PENTRU A REUSI SA INTELEGEM SI A PUTEA PLANGE
IATA CUM SE MUREA PRIN RASTIGNIRE
29/06/2014
“In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este rastignita fatza de mine si eu fatza de lume” ( Galateni 6,14 )
“Iisus, ducandu-Si crucea, a ajuns la locul zis al “Capatanii”, care in evreieste se cheama Golgota. Acolo a fost rastignit; impreuna cu El au fost rastigniti alti doi, unul de o parte si altul de alta, iar Iisus la mijloc.” ( Ioan 19,17.18)
Informatii generale
Dintre toate pedepsele capitale care se practicau in Antichitate, rastignirea (crucificarea) era de departe cea mai cruda, cea mai dureroasa, cea mai lenta si cea mai degradanta forma de pedepsire cu moartea a unui vinovat.
....
Initial, in locul crucii se folosea un simplu tarus (barna ) ascutit la un capat, pe care condamnatul era legat sau atarnat, fiind lasat acolo pana murea. Numeroase basoreliefuri ne infatiseaza astfel de scene, pedeapsa fiind cunoscuta la asirieni, persi, cartaginezi si egipteni.
Grecii si romanii au “imbunatatit” temutul instrument de tortura, adaugandu-i o traversa – patibulum – pe care victima era obligata sa o duca pana la locul de rastignire. Aceasta latura transversala a crucii putea cantari pana la 45 kg, ceea ce era deosebit de greu pentru un om deja torturat, biciuit, infometat si insetat. In cazul lui Iisus, se estimeaza ca El trebuia sa poarte barna transversala pe o distanta mai mare decat lungimea a doua terenuri de fotbal.
Crucea putea sa aiba fie forma literei T ( crux commissa ), fie forma aratata in iconografia crestina ( crux immissa ), fie, mai rar, forma literei grecesti X ( crux decussata ), numita si “crucea sfantului Andrei”. Legea romana interzicea inmormantarea celor rastigniti, insa romanii respectau obiceiurile locale.
Deoarece dupa legea mozaica cei crucificati trebuiau sa fie inmormantati indata ce se constata decesul si in cursul aceleiasi zile, romanii le-au respectat obiceiurile locale, care aveau un profund caracter religios.
Inainte de crucificare, condamnatul era intotdeauna supus unor torturi atat de crude incat ele insele puteau sa-i cauzeze moartea. De regula, el era biciuit cu un bici special – flagellum, flagrum – alcatuit din manunchiuri de curele care aveau in varf bucati de lemn, os sau chiar metal. Loviturile de bici sfartecau pana la os carnea celui condamnat.
Legea mozaica, mai blanda si mai umana decat cea a popoarelor pagane, interzicea aplicarea a mai mult de 40 de lovituri de bici. Pentru a nu depasi acest numar, se dadeau practic doar 39 de lovituri de bici. Insa la romani nu exista o astfel de limitare, numarul loviturilor de bici depinzand de cruzimea si bunul plac al calailor.
In cazul lui Iisus, la aceste torturi s-a adaugat si smulgerea barbii, precum si ranile provocate de coroana de spini pusa pe capul Mantuitorului de soldatii romani. Cei care rezistau biciuirii erau siliti sa-si duca singuri crucea ( patibulum ) pana la locul rastignirii. Acesta se afla intotdeauna in afara localitatilor, insa nu departe de acestea. De regula, se alegeau locurile cele mai frecventate, iar ca timp se alegeau zilele de targ sau sarbatoare.
Ca loc al rastignirii lui Iisus a fost aleasa “Golgota” - o ridicatura calcaroasa de circa cinci metri inaltime, aflata nu departe de poarta vestica a cetatii. Numele “Golgota” este un cuvant ebraic care inseamna “Capatana”, de la asemanarea acestei inaltimi cu un cap de mort. Golgota se afla la o distanta de cateva sute de metri de Ierusalim, ajungandu-se acolo pe poarta lui Efraim, de unde porneau drumurile spre Samaria si Galilea.
O legenda sustine ca pe Golgota salasluiau osemintele lui Adam, iar crucea a fost infipta exact in locul unde fusese candva craniul primului stramos al omenirii. Legenda nu are insa niciun temei istoric sau biblic.
Vina condamnatului era scrisa pe o tablita pe care era obligat sa o poarte pana la locul rastignirii, pentru ca apoi aceasta sa fie atasata de cruce. In timp ce cortegiul lugubru se indrepta spre locul de executie, un aprod striga vina celui condamnat, astfel incat multimea sa ia cunostinta de ea.
Ajuns la locul rastignirii, condamnatul era pironit pe cruce. Acesta era spanzurat, legandu-i-se mainile si picioarele de lemnul crucii sau, in cazul in care se dorea o pedeapsa mai cruda, mainile si picioarele erau strapunse cu ajutorul unor piroane de aproximativ 18 cm lungime si 9,5 mm in diametru.
Cu privire la momentul in care condamnatul era pironit pe cruce, cercetatorii sustin doua variante posibile. Prima sustine ca pironirea pe cruce avea loc inainte ca crucea sa fie infipta in pamant, in timp ce a doua varianta sustine ca pironirea se facea dupa ce crucea era infipta in pamant si consolidata.
Pentru a prelungi agonia celui crucificat, stalpul principal al crucii –stipes – era prevazut uneori cu un suport special – un scaun mic de lemn, aflat sub sezut, care ii permitea acestuia sa-si micsoreze greutatea suportata de maini si picioare . Efectul acestui suport era acela ca cel crucificat putea agoniza cateva zile ( uneori chiar pana la noua zile ) inainte de a muri.
Cand se dorea urgentarea mortii celor rastigniti, romanii pur si simplu rupeau picioarele victimelor, provocand intinderea toracelui si sufocarea in cateva minute. Aceasta practica a soldatilor romani se numea “crucifragrum”.
Alteori, condamnatul era sufocat cu fum prin aprinderea unui foc la baza crucii sau, in unele cazuri, erau eliberate animale infometate, de unde deducem ca inaltimea crucilor nu era mai mare decat statura unui om inalt. Spre a fi siguri ca cei rastigniti au murit si ca nu era vorba doar de moarte aparenta sau lesin, soldatii insarcinati cu aplicarea pedepsei fie le zdrobeau picioarele, fie le impungeau inima cu sulita.
Contrar unor imagini prezente in iconografia care reda actul rastignirii Mantuitorului, piroanele nu erau batute in palme, deoarece acestea nu puteau suporta greutatea corpului, ci ele erau batute prin incheietura mainilor. Acestea strapungeau zona strabatuta de nervul median, cauzand socuri de durere in brate si umeri pana la gat.
Cel rastignit avea o pozitie nenaturala si imposibil de mentinut. Filmele de la Hollywood ne prezinta o imagine deformata a realitatii rastignirii, deoarece victima nu avea picioarele intinse pe cruce.Genunchii erau indoiti la aproximativ 45*, ceea ce facea ca intreaga greutate a corpului sa fie sustinuta de muschii coapsei si de piroanele infipte in articulatia mainilor. In doar cateva minute, muschii coapsei si gambei oboseau, intreaga greutate a corpului fiind suportata de incheieturile din brate si umeri.
Rezultatul era dislocarea articulatiilor celui crucificat: intai a umerilor, apoi a coatelor si a incheieturilor mainilor, astfel incat membrele superioare ajungeau sa fie cu circa 9 cm mai lungi decat in mod normal. Aceasta este si imaginea pe care ne-o sugereaza Psalmul 22,14: “Am ajuns ca apa care se scurge si toate oasele mi se despart.”
Dislocarea articulatiilor membrelor superioare ducea la intinderea muschilor pectorali, iar pieptul se afla intr-o pozitie de inspiratie, fiind deschis la maximum. Pentru a expira, victima trebuia sa-si ridice trupul impingand in piroanele de la picioare , ceea ce ii provoca dureri insuportabile.
Filmele realizate la Hollywood ne prezinta imaginea unui rastignit ca si cum acesta s-ar afla intr-o pozitie fixa si pasiva pe cruce, fara posibilitatea de miscare. In realitate, cel crucificat era extrem de activ pe cruce, fiind silit sa se deplaseze in sus si in jos pe cruce, pe o distanta de aproximativ 12 cm. Si aceasta doar pentru a putea respira…
Fiecare miscare de felul acesta, menita sa impiedice asfixierea celui crucificat, producea dureri insuportabile in incheietura mainilor si picioarelor, in coatele si umerii dislocati. Neputand sa mentina o respiratie normala, crucificatul ajungea intr-o stare de hipoventilatie. Rezultatul era scaderea nivelului de oxigen in sange ( hipoxie ), concomitent cu cresterea nivelului de bioxid de carbon. Acest lucru genera o afectiune cunoscuta sub numele de hipercapnie. Nivelul ridicat al bioxidului de carbon in sange facea ca inima sa bata tot mai repede pentru a spori livrarea de oxigen, ajungandu-se la tahicardie, cand pulsul putea creste pana la maximumul posibil de 220 de batai/minut.
Pe de alta parte, biciuirea care a precedat crucificarea, apoi pironirea pe cruce si ranile provocate duceau la pierderi mari de sange. Sederea pe cruce sub soarele arzator ducea la o deshidratare accentuata care era urmata de scaderea tensiunii arteriale. Se estimeaza ca aceasta putea scadea pana la valoarea de 80/50, stare pe care medicii o numesc soc de gradul I cu hipovolemie: volum mic de sange, tahicardie ( puls accelerat ), tahipnee ( ritm al respiratiei extrem de rapid ) si hiperhidroza ( transpiratie excesiva ).
Dupa un timp, plamanii se umpleau lichid ( edem pulmonar ), iar crucificatul ajungea in insuficienta cardiaca si respiratorie.Strigatul lui Iisus: “Mi-e sete” ( Ioan 19,28 ) ne arata ca trupul Sau deshidratat avea nevoie urgent de apa.
Deoarece nu mai putea respira normal, crucificatul se sufoca lent. In aceasta etapa se presupune ca Iisus a dezvoltat un hemopericard, adica plasma si sange adunate in spatiul din jurul inimii, numit pericard. Acest lichid a impiedicat inima sa mai bata normal si, din cauza solicitarii excesive, inima Mantuitorului s-a sfasiat efectiv, ducand la moartea Sa.
Dupa sase ore de chinuri groaznice, Iisus a strigat : ”Tetelastai”, adica “S-a ispravit” ( Ioan 19,30 ). In acel moment Si-a dat duhul si a murit. Soldatii care au venit sa le grabeasca moartea celor trei rastigniti nu au mai fost nevoiti sa-I zdrobeasca fluierele picioarelor, caci El era deja mort. Iar impunsatura de lance in coaste, in urma careia a curs sange si apa, dovedeste ca moartea Sa nu a fost o moarte aparenta sau un lesin, ci o moarte reala, biologica.
Conform celor relatate de istoricul evreu Iosif Flavius, dupa cucerirea Ierusalimului de armatele romane ale lui Titus, in anul 70 d.Chr., un mare numar de evrei au fost crucificati (Iosephus, Viata, 75 ).
Pedeapsa capitala prin rastignire a fost abolita pe intreg cuprinsul Imperiului Roman din porunca lui Constantin cel Mare, din ratiuni religioase.
