Un om minunat caruia ii port o amintire speciala.
Cu ea mi-a fost dat sa petrec un an... in anticamera mortii, pot spune, fiind martora framantarilor omenesti in fata verdictului stiut al... "plecarii"!
Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, desi nu este un secret pentru nimeni ca pe pamant suntem trecatori si ca toti murim, totusi, nestiind nici cand si nici cum se va petrece moartea noastra, traim... de parca am fi eterni!
Numai ca exista unii care afla... afla brutal si neasteptat ca, din nefericire, timpul lor s-a scurs deja, desi au proiecte pe termen lung, au si mijloace si chef de viata.
Suntem pregatiti pentru orice, mai putin sa intampinam ... moartea!
Veronica nu avea inca 49 de ani cand a aflat ca mai avea de trait mai putin de un an...
Era o femeie inca tanara, atragatoare, avea bani multi iar succesul in afaceri parea ca ii sporise frumusetea, punandu-i pe fata o anume lumina, o aliura de siguranta care o facea remarcabila!
Nu a avut mereu o viata usoara si a tras cu dintii ca sa scape de saracia in care se nascuse.
Cand vremurile s-au schimbat i s-a schimbat si ei norocul.
A castigat nesperat de mult, atat de mult incat nu ar mai fi avut nevoie sa munceasca nici o zi, avand cu desavarsire asigurate batranetile!
Dar nu se mai putea opri!
Apoi... boala i-a curmat planurile si milioanele din conturi nu au putut-o scapa de moarte ci doar de ... batranete!
Iar viata, pe care, la 50 de ani, o crezi inca lunga, i s-a curmat surprinzator de repede!
Nu a avut mereu o viata usoara si a tras cu dintii ca sa scape de saracia in care se nascuse.
Cand vremurile s-au schimbat i s-a schimbat si ei norocul.
A castigat nesperat de mult, atat de mult incat nu ar mai fi avut nevoie sa munceasca nici o zi, avand cu desavarsire asigurate batranetile!
Dar nu se mai putea opri!
Apoi... boala i-a curmat planurile si milioanele din conturi nu au putut-o scapa de moarte ci doar de ... batranete!
Iar viata, pe care, la 50 de ani, o crezi inca lunga, i s-a curmat surprinzator de repede!
Citind Evanghelia de azi mi-am amintit de ea si de o anume noapte, ultima, care ne-a legat pana dincolo de viata!
Suferinta ei mi-a fost un soi de lectie iar ultima noaptea petrecuta impreuna o revelatie!
Si pentru ca ieri a fost comemorarea plecarii ei... imi pun aici amintirea acelei nopti in care am parcurs, impreuna cu prietena mea de duhovnicie,
O BUCATA DE DRUM SPRE ... VESNICIE
M-am asezat, vinovata si stinghera, pe scaunul antic al carui scartait imi paru, ca niciodata, un oftat...
Suferinta ei mi-a fost un soi de lectie iar ultima noaptea petrecuta impreuna o revelatie!
Si pentru ca ieri a fost comemorarea plecarii ei... imi pun aici amintirea acelei nopti in care am parcurs, impreuna cu prietena mea de duhovnicie,
O BUCATA DE DRUM SPRE ... VESNICIE
M-am asezat, vinovata si stinghera, pe scaunul antic al carui scartait imi paru, ca niciodata, un oftat...
Eram mai nesigura decat cand intrasem pe usa al carei maner inca il mai simteam in palma.
O tristete adanca, de lacrimi ascunse si neplanse, imi intrase in suflet de cum pasisem pragul casei.
In aer plutea un duh de tanguire, de durere si amaraciune.
Ea parea agitata. Cu siguranta asteptarea o angoasase.
Imi propuse sa mananc ceva, desi ora cinei trecuse...
Stiam ca imi numarase minutele de intarziere insa, vazandu-ma, uitase de suparare si voia sa ma rasfete cu ceva, de parca si-ar fi cerut iertare ca ma nedreptatise crezand ca nu voi mai veni.
Nu era greu de ghicit ca ospitalitatea cu care ma inconjura o costa un efort deosebit. Se abtinea cu greu sa nu planga, sa nu se vaite.
Pe fata-i crispata, printre durerile ce nu o paraseau, dincolo de agasarea produsa de intarzierea mea, se citea bucuria si linistea de a ma revedea.
Se faceau aproape 11 luni de cand ne vedeam zilnic si aproape 4 de cand veneam seara de seara sa cinez si sa dorm cu ea.
O vaga mustrare de constiinta ma impiedica sa o privesc in ochi. Stiam ca intarziasem mai mult de o ora si ca timpul acesta fusese ingrozitor pentru ea. Era tulburata si asta ma facea sa fiu ceva mai retinuta, nestiind cum sa reactionez.
Ocoleam amandoua orice aluzie care ar fi putut sa ne faca sa izbucnim in plans.
Depindeam una de alta: ea - de prezenta si ajutorul meu, eu - de nevoia de a-i fi utila... Impartaseam o ciudata forma de iubit, traiam o inedita relatie de prietenie intarita de suferinta.
Cand o simteam asa, agitata, debusolata, o neputinta teribila ma stapanea si pe mine, o slabiciune care imi bloca reactiile.
Printre usile intredeschise, am zarit o oarece dezordine, semn ca, poate de nervi, isi rascolise sertarele, asteptandu-ma.
Asezat in mijlocul camerei de oaspeti, un maldar de hartii dadea un aer de mutare interiorului, intre ai carui pereti isi zidise ea deopotriva dragostea pentru frumos ca si dorinta de a se bucura insfarsit de viata.
Am simtit in aer un miros cunoscut, mirosul ei, care m-a readus, fara sa vreau, in zilele in care visam impreuna.
Planuiam ca, odata ce se va insanatosi ea, ne vom face o casa mare impreuna si vom duce o viata fara griji la vremea pensiei...
Imi scapa un oftat...
Stiam ca trebuia sa vorbesc ca sa umplu golul stapanit de nefericire, numai ca valul de amintiri frumoase mi se infipsese ca un fier inrosit in rana sufletului meu, inca neobisnuit cu drama la care participam si imi pieri orice inspiratie.
Mintea imi era plina de ganduri, in timp ce gura incerca, fara succes, sa scoata vreun sunet.
As fi dorit sa spun ceva vesel dar nu eram capabila caci admosfera era grea si orice lucru frumos ar fi devenit nepotrivit. Imi parea ca pana si gandul putea rani in acea intalnire de ramas bun.
Caci stiam, simteam ca ... era pentru ultima oara!
De unde stiam?
Poate din durerea ce mi se asezase in capul pieptului, poate din paloarea fetii ei, pe care boala ucigatoare nu reusise sa o urateasca, din aerul trist ce plutea in toata casa... sau poate din pricina tuturor acestor semne la un loc!
Sprijinindu-se de pereti si de mobilier, s-a indreptat spre dormitor. Am insotit-o fara sa o sustin, intelegand pe muteste ca voia sa mearga singura.
In lumina palida a incaperii, parul ei, proaspat crescut, mi se paru mai albit si mai tern.
Ceva se schimbase insa... Privirea mi s-a oprit pe mainile ei frumoase si am remarcat ca unghiile erau vinetii...
S-a asezat cu greu pe marginea patului si mi-a facut semn sa ma asez si eu langa ea. Parea solemna.
Tremurand, mi-a aratat inelul ce-l purta si mi-a spus:
- Asta vreau sa fie al tau! Sa-ti aminteasca de mine. E un nimic. Dumnezeu mi te-a adus! Numai El te poate rasplati cu adevarat!
Am incremenit. I-am prins capul mic si aproape chel in causul palmelor si am sarutat-o, nestiind nici ce sa spun, nici ce sa fac.
I-am simtit transpiratia rece si m-am infiorat!
Strangand-o la piept, am privit in gol, printre lacrimi,
negura noptii ce se lasase .
Lumea alega inca dupa cumparaturi, se agita infruntand frigul si intunericul, se pregatea de sarbatori ...
Mi-a trecut prin minte ca acolo, in strada, era un crampei de viata secularizata iar in camera in care ne aflam eu tineam in brate... un trup chinuit din care ea, viata, se pregatea sa plece spre ... vesnicie
Si, in noaptea aceea am trait ceva unic, ceva ca un legamant, pecetluirea unei prietenii speciale, fara petreceri si distractii, ci cu durere, lacrimi, compasiune si iubire!
Mi-a strigat numele de sute, poate de mii de ori... Ma striga cu disperare, o disperare care se risipea insa de indata ce-i raspundeam : "Nu te teme, sunt aici!"
I-am incalzit corpul, ce i se racea vertiginos, cu propriul meu corp, am vorbit cu ingerii si ne-am rugat impreuna...
Nu voi putea uita asta niciodata...
Admosfera acelei nopti, incarcata de suferinta, impacare, frica si acceptare, de rugaciune, dragoste si co-patimire, ramane unica in viata mea.
Si, dupa ce mi-a spus ca o vede pe Maica Domnului... s-a linistit. Se crapa deja de ziua.
Un somn adanc a cuprins-o si respiratia ei sacadata mi-a dat de inteles ca intrase in tunelul trecerii.
Cand in turla bisericii, ce se zarea din camera ei, clopotele au batut de vecernie... cu un suspin a trecut ... dincolo.
Si atunci , ghemuita langa patul ei, cu genunghii la gura, m-a cuprins o durere sfasietoare! Chiar se sfarsise!?
Anii s-au scurs... si viata m-a incercat si pe mine.
Ba chiar a batut la poarta mea aceeasi spaima, aceleasi nedumeriri, aceeasi boala, aproape acelas destin.
Intr-o zi m-am decis: am scos de pe deget inelul daruit de draga mea prietena si i l-am dat fiicei sale!
Mi s-a parut cel mai potrivit gest. Era ca si cum mama ei venea sa-i mai fie alaturi inca o data sa-i mai ofere un ultim cadou!
Eu? Eu ma intorc cu gandul, mai des decat credeam, la noaptea aceea, in care am stat impreuna amandoua pe marginea lumilor, la granita dintre nimicul azi si
eternitate, intinzand un pod peste genunea intunericului din noi spre taramul luminii!
Aceea a fost o noapte in care am pregustat vesnicia!
Atunci, pe cand imi scrajneam dintii ca sa nu urlu de neputinta, mi-a fost clar in ce masura Stapanul nostru este Dumnezeu! Am inteles ca doar El decide cand si cum plecam, ca tot ce ne cladim in viata asta, pe care o consideram esentiala, devine o iluzie in clipa mortii, ca sufletul are o valoare necuantificabila si ca dragostea pretuieste cat nemurirea!
Dar, mai presus de orice, pentru cateva secunde, am avut viziunea ca ne zbatem pentru nimic si pierdem esentialul!
Ceva atat de special nu am trait inca!
Sevres, decembrie 2014
Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse; fiți asemenea oamenilor care așteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca, venind și bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul, le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge și le va pune la masă și, apropiindu-se, le va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, și le va găsi așa, fericite sunt acelea. Iar aceasta să știți, că, de ar ști stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea și n-ar lăsa să i se spargă casa. Deci, și voi fiți gata, că, în ceasul în care nu gândiți, Fiul Omului va veni.”
LUCA 12, 32- 40
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu