IN ACORD CU EVANGHELIA ZILEI

Un pasaj din cartea "VALERIU GAFENCU- SFANTUL INCHISORILOR"

"Dumitru Bordeianu l-a cunoscut pe Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla; îl considera pe acesta „cel mai strălucit elev al lui Gafencu".

Inainte de a-l întâlni pe Gheorghe Jimboiu, Bordeianu trecuse prin reeducare*, din care, după cum mărturiseşte, a ieşit demonizat.

Cu ajutorul lui Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat care îl chinuia de patru ani!"

*Intre închisorile din România comunistă, Piteştiul ocupă un loc aparte. A rămas celebru prin cumplitele atrocităţi ce au avut loc aici cu ocazia desfăşurării satanicului experiment numit reeducare.
In prima parte a anului 1948, în urma unui ordin venit de la Bucureşti, deţinuţii au fost grupaţi după statutul pe care l-au avut în momentul arestării. 
Toţi studenţii au fost aduşi la Piteşti.
La Piteşti a mai fost adus si un grup de deţinuţi de la Suceava  (declarati legionari), în frunte cu Eugen Ţurcanu . 
Acesta avea să devină celebru pentru crimele şi torturile comise.
La început, cei de la Suceava au fost răspândiţi prin celule, amestecându-se printre ceilalţi, cărora au reuşit să le câştige încrederea prin atitudinea foarte binevoitoare pe care au arătat-o. 
După un timp, la începutul lunii decembrie 1949, cei de la Suceava, împreună cu deţinuţii care fuseseră selecţionaţi, au fost reuniţi în aceeaşi cameră. 
Intr-o zi, Ţurcanu şi cei din grupul său îi anunţă pe ceilalţi că şi-au schimbat ideile, au renunţat la legionarism şi s-au reeducat, însuşindu-şi ideologia comunistă. Recomandându-le şi celorlalţi să facă acelaşi lucru, aceştia au protestat, luându-i în râs.
Ţurcanu şi ai săi, înarmaţi cu cozi de mătură şi bâte de lemn, ascunse din timp sub saltele, au tăbărât asupra lor. La un moment dat intervin şi cei din conducerea închisorii, directorul, ofiţerii şi gardienii, dar tot de partea lui Ţurcanu, zdrobindu-i în bătaie pe ceilalţi. Acest moment a marcat începutul reeducării prin bătaie şi tortură continuă. Deţinuţii, îndeaproape supravegheaţi de cei din grupul lui Ţurcanu, erau supuşi unui regim de teroare neîncetată, tară posibilitatea de a se sustrage sau de a se sinucide. Torturile erau bine dozate şi încetau în momentul în care deţinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bătaie, înfometare, obligaţia de a sta într-o poziţie fixă 17 ore pe zi - picioarele întinse orizontal, mâinile pe genunchi şi bustul la 90 de grade - la cea mai mică mişcare supraveghetorul intervenind cu bâta; erau forţaţi să bea urină, să mănânce mizeriile din tineta unde îşi făceau necesităţile; siliţi să bea apă cu multă sare şi lăsaţi apoi să se usuce de sete, şi multe altele, inventate de mintea bolnavă a torţionarilor. Cei care cedau erau obligaţi să-şi facă demascarea, adică să spună tot ce nu au declarat la anchetă, să-i trădeze pe deţinuţii care i-au ajutat în închisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasă. De asemenea, pentru ca distrugerea să fie completă, în faţa tuturor celor din celulă, fiecare trebuia să batjocorească amintirea a ceea ce era mai important pentru el. Spre exemplu, cineva îşi iubea foarte mult mama sau soţia. în faţa tuturor, trebuia să le defaime, sa facă afirmaţiile cele mai obscene şi absurde la adresa lor. Orice era luminos şi bun în conştiinţa celui torturat trebuia să fie defăimat şi umplut de noroi. Studenţii teologi şi cei evlavioşi - "bandiţii mistici", cum erau numiţi - erau forţaţi să apostazieze, să se lepede de Dumnezeu, hulind tot ceea ce ţine de credinţa creştină. 
De Crăciun sau de Paşti, pe melodiile colindelor sau a Prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa Mântuitorului şi a Maicii Sale. 
Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să săvârşească „liturghii" cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se „împărtăşească" cu ele. Unii erau „botezaţi" prin afundarea în hârdăul cu fecale. 
Cred că acestea sunt suficiente exemple ca să ne dăm seama de satanismul reeducării. 
După ce deţinutul îşi făcea „demascarea", ca să dovedească că "s-a reeducat", trebuia, la rândul său, să devină torţionar şi să convingă pe altul, să se lepede de tot "putregaiul burghez" şi să adopte ideologia comunistă.
Se ajungea astfel, sub teroare, la o adevărată spălare a creierului. 
Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, fiind supravegheaţi îndeaproape, cedau şi se transformau în nişte roboţi cu inima împietrită, devenind din victime, călăi. 
Nici după ce ajungeau "reeducaţi" nu scăpau de teroare, căci la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou prin moara torturilor. 
Astfel, trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau continuu fară posibilitate de revenire.

Dumitru Bordeianu, care a cunoscut reeducarea, descriind în ale sale Mărturisiri din mlaştina disperării experienţa prin care a trecut, spune că la un moment dat se crea o comuniune demonică între torţionar şi cel torturat. 
Spre exemplu, dacă Ţurcanu îl întreba repede ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici frica de a gândi ceva considerat rău de Ţurcanu, căci nu puteai ascunde nimic dacă te lua la întrebări, iar spunând adevărul erai pedepsit! 

Iata marturia lui Bordeianu despre exorcizarea sa!

 „După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (...) Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. 

La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. 

Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. 

Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la mine. 

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez. 

Primul cuvânt pe care mi 1-a adresat a fost:

 - Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

In câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: 

 - Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti? 

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. 

 - O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu. 

 - De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?  

La răspunsul meu negativ, a continuat: 

 - De plâns, ai plâns? 

 Din nou, nu. 

 - Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi. 

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. 

 - Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.  

 - Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat. 

 După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, 

l-am implorat să se roage şi pentru mine. 

 - Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta. 

Zilele până la Paştele lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înţeleagă. Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn. 

Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau normal si eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău" 
[Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, pag. 376-379,a 2-a, Ed. Scara, Bucureşti, 2000]. 

Este impresionantă descrierea momentului din noaptea Invierii, când Dumnezeu îl eliberează pe Bordeianu:

„Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc cum poate nu am facut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam însă şi disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. 

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. 

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta!». 

In clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate si ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: «Doamne, fie-Ţi milă de mine!» 

N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am simţit cum din sufletul si trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile. Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea satanică m-a părăsit. 

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. 

In patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acurn sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu. 

Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine. Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată suflarea mea: «Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!» 

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus 
vindecându-l pe cel îndrăcit: «Iată, te-ai făcut sănătos, mergi şi de-acum să nu mai păcătuieşti!». 

Şi inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu. 

M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a    înviat!», mi-a răspuns, plin de duioşie. 

Am plâns o vreme, amândoi. In viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape, ca în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. 

Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare, dar el s-a mulţumit să zică:

 «Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine». Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: «pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat»" 

[Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, pag. 381- 384,a 2-a, Ed. Scara, Bucureşti, 2000].

EVANGHELIA ZILEI DE AZI

„În vremea aceea era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând:
Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu!
Și Iisus l-a certat, zicând: Taci și ieși din el! Și, scuturându-l duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit din el. Și s-au spăimântat toți, încât se întrebau între ei, zicând: 

Ce este această învățătură nouă și cu putere? Că și duhurilor necurate le poruncește și I se supun.
Și a ieșit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileei.” Marcu 1, 23-28