NU STIM CE CEREM (MARCU 10: 32-45)

Astazi, in a Va Duminica a Postului Mare, Biserica ne propune doua pericope: una din Marcu, cap. 10, supranumita si "a slujirii smerite", si o alta din Luca, cap. 7, a femeii pacatoase.

Iisus Isi prevestește pentru a treia oară destinul Său: lupta, moartea și învierea Sa la Ierusalim. 

Dar, este evident ca nici de data asta discipolii nu au înțeleg nimic din spusele lui Iisus și, neintelegand, isi continua discutia despre putere și despre mărire.

Pericopa ne arata, spre intelegere, in ce consta de fapt puterea lui Dumnezeu in raport cu cea banuita de apostoli.

Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple:

Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor.
Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. 

Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine.

 Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac?
Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.
38. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! 

Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?
Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza.
Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.

Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan.
Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru.
Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.
Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Asadar merg cu totii la Ierusalim cu un alai intreg. 

Iisus este înainte, iar discipolii sunt uimiți, le este si teamă, si nici nu înțeleg de fac acest drum. 

Iisus începe să le spuna ce se va intampla la Ierusalim.

Am putea sa ne identificam cu cei care-L urmează cu frică.: vrem să-L urmăm pe Iisus, dar ne e teamă. 

„Iată, zice Iisus, urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor; îl vor condamna la moarte şi-l vor da pe mâna păgânilor. 
Aceştia îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui şi-l vor ucide, dar după trei zile va învia”.

In această succesiune de evenimente care ne sperie, se împlinește de fapt Mărirea  lui Dumnezeu. Caci crucea este Marirea Sa!
În ce constă Marirea lui Dumnezeu? În faptul că ne iubește fără să ne pună condiții. Iar crucea este tocmai revelația maririi Sale, pentru că desi pe cruce El îi iubește pe toți, necondiționat, și își dă viața pentru toți.
Noi Îi luăm viața, dar El ne dă viața Sa!

În spatele acestui verset vedem cum Dumnezeu lucrează în lume: ne lasă să facem tot ce vrem! 

Un om face răul numai pentru că are nevoie de bine. Nimeni nu face răul pentru că-i place răul. Înfăptuirea răului este un strigat, o nevoie a binelui, greșită, dar este o cerere de iubire. 

Iar Dumnezeu ne mântuiește de rău tocmai prin această Iubire luand  asupra Sa răul nostru.

Pe cruce El ni se revelează ca fiind Iubire absolută.

Cand Petru, luându-L de o parte, „a început să-L dojenească” , Domnul îi răspunde: „Mergi înapoia mea, satano!”  

In cap 9,31, Iisus îi instruiește pe apostoli și le spune: „Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”.

Se pare insa ca atunci au tacut, nu au intrebta nimic, desi nu intelegeau. 

Ajung la Capernaum și Iisus îi întreabă: „Despre ce vorbeați pe drum?” Ei iar tac. Pe drum insa au discutat despre cine era mai mare între ei. Au discutat exact despre opusul a ceea ce Iisus a vestit. 

Iata acum Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, vin acum şi ii spun: „Învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îţi cerem”.

Înaintea celei de-a treia prevestiri a pătimirii aceasta este reacția ucenicilor! 

Iacob și Ioan Îi spun: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine”.

Evanghelia vrea să ne lamureasca să dorim, să cerem ceea ce Domnul trebuie să ne facă. 

Întreaga Evanghelie urmărește să ne educe felul in care cerem de la Domnul darurile pe care El trebuie să ni le dea. Pentru că El este DAR, iar noi Îl vrem, îl cerem. 

El le-a spus: „Ce vreţi să fac pentru voi?” si ei i-au spus: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.”.

Intrebandu-i „Ce voiți să vă fac?” Iisus era nerabdator sa vada daca au inteles .
Aceeași întrebare i-o va pune si orbului din Ierihon, în următoarea minune. Acel om e orb și știe că e orb și cere să vadă. Și astfel vede Salva. 

În schimb, în acest loc, Iisus le prezintă discipolilor Slava Sa, iar ei nu au nicio reacție, ca și cum Iisus nu le-ar fi spus nimic… Ei vorbesc despre cu totul altceva, despre slava lor!

Intrebarea fireasca,  este: ce ii cerem noi lui Dumnezeu? 

Pai, iata,  noi Ii cerem să facă ceea ce vrem noi !

Raspunsul Sau este: Oameni buni voi „Nu știți ce cereți”. 

Deci, pentru ca lucrurile sa fie corecte, noi trebuie mai intai sa invatam, sa știm ce să cerem!

Noi, oameni pacatosi, ne vindem permanent sufletul pentru 4 lucruri, care ne obsedeaza.

Acestea sunt: puterea, gloria, banii si placere, ele confundandu-se, intrepatrunzandu-se, adesea !

Pentru om, gloria este ceva cu totul diferit față de ceea ce reprezintă gloria pentru Dumnezeu. Pentru om, gloria este cea a mai-marilor națiunilor, care stăpânesc peste ele; pentru om, gloria înseamnă  realizarea propriului său egoism.

Apostolii cugetau astfel: acum mergem la Ierusalim, unde va începe Împărăția lui Dumnezeu, iar Iisus va fi marele Rege! 

Deci ei luptă sa ocupe al doilea și al treilea loc în Împărăție (secretarul de stat, ceva, ministrul de externe…)  

Deja incercasera după a doua prevestire a pătimirii să afle cine este mai mare intre ei!

Pentru Dumnezeu, gloria este exact opusul: este realizarea iubirii. Adevărata credinta este felul in care ne raportam la conceptul de glorie… care este adevărata marire a lui Dumnezeu și care este cea a omului.

Tânărul bogat dintr-o alta pericopa, a întrebat: „Ce trebuie să fac?” Părea modest, dar după răspunsul lui Iisus, reacția sa n-a fost prea diferită de cea a lui Iacob și a lui Ioan, caci ce putere mai ai fara avere?

Gloria lui Dumnezeu este o problemă de credință, nu-i onimic de demonstrat…

Acum Iisus le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?”

Dialogul dintre Iisus și apostoli este plin de echivocuri pentru că se vorbeste despre două lucruri diferite.

Ei i-au spus fără insa să înțeleagă despre ce le-a vorbit Iisus…plini de o convingere neprobata: „Putem”. 

Iar Iisus le-a zis: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza.
Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.”.

Este interesantă inconștiența absolută a discipolilor. 

Și Iisus le vine în ajutor, spunându-le: „Da, veți bea paharul Meu și veți primi botezul Meu, chiar dacă nu ați înțeles despre ce este vorba”… „Dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit”.

Caci, de-a dreapta si de-a stânga lui Iisus în slavă… pe cruce,  vor fi cei doi tâlhari! Dovada a logicii divine inversate!

Iacob și Ioan sunt doi frați și vor fi unul la stânga și celălalt în dreapta lui Iisus...  în sensul că primul care va muri va fi Iacob, iar ultimul care va muri va fi Ioan. 

Așadar, dorința lor va fi îndeplinită, dar nu cum si-au gandit-o ei.

Nu numai cei doi sunt prinși de gânduri. De fapt, dupa ce vedem reacția celorlalți… intelegem ca toti erau cu gandul la importanta lor viitoare ca oameni ai lui Masia!

Când au auzit, cei zece au fost cuprinşi de indignare faţă de Iacob şi Ioan.
Nu s-au supărat pentru că Iacob și Ioan nu au înțeles nimic, nici pentru faptul că ei ar fi trebuit să-I ceară lui Iisus cu totul altceva! Ei s-au mâniat pentru că si ei postulau pentru aceleasi locuri!

Inca o dovada că lupta pentru putere este foarte umană…
Petru a spus: „Noi am lăsat totul și te-am urmat. Ce vom câștiga?” adica, „Eu renunț la tot pentru că, dacă-L urmez pe Domnul, voi primi o mare stimă, onoare…”.

Chemându-i la sine, Domnul Hristos le-a spus:

„ Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc.
Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru.
Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.

Acum Iisus le oferă instruirea definitivă, opunând gloria Sa gloriei lumii.

De ce are nevoie un om pentru a fi sef? Are nevoie de recunoastere, de validare ca sef.

Pentru Iisus, „capii” popoarelor sunt sefi în măsura în care par a fi, adică doar par… Însă cei care par că sunt la cârma popoarelor, de fapt, doar le stapanesc…le asupresc. Aceasta este realitatea… 

Fiecare om crede că gloria sa constă în a comanda, în a stăpâni si a-i ține pe alții sub el… Dar aceasta este realizarea egoismului…

Din nefericire, aceasta este legea fundamentală „a realizării” cuiva: mă realizez deosebindu-mă de alții, așezându-mă deasupra altora.

Dar modul divin de a avea maretie  este ca  „Cel mai mare dintre voi se va face slujitor”, sa se puna in slujba celorlalti, sa le fie util!

Adevărata măreție  – care este cea a lui Dumnezeu – asta este!
„A sluji”, în NT, inseamna „a iubi”: a iubi înseamnă a-l sluji pe celălalt. Iar egoismul înseamnă a se servi de celălalt.

Adevărata realizare a omului, devenirea lui ca om slavit, constă în capacitatea lui de a sluji.
Iisus nu ne spune să nu ne realizăm ci ne spune care este modul adevărat de a fi mari!

Slujitorul este cel care muncește pentru altul; sclavul este cel care aparține întru totul altuia. 

Iubirea maximă este „a fi al celuilalt”. Maxima libertate este aceea de a aparține celuilalt... pentru ca vrei, pentru ca iubesti! 

Așadar, dacă vrei să fii primul trebuie să fii sclavul tuturor, adică să ai o iubire absolută pentru toți, așa cum o are Iisus.
Atotputernicia Domnului este mila Sa, este ființa Sa de slujitor și sclav al tuturor.

Adevărata vindecare a omului stă în conceptul pe care omul îl are despre om și despre Dumnezeu.

Apostolii, pornind ce la noțiunea tradițională a religiei, Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind ființa supremă, atotputernică, măreață, și-I cer să împartă puterea Lui cu ei. 

Dumnezeu vrea să împartă cu noi ceea ce El. Puterea lui e capacitate de slujire, El vrea binele altora, nu urmărește binele Său. 

La toate acestea ne cheamă Iisus: la o schimbare a viziunii noastre despre Dumnezeu și la o schimbare a raportului nostru cu El.

 Caci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.
Aceasta este definiția misiunii Sale.

Cine este Iisus, Fiul omului care a venit să reveleze pe pământ puterea lui Dumnezeu? „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească”. În mod simplu Iisus ne spune cine este El: a venit să slujească, pentru a-i iubi concret pe alții și a se pune în slujirea lor. A venit chiar să-și pună viața Sa în slujba altora: „Să-și dea viața”.idar faptul că El își dă viața pentru noi, ne ajută să ne renaștem. Căci un om se naște din nou când se simte iubit în acest fel. Când se simte iubit și acceptat în mod absolut, în sfârșit, un om are viață, adică se naște ca om liber

E mare dar să putem recunoaște ca nu intelegem caci de aici porneste drumul spre intelegere, spre cunoastere…

In Evanghelie primim imboldul de a vedea cine este cu adevărat Iisus: 

El este Dumnezeu, dar, în același timp, este și om si procesul vindecarii noastre trece prin intelegerea noastra, prin cunoasterea lui Iisus, cine este El, cum este, cum si ce putem sa Ii cerem.

MARIA EGIPTEANCA - SIMBOL AL POCAINTEI

Sfântă Maica Noastră Maria Egipteanca (344-422) a fost o pustnică din deșert care s-a pocăit după o viață de desfrau devenind un exemplu de pocăință, asemenea lui Manase, Zaheu, David, răufăcătorul de pe cruce sau fiul risipitor. 

Maria Egipteanca a adormit în anul 422 într-un mod remarcabil. Biserica o prăznuiește în ziua adormirii sale , adică pe 1 aprilie.
In seara Deniei Canonului cel Mare,  din Miercurea de dinaintea Duminicii a 5 a a Postului, i se citeste viata scrisa de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului.
Ea este pomenită si în Duminica a 5 a, zisa si "A Sfintei Maria Egipteanca".

La vărsta de 12 ani, urmându-și pornirile trupești, a fugit la Alexandria, departe de părinții ei. Acolo a trait mai curand ca o nimfomana decat ca si prostituată, timp de 17 ani, fiind chiar saraca, refuzand banii bărbaților cu care mergea, preferand sa traiasca din cerșit și din torsul inului.

Într-o zi, a întâlnit un grup de bărbați care se pregateau sa plece pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. 
Maria a mers cu ei în această călătorie seducându-i  pe rând, de dragul distracției. Cand grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la biserică, o forță nevăzută a impiedicat-o pur si simplu pe Maria sa ajunga sa se inchine la Sfanta Cruce.

După trei încercări nereușite, rămasă afară, în curtea bisericii, a văzut o icoană a Maicii Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce, promițându-i că va renunța la dorințele lumești și că va merge oriunde îi va spune Maica Domnului.

După această convertire din inimă, petrecuta la porțile bisericii, Maria Egipteanca a mers în deșertul de lângă Iordan unde a început sa duca o viață de pustnică. A trăit mulți ani doar cu trei pâini și mai apoi cu rarele verdețuri ale pământului. Timp de 17 ani a fost rau chinuită de „fiarele sălbatice” ale pasiunii și dorintelor nebunești. După toți acești ani de ispite,  pe toate depășindu-le, a fost 30 de ani ucenica Maicii Domnului.

După 47 de ani de pustnicie, l-a întâlnit pe preotul Zosima, în deșert, caruia i-a povestit viața sa. Ea i-a spus cu smerenie viata ei,  preotul observand ca avea darul înainte vederii (ea știind cine a fost și cine era Zosima, cu toate că niciodată nu se mai întâlniseră!). 

I-a cerut parintelui Zosima să se reintâlnească in anul următor, la apusul soarelui, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, pe malurile Iordanului, pentru a o putea împărtăși.

Zosima a făcut așa cum i s-a propus, cu toate că avea dubii legate de această experiență. 
Maria a venit de pe malul opus al Iordanului și, trecându-l, a mers pe apă în mod miraculos pentru a-l întâlni pe Zosima. 

Când acesta, impresionat, a încercat să-i facă o metanie, ea s-a tras înapoi spunându-i că un preot este mult superior și că, pe lângă aceasta, mai are cu el Sfintele Taine. 

Maria a primit Sfânta Împărtășanie și a trecut înapoi Iordanul - nu inainte de a-l fi instruit pe Zosima cu privire la mănăstirea acestuia. 
Si i-a dat iar întâlnire după un an, în locul în care se văzuseră întâia oară. 

Când preotul a ajuns acolo, a găsit trupul neînsuflețit al Mariei si un mesaj scris pe nisip, prin care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie, în anul anterior (trupul fiindu-i adus în mod miraculos acolo unde l-a gasit Zosima!). 

Astfel Zosima, uimit, a început să sape o groapa, dar cum pamantul era foarte arid, a obosit curând. Atunci s-a apropiat de el un leu care a început să îl ajute...  după ce lui, preotului, i-a trecut frica de această creatură. 

Asa, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. 

Zosima s-a reîntors la mănăstire, le-a povestit tuturor ceea ce văzuse și le-a dat multe sfaturi bune călugărilor și starețului de acolo. El a murit la aproape o sută de ani, în aceeași mănăstire.

Ulterior, povestea vieții Mariei Egipteanca a fost pusă pe hârtie de Sfântul Sofronie, Patriarh al Ierusalimului.

Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

https://ro.orthodoxwiki.org/Maria_Egipteanca

TINERETE FARA BATRANETE SI VIATA FARA DE MOARTE... IN TIMPUL SACRU

INTRE  CHRONOS  SI  KAIROS

Timpul nostru, asupra caruia, aparent, nu avem nici un control, in goana lui nebuneasca ne angoaseaza facandu-ne sa ne pierdem uneori cu firea. 

Timpul nostru... trece! Si ce a trecut... trecut ramane!

In greaca veche pentru timp se foloseau doua cuvinte: 

Chronos (Kronos ) si Kairos (care se pronunta Kiros), fiecare din acestea desemnand insa un anume fel de... timp.

    Chronos  desemneaza timpul fizic, cantitativ, măsurabil, iar 
    Kairos "momentul potrivit, oportunitatea, șansa".

În mitologia alexandriană și romană, Chronos este părintele Orelor, personificări ale celor douăsprezece ore ale unei zile pamantesti.

Adesea se face confuzie intre Chronos (Χρόνος), care este personificarea Timpului, cu Cronos (Κρόνος) unul dintre Titani.

Confuzia este cu atât mai posibilă cu cât Cronos avea și atribute ale timpului.

Constransi de trecerea lui implacabila, noi socotim timpul ca pe un adversar si chiar ne temem de el. 
Prizonieri ai imaginii, cand ne privim in oglinda, detestam semnele pe care le lasa pe fetele noastre, trecerea lui o simtim in carnea si in oasele noastre cu durere si multi dintre noi decidem sa ne impotrivim lui. 
El iese insa mereu invingator, caci ne inghite tineretea, frumusetea, puterea, sanatatea, viata,  asemenea lui Chronos care si-a inghitit copiii!

Mai exista insa si un alt fel de timp, numit de vechii greci Kairos, 

care ne poate salva din aceasta intrecere paguboasa, devenindu-ne chiar un aliat!

Kairos este "un punct pe scara timpului, un moment în care schimbarea este posibilă". (dex). si desemnează asadar 

"timpul calitativ, un moment privilegiat al acțiunii, al istoriei, al împlinirii personale".

Mitologia il infatiseaza pe Kairos ca pe o zeitate, asemanatoare lui Chronos, care are insa ca particularitate fizica, un smoc de par, un fel de ciuf bizar, in crestetul capului. 

El este reprezentat mergand fie în vârful picioarelor fie pe roti, ținând în echilibru o balanță așezată pe o lamă. 

Potrivit mitului, cand il intalnesc, oamenii fie nu il vad, fie il vad dar il ignora, fie, pur si simplu, il apuca de ciuf  si nu-l mai lasa! 

Aceasta din urma reactie il defineste de fapt pe Kairos, smocul de par fiind de fapt oportunitatea pe care fie nu o vezi, fie o vezi dar o lasi sa-ti scape, fie esti atent si... o fructifici!

Kairos este insa si un cuvant folosit de teologi pentru a desemna 

timpul lui Dumnezeu, timpul de calitate, timpul plăcut, tihna vietii.
Kairos este clipa de acum, prezentul, momentul pe care il traim in prezenta lui Dumnezeu, Cel Care Este pururea si Care nu ne paraseste niciodata.

Cartea Sfanta spune ca omul a primit de la Dumnezeu sarcina de a da un nume fiecarui lucru, luandu-l astfel co-partas la lucrarea de guvernare a lumii - un mare privilegiu şi totodata un dar. Sa dai nume lucrurilor nu este ceva simplu caci asta implica un amplu proces de cunoastere, o cufundare in esenta creatiei!

Omul a fost investit astfel cu putere de Sus in stapanirea lumii insa puterea asta este activa si binefacatoare doar in masura in care el, omul, continua sa rămâna legat de Cel ce i-a dat lui acest privilegiu.

Incontestabil omul este puternic dar el nu este si sursa a puterii, caci sursa ramane in veci Dumnezeu, Cel care doar il inspira pe om si ii da abilitatile necesare ducerii la indeplinire a acestei sarcinii de onoare.

Din nefericire, omul, gustand din elixirul puterii, este tentat permanent sa-L scoata pe Dumnezeu din aceasta... ecuatie, ceea ce face ca legatura cu El sa se compromita.
Desprins de Creator, omul devine haotic, timpul ajunge sa-i fie dusman iar viaţa sa isi pierde sensul.

Cazut in capcana cronologică a existenţei, a timpului material, fiind limitat si incorsetat de acesta, omul ajunge sa se masoare cu cel care-l masoara, fiind, inevitabil, invins de acesta, de Chronos! 

Si totusi binele există si în omul coplesit de Chronos, in el ramanand o vaga urma a lui Kairos, urma existenţei sale primare, o ramasita uitata a vieţii sale traite in Edenul divin, al timpul lui Dumnezeu.  

„Omul religios,” spune Mircea Eliade, „trăieşte astfel în două specii de timp, din care cea mai importantă, Timpul sacru, se prezintă sub aspectul paradoxal al unui timp ciclic, reversibil şi recuperabil, un fel de prezent mitic veşnic pe care-l poţi reintegra periodic prin intermediul riturilor […] Orice sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la început,” in illo tempore. 
A participa cu religiozitate la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită” pentru a reintegra timpul mitic reactualizat de sărbătoarea însăşi. 
Timpul sacru este prin urmare indefinit recuperabil, indefinit repetabil.” (M. Eliade. Le Sacré et le Profane)

Cautand in noi acel bine, acel bun, constientizandu-l adica pe Kairos, putem trai  timpul acesta de calitate, reinnodand permanent legatura cu Dumnezeu!

Kairos este vremea  in care stapanul  este Dumnezeu  si nu omul, cu nenumaratele sale pretentii, si, atunci cand Dum­nezeu domnește, ne simtim descatusati de opresiunea celorlalti asupra noastra. Abia atunci suntem cu adevarat liberi.

Pentru a trai insa acest fel de libertate trebuie sa ne intoarcem in sinele nostru, să -L cautam acolo si sa-L gasim pe Dumnezeu. Chiar daca ascuns, îngropat ori uitat, 
Dumnezeu exista in orice om si nu dispare niciodata din cel pe care El l-a facut "dupa chipul si asemanarea Sa"! 

Odata ce reusim sa-L descoperim, regasindu-ne cu acest prilej si pe noi insine, reconstruindu-ne, smerindu-ne, existenta noastra intra în împărăţia lui Kairos, timpul cel bun punand stapanire pe intreaga noastra viata, dandu-i un nou sens.

Viata noastra pamanteana incepe la nastere si se sfarseste, pentru unii, odata cu moartea fizica. 

Viata in credinta incepe cu moartea spre a ajunge la viata vesnica!

Apostolul Pavel spune

Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. (Romani 6; 3-10)

Hristos a trebuit sa moara pentru ca omul sa se salveze si sa traiasca, prin bucuria Invierii, nemurirea in Imparatia lui Dumnezeu!

Sfantul Maxim Marturisitorul scrie ca viitorul lumii este cauza trecutului si nu efectul lui, caci motivul creatiei este Hristos Cel Eshatologic, acela care mantuie omenirea la sfarsitul istoriei ei, atunci cand se va produce unirea creatului cu necreatul in veacul de pe urma. 

Atunci timpul isi va pierde puterea disparand!

Dupa Sf. Maxim, Biserica este cea care traieste acest fapt in prezent si continuu, la Liturghie, prin Sf. Impartasanie, si ceea ce „va sa fie“ devine "ceea ce este", realitatea, prezentul, si atunci viitorul devine... cauza a trecutului.

La Liturghie calatorim in timp dar in sens invers - dinspre viitor inspre prezent spre trecut. 

Biserica devine astfel ceea ce va fi la sfarsitul veacurilor si nu ceea ce este in prezent!

Faptul ca in altar, preotii merg in jurul Sfintei Mese mereu in sensul invers acelor ceasornicului nu este intamplator!

Astfel se inchipuie acea calatorie in timp care incepe din prezent spre a merge in trecut!

Fericitul Augustin spunea ca: „dacă în lume este mai întâi viaţa şi apoi moartea, în Biserica lui Hristos este întâi moartea şi apoi viaţa”. 
Si atunci de ce sa ne intristam in fata mortii?

Cand notiunea de timp dispare, ne aflam deja in alta dimensiune.

Kairos este socotit a fi mo­mentul potrivit pentru a intra in acel... alt timp, cand schimbarea noastra, intoarcerea noastra spre Dumnezeu, este cu adevarat posibila.

Clipa este trecătoare. De noi depinde daca reusim sa facem ca ea sa fie incarcata, plina de sens, sa dospeasca, sa se dilate!
De noi depinde daca alegem sa ne traim viata in Chronos ori in Kairos.

Este o adevarata arta, daca nu chiar o stiinta, sa traiesti prezentul, sa fii constient de fiecare clipa si, implicit, de viata care ne-a fost daruita, fara a irosi nimic din pretiosul timp al lui Kairos!

Urcati in caruselul timpului vom sfarsi doar ametiti, nemultumiti si neimpacati. Cu el viata va fi cu siguranta scurta, nemultumitoare, trista!
Chronos ne va asaza atunci in fata oglinzii care ne va infatisa marcati, batrani, neputinciosi si ne va impinge in razboiul perdant al confruntarii cu realitatea sa limitata.

Traind insa atenti la clipa si vigilenti, ancorati in timpul cel bun, putem avea sansa de a-l apuca de ciuf cu putere pe Kairos! 

De asta depinde fericirea noastra. 

Cea adevarata!

DUMINICA A IV a A POSTULUI MARE - VINDECAREA DE DUHUL CEL RAU

In aceasta a 4-a Duminica din Postul Sfintelor Paști, pericopa evanghelica aleasa de Biserica este din Marcu si istoriseste vindecarea unui tânăr, chinuit cumplit de „un duh mut”. 

Mutul ducea o viata normala pentru ca nu putea comunica fiind stapanit de un "duh rau"!

Mișcat de sufe­rința fiului sau, tatal, dupa ce, in prealabil, ceruse ajutor apostolilor ce-L insoteau, se adreseaza lui Iisus pentru a-l  scoate din ghearele necuratului diavol : 

Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 

Si aceasta neputinta o simtim si noi in absenta lui Iisus!

 O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? spune mantuitorul.

Da. Asta e problema! Nu putem invinge raul din pricina necredintei!

Ce înseamnă să fii necredincios? 

Înseamnă a nu auzi Cuvântul  care te ajuta sa cunoaști adevărul. Deci, cand nu te poti exprima, esti mut. Trăiesti exact ce traieste mutul din pericopa.

Prima problema este deci cea a credinței. 

Ascultăm Cuvântul Domnului, care ne spune că suntem ai Sai, că suntem iubiți și trăim din această iubire chiar și-n necazurile vietii? Acest fapt ne permite să trăim bine viața, indiferent de dificultățile pe care le întâlnim.

Dar daca ascultăm alte cuvinte?

Problema noastră este aceeasi cu cea a  apostolilor care nu au putut invinge raul pentru ca nu erau in stare sa asculte cu adevarat Cuvantul! 

Si noi suntem surzi și muți înaintea Cuvântului care ne face sa fim fiii iubiti ai lui Dumnezeu.

Tatăl din pericopa explica cum că acest rău îl chinuie pe fiul sau din copilărie, adică dintotdeauna, si e un duh rău care il aruncă cand în foc, cand în apă (două elemente opuse), numai să-l chinuie. 

Nivelul credinței tatalui  este evident din fraza urmatoare descrierii simptomelor:. „dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. ”. 

Deci, tatăl are putina credință de vreme ce vine sa ceara ajutor. Începutul credinței e dat de nevoia de ajutor în lupta noastră cu răul! 

Nevoia este locul comuniunii între noi și cu Domnul.

Mila este calitatea fundamentală a lui Dumnezeu, care – înaintea mizeriei și a răului – nu ne paraseste ci ne mangaie!

Dubiul tatalui, pe care il simtim in acel "daca poti",  face si el parte din credință. Orice credință serioasă trece si prin indoiala. Omul se îndoiește că Dumnezeu ar vrea sa-l ajute și are o îndoială și față de puterea Domnului, că ar fi capabil…

În VT  gasim o serie de invocari care vin înaintea pericolului unei distrugeri; uneori este dreptul care strigă, dar Domnul ascultă strigătul chiar și atunci când poporul alege să păcătuiască și ajunge într-o situație dramatică. Dumnezeu nu-i spune poporului: „Tu ai ales răul, n-ai decat!”, ci intervine pentru a-l salva (de exemplu, strigătul poporului în deșert). Uneori norodu-I strigă Domnului învinuindu-L, dar El nu privește la învinuirile poporului, ci se bucură să-l ajute.

Evident răul ne face să ne îndoim de Domnul! Răul este un afront adus lui Dumnezeu. Și Domnul știe acest lucru, caci a ajuns pe cruce din această cauză. 

De multe ori, credința noastră e indubitabila atunci când nu avem nicio problemă. Ni se întâmplă să fim destul de virtuoși atunci când ne simțim bine. La vreme de încercare însă, iese la suprafata întreaga noastră slăbiciune - faptul că ne îndoim de noi, de alții si chiar si de Domnul. 

Răul este încercarea, proba noastră și totodata punerea la încercare a lui Dumnezeu. Asta este ideea care strabate Cartea lui Iov. Răul e singura problemă serioasă: binele e ceva firesc.

Dacă in credința nu ne confruntam cu răul, nu putem vorbi despre credință. Credința trece prin răul real și prin moarte.

Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.

Iata care este problema adevarata: nu dacă Dumnezeu poate sau nu, ci dacă noi credem sau nu. 

Dumnezeu poate si vrea in raport cu capacitatea noastra de a avea incredere, de a crede! Suntem liberi și El ne respectă libertatea.

Adevărata minune pe care cu totii ne-o dorim e cea a credinței. Lipsa credinței înseamnă sa fim condamnati la surzinie și la muțenie față de Cuvântul Domnului.

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! striga tatal. In fond nu e decat declaratie sincera : „Eu cred, dar cum nu cred prea mult, „ajută Tu necredinței mele”. 

Aceasta e o credință mai curata decat sa te bati cu pumnul in piept ca tu crezi! E o credință care nu se bazează pe ea însăși (pe puterile omului), ci pe faptul că Domnul te ajută, chiar dacă tu ai puțină credință. 

Aceasta e o credință mai adevărata caci te încrezi în El si nu în credința ta.

Credința e dată numai celui care o cere, nu pentru că Dumnezeu doreste ca noi să-i cerșim ceva, ci pentru că a avea credința e un dar și darul poate fi dată numai celui care-l cere, care doreste. Dacă un om nu vrea darul, Domnul nu i-l poate da.

Si Iisus porunceste duhului sa iasa din om pentru totdeauna! Pentru că va încerca mereu să intre.

Acest fiu, despre care se spune ca de două ori „a murit” și tot de două ori „a înviat”… este preinchipuirea lui Iisus Hristos. 

Întreaga Evanghelie vorbește despre fiul mort și înviat. 

E misterul Fiului omului care trebuie să sufere mult și care e prezent în fiecare suferință, ca fiind Cel care moare și învie. Tocmai în acest mister va fi biruit dracul surd,  noi vom înțelege că Domnul ne iubește, ne vrea binele, dincolo de orice si că El Isi dă viața Sa și ne da  iubirea Sa – care e viața veșnică – deja începând din această viață.

Răul și moartea există, dar totuși există  Cuvântul, Logosul, care e  mai tare decât răul și moartea, si noi trăim încă de pe acum viața divină, prin credință, adică traind cu Domnul, ascultandu-L și vorbind cu El, trăiesc cu El și cu aproapele meu iubirea, viața veșnică, o viață care deja a biruit moartea. Și acesta e sensul.

Parafrazandu-l pe Pavel, dacă aș avea o sănătate de fier și dacă aș poseda toate bunurile lumii, dar nu aș avea această relație de iubire și credință, aș fi de fapt mort. Însă, dacă aș muri de indata având iubire si credință în Domnul, eu sunt viu si înviat. Trebuie să înțelegem ca, în timp ce experimentăm moartea, Iisus este cu noi pentru a ne învia.

Credința înseamnă sa poti sa experiezi, în toate contradicțiile vieții, ascultarea și iubirea Domnului pentru noi. Doar iubirea ne permite să trăim o viață eliberata de rău și de moarte.

Ucenicii, nedumeriti, întreabă: noi de ce nu am reușit? 

Dar noi, de ce nu reușim să biruim răul?

Iisus explică: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. 

Rugăciunea ne ajută să trecem de la disperare la speranță, de la credința condiționată, „dacă poți”, la credința necondiționată, in care eu nu am credință, dar cred că tu ma ajuti chiar daca imi lipseste mie credința”. 

Și aceasta e rugăciunea care ne pune în comuniune cu Domnul.

Postul înseamnă că parcurgem același drum cu cel al Domnului, adică IL urmam si ne unim cu El – Cel mort și înviat.

Pericopa acesta ne invita să trăim în ascultarea Cuvântului, în transmiterea Lui și în plinătatea vieții - care e iubirea pentru Dumnezeu si pentru aproapele nostru aici, acum si în orice situație!

Amin

DESPRE IACOB SI EXPERIENTELE SALE - SCARA SI LUPTA

Despre Iacob aminteste si Sfantului Andrei in Canonul de pocainta. 

Desi am mai scris si alte postari pe tema asta, cu prilejul analizei lucrarii lui Delacrois, din Biserica Sf Sulpice, cred ca nu strica sa ne  reamintim povestea.

Iacov este unul dintre cei trei mari strămoși ai Israelului, alaturi de tatăl său Isaac și bunicul său Avraam.

Potrivit Scripturii, IACOV a fost cel de-al doilea fiu al lui Isaac și al Rebecăi. Al doilea pentru ca el a fost al doilea din gemenii născuți de Rebeca, primul fiind Isav (Esau). 

Printr-o smecherie, ticluita de mama sa, Iacob i-a uzurpat dreptul de intai-nascut fratelui sau. 

Povestea nu este tocmai o inselatorie caci, dupa cum se pare, Esau a fost in stare sa-i promita 

fratelui sau dreptul la mostenire in schimbul unui bol de linte, o data, fiind foarte flamand! 

Facand  un astfel de gest, Esau se descalifica din calitatea sa de viitor patriarh al poporului ce avea sa se nasca din stirpea lui Isaac! Asta explica si ingaduinta lui Dumnezeu fata de planul Rebecai!

Temandu-se de fratele sau, care a jurat razbunare, Iacov a plecat in Mesopotamia unde avea sa stea pret de 14 ani, si unde se va si casatori cu Leea și pe Rahela

De la ele a avut doisprezece fii  - pe Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Neftali, Gad, Așer, de la Leea, și pe Iosif si Beniamin, de la Rahela -  precum si o fiica.

Cei 12 fii vor deveni strămoșii celor douăsprezece triburi ale israeliților!

În timpul călătoriei spre Mesopotamia, a ramas intr-un loc sa înnopteze si acolo Iacov a avut un vis

"Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo… Şi a visat că era o scară, sprijinită de pămînt, iar vîrful ei atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi coborau pe ea. 

Apoi s-a arătat Dumnezeu în capul scării şi i-a zis: «Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pămîntului…»

Ar trebui sa tinem cont ca, desi fugar, Iacov avea binecuvîntarea tatalui, chiar daca o obtinuse in mod ilicit - si prin asta era totusi moştenitor.

Aceasta calitate ii permitea, iata, sa-L invoce pe „Dumnezeul părintelui său Avraam“. 

Dar, pentru a avea autoritate in fata comunitătii, asta pare sa nu fi fost deajuns. 

Asadar nu numai frica de fratele sau l-a obligat sa plece ci si aceasta impostura in care se afla fata de cei carora trebuia sa le fie conducator!

Iata insa ca, in locul, pe care il va numi Betel (care se traduce „casa lui Dumnezeu“) EL, Dumnezeu, i se arata lui pe neaşteptate, alinandu-i singuratatea si linistindu-i dubiile, consfintindu-l astfel drept conducator.

Dumnezeu ii apare in vis si Se dezvaluie pe Sine lui Iacov, aratandu-Si taina Sa, si facandu-i fugarului Iacov o prorocire, care nu avea nimic de-a face cu Iacov-persoana, ci cu o comunitate in devenire ale carei destine acesta le va avea in grija :
„Se vor binecuvînta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pămîntului“.

In visul sau, pe cand ii arata scara care duce spre cer, Dumnezeu ii promite lui Iacov prosperitatea pe pamant.
In locul acela, Iacov este recunoscut conducator, purtator si continuator al tradiţiei, o verigă in lantul patriarhilor.

Nu persoana lui Iacov era importanta in acel moment ci „funcţia“ lui de legatar al unei deveniri universale.

Ca si lui Abraham, Dumnezeu ii promite si lui Iacov urmasi nenumarati care vor umple pămîntul.

Miscarea ingerilor pe scara cerului, este si ea o dezvaluire a lui Dumnezeu care ii descopera lui Iacov, în vis, taina celor nevazute - acea lucrare neobosită a slujitorilor cereşti pe verticala realitatii divine!

Vazand cele nevazute, Iacov devine lucrator al lui Dumnezeu pe pamant, pe orizontala spirituala! 

Scara insa duce pe verticala, spre Dumnezeu!
Prin promisiunea descendentei, el este insarcinat sa duca lucrarea lui Dumnezeu in mijlocul unei comunităţi care avea sa creasca si sa devina un popor numeros!

Vorbele pe care Dumnezeu i le spune lui Iacov in vis sunt convingatoare, percutante, profetice si de neuitat!

Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus".

Iacov, sfatuit de Dumnezeu, se reintoarce in Canaan dupa 14 ani fiind bogat, avand doua neveste, copii si multi insotitori!

Dar revenirea insemna si reintalnirea cu Esau(Isav), fratele sau. 

Pe drum Iacov "a văzut oştirea lui Dumnezeu tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu!"  si, in mod evident, acest lucru l-a incurajat, dar pericolul de a fi atacat de fratele sau exista iar constiinta lui il mustra indeajuns incat sa-i sporeasca frica.

Incercand sa evite o confruntare sangeroasa cu Isav, pe care il stia decis sa-l ucida, Iacov pune la punct un plan riguros pentru a evita conflictul.
Isi imparte tabara in doua si pregateste daruri nenumarate pentru Isav, pe care i le trimite in serii succesive, prin emisari. 

Căci îşi zicea: "Voi îmblânzi faţa lui cu darurile ce-mi merg înainte şi numai după aceea voi vedea faţa lui, şi aşa poate mă va primi". Şi au pornit darurile înaintea lui, iar el a rămas noaptea aceea în 

tabără. (Fac.32, 20-21) 

Dupa ce isi trimite solii de pace, Iacov, "speriat foarte " s-a adresat lui Dumnezeu cu o rugaciune:

"Dumnezeul tatălui meu Avraam şi Dumnezeul tatălui meu Isaac, Doamne, Tu, Cel ce mi-ai zis: Întoarce-te în ţara ta de naştere, şi Eu îţi voi face bine, Nu sunt vrednic de toate îndurările Tale şi de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului Tău, că numai cu toiagul am trecut deunăzi Iordanul acesta, iar acum am două tabere; Izbăveşte-mă dar din mâna fratelui meu, din mâna lui Isav, căci mă tem de el, ca nu cumva să vină şi să mă omoare pe mine şi pe aceste mame cu copii. Căci Tu ai zis: îţi voi face bine şi voi înmulţi neamul tău ca nisipul mării, cât nu se va putea număra din pricina mulţimii". (Fac.32, 9-12)

Nelinistea nu il lasa sa doarma si decide sa-si puna familia la adapost, inainte de a cunoaste intentiile lui Isav!

Astfel "s-a sculat noaptea şi luând pe cele două femei ale sale şi pe cele două roabe şi pe cei unsprezece copii ai săi, a trecut Iabocul prin vad. Iar după ce i-a luat şi i-a trecut râul, a trecut şi toate ale sale."

El insa nu ramane in tabara familiei ci revine pe malul celalalt, ca si cand urma sa se intalneasca cu cineva, asteptand, probabil incordat, invaluit de intunericul noptii.

Si textul spune:

Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor.

Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el. Şi i-a zis: "Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!" 

Iacov I-a răspuns: "Nu Te las până nu mă vei binecuvânta". Şi l-a întrebat Acela: "Care îţi este numele?" Şi el a zis: "Iacov!"
Zisu-i-a Acela: "De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!"

Şi a întrebat şi Iacov, zicând: "Spune-mi şi Tu numele Tău!" 

Iar Acela a zis: "Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!" 

Şi l-a binecuvântat acolo. 

Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică "faţa lui Dumnezeu", căci şi-a zis: "Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu! " 

Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului.
De aceea fiii lui Israel până astăzi nu mănâncă muşchiul de pe şold, pentru că Cel ce S-a luptat a atins încheietura şoldului lui Iacov, în dreptul acestui muşchi."

Precum intelegem din text, a fost o lupta lunga dar fara invins si fara invingator! 

Spre deosebire de noaptea petrecuta la Betel, unde Iacov traieste o revelaţie, afland taina lui Dumnezeu si primind responsabilitati, 

la Iaboc el Il intalneste pe Dumnezeu in Persoana! 

Nu mai e vis, e traire pura!

Acolo, pe malul acelei ape, al carei nume inseamna "lupta", in noaptea aceea intunecata, Iacov omul este singur, fara slugi, fara familie fara bogatii, un anonim. 

E treaz si asteapta si, la un moment dat, este atacat si Cineva s-a luptat cu dânsul până la revărsatul zorilor !

Dupa aceasta lupta, ziua il va gasi pe Iacov renascut:

Acest eveniment ii va aduce 

- un nou nume, ISRAEL, 

- o reala binecuvantare si, 

- o rana la incheitura soldului,  ca o pecete,  

Este un om nou, purtand un nume nou si o rana la incheietura coapsei, in chip de pecete, binecuvantat fiind de  Dumnezeu Insusi!

Iacob - ISRAEL, a iesit, cu voia Domnului, din impostura in care se afla, primind legitimitate!

Zisu-i-a Acela: "De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!" 

"Şi l-a binecuvântat acolo"...

Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el 

şchiopăta din pricina şoldului.

SAPTAMANA A IV a A MARELUI POST - MIJLOCUL DRUMULUI

Am intrat deja in a doua jumatate a postului, saptamana aceasta fiind exact mijlocul Postului Mare!

Cele doua duminici ramase, pana la Florii, sunt inchinate unui barbat si unei femei - Ioan Sinaitul si Maria Egipteanca - ca un fel de restaurare a lui Adam si a Evei!

Sfântului Ioan Sinaitul este numit si Scararul pentru că el este autorul unei scrieri intitulate Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului . 

Sfântul Ioan era originar, se pare, din Palestina.  S-a născut spre sfârșitul secolului al 6-lea (în jurul anului 580) și a trăit aproximativ 70 de ani (moare în jurul anului 650). 

A fost așadar contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul și a cunoscut probabil frământările teologice provocate de monotelism, o erezie ce tocmai se năștea și care a fost condamnată la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic (680-681). 

Contextul istoric este cel al unui Imperiu Roman de Răsărit ce se greciza și care tocmai ieșea dintr-o epocă de înflorire culturală și politică - epoca împăratului Iustinian. 

În această perioadă, în estul imperiului își fac apariția arabii, care vor deveni o amenințare permanentă a granițelor teritoriilor creștine.

La o vârstă fragedă, Sf Ioan intra în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, unde va sta 19 ani, până la moartea părintelui său spiritual.

Din acel moment se retrage în singurătate, la câțiva kilometri de mănăstire, unde va rămâne timp de 40 de ani. 

Către sfârșitul vieții, egumenul  mănăstirii egiptene Raith, ii cere să-i îndrume pe calugari, în calitate sa de stareț, si astfel scrie Scara, care este un regulament de viață după care călugării Mănăstirii sale sa se ghideze astfel incat să poata urca spiritual către cer, intocmai ingerilor văzuți de Patriarhul Iacov în visul sau!

Sf Ioan era un „intelectual” al timpului său, care cunoștea foarte bine științele vremii (i se spunea și Ioan Scolasticul, adică „cel Învățat”), iar din analizele pe care le face în cartea sa înțelegem că era și un foarte bun psiholog, un fin cunoscător al stărilor sufletești, al frământărilor interioare ale omului.

Incă de la inceput, lucrarea sa, cu un profund caracter ascetic, a cunoscut o largă răspândire în lumea creștină atât în Orient, cât și în Occident.

Ea se înscrie în rândul cărților filocalice (în limba română avem două colecții care conțin asemenea scrieri, Filocalia și Patericul) și a fost tradusă destul de repede în alte limbi, însoțită de multe ori de note, explicații și comentarii. 

În cele 30 de capitole (trepte sau cuvinte) sunt descrise: 

- lepădarea de lume a călugărului prin intrarea în viața monahală, ascultare și pocăință (primele șapte trepte); 

- cele opt patimi - lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă, mândria - și modul de a lupta cu ele și de a le înlocui cu virtuți (următoarele 16 trepte), căci, așa cum patimile se nasc unele din altele, la fel se nasc și remediile lor; 

- desăvârșirea creștină, ale cărei porunci fundamentale sunt: blândețea, smerenia și discernământul (sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare și a răului ce trebuie evitat, deși răul se maschează de multe ori în bine), acestea trei conducându-ne la liniștire (isihie), rugăciune, nepătimire și credință (ultimele șapte trepte).
Sfaturi spre îndreptare

De ce am citi noi, astăzi, un text vechi de 1.400 de ani, scris de un călugăr și adresat unor călugări? 

Nu este neaparat necesar să fii călugăr  pentru a urca duhovniceste, trairea in lume fiind mereu o provocare!

Cartea contine sfaturi importante pentru orice creștin care isi doreste sa dobandeasca virtutile crestine -  blândețea, smerenia, discernământul sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare. 

Astfel, citim că 

    dragostea se poate manifesta prin delicatețe în îndreptarea aproapelui, prin grija de a nu răni conștiința fratelui: 

„O legătură de nedesfăcut a iubirii îi lega (pe viețuitorii dintr-o mănăstire de obște) și ceea ce e și mai minunat este că erau izbăviți de toată îndrăzneala și grăirea deșartă. Se nevoiau înainte de toate în a nu răni conștiința vreunui frate în vreo privință” (Filocalia IX, 1980, p. 85); 

    grija pentru cel de lângă noi se poate arăta prin reținerea de la judecată (clevetire): „Am văzut pe unul păcătuind pe față și pocăindu-se în ascuns. Și pe cel ce l-am osândit ca curvar, l-am aflat socotit la Dumnezeu ne­prihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea sa” (p. 201).

Putem constata că îndemnurile sunt mult mai actuale decât am crede, dar ele trebuie vazute cu alți ochi și o altă minte decât cele lumesti, „cotidiene”. 

Scara ne pune înainte exemplele unei vieți ce se desfășoară după o altă logică decât cea a lumii din afara Bisericii. 

Ea insa se găsește într-o totală convergență cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am auzit sâmbăta trecută: „Cuvântul Crucii este nebunie ş…ţ Unde este înțeleptul, unde este cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Nu a dovedit oare Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?”. 

Este vorba de întoarcerea minții la adevărul adus în lume de Creștinism: Dumnezeu se poate sălășlui în om, adevăr care este nebunie pentru cei necredincioși.

Sfântul Ioan spune că scopul vieții omului trebuie sa fie ajungerea la nepătimire. 

Nepatimirea este „a doua cunoștință desăvârșită a lui Dumnezeu”. 

Dar nu nepătimirea în sine este de dorit, ci nepătimirea prin efectul ei care este sălășluirea lui Dumnezeu în om. 

Scara ne spune că prin alungarea patimilor din suflet, omul face din ce în ce mai mult loc prezenței lui Dumnezeu: 

„Cel ce s-a învrednicit de o astfel de stare, nepătimirea, fiind el încă în trup, îl are pe Dumnezeu cârmaci, sălășluit în sine în toate cuvintele, faptele și gândurile” (p. 422). 

Prin această prezență este sublimată din ce în ce mai mult firea umană, care poate accede de la chip către asemănarea cu Dumnezeu, învățătură pe care părintele Dumitru Stăniloae (traducătorul cărții în limba română) o exprimă în acest fel:

 „Urcușul spre Dumnezeu al omului credincios este un urcuș spre delicatețea și sensibilitatea fără sfârșit a omenescului din el”.

....

DESPRE DUMINICILE POSTULUI MARE

Fiecare Duminica din Post are doua teme, doua inţelesuri.

    - Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni in care sunt descoperite ritmul si dialectica duhovniceasca specifice Postului . 
    - Pe de alta parte, in cursul dezvoltarii istorice a Bisericii, aproape fiecare duminica a Postului Mare a capatat o a doua tema. 

Astfel  in  prima duminica Biserica praznuieste biruinta 
Ortodoxiei, pomenirea victoriei asupra iconoclasmului si    restabilirea cultului icoanelor in Constantinopol, la anul 843.      Legatura acestei praznuiri cu Postul Mare este una pur istorica:  prima biruiruinţa a ortodoxiei a avut loc in aceasta Duminica!  

Acelasi este adevarul despre praznuirea din cea de a doua
Duminica din Postul Mare, zisa a Sfântului Grigore Palama-
osandirea detractorilor sai si apararea invataturilor sale de catre Biserica, in secolul al XlV lea, a fosta considerata ca a doua biruinţa a ortodoxiei si, din acest motiv  praznuirea sa anuala a fost randuita pentru cea de a doua Duminica a Postului Mare. 

In a treia Duminica, numita si a Sfintei Cruci, ni se propune, asa cum li s-a propus si iudeilor acum aproape 2000 de ani, ieşirea din confort si autosuficienţă si urmarea reala a Domnului Iisus!

Desi importante si pline de inţeles,  aceste pomeniri sunt totusi independente de Postul Pastelui! 

Mult mai  "integrate" in Postul Pastelui sunt temele dedicate  Sfântului Ioan Scărarul, in cea de a patra Duminica si ale Sfintei Măria Egipteanca, in cea de a cincea Duminica!

In ambele personaje Biserica vede mesagerii ascetismului crestin,  
Sfantul Ioan pomenind randuielile ascetismului in scrierile sale, iar Sfanta Maria prin viaţa sa. 

Pomenirea lor in timpul celei de-a doua jumatati a Postului este, in mod evident destinata  a incuraja ostenelile credinciosilor din timpul Postului. 

Cea de-a doua tematica a Duminicilor Postului Mare,  este descoperita, intai de toate, in pericopele biblice. 

Pentru a inţelege succesiunea lor trebuie, o data in plus, sa ne amintim legatura originara dintre Post si Botez, inţelesul Postului ca pregatire pentru Botez. 
De aceea  aceste pericope constituie o parte integranta a catehezei crestine timpurii; ele explica si sintetizeaza pregatirea catehumenului pentru taina pascala a Botezului. 

Botezul este intrarea in viaţa noua inaugurata de Hristos. Pentru catehumen aceasta viaţa noua este numai vestita si fagaduita, iar el o accepta prin credinţa. 
El este credinţa lor intr-o fagaduinţa a carei implinire nu au vrut-o. 

Si aceasta este tema primei Duminici. 

Dupa ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola Sf Apostol Pavel (Evrei, XI, 24-26, 32-40, XII, 2) concluzioneaza: 
" Si toţi acestia marturisiţi fiind prin credinţa, n-au primit fagaduinţa. Pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva
 mai bun!"

Dar ce inseamna aceasta?

Raspunsul este dat in pericopa evanghelica a primei Duminici (Ioan1, 43-51)  "Mai mari decat acestea veţi vedea. Si i-a zis: Adevarat, adevarat zic voua: de acum veţi vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului".
Aceasta se talmaceste: voi catehumeni, voi care credeţi in Hristos, voi, care doriţi sa fiţi botezati, care va pregatiţi voi insiva pentru Paste - veţi vedea inceputul veacului celui nou, implinirea tuturor celor fagaduduite, aratarea imparaţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai daca aveţi credinţa si daca va pocaiţi, daca schimbaţi pornirea cea rea a minţii, daca purtaţi dorul (dupa cele duhovnicesti), daca va osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteste apoi in Apostolul celei de a doua
Duminici (Evrei 1-10, 10- 3)
"Pentru aceea se cuvine ca noi sa luam aminte cu atat mai mult la cele auzite, ca nu cumva sa ne pierdem. ... Cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire" ;
in pericopa evanghelica a celei de a doua Duminici (Marcu 2: 1-12)
icoana acestei osteneli si dorinţe este slabanogul care a fost adus la Hristos prin acoperis: "Si vazand Iisus credinţa lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iţi sunt pacatele tale!"

In cea de-a treia Duminica - Duminica Sfintei Cruci - tema Sfintei Cruci isi face aparitia si noua ni se spune:
"Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8, 34; 9,1)

Incepand cu aceasta duminica fragmentele din Epistola catre Evrei incep sa ne descopere 

• sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiti inlauntrul Sfantei Sfintelor Imparatiei lui Dumnezeu (in cea de-a treia Duminica - Evrei IV:14; V:6 ; in cea de-a patra Duminica - Evrei VI:13-20; in Duminica a V.a - Evrei 9;11-14), 

in timp ce pricopele evanghelice din Evanghelia dupa Marcu vestesc 

• patimirea cea de buna voie a lui Hristos - 

"Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia."  (Marcu, 9; 17-3 - 
Duminica a IVa);
"iar dupa ce-L vor ucide, va invia" (Marcu 10:32-45 - 
Duminica a Va).

Pregatirea pentru marea taina isi va schita sfarsitul: 
ceasul hotarator al intrarii omului in Moartea si Invierea lui Hristos!

”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann