"PRECUM PRUNCII" SI NU ALTFEL

          

„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: 

Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? 

Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. 

Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. 

Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. 

Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.”

MATEI 18:1-11

Capitolul 18 al Evangheliei dupa Matei cuprinde discursul Mantuitorului despre comunitate. 

Comunitatea este locul în care, in fapt, rodeste Cuvântul Evangheliei.

Evanghelia ne spune că Dumnezeu e Tată și noi suntem fii: pe Tatăl nimeni nu L-a văzut vreodată, iar identitatea noastră de „fii” se confirma în comunitate. 

Așadar, tocmai comunitatea creștină este locul trairii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ si acesta este misterul prezenței lui Dumnezeu în lume și lucrarea Fiului Sau.

În epoca noastră micul sat cu parohia lui si-a pierdut identitatea –  tinerii au migrat in locuri aglomerate, mari… unde se poate trăi într-un apartament de bloc fără să-și cunoască vecinii…
Primul nucleu comunitar era familia, care si ea azi pare sa fie amenintata in forma ei traditionala!

Omul a fost creat pentru a sta împreună cu alții: „Nu-i bine ca omul să fie singur” a spus Dumnezeu (Facerea). 

De ce? Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este singur! Dumnezeu este comuniunea desavarsita in Treime - Tata, Fiu si Duhul Sfant!

Cea mai frumoasă latură a comunității creștine este că aceasta nu-i alcătuită din persoane perfecte, exemplare, care nu greșesc, ci din cei „pierduți”, care însă știu să se ierte si sa ierte, după cum și ei sunt iertati!

Comunitatea e locul în care toate limitele, slăbiciunile, micimea și păcatele noastre devin ale unei comuniuni mai ample. 

Degeaba ne suparam cand suntem identificati cu persoane certate cu legea - ele sunt parte a comunitatii careia ii apartinem! 

Excluderea, ignorarea lor nu este solutia - ce trebuie facut este indreptarea lor prin iubire!

Cartea Facerea, când notează că Dumnezeu a creat omul – bărbat și femeie – după chipul și asemănarea Sa, nu vrea să afirme că bărbatul singur e după chipul lui Dumnezeu sau că femeia singură e chipul lui Dumnezeu, ci ca omul, ca bărbat și femeie, comuniunea dintre ei este ca Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este comuniune!

In pericopa de azi, in primele cinci versete, Iisus ne spune că, dacă devenim prunci, intrăm în Împărăția cerurilor.  

Si intelegem ca asta este o conditie!

Am trai pe pamant precum in cer, daca am redeveni prunci, nu ca marime ci duhovniceste! 

În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: 

Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? 

Această întrebare apare de mai multe ori în Noul Testament (Marcu 9, 33; Marcu 10) 

Concurenta si competitivitatea exista din timpuri biblice, deci e foarte veche. Din totdeauna societatea s-a structurat, s-a clasificat in functie de diferite criterii.
Astfel, cel mai important este cel care stă deasupra. Dedesubt stă cel neputincios, care a pierdut în competiție!

Instinctiv și spontan omul crede că realizarea sa constă în a fi in varf, si ca, pentru a fi mare, trebuie să urce. 

Nevoia de a urca, de a fi mare, dovedeste faptul ca omul se simte, de fapt, foarte mic!  

Matei, așază problema la începutul discursului despre comunitate, pentru a arata „cine este mai mare”. In fond, omul stă împreună cu alții manat de dorința după „mai mult”; omul dorește să fie „tot mai mult”.

Omul este chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este mare, ba, mai mult, El este Cel  mai mare,  deci omul dorește să fie mereu „tot mai mare”, să se realizeze într-o măsură tot mai mare.

Problema pentru om este să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat „a fi mare” și „a fi mai mare”.
Evanghelia ne învață cum să realizăm acest „mai mare”.

Nu-i greșit să căutăm să fim „mai mari”, să ne realizăm. 
Si Iisus ne arata un paradox:  „a ne realiza” înseamnă să devenim „prunci”, adica „cel mai mare este cel care devine prunc”!
Si suntem chemați să înțelegem asta!

Daca inlocuim noțiunea de „mai mare”, cu cea de „mai potrivit”  si ne intrebam cine e mai potrivit pentru Împărăția cerurilor, intelegem ca potrivit nu este cel care se înalță – așezându-se deasupra altora – ci acela care asculta de ceilalti!

Iisus așază pruncul în mijloc. Și întregul Sau discurs se va desfășura în jurul micutului, care va rămâne în centru.
Pruncul ne sugereaza duioșie, simplitate, inocență, veșnicul prunc, omul adamic din noi care, din nefericire, a crescut si a decazut.

In greaca, cuvântul pais – copil – mai însemnă si sclav, serv și asta  denota felul in care era văzut un prunc în vremea aceea. 

Pentru evrei, pruncul era doar un adaos al femeii, care, la rândul ei era o proprietate a soțului; pruncul îl simbolizează pe cel care nu are nimic, nu este nimic și care devine ceea ce alții fac din el. 

Starea sa este aceea de „a fi al altuia”; dacă este al nimănui, pruncul nu poate trăi. Pruncul e total dependent, este doar ceea ce primește.
E fiul cuiva. El trebuie sa fie iubit, crescut!

Pe acest prunc – cu tot ceea ce înseamna el – Iisus îl așază în centrul comunității, imediat după întrebarea: „Cine e mai mare?”! El pune în centru, iata, starea extremă a omului, care e cel mic! 

Pruncul reprezintă acea stare din care un om este chemat să iasă pentru a deveni mare; este tcmai ceea ce omul nu vrea să fie. 

Toata stradania omului este tocmai să nu fie mic. Tot efortul sau este să iasă din  statutul de dependenta, din nevoia de ajutor, sa fie  autonom, autosuficient, să facă sa fie "cineva"!
Dar Mantuitorul așază în centrul comunității pe cel mai mic!

Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor.

Si ne spune că trebuie să ne schimbăm ideile cu privire la... marimi! 

Omul trebuie să devină mare, să devină „mai mare” dar asta in raport de  mărimea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ocupă nici un loc, ci lasă spațiu altora! 

Dumnezeu e iubire iar iubirea da spațiu celuilalt si Se restrânge pe Sine.

Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Creatorul,  este  aceea de a deveni gazda, de a ne accepta asa cum suntem! 

Cu alte cuvinte, doar privind de jos intelegem dimensiunea, marimea lui Dumnezeu! Si mărimea lui Dumnezeu este mărimea iubirii!

Este necesară deci o schimbare!

Textul nu spune „să fim prunci” ci sa fim „ precum pruncii”!
Pruncii sunt cei care primesc totul, cei care nu au nimic, sunt doar fii și nu stăpâni atotputernici !

Să devenim ca si pruncii inseamna sa fim asadar fii, caci tot ceea ce are un fiu a primit in dar: viața, existența, calitățile. Toate sunt un dar primit! Și pe toate acestea, le va dărui si el altora!
A deveni prunci înseamnă a trai o viata, constienti ca suntem fiii iubiți ai lui Dumnezeu! 

A cunoaște iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine, mă ajută să înțeleg că eu sunt fiul Său, fiica Sa și tot ceea ce am și sunt nu e gratie mie ci este primit.

Să devin prunc înseamnă sa cresc devenind un adult capabil sa-i semene lui Dumnezeu!

În schimb, dacă eu cred că tot ce am mi se datoreaza exclusiv, e clar că nu ma mai raportez la un tată si, in consecinta nu sunt nici fratele cuiva! Neg deci genetica!

Acceptarea statutului meu de fiu este fundamentul comunității! 

Fără această acceptare, comunitatea e doar o vorba.

Eu pot iubi pe aproapele meu in masura in care el si eu avem un Tată comun, ambii fiind fiii Lui!
Și aceasta e condiția pentru a intra în Împărăție!

Până aici Iisus nu a răspuns inca întrebării „cine e mai mare” ci doar ne-a așezat pe calea cea buna. 

Mai înainte de a deveni mari, trebuie să știm cine suntem! 

Identitatea mea de crestin este să fiu un fiu/fiica si să fiu mic/mica! 

Dacă  nu accept  acest adevăr, niciodată nu voi deveni acel... mare!
Persoana adultă, este cea care este acceptată ca atare și, deci, și ea îi accepta pe alții. 

Un om, simțindu-se fiu iubit,  poate si el să iubească.

Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. 
Acum Iisus răspunde întrebării.
Cuvântul „mic”,  în limba greacă,  este sinonim cuvintelor  umil, jos, neînsemnat .

Problema e să fim ceea ce suntem, adică mici. Iar cel mai mic între toți, devine cel mai mare. 

Acesta e misterul creștinismului: că cel mai mic e cel mai mare dintre toți! 

Pentru că cel mai mare este Dumnezeu.  

Iar cel mai mic este tot Dumnezeu! Caci El S-a făcut cel mai mic dintre toți, pentru a fi cu noi, ca noi! Pentru că măreția lui Dumnezeu este iubirea si iubirea te obliga sa te micsorezi pe tine pentru a-l creste pe celalalt, pe care il iubesti!

In lumina aceasta, cel mai mic, în interiorul comunității, îl reprezintă pe însuși Dumnezeu - cel intemnitat, cel gol, cel flamand, nenorocitul, ghinionistul, săracul, emigrantul, cel fara rădăcini, care nu valorează nimic în ochii noștri… El este Domnul! 

„De fiecare dată când ai făcut unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ai făcut”, spune Iisus. 

Pentru noi "acestia mici" e Domnul, iar pentru Tatăl este Fiul Său, care s-a lasat a fi ultimul dintre toți  pentru a fi totul în toți! 

Iisus S-a lasat pe Sine pentru ca nimeni să nu mai fie lasat de Dumnezeu.

Așadar, vreți să deveniți mari, cei mai mari? 

Deveniți ultimii și slujitorii tuturor, precum Dumnezeu! 

Acesta este masura realizării unui creștin.
Sa nu mai dominăm , ci sa fim în slujirea ultimilor, și, cu cât cineva slujește mai mult, cu atât este mai mare… adică cu atât se face mai mic. Caci cine slujește, se face mic!

Pe noi mereu ne deranjează celălalt, ori pentru că-i mai mare decât noi, ori pentru că nu are nimic să ne dea, adică nu valorează nimic… Dacă nu valorează nimic, îl disprețuim, dacă valorează mult, îl invidiem… Fapt pentru care conviețuirea este mereu marcata de

sentimente ostile… adică nu suntem împreună, deși suntem vecini!

Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici caci 

cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.

„A primi” este expresia fundamentală a iubirii.  Înseamnă a-l avea pe celălalt înăuntru, în centrul inimii tale, al atenției și al acțiunilor tale…

Noi reușim să facem multe lucruri pentru alții, felicitandu-ne si mandrindu-ne pentru asta!

A primi insa pe cineva este diferit de a face ceva pentru el. 

Căci a face multe lucruri ne face doar să ne simțim mandri și puternici, ca celălalt are nevoie de noi.
Dar a-l primi însemnă să nu faci nimic, ci doar sa-l accepți așa cum este. Si acest lucru e mult mai greu.

E mai ușor să dai pomană săracului decât să-l primești în casa ta…
A-l primi înseamnă că el nu doar ca este egal cu mine, ci e mai mult… pentru că-i las spațiu și, odată primit, el ajunge în centru, adică te organizezi în funcție de cel pe care-l primești.

Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Iubire este aceea de a primi. Și cine primește se restrânge, se face mic pentru a lăsa spațiu celui primit, dar se face și mare, creste, tocmai pentru ca primește cum se cuvine.

Pruncul – care are nevoie de primire calda si de iubire– gaseste, în faptul că-i primit, tot ce-i trebuie pentru a putea trăi.

Primindu-l pe cel mai mic, ne mantuim! 

Săracul, pe care-l primesc,  e Domnul Care mă mântuiește!