"... să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată puterea ta; aceasta este cea dintâi poruncă; iar a doua, asemenea aceasteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea, nu este altă poruncă."
Porunca iubirii de Dumnezeu este clara.Dar de ce Mantuitorul a mai spus ca trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, mentionand ca asta este o porunca la fel de importanta ca si cea dintai?
Nu a zis ca trebuie sa iubim lumea intreaga, ci doar pe cel care ne este in preajma! Doar atat si totusi cat este de greu!
Uneori ni se pare ca am putea iubi lumea intreaga, mai putin pe aproapele nostru!
Cum sa iubesti pe cineva pisalog ori agresiv, limitat, dispretuitor ori increzut, cu care nu ai nimic in comun, exceptand vecinatatea, fiind detestabil prin fel si fel de fapte ori atitudini?
In situatia nefericita in care colegul de serviciu, vecinul, soacra, cumnatul... ne sunt antipatici, cum sa facem sa putem implini porunca?
Poruncindu-ne sa ne iubim aproapele acesta detestabil, Dumnezeu ne cere acel imposibil care devine posibil doar prin El!
Odata, un antrenor de fitness, dupa ce l-am intrebat la ce aparat ar trebui sa lucrez pentru a-mi tonifia musculatura, potrivit morfologiei mele, mi-a spus:
- Uitati-va bine in sala; incercati toate aparatele si aparatul la care va trebui sa lucrati va fi acela pe care il veti detesta! Acela este aparatul ideal de care are nevoie corpul dumneavoastra!
Cred ca asa este si cu iubirea aproapelui: oamenii care ne sunt in preajma, dar pe care nu-i iubim, sunt cei pe care Dumnezeu ni-i trimite, cei de care sufletul nostru are nevoie pentru a se mantui!
Asa cum nimic nu putem face fara ajutorul lui Dumnezeu, nu putem nici iubi. Ca sa implinim porunca iubirii avem nevoie de El, de rugaciuni si de buna noastra credinta!
Iubirea pentru aproapele nostru va veni ca un dar din partea Lui, daca ne straduim, incercand sa-l vedem pe acesta prin ochii Mantuitorului, cautand in el lumina si nu intunericul, cele ce ne unesc si nu cele ce ne depart!
"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!" nu înseamna ca trebuie sa-i iubesti viciile lui, ci ca trebuie sa-l iubesti in ciuda viciilor lui. A iubi pe aproapele tău vicios, cunoscand viciile lui si urandu-le, e deja ceva ingeresc!
Greseala noastra este aceea ca iubirea pentru aproapele nostru ne-o imaginam ca pe o placere, in vreme ce aceasta este stradanie si lupta! Ea cere de la noi jertfa caci va trebui sa jertfim pentru ea propria noastra pace interioara!
Cel care gaseste cu onestitate cauzele neiubirii aproapelui, motivele pentru care nu-l poate rabda, sigur ajunge sa se rusineze de micimea lui in spatele careia si-a ascuns pacatele si egoismul propriu!
Caci piedicile in acest demers vin mai intai din noi, si apoi de la lume ori de la diavol. Deaceea e nevoie de rugaciune si ajutor dumnezeiesc!
Una dintre cele mai mari piedici in a ne manifesta dragostea de aproapele este lipsa mustrării de sine.
Ii invinuim pe ceilalti si nimeni nu se învinuieşte pe sine insusi! De aceea se nasc certuri, dusmanii, se tes intrigi!
Totul ar fi altfel insa daca fiecare s-ar lupta mai intai cu propriile sale slabiciuni, osandindu-se pe sine!
Mântuitorul a aşezat înaintea noastră dragostea către aproapele ca pe o nevointa, ca pe o sarcina uriasa.
Caci aceasta dragoste nu vine de la sine. Ea trebuie sa fie dobandita. Pentru asta este nevoie mai intai sa ne cantarim sinele si sa ajungem sa ne uram pe noi înşine.
Caci tocmai din ura asta de sine se va naste dragostea pentru aproapele!
Dragostea asta este atat de speciala si ea ii rasplateste din plin pe cei ce se ostenesc.
Nimic nu ne aproprie mai mult de Dumnezeu decat iubirea pentru aproapele nostru, şi niciuna dintre virtuti nu ne imbogateste intr-atat ca dragostea fata de vrajmaşi. "Dumnezeu e bun şi către cei nemulţumitori, şi către cei răi" (Luca 6, 35).
"Cel păcătos e vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu iubeşte pe vrăjmaşii Săi şi a dat pentru mântuirea noastră pe Fiul Său Cel Unul-Născut" (Ioan 3, 16), tot astfel suntem datori si noi sa iubim pe vrăjmaşii noştri, pentru a deveni fii ai Tatalui Ceresc.
Pentru a fi mai buni, demni de Imparatia lui Dumnezeu, va exista mereu pe langa noi cineva care sa ne puna la incercare dorinta noastra de a implini porunca cea mare, capacitatea noastra de a iubi dincolo de adversitati si taria credintei noastre, asa cum, pentru toate treptele mantuirii, suntem pusi la incercare pana in cea din urma clipa!
Acel "cineva" este un fel de... aparat de fitness al sufletului nostru!
„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus unul din cărturarii care Îl auzise vorbind cu saducheii și văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn». Și: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.
Și I-a zis cărturarul: Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înțelepciune, i-a zis:
"Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu".
Și nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Și, învățând Iisus în templu, le grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Însuși David a zis întru Duhul Sfânt: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale». Deci însuși David Îl numește pe El Domn; de unde, dar este fiul lui? Și toată mulțimea Îl asculta cu bucurie.”
MARCU 12, 28 - 37
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu