REVENIRE ...

Buna regăsire spun azi universului virtual, care, timp de mulți ani, m-a ajutat să fiu eu însămi, să mă regăsesc, să înțeleg, să mă smeresc! 

Am dispărut o vreme... intimidată de imagine si nu numai. Dar revin. Revenirea nu este doar o întoarcere  cât  o continuare. Tăcerea nu a fost o renunțare ci timp de meditație.

Ea, tăcerea, este răgazul necesar reconsiderării trăirilor, vremea înțelepciunii ce rezidă din alegerile noastre - bune ori rele - în care credem la un moment dat. 

Cineva drag, un suflet trimis mie de Universul Divin, mi-a adus însă aminte rostul cuvântului, că tocmai gândul scris pe blogurile mele m-a vindecat și că primul motiv al intrării mele în lumea internetului a fost vindecare, găsirea drumului meu, aflarea sinelui, cunoașterea demonilor mei si nu o ieșire la rampă.

Considerând mesajul ei un indemn divin, azi revin aici, în locul din care atâția ani mi-am tras puterea. 

Lumea e in derută. Ceea ce azi fascinează,  mâine devine perimat... Antropologia e martora evoluției în cerc a omenirii,  dovedind ca, dincolo de ce credem a fi nou este vechi de când lumea!

Gândurile ne zboară prin minte, ratăm esențialul sau trecem pe lângă adevărată noastră misiune. Mințim și ne mințim continuu. 

Un preot sârb mi-a spus că ortodoxia română este acum  "pe val", oarecum fruntașă în materie de practică religioasă. România construiește biserici, are fideli numeroși... în fine părem a fi plini de devotiune creștină. Eu mărturisesc că aici m-am cam împotmolit.

După 7 ani de studiu teologic, sunt sigură doar de un singur lucru: nu pot trăi fără Dumnezeu !

Altfel, sunt cuprinsă  de tot felul de întrebări existențiale, legate de mântuire, de duh, de adevărul divin, de iubirea desăvârșită  și de exercițiul păstrării contactului cu Duhul Sfânt. 

Să cunoști nu înseamnă neapărat să citești si să  acumulezi informații,  ci să primești darul cunoașterii. Și drumul asta e anevoios pentru că e plin de obstacole de deschideri înșelătoare căci  dezvăluirea lui Dumnezeu se face dând probe, rezistând  ispitelor, cele intelectuale fiind  cele mai periculoase. 

Asadar întrebările pe care mi le pun se referă la mine, la puterea mea de a mă tine de haina lui Hristos,  la capacitatea mea de a trece dincolo de textul liturgic, care are multe sensuri si care , precum muzica, atinge mereu alte coarde sufletești.  

Nu cred că doar pe mine mă asalteaza aceste întrebări...

Dar răspunsurile... ele vin în dar!

Fie ca nimic sa nu stea în calea  mântuirii! 

Intrebare:

De ce oare DOMNUL HRISTOS  a pus în fruntea listei celor fericiți pe omul sărac "cu duhul"- expresie pe care limba română o traduce primordial cu "om lipsit de inteligență"? 

Omul simplu iubește instinctiv si se dăruiește lui Dumnezeu fără rezerve. Nu pune întrebări, nu cere nimic, acceptă ceea ce ii este hărăzit,  nu se revoltă,  nu Ii cere socoteală lui Dumnezeu ... 

El știe să iubească necondiționat dacă crede în Dumnezeu. Desigur cu condiția să  nu se fi abrutizat, manipulat de fiii răului.

Dar oare noi, cei care umplem bisericile, noi, cei care și dacă nu mergem  niciodată la biserica, nu spălăm de sărbători, noi, care chiar dacă nu ținem post, mâncăm pește in zilele in care este dezlegare... noi, care credem ca nu suntem săraci cu duhul, convinsi că iubim și știm toate rânduielile, noi chiar Il iubim pe Dumnezeu necondiționat?

Există un text în Evanghelia după Luca,  11, 23-2, la care meditez de 2 ani. 

Zice asa:

Zis-a Domnul: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine, risipește.  

Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el, și, intrând, locuiește acolo; și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi  !

Ați simțit vreodată căldură în inimă după  o rugăciune spusă cu lacrimi? Ce bucurie! 

Pare că atunci casa sufletului e primenita, gata pregătită să locuiasca in ea Duhul Sfânt.

Dar cand ati simtit răceală în inimă, v-ati cercetat atunci, v-ati întrebat de ce vă e rece inima,  cum se face că nu mai arde de dragoste pentru Dumnezeu  - tocmai după ce v-ați bucurat infinit simțind că  duhul a locuit în ea? 

Dacă ați simtit acest ger e semn că trebuie să o luați de la capăt... 

Astfel ați pierdut tot!

Dragostea, orice fel de dragoste, nu exista în afara unei permanente lupte cu propriile superficialității. 

Iubirea e un foc perpetuu. Orice clipa de neatenție aduce vantul nordului de gheață care îl stinge!

Mimăm iubirea, ne mințim că iubim și asta, felul acesta de a  ne manifesta între noi ne compromite dragostea de Dumnezeu!