balenei cu viitoarea Sa moarte
cand timp de 3 zile - de la moarte la Invierea Sa -  avea sa se coboare in fundul iadului!

Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul.
Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi.