MUSTRARILE DOMNULUI - CELE PATRU VAI.uri ALE LUI LUCA

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: 

Vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați. 

Vai vouă, fariseilor! Că iubiți scaunele din față în sinagogi și închinăciunile în piețe. 

Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii care umblă peste ele nu le știu. Și, răspunzând, unul dintre învățătorii de Lege I-a zis: Învățătorule, acestea zicând, ne mustri și pe noi! Iar El a zis:

Vai și vouă, învățătorilor de Lege! Că împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu voiți să le atingeți.”

Luca 11: 34-46

Pentru pregatirea noastra spirituala,  toate pericopele care se citesc de la inceputul Postul Craciunului, cuprind sfaturile trebuincioase date de Insusi Mantuitorul nostru, pentru ca  mintea, sufletul  si trupul  sa se curete de toata toxicitatea patimilor, sa se desprinda de cele rele, sa merite a primi harul dumnezeiesc.

Tehnicile de invatare sunt bazate pe cunoasterea faptului ca omul retine ceea ce vede in traire mult mai usor decat cele pe care le aude ori le citeste. 

Educatia copiilor, de exemplu, devine cu adevarat eficienta cand noi insine le aratam copiilor nostri cum sa se poarte, cum sa reactioneze, prin exemplul nostru personal!
Daca noi, ca parinti, nu vom manca frumos, degeaba le vom spune copiilor ca trebuie sa manance frumos ! Daca nu ne vad pe noi ca ne rugam, cum oare am putea sa-i convingem sa se roage? Cata vreme ei nu ne vad facand toate cele bune nu-si vor insusi corect sfatul.

Imaginea este asadar primordiala. Poate de aceea lumea este azi in deriva, imaginea ei fiind grav viciata!

Nicodata mai mult decat astazi, mesajul Mantuitorului nu a fost mai necesar! Caci, iata,  suntem bombardati cu imagini care  ne cotropesc sufletele, ne atata  simturile, ne intretin slabiciunile, transformandu-le in obsesii, in cai demne de urmat!

Trebuie sa invatam sa ne pazim cat se poate de bine de imagini pustietoare de suflet. 

Si Dumnezeu ne da solutia : sa ne hranim cu lumina Lui ! 

Cele 4 VAI.uri,  cuprinse in aceasta pricopa, sunt adevarate avertismente ale Mantuitorului,  pomenite de apostolul Luca

1. Regulile, normele, sunt necesare si nu trebuie  nesocotite, dar ceea ce se cuvine cu precadere este ca nici o norma sa nu existe in afara dreptatii si iubirii lui Dumnezeu!

2. Rugaciunile de ochii lumii, facute ca sa ne mandrim ori sa ne "punem bine" cu Dumnezeu... nu ne sunt de nici un folos, ba dimpotriva!

3. Gloria lumii e trecatoare: azi esti... maine nimeni nu te mai stie! Caderea din gloria aceasta sminteste!

4. Exigenta este ne necesara dar conditia eficientei  ei este sa inceapa cu noi insine! binecuvantata!

 

Intrarea Maicii Domnului în Templu

Galerie foto (1)Theologica

Urcând treptele Templului din Ierusalim şi pusă de Sfinţii și Drepții ei Părinţi, Ioachim şi Ana, după făgăduinţa cea sfântă, în grija lui Dumnezeu, Preacurata Fecioară se arată înaintea tuturor ca Eva cea nouă, făgăduinţa de odinioară şi propovăduirea curată a izbăvirii noastre din robia păcatului şi a morţii: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15).

Prin această minunată şi duhovnicească arătare a Maicii Domnului în Templu, Sfinţii Părinţi au înţeles în chip tainic legătura pe care Dumnezeu a îngăduit-o între ea şi strămoaşa Eva. 

Iată ce spune în acest sens Sfântul Irineu de Lyon: „precum printr-o fecioară care n-a ascultat [adică Eva], omenirea a fost rănită şi a căzut şi a murit, tot la fel printr-o Fecioară [Maria], care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, omenirea adusă la viaţă, a primit viaţă. Căci Domnul [Hristos] a venit să caute oaia cea pierdută şi omenirea era cea pierdută; şi, astfel, El n-a devenit o altă alcătuire, ci întocmai cu a ei, cea coborâtă din Adam [adică Maria], a păstrat asemănarea alcătuirii; pentru că Adam trebuia neapărat să fie ridicat în Hristos, ca moartea să fie absorbită în nemurire. Iar Eva [trebuia neapărat să fie ridicată] în Maria, căci o fecioară, devenind avocatul unei alte fecioare, va dezlega şi va strica neascultarea feciorească prin ascultarea feciorească” (Demonstraţia propovăduirii apostolice, cap. 33, trad. de prof. dr. Remus Rus, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001, pp. 96-97).

Efrem Sirul, reuşeşte să descrie în chip poetic antiteza dintre Eva cea veche şi Eva cea nouă. El ni le înfăţişează pe amândouă ca pe doi ochi ai aceluiaşi trup: Maica Domnului este ochiul cel bun sau al binelui, Eva este ochiul cel rău sau al răului (Sf. Efrem, Imne la Maica Domnului, nr. 17). 

Această comparaţie rezultă implicit din purtarea pe care fiecare dintre ele a arătat-o la un anumit moment, imperativ şi capital pentru mântuirea noastră. 

Le găsim astfel pe amândouă: Maica Domnului, înaintea Arhanghelului Gavriil, Eva înaintea șarpelui. „Maria cere lămurire măreţului înger şi nu se înspăimântă. Ea întreabă şi nu se teme. Odinioară însă Eva n-a vrut să întrebe pe şarpele viclean şi s-a lăsat înşelată. Fecioara vorbeşte cu Gavriil, dar nu pentru a iscodi ceva, ci numai cere lămurire pentru încredinţare. Eva primeşte toate vicleniile şarpelui mincinos. Mama nepricepută se face izvor al suferinţelor noastre, sora cea înţeleaptă se face comoară bucuriilor noastre” (Imnele Maicii Domnului, nr. 17).

Momentul în care Maica Domnului este adusă în Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani, este descris de Sfântul Grigorie Palama într-una din omiliile sale. Astfel, marele părinte isihast arată că prin această sfântă încredinţare Fecioara s-a făcut „podoabă” între cele două lumi, văzută şi nevăzută, fiind arătată prin puterea Duhului Sfânt ca „un alt soare creat, care concentrează în discul minţii lumina dumnezeiască a Binelui, care este Dumnezeu” (Diac. Ioan Ică jr., Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul, prototipuri ale vieții isihaste, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 59). 

În această stare de har, frumuseţea ei nu mai este trupească, ci izvorăşte dinlăuntru: „Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău. Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, felei Tale se vor ruga mai-marii poporului” (Ps. 44, 13-14). 

Sfântul Grigorie Palama arată astfel că această frumuseţe a Maicii Domnului, zugrăvită prin şederea ei în Templu, nu este nicidecum pricină a lucrurilor exterioare, ci izvorăşte din rugăciune şi virtute.

Prin viaţa ei „tainică şi de nimeni neştiută” (Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul..., p. 42), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se face Maică a sfinţilor isihaşti. 

Urmând smerit chipului faptelor ei, isihaştii îşi îndreaptă toate puterile sufleteşti spre unirea cu Dumnezeu, dorind să rodească prin rugăciunea neîncetată în unirea cea sfântă a dragostei lui Dumnezeu. Filosofarea, raţionalizarea, conceptualizarea şi tot ce izvorăşte din mintea pătimaşă trebuie date la o parte, căci, spune iarăşi Sfântul Grigorie Palama, „numai așa prin isihia minții se poate ajunge la sănătatea sufletească, la vederea lui Dumnezeu, prin care El este îndumnezeit” (cf. diac. Ioan Ică jr., Maica Domnului în teologia sec. XX..., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 358).

Tot în legătură cu această mare sărbătoare a Intrării în biserică a Maicii Domnului apare şi ideea hristologică a întrupării Logosului înomenit. 

Sfinţii Părinţi o identifică astfel ca „Templu al Împăratului ceresc”, completând o multitudine de imagini şi expresii mariologice precum: „Palat al Împăratului, Cort al Templului, în care locuieşte Dumnezeu, Rug Aprins, Carul din vedenia lui Ezechiel, sau Corabia încărcată de Daruri”. 

Avem de asemenea o foarte frumoasă asemănare a Maicii Domnului „cu pomul în ale cărui ramuri s-a prins berbecul care l-a salvat pe Isaac (vezi Facere 22, 13). 

De altfel, acest berbec serveşte în mod frecvent ca simbol pentru Hristos, în literatura creştină primară referinţa la pom fiind complementară” (Sebastian Brock, Mireasa Luminii, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019, p. 22).

Este foarte sugestiv în acest sens „Comentariul Sfântului Efrem la Geneză”, unde ni se spune că: „berbecul nu a fost acolo înainte, este arătat de Isaac prin întrebarea despre miel (Facere 22, 7); 

şi că pomul nu a fost acolo mai înainte, este vădit prin lemnele pe care Isaac le purta pe umeri. 

Muntele a sărit în ajutor cu copacul şi copacul cu berbecul, astfel că, prin berbecul înţepenit în copac, s-a arătat jertfa în locul fiului lui Avraam, căci ziua Lui (cf. Ioan 8, 56) s-a înfăţişat atunci când El a fost ridicat pe lemn, asemenea berbecului şi a gustat moartea în locul întregii lumi” (Comentariu la Facere 20, 3).

Corelativ acestei imagini, unul dintre numeroşii imnografi anonimi de limbă siriacă descrie în mod magistral imaginea Maicii Domnului ca „Templu” al Împăratului Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, aşezând laolaltă elementele sugestive ale Scripturii Vechiului Testament: „Simbolul tău se poate găsi, o, Preacurată Fecioară, în Templul legământului./ În profeţii s-a zugrăvit a ta icoană/ şi aşezată în Scripturi de cel care s-a hotărât/ să te mărturisească pe tine ca vas de cinste./ În care Fiul tău a fost sare care a curăţat fântâna (2 Regi 2, 20-22)/ 

Te-au zugrăvit de asemenea în chip de toiag, aşezat în Templu (Num. 17, 8-9),/ care a odrăslit fără să fie sădit,/ a fost împodobit cu frunze, spre a fi pildă Fecioarei,/ care a odrăslit, spre a ne dărui pe Fructul doririlor./ Căci simbolul ei stă ascuns în Toiagul preoţesc./ Niciodată înainte şi niciodată după/ n-a mai rodit pomul un miel aici pe pământ (Fc. 22. 13)/ şi nici o altă fecioară nu a născut fără să ştie de bărbat./ Maria şi pomul sunt una: mielul s-a spânzurat în ramurile sale,/ aşa cum Domnul S-a spânzurat pe lemn pe Golgota./ Mielul l-a salvat pe Isaac, după cum Domnul a mântuit zidirea”.

MARIA SI MARTA - TRUPUL SI SUFLETUL NOSTRU

"În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești şi pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit este pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el.”

LUCA 10: 38-42/ 11:27-28

Asadar Iisus – însotit de discipolii Sai– vine din Samaria și se îndreaptă spre Ierusalim, unde se va lasa prins.

Intră într-un sat in care ni se spune ca „ o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. "

Pentru cultura iudaica din acea vreme, nu se obisnuia ca o femeie sa primeasca oaspetii! 

Casa era a bărbatului!
Însă evanghelistul Luca ne spune clar că „o femeie L-a primit”.

"Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui."

Stim deja că Maria era sora mai mică a lui Lazăr și a Martei. 

Evanghelistul Ioan ne spune chiar că ea este cea care a uns cu mir picioarele lui Iisus, mai înainte de pătimirea Sa.

Despre momentul ungerii cu mir a picioarelor înainte de pătimire, Luca nu pomeneste nimic dar, in capitolul 7, in care reda venirea Sa în casa fariseului, ne vorbeste despre o femeie care a adus un vas plin cu mir, pe care-l sparge și il toarnă pe picioarele lui Iisus. 
Mulți consideră că aici este vorba de una si aceeași persoană, care apoi l-a si urmat pe Iisus până la Ierusalim.

Iata ca si acum acesta Marie se așază la picioarele lui Iisus, ascultând Cuvântul Sau si ... nimic mai mult! Ea nu vorbeste ci asculta doar Cuvântul care e Iisus!

Porunca pe care Tatăl a dat-o la schimbarea la față este: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L"
Cuvântul e o sămânță care ne modelează după felul lui, si noi devenim asemenea cuvântului pe care-l ascultăm. Dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, noi ne imbibam cu Dumnezeu, in noi se imprima logica Sa, lucrarea Sa. Întreaga noastră ființă este una cu El. Iar scopul vieții noastre e să devenim ca El și să-L primim pe Mire.

Maria sta doar acolo… 
Cine sta lângă Iisus și-L ascultă, face singurul lucru necesar, adică se bucură  de prezența lui Dumnezeu, primind intelepciunea lui Dumnezeu, pentru că-I ascultă Cuvântul, are simțirea lui Dumnezeu, pentru că a primit Cuvântul,  si va avea si felul de a fi a lui Dumnezeu, care-i iubirea, pentru că acest Cuvânt i-a pătruns în inimă!

Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute!

Marta e cea care știe ce trebuie să facă cand are oaspeti… Marta are inițiativa si este foarte ocupată,  absorbită si îngrijorată de multele treburi ale casei, in care au venit oaspeti!
Ea săvârșește „ multă slujire”. Si a sluji este un mod de a iubi! 
Însă Marta este absorbită complet de toate aceste lucruri, dealtfel bune, pe care le are de făcut si nu stă lângă Iisus să asculte si ea Cuvântul.
Altfel spus, pentru ea, prezența Domnului o solicita, este un efort, o datorie, o obligație, si asta pentru ca trebuie sa faca o bună impresie,  pentru ca sa-I fie pe plac si El să fie mulțumit de ea !

Dar Maria stă și nu face nimic! Ea alege să stea la picioarele Lui si sa-I soarba cuvintele!
Presupunând că Maria ar fi acea femeie desfranata din cap.7, ea este aici cea in castig, care a făcut un pas înainte: L-a primit pe Iisus fara prefacatorii, așa cum era ea și s-a asezat lângă El, oferindu-I atenția și afecțiunea ei totală!

Marta cea destoinica insa este cu un pas înapoia Mariei.
Comportamentul Martei se naște si el din iubire si-L vizează pe Iisus. Dar iubirea ei este a acelei persoane care vrea să castige mulțumirea si aprecierea Celuilalt. Ea se străduiește „să facă” de toate pentru "a avea" iubirea și stima Celuilalt, un fel subtil de a cumpăra iubirea…
Marta vrea să-i placă lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar avea nevoie de toate acele lucruri pe care ea le face pentru ca ea sa-I fie Lui pe plac, ignorand ca El ii iubeste pe toti oamenii! 

Adevăratul păcat al omului drept este preocuparea de a-L îmbuna pe Domnul ca si cum El ar fi rau si, interesat de linguseli, prin asta devine bun!

De fapt, centrul preocuparilor Martei este eul ei  care vrea să facă multe lucruri pentru Dumnezeu - ca si Petru, care era dispus să-și dea viața pentru Iisus, neintelegand ca Iisus era cel care avea sa moara pentru el. 

Marta se apropie si începe pur si simplu să-L certe pe Iisus,
"Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute." 
Marta se simte neglijată si, indirect, spune: „Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Tie nu-ți pasă de aceste lucruri, nu-ți pasă de mine? Mă abandonezi, mă lași singură… Iar eu, abandonată si neglijată, uite, Iti slujesc in timp ce Maria stă aici liniștită… Iar Tu ești aici cu ea!"

Reacția Martei este o adevărată  dojană adusă Domnului. Este aceeași reacție pe care o au drepții care se mira ca Iisus sta alaturi de păcătoși! 
Este atitudinea fratelui mai mare față de Tatăl, din pilda Fiului risipitor, (care il intreaba "Cum de l-ai primit pe fratele meu mai mic si păcătos? ", fara sa inteleaga ca Tatal il primește  pentru că-l iubește, asa cum il iubeste și pe el, dar nu pentru faptul că era bun și capabil, ci pentru ca Tatal iubeste!!
În spatele reacției Martei stă o critică adusă lui Dumnezeu. 

Sincer, cred ca Marta ne locuiește si pe noi!
Căci noi avem planurile și proiectele noastre pentru El, pentru alții și pentru toți… Îl criticăm pe Dumnezeu, ca și pe toți ceilalți. 
In spatele surorii sunt incluse, sunt insirate, toate surorile și toți frații din lume; iar în Iisus e Treimea! 
Așadar, Marta reușește să-i critice pe toți… pentru că ea este bună, pricepută, muncitoare si se zbate pentru toti si pentru toate!
Marta Îi spune limpede lui Iisus: „Ție nu-ți pasă”  că sora mea mă lasă singură să slujesc”…

"Spune-i, deci, să-mi ajute"..

Un imperativ. Ea îi impune Domnului: „Acum, spune-i Mariei să vină să mă ajute”… sa inteleaga că nu  pe ea o aprobi, ci pe mine și comportamentul meu! Că nu-i buna de nimic !  Știu eu ce și cum trebuie să fac lucrurile!
Toți  avem în interior gandul ca „stim cum să facem…” mai bine decat oricine altcineva!
Marta e în noi, atunci când ne impunem multe obligații, multe eforturi și neliniști, pentru a salva imaginea bună a eului nostru, pentru a ne simți aprobați de alții și implicit de Dumnezeu. Și astfel trăim o viață întreagă în zbucium, trudă, anxietate,  Și-L mai si dojenim pe Dumnezeu ca și pe alții.

Marta, cerând dojenirea surorii, de fapt, doreste o confirmare ca ea este cea care procedeaza corect, slujind celorlalti, Marta fiind centrată pe sine…
În Marta îl putem vedea pe Pavel, care se descria pe sine în Scrisoarea către filipeni : „Sunt evreu, fiu de evrei, din tribul lui Beniamin, tăiat împrejur în ziua a opta… perfect în respectarea legii”. Era atât de perfect, încât îi ucidea pe creștini… pentru că ei nu erau "perfecti" ca si el… (Fil. 3).

Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea.

Iisus o cheamă pe nume de două ori, la fel ca si în alte cazuri: „Moise, Moise”, „Saule, Saule”…  Intelegem ca Iisus o iubește foarte mult pe Marta, nu pentru slujirea ei, ci pentru că e cea care are mai mare nevoie de ajutor pentru a se schimba! 
Maria deja L-a aflat si stă liniștită lângă Iisus . Marta este chemată și nu certată! Cuvinte „Marto, Marto”  sunt o chemare, nu o dojana!

În pilda fiului risipitor, tatăl iese pentru cel mare. Pentru cel mic nu iese din casă,  îl așteaptă fiind sigur că va reveni… 
Fuge înaintea lui, când îl vede că se reîntoarce. Și începe ospatul.
În schimb, pentru fratele mare, tatăl iese de la ospăț, iese ca sa-i explice (si nu ni se spune că a si reintrat). Încă e afară pentru a-l convinge pe fiul cel mare să intre! 
„A ieșit să-l mângâie”, pentru că era singur. Dar fiul mare nu vrea să intre. Și tatăl încă este cu el, ca să-l îndemne să intre! Tatăl ține mult ca fiul cel mare să intre, căci adevăratul păcătos e dreptul care nu vrea să intre!

Marta nu-i precum o apă limpede ci este ca una neliniștita!
Munca Martei nu-i acțiunea curată care pornește de la iubire și care răspunde iubirii cu iubire. Iubirii îi este suficient un lucru minim, cu condiția să fie făcut cu toata dragostea. Însă Marta vrea să fie plăcută altora, datorită infinitelor lucruri pe care ea le face. 
Deci ea trăiește într-o îngrijorare și o frământare continuă, căci niciodată nu-i suficient ceea ce face și câte face.

„Dar de un singur lucru trebuie”… 
Așadar, un singur lucru e necesar pentru om, încă de la început: 
să-L asculte pe Dumnezeu! "Nu doar cu pâine trăiește omul”… Cu pâine trăiește trupul, dar sufletul trăiește prin ascultarea Cuvântului (se hrănește cu ascultarea Cuvântului). Aceasta este hrana noastră!

„De un singur lucru e nevoie”:  a accepta să fim iubiti! 
Pentru că noi nu suntem Iubirea, ci avem nevoie de iubire, vrem să fim iubiți. Noi suntem fii, nu suntem dumnezei!
Cuvântul dă identitatea noastră de fii precum și identitatea lui Dumnezeu ca fiind iubire. Iar Maria ascultă acest Cuvânt. Și devine acest Cuvânt.

„De un singur lucru e nevoie”… de iubirea lui Dumnezeu pentru noi, care ne face să fim ceea ce suntem… Și-L face pe Dumnezeu să fie ceea ce e El:  iubire. Noi suntem cei iubiți si, în măsura în care suntem iubiți, noi putem iubi și devenim egali cu El.
Apoi traim – în iubire – o viață transformată (schimbată la față)!

Daca Maria a ales partea „ cea bună”  inseamnă că cealaltă parte este  cea rea.
Partea rea, pe care o avem în noi, este orgoliul nostru, mandria pentru felul in care credem, eul nostru, autojustificarea, faptul de a vrea să fim buni cu orice preț, faptul de a-l dojeni pe Dumnezeu care nu ne aprobă în tot ceea ce facem, desi am făcut tot ceea ce am putut!
Dar nu am făcut singurul lucru necesar: să acceptăm ca El să ne iubească (să acceptăm că El ne iubește si, in consecinta, sa nu ne temem de nimic!)!

Partea bună „nu-i va fi luată” Mariei. Pentru că această parte este esentiala. Și numai pornind de la împlinirea singurului lucru necesar putem deveni credincioși, fapt pentru care Maria e considerată ca fiind prototipul ucenicului!

Acum înțelegem motivul pentru care apostolii au ales să se dedice rugăciunii și slujirii Cuvântului,  „lucrul fundamental”, fără de care nu exista Biserica celor trimiși de Domnul… 
Fără rugăciune și slujirea Cuvântului am avea agape dar nu lucrarea lui Dumnezeu! Ar exista doar neliniște … si nu  pacea! 

Daca am  considera ca Maria şi  Marta sunt sufletul şi trupul 
nostru, ar trebui sa observam ca, in timp ce Maria asculta și Marta trebăluia, Domnul nu a intervenit, arătând prin aceasta că firescul vieții noastre în aceasta constă: sufletul să se roage, să asculte și să vorbească cu Dumnezeu, iar trupul să-și rânduiască cele necesare pentru existența materială.

Fiecare parte a ființei noastre trebuie să-şi facă datoria: sufletul să se roage, iar trupul să muncească, neuitând esențialul, Cuvântul lui Dumnezeu, relația noastră cu Mântuitorul, partea cea bună care ne agonisește mântuirea. 

Așadar, solutia ar fi... să încercăm să fim o „Martă” şi o „Marie” concomitent. Să ne rugăm nu doar la plecarea genunchilor, seara sau dimineața în fața icoanei, ci şi când muncim, să trudim dar sa fim cu gândul la Dumnezeu! " ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC

DESPRE LACOMIE sau DE CATA AVERE ARE NEVOIE UN OM

Luca 12, 16‑21

Zis‑a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i‑a rodit țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n‑am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește‑te, mănâncă, bea, veselește‑te. Însă Dumnezeu i‑a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce‑și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina  este una din putinele parabole explicate de Insusi Mantuitorul Hristos! 

E important sa subliniem contextul în care este rostită această parabolă : 

Iisus tocmai vorbea despre lăcomie. Cineva din mulțime se apropie de El și-L roagă să-i ceară fratelui său să-si împartă averea sa cu el, avere pentru care se certaseră. 

Dar Iisus nu dorește să se amestece în acest conflict familial și-i spune celui care-i ceruse aceasta: ­„Omule, cine m-a pus pe Mine ­judecător sau împărțitor între voi?” (Lc 12, 14). 

Mantuitorul profită de această ocazie și-Si prezintă propria-I parere despre avere: „Şi a zis către ei: «Luaţi seama şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale» (Lc 12, 15)“. 

Apoi, ca să explice, pe intelesul tuturor, care este puterea de rascumparare a averii, rosteste această parabolă, numita a „Bogatului căruia i-a rodit din belșug țarina” , bogat caruia, belșugul de roade nu i-a ajutat la nimic, sfârșindu-si viata ­tocmai când adunase mai mult si era mai fericit cu bunurile adunate!

Parabola se adresa și celui care-i ceruse să intervină pentru el în disputa pentru avere cu fratele lui, și celor de față, dar și nouă, celor de azi. 

Lăcomia ne da tarcoale tuturor! Sfârșitul bogatului din parabolă poate fi al oricăruia dintre noi, dacă tot ceea ce ne-a rânduit Dumnezeu pentru noi ni se pare a nu ne fi de-ajuns. 

Omul pare sa aiba o problema cu privire la relatia sa cu bunurile materiale! Si mantuitorul a manifestat si cu alte ocazii o rezerva fata de puterea credintei celor bogati!

Dincolo de aparente, nu bogatii  sunt incompatibili cu credinta ci atasamentul omenesc fata de lucruri si valori! 

Dragostea pentru bunuri vine sa ocupe in inima in sufletele sarace, locul iubirii si al milei. Multor bogati compania propriilor averi le umple existenta cu o fericire iluzorie!

Bunurile, bogatiile, devin fara valoare de indata ce vine vorba de moarte! Nimeni nu-si poate targui viata! Oricat de bogat ai fi... nu poti cumpara zile de viata si, in fata mortii, toti suntem egali!

Pr. prof. Stelian Tofana, ne propune sa reflectam, amintind o povestioara scrisa de Tolstoi si intitulata: „Cât pământ îi trebuie unui om“. 

Povestea este cam asa:

Un anume Pahomie, mujic rus, ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte şi, atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiţie, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble. 

Iar omul a pornit să-şi cucerească pământul. Şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Îşi tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu mai are timp să se si întoarcă la locul stabilit. A plecat deci spre întâlnirea cu boierul dar soarele începuse să scapete. 

Se apropia de asfinţit, iar Pahomie era încă departe de hotar. 

În final, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând el cu sufletul la gură, gata să piardă şi pământul dar şi mia de ruble, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că izbutise să cucerească o atât de mare întindere de pământ.

Dar, în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat şi inima şi a murit pe loc. 

Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“ 

(Preluare din volumul „Tâlcuri noi la texte vechi“, mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1989)

Moatea, ca punct final al vietii terestre, este doar inceputul vesniciei! Ea este cea care, in final, masoara puterea de rascumparare a averii, ea vorbeste despre ce anume am cladit si cui a folosit!

Daca am fost in stare sa daruim, sa construim si pentru altii... ramanem aici, pe pamant, inscrisi in inimile celor ramasi, unii chiar in istorie, prezenti in cele pe care le-am facut pentru semeni !
Daca am trait doar pentru noi... nici nu ni se va simti lipsa, trecerea spre dincolo, lumea continuand sa-si duca cu nepasare viata, fara sa ne simta absenta!

Viata lumeasca nu este decat un pasaj, o trecere fulgeratoare!
Nu este locul de care sa ne legam sufletul, atata vreme cat
nu-l putem salva cu cele lumesti, caci nici o bogatie nu ne poate da zile... Ea devine in fata mortii complet inutila!

Adevarata imbogatire ramane cea in Dumnezeu si, pentru multi, acest lucru ajunge sa fie inteles prea tarziu!

Omul mereu vrea mai mult! „Mai mult” însemnă insa sporirea în iubire, în dăruirea de sine, în iertare, în intelepciune, intelegere, toleranță, solidaritate… 

Cand ne vom imbogatii in toate acestea... pământul va devini Raiul.

"Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, și ce i se pare că are se va lua de la el."

Pasajul evanghelic de azi pare de neinteles la prima vedere. 

Zis-a Domnul: Nimeni, aprinzând făclia, nu o acoperă cu un vas, nici nu o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Că nu este nimic tăinuit care să nu se arate și nimic ascuns care să nu se cunoască și să nu vină la vedere. Luați seama, deci, la felul cum auziți: 

Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, și ce i se pare că are se va lua de la el. Și au venit la El mama Lui și frații Lui; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulțimii. Și I s-a vestit: Mama Ta și frații Tăi stau afară și voiesc să Te vadă. Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama Mea și frații Mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l îndeplinesc pe el.”  
LUCA 8:16-21

La o prima citire ai zice ca ce rosteste Domnul Hristos nu este drept. 

Adica cum sa primesca tot cel ce are, iar de la cel ce nu are sa se ia si ce i se pare ca are? 

Parca o si aud pe biata mea mama, fie iertata, revoltandu-se de o asa nedreptate!

Mantuitorul le spune apostolilor: "luati seama la felul cum (in care) auziti!" 

Cand vorbeste despre lumina, este vorba de lumina credintei. 

Ea nu poate fi oprita, puterea ei este mare si de nestins!

Celui ce are in el acesta lumina, cu cat ea e mai puternica cu atat acela va fi rasplatit  de bucuria aflarii Adevarului. 
Cel care nu are in el lumina cea adevarata... a credintei, ci doar crede ca o are, stiind si el cate ceva dar trunchiat si aiurea... va pierde in timp intelesul adevarului pe care credea el ca-l stie!

Asadar Iisus le vorbeste apostolilor si le spune: 

- celui ce are i se va da - adica lor, apostolilor,  care stiau, vazusera, credeau si aveau Lumina in ei, lor deci li se va da si mai mult, caci in ei acum era Izvorul Vietii, acela care curge mereu si te face sa nu mai insetezi niciodata! Ei aveau sa primeasca asadar Viata Vesnica!
- iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el."  -  fara lumina, viata se stinge. 

Devotandu-te trairii lumesti, fara sa urmezi in nici un chip Calea Mantuitorului, viata ta, la care tii si pe care tu te crezi stapan... ti se va lua fara sa stii nici cand, nici de ce!

Gandind  la iudeii dusmanosi ai vremii, ei, neurmand Lumina Mantuitorului, aveau sa piarda stautul de alesi exclusivi ai lui Dumnezeu, exclusivitate in care ei credeau si inca mai cred si azi, asteptandu-L pe Cel care de fapt a venit dar pe care ei nu L-au primit!

Acum, revenind :
- Mai intai: cine se mai indoieste ca poate exista vreun secret nedezvaluit? Chiar in amalgamul dezinformarilor, adevarul tot isi face loc pana la urma.

- Apoi, este stiut ca, daca dai iubire primesti si mai multa iubire decat ai dat!
Daruiesti din putinul tau altora? Te umpli de o bucurie nepretuita!
Il iubesti pe Dumnezeu? Vei primi nemurirea! 

In afara de asta nu este nimic mai de prêt!

Tii la ale lumii, la viata pamanteana, mai mult decat la Dumnezeu? Ei bine, nimeni inca nu a imparatit lumea si acea viata, la al carei sfarsit amani sa te gandesti, binele pe care crezi ca il meriti ori alte obsesii lumesti, toate ti se va lua intr-o buna zi, cand te astepti mai putin!

Cat despre cei care nu cred in Domnul, ei vor fi pagubiti de acel ceva in care cred ei, o paguba care va ruina tot esafodajul iluzoriu construit din neadevaruri cautate!

Caci nimic nu e vesnic in afara Lui!

CINE CREDEM NOI CA ESTE HRISTOS?

„În vremea aceea, când Se ruga Iisus îndeosebi, erau cu El ucenicii, și i-a întrebat, zicând: 

Cine zic mulțimile că sunt Eu? 

Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alții Ilie, iar alții că a înviat un proroc din cei vechi. 

Și El le-a zis:

Dar voi cine ziceți că sunt Eu? 

Iar Petru, răspunzând, a zis: 

Hristosul lui Dumnezeu.

 Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de către bătrâni și de către arhierei și de către cărturari și să fie omorât, iar a treia zi să învieze.”

Asadar, „Cine e Iisus?” 

Ne amintim cum Irod isi punea si el aceeasi intrebare  pentru că, în loc să-I asculte Cuvântul, el i-a tait capul celui care vestestea Cuvântul. 

Discipolii insa, care ascultă Cuvântul și frâng pâinea...  încep să înțeleagă câte ceva despre „cine e Iisus”.

Prin urmare – pentru a înțelege cine este  Dumnezeu – nu este necesar să ai gene de credincios ! Stilul de viață te va conduce să faci alegerea: crezi sau să nu crezi? 

Caci daca trăiești viața lui Irod, incalcand legile, inseamna ca, de fapt, nu crezi. Daca insa "frângi pâinea", daca te impartasesti din Cuvant si din trupul Domnului, ți se deschid ochii!

Discipolii înșiși ajung să creadă că Iisus este Hristosul dar, parcungand Evanghelia, descoperim ca Iisus Hristos este altfel, diferit de cel gandit de ei.

Partea a doua a Evangheliei lucane este parca o corectare constanta a unei imagini gresite despre Iisus!

Omul nu va înțelege niciodată deplin misterul lui Dumnezeu – cel care crede ca a inteles cel mai adesea confundă adevărul cu propriile sale certitudini. Caci judecam dupa modelele noastre, dupa ideile noastre, nu dupa Dumnezeu, și-L confundăm pe El cu ale lumii !

Pericopa aceasta este punctul culminant al primei părți a drumului intelegerii parcurs de apostoli, punctul din care porneste un alt drum, mult mai interesant…

Mai întâi, Iisus întreabă ce spune lumea despre El, apoi ce spun discipolii. 

Lumea spune că e un profet. Discipolii, prin gura lui Petru, spun că El este Hristosul lui Dumnezeu. Apoi Iisus, fara sa infirme, fara sa confirme, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de către bătrâni și de către arhierei și de către cărturari și să fie omorât, iar a treia zi să învieze.”

In pericopa următoare va spune: „cine vrea să vina după Mine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie”. 

De ce? Pentru că tocmai urmându-L și parcurgând impreuna cu El drumul vietii, vom birui. 
Imediat după, Evanghelia relateaza momentul schimbarii la față, cand Tatăl Insussi spune: „ Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!”.

In cele ce urmeaza, Mantuitorul ii va ajuta pe apostoli să înțeleagă … Daca la începutul instruirii lor era normal sa nu prea înțeleaga, parcurgand Evanghelia, observam ca nu prea au inteles mare lucru pana la momentul Cincizecimii! 

Practic, istoria intelegerii lor este istoria noastră.  Punctul central al acestei luminari începe cu acest text dar durează toată viața. 

Este acel ceva pe care nu-l înțelegi, misterul pe care trebuie să-l descoperi, zi după zi, urmându-L pe Domnul. E misterul Fiului Omului care trebuie să  patimeasca. 

In asta consta exercitiu care ne va ajuta sa abordam diferit incercarile vietii, in Duhul lui Dumnezeu!

INVIEREA FIICEI LUI IAIR

În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine S-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.  Luca 8, 41-56

Evanghelia acestei duminici ne face partasi la doua dintre minunile facute de Mantuitorul Hristos!
Prima se refera la femeia care suferea de curgere de sange de 12 ani si care, atingandu-se de haina Mantuitorului, se vindeca instantaneu! Urmatoarea ne pune in fata minunea invierii unei copile de 12 ani!

Amanuntele legate de hemoragia femeii, care, conform traditiei iudaice, facea din ea o persoana necurata, ori  cele legate de averea cheltuita pe la doctori, in speranta vindecarii, toate ne pun in fata o persoana in care ne cam regasim multi.

Caci pe multi ne-a adus in locasul Domnului cate o subrezenie fizica, ori un necaz !

Dar nu faptul ca doar la necaz Il cautam pe Dumnezeu este important ci ca, odata inchinandu-ne Lui, si credem in El din toata firea noastra, cu toata constiinta, astfel incat sa capatam ajutorul si  mantuirea!

Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" 

Partea a doua a pericopei de astazi, se inscrie intr-un registru aparte! Precum stim, in cei 3 ani si jumatate de propovaduire, Mantuitorul a facut doar trei invieri:

- cea a fiicei lui Iair (consemnata de Luca VIII, 41-56; Matei IX, 18-25; si Marcu V, 22-42),

- învierea fiului văduvei din Nain și 

- invierea lui Lazăr, fratele Mariei și al Martei. 

Pentru Domnul, fiica lui Iair "adormise“. Sufletul, care este nemuritor, se despărţise în acea clipă de trupul ei , dar nu dispăruse. 

Printr-un singur cuvânt, Iisus o readuce la viaţă pe fiica mai-marelui sinagogii - căci cuvintele Domnului niciodată nu sunt vorbe goale, ci devin fapte, se împlinesc aevea. Cuvintele Domnului sunt cuvintele vieţii, cuvintele adevărului, sunt poruncă atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi!

Noi, oamenii, trăim mai tot timpul sub puterea raţiunii, credem ce simtim şi ce vedem cu ochii noştri trupeşti. Din aceasta cauză e posibil sa nu înţelegem cum  un mort poate fi înviat. Şi totuşi, ne socotim credincioşi. 

Dar dacă credem cu adevarat în Dumnezeu şi în atotputernicia Sa, de ce sa nu credem sau de ce sa ne temem de moarte? 

Moartea nu este decat un pasaj, o trecere !

În cap. 8, Sf Apostol Luca ne-a explicat sensul credinței - cum credința inseamna ascultarea Cuvântului, a acelui Cuvânt care ne inrudeste cu Iisus. 

Cu ajutorul credinței parcurgem viata, zi dupa zi, fără teama căci, in definitiv venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El! 

Dar frica, daca o avem, daca ne e teama de a trăi și de a muri, este, in fond, o dovada a lipsei de credință! 

Pericopa acestei duminici ne arata tocmai ce poate face credinta, cum este ea in stare sa ne elibereaze de aceasta frica!

Minunile acestea legate de inviere vin sa anticipeze Insasi Invierea Domnului! Minunea învierii se integrează în marea operă de mântuire a neamului omenesc. Necredinţa în înviere ne descalifica ca si crestini, facand din noi simpli pagani!

In învierea fiicei lui Iair, ca şi în celelalte minuni, şi mai cu seamă în Învierea Domnului, trebuie sa vedem insasi garanția propriei noastre învieri  și a viețiide dincolo, de a carei veșnicie cu toții speram să ne învrednicim!

CUM A AJUNS DUMINICA SA FIE ZIUA DE ODIHNA A NOII LEGI

„În vremea aceea trecea Iisus sâmbăta prin semănături, și ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile și mâncau. Dar unii dintre farisei au zis: De ce faceți ce nu se cade a face sâmbăta? Și Iisus, răspunzând, a zis către ei: Oare n-ați citit ce a făcut David când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu și a luat pâinile punerii înainte și a mâncat și a dat și însoțitorilor săi din ele, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții? Și le zicea: Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. Iar în altă sâmbătă, a intrat El în sinagogă și învăța. Și era acolo un om a cărui mână dreaptă era uscată. Dar cărturarii și fariseii Îl pândeau de-l va vindeca sâmbăta, ca să-I găsească vină. Însă El știa gândurile lor și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te și stai în mijloc! El s-a ridicat și a stat. Atunci Iisus a zis către ei: Vă întreb pe voi, ce se cade sâmbăta: A face bine sau a face rău? A mântui un suflet sau a-l pierde? Și, privind împrejur pe toți aceștia, i-a zis: Întinde mâna ta. Iar el a făcut așa, și mâna lui s-a făcut la loc sănătoasă, ca și cealaltă.”

Inca din debutul capitolului 12 al Evangheliei dupa Matei aflam ca fariseii ajung sa ii acuze - pe apostoli și pe Domnul Hristos - de incalcare a legii Sabatului.

Sa vedem insa ce este defapt sabatul (sau sâmbăta)!

Sâmbâta era zi de sărbătoare la iudei, zi pe care Domnul Dumnezeu le-o rânduise a fi o zi sfântă.

Iată ce spune Scriptura:
Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor.
Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.
(Facerea 2, 1-3)

Primul argument al zilei de odihnă este că însuși Dumnezeu, după ce face lumea în 6 zile, „s-a odihnit de toate lucrurile Sale", a binecuvântat ziua a 7-a și a sfințit-o
Dumnezeu insa nu obosește niciodată.
Odihna din ziua a 7-a înseamnă deci altceva…

Această zi sfântă a fost instituită înainte de căderea omului în păcat, când omul era în rai!
E clar că sabatul / ziua odihnei e un aspect foarte important al lumii, al vieții omului. E pentru prima dată când apare termenul „sfânt” în Scriptură si nu ca apelativ adresat lui Dumnezeu, creației și nici omului, ci ca un adjectiv alăturat zilei a 7-a!

Scriptura numește pentru prima dată cu numele de „sfânt(ă)” ziua de odihnă, adică sâmbăta, căci la evrei săptămâna începea cu duminica și ziua a șaptea era sâmbăta. Dumnezeu separă prin aceată zi, lumescul de dumnezeiesc, sacrul de profan, timpul lumii de veșnicia lui Dumnezeu!

PENTRU ISTORIA UMANITĂȚII aceasta zi este extrem de importanta.
Ziua de odihnă, care pentru noi creștinii este azi
duminica, a modelat mințile și viețile a miliarde de oameni timp de mii de ani.

„ Sabatul apare diferit de celelalte zile in Sfanta Scriptura pentru că doar acestei zile îi lipseşte formula finală
„a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua ... X“.
Acest fapt plasează Sabatul într-un orizont deschis, neînserat, care, se va dovedi a avea o mare importanţă teologică.
Sabatul este o realitate care exista inca inainte de darea Legii pe Muntele Sinai.
Într-un episod petrecut înainte de ajungerea la Sinai, Israelul va cunoaşte pentru prima dată mana (Ieşire 16).
Odată cu mana, Israelul învaţă şi realitatea sabatică, pentru că mana, care trebuia adunată doar in cantitatea necesara consumului pentru o zi, este strânsă în măsuri duble în ziua a şasea (v. 22)!
Moise le explică iudeilor: „Iată ce a zis Domnul: Mâine e odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului“
(v. 23).” (Lect. Alexandru Mihăilă, Ziarul Lumina)

Mana era multimea firmiturilor de pâine care cadeau din cer, de la Dumnezeu, pentru evrei, aflati în deşertul egiptean - pe cand pornisera spre Tara Sfanta si nu aveau ce mânca….
Evreii nu aveau voie să păstreze mană de pe o zi pe alta; si asta pentru a se increde în Dumnezeu, cum că și in ziua urmatoare El le va purta de grija si le va da iarăși pâine din cer !
Vinerea trebuiau să adune mană și pentru sâmbătă, ca sâmbăta nimeni să nu mai lucreze dar să aibă și ce mânca. Practic, sâmbăta nu mai ploua din cer mană!

„Sabatul ajunge astfel descoperit, el fiind o realitate prezentă în lume încă de la creaţie. Este ca şi cum atunci Dumnezeu a impus un ritm anume creaţiei, pe care omul căzut l-a pierdut din vedere, dar acum, prin apropierea de locul primirii Legii, trebuia să-l recapete” (Lect. Alexandru Mihăilă, Ziarul Lumina)

Iată ce le spune Moise evreilor despre sabat:
"Şi a mai vorbit Domnul cu Moise şi a zis:
„Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte.
Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu;
Şase zile să lucreze, iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât.
Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic.
Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi S-a odihnit”. (Ieșirea 12-17)

Omul era chemat să-l imite pe Dumnezeu: să lucreze 6 zile și a șaptea să se odihnească! Dar de ce?
În primul rând ca să-și aducă aminte de Dumnezeu, Cel ce i-a poruncit acest lucru, Cel ce a creat lumea în care el locuieste, Cel ce deschide mâna Sa și-l hrăneste cu toate cele necesare, Cel ce trimite ploaie din cer și face să crească toate ale pământului spre desfătarea și viața omului!

Dacă nu ar fi existat o zi de odihnă, omul ar fi muncit de dimineață până seară fără a mai da sens vieții lui. Omul s-ar fi epuizat … Ar fi crezut că viața e doar mâncare și băutură, desfătare și plăcere trupească!
Prin ziua de odihnă Dumnezeu sfințește insusi timpul vieții umanitații.

Prin această zi de odihnă Dumnezeu aduce în existenta oamenilor SĂRBĂTOAREA.
Sabatul e prima sărbătoare și de la ea și prin ea au apărut toate celelalte sărbători. Caci nu există cu adevărat sărbătoare decât în relație cu Dumnezeu.

Ziua Internațională a Agricultorilor sau Ziua Internațională a Muncii nu sunt sărbători. Sărbătoarea are ceva dumnezeiesc în ea. Sărbătoarea e sfințită și binecuvântată de Dumnezeu, așa cum a fost ziua a 7-a.
Sărbătoarea adevărată îl pune pe om în relație cu Dumnezeu. Căci pentru asta a fost creat! Omul nu a fost creat să muncească ca un rob de dimineață până seară…
Munca i-a fost destinata ca o pedeapsă pentru neascultare!
Dar omul nu a fost creat nici să lenevească!
A fost creat să contemple Creația în care exista, dar mai ales pe Creatorul care l-a făcut.
Fiecare zi de sărbătoare e o PAUZA care ii spune omului:
"Omule, n-ai fost creat pentru pământ, ci pentru cer!
Nu acumularea de averi e menirea ta, ci ca tu DUMNEZEU SĂ FII ! Dumnezeu te-a creat, omule, ca să te facă Dumnezeu după har!

Ziua odihnei, sărbătoarea, e o ocazie pentru om ca el sa poata iesi din trecerea lumeasca a timpului…
Ziua odihnei, sărbătoarea, e scară către cer pentru noi, muritorii, care scurmăm în pământul acesta după fel de fel de „comori” care mai de care mai trecătoare.
Iata ce spune Domnul și Moise consemnează: „aceste zile de odihnă sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte.”

Acesta este motivul tuturor sărbătorilor evreiești și creștinești!

Cel ce ține ziua de odihnă își aduce aminte de Domnul si caută sfințirea Lui! Caută Harul lui! De aceea mergem noi duminica la biserică, pentru a ne sfinți!

Tinerea zilei de odihnă e SEMN între Domnul și evrei, între Domnul Dumnezeu și creștini!
Dacă voi nu lucrați duminica și-n zilele de sărbătoare, și ceilalți vă vor vedea că sfințiți această zi, vor vedea asta ca pe un SEMN.
Ținerea sărbătorii e SEMN al credinței omului în Dumnezeu. E semn de iubire și ascultare față de El.

Dar totuși noi creștinii nu ținem sâmbăta / sabatul ca zi de odihnă, ci duminica. De ce oare?
Sabat in limba ebraică înseamnă „a te odihni de lucrările tale”, a nu munci. Sabatul instituit de Dumnezeu în ziua a 7-a, adică sâmbăta, era ziua în care Domnul S-a odihnit de lucrurile Sale.

Odihna aceasta sfinții părinți o tâlcuiesc ca fiind Vinerea Mare, când cântăm prohodul Domnului, seara.
În Sfânta și Marea zi de Sâmbătă, după ce Domnul Hristos este răstignit, vineri seara, El este pus în mormânt, mort fiind cu trupul!
Sâmbăta cea Mare, înainte de Paști, e ziua de odihnă a Domnului. Căci atunci S-a odihnit cu Trupul în mormânt. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și Om , despre care Sf. Ioan Evanghelistul zice că prin El s-a făcut lumea, acum e în mormânt adormit / mort cu trupul omenesc.
Creatorul, care a hotarat ziua a 7-a de odihnă pentru întreaga umanitate, ca zi binecuvântată, știa că omul va cădea și că El se va întrupa și va fi răstignit!
Iar în ziua sâmbetei El cu adevărat se va odihni.
Ce taină! Ce minune! Ce frumusețe!

Practic, acest verset din cartea Facerii:
„Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.” (Facerea 2, 3) este o profeție…
Poate cea mai mare PROFEȚIE a Scripturii!
Este cheia înțelegerii lucrării lui Dumnezeu, de la Facere până la A doua Sa venire și mai încolo, in veșnicie!

Domnul Hristos, după ce S-a întrupat, a crescut, a ieșit la propovăduire, a făcut minuni, a propovăduit, a vindecat, a scos demoni, a înviat morții, a binevestit tuturor vestea cea mare, cum că Dumnezeu a venit pe pământ, si, la sfârșit, a primit să moară răstignit pe cruce și să fie pus în mormânt!
Așa S-a odihnit Domnul de toate lucrările Sale în ziua a 7-a!
Și în ziua cea dintâi a săptămânii a înviat, așa cum spun toți evangheliștii și apostolii!
Sâmbăta Mare e sfârșitul definitiv al Vechiului Testament, Ziua cea dintâi a sâptămânii, duminica, sau ZIUA DOMNULUI, cum e numită de apostoli, e NOUL ÎNCEPUT.

Învierea Domnului e a 2-a facere a lumii cand incepe NOUA CREAȚIE! Învierea e RE-FACEREA lumii…
E nașterea din nou a lumii….
Învierea Domnului e nașterea în cer a lumii….

Sabatul / sâmbăta, în care evreii au fost învățați să nu facă nimic și să-și aducă aminte de Dumnezeu, i-a sfârșit!

De fapt ea se prelungește în ÎNVIERE, în ziua următoare… în MAREA SĂRBĂTOARE a Universului… care niciodată nu va mai fi înlocuită de nimic.
De aceea noi ne adunăm de sâmbătă noaptea, înainte de Învierea Domnului…
Ca să înțelegem că toți suntem / am fost în noaptea păcatului, în VECHIUL TESTAMENT, în vremea păcatului… și în câteva minute vom Învia cu Hristos și vom păși la lumină… și toate cele vechi vor dispărea…umbra va trece căci răsare SOARELE DREPTĂȚII!

În seara de Inviere cântăm așa: „Această mărită și sfântă zi, una a SÂMBETELOR împărăteasă și Doamnă, a pranicelor praznic și sărbătoare a sărbătorilor este”.

Ziua Învierii e numită de Sfinții Părinți o zi asemenea celei a sâmbetelor, adica a zilelor vechi de odihnă, a sabatului… adică zi binecuvântată și sfințită…

Dar nu e numai asemenea cu ele, ci este ÎMPĂRĂTEASA  LOR. Învierea Domnului e praznic al praznicelor, Sărbătoare a sărbătorilor !
Pentru aceasta a creat Domnul toate de la început și până în ziua întâi, ca să Învieze și să-i învieze pe toți, și să trasfigureze, prin har, întreaga creație căzută!

Pentru noi, creștinii, Duminica a devenit MAREA ZI DE SĂRBĂTOARE, zi – SEMN între noi și Hristos – Dumnezeu,
zi în care Hristos se pogoară între oameni și ne împărtășește cu Trupul și Sângele Lui ca să ne sfințească, așa cum a zis în Scriptură, în cartea Facerii!

Sabatul a ținut poporul lui Israel lângă Dumnezeu, l-a sfințit, și l-a ținut în Templu, în comuniune cu Dumnezeu… dar asta doar ca să-i pregătească pe toți pentru adevărata SĂRBĂTOARE, pentru adevărata sfințire, pentru adevărata comuniune!
Învierea, Liturghia, Biserica, Hristos.

Cuvântul „duminică” vine din limba latină în care această zi era numită „dominica dies”, adică ziua Domnului iar în greacă kyriake a rămas până astăzi denumirea obişnuită pentru duminică, Kyrios însemnând „Domnul”.

De aceea este vital să păstram cu sfințenie ziua de duminică și zilele de sărbătoare. Ele nu sunt tradiții, ci adevarate lucrări dumnezeiești!
Să nu lucram duminica și-n sărbători, ci să mergem la Sfânta Liturghie și să ne aducem aminte de cei dragi și de cei în suferință în aceste zile!

(spicuiri din postarile lui Claudiu Balan)

A MANCA - A TRAI / A DA- A IUBI

„În vremea aceea, venind la Iisus, cei doisprezece I-au spus: Dă drumul mulțimii să se ducă prin satele și prin orașele dimprejur, ca să poposească și să-și găsească hrană, că aici suntem în loc pustiu. 

Iar El a zis către ei: Dați-le voi să mănânce. 

Iar ei au zis: Nu avem mai mult decât cinci pâini și doi pești, afară numai dacă, ducându-ne noi, vom cumpăra merinde pentru tot poporul acesta. Căci erau ca la cinci mii de bărbați. 

Dar El a zis către ucenicii Săi: Așezați-i jos, în cete de câte cincizeci. 

Și au făcut așa și i-au așezat pe toți. Iar Iisus, luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, le-a binecuvântat, a frânt și a dat ucenicilor ca să pună mulțimii înainte.

Și au mâncat și s-au săturat toți și au luat ceea ce le-a rămas, douăsprezece coșuri de fărâmituri. Și când Se ruga Iisus îndeosebi, ucenicii Săi erau împreună cu El.”

Punctul central al pericopei de astazi este o fraza rostita de fiecare data la Sfanta Liturghie - cand are loc Sfanta Euharistie.

Iisus, luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, le-a binecuvântat, a frânt și a dat 

Putem spune că întreaga Evanghelie este concentrata in aceste cuvinte care ne introduc in admosfera Cinei celei de taina!

Pe Iisus Il urmau multimi de oameni care uitau de timp, de foame ori frig; nimeni nu se gandea sa plece, nici chiar atunci cand „ziua a început să se plece spre seară" , cum ne spune evanghelistul. 

Era momentul când se sfârșește ziua și începe o nouă zi - caci ziua incepe de cu seara! Noi judecam apusul ca pe un sfarsit dar in acest sfarsit zorii sunt de fapt inceputul !

Apostolii, numiti aici cei doisprezece, I-au spus: Dă drumul mulțimii să se ducă prin satele și prin orașele dimprejur, ca să poposească și să-și găsească hrană, că aici suntem în loc pustiu.

Apostolii judeca cat se poate de pragmatic: oamenii trebuie lasati sa se descurce singuri, sa-si caute de mancare, caci nemancati nu puteau sta acolo, in pustiu! Cat priveste grupul apostolilor... ei aveau sa se multumeasca cu cele 5 paini si cei doi pesti! 

"A manca" inseamna implicit "a trai", dar nimeni nu traieste de la sine ci prin dragostea si grija celorlalti si toti prin iubirea lui Dumnezeu! 

Viata este un dar! Acest "a da" ne pune in comuniune, ne aduna - si ceea ce nu reusim sa daruim nu face decat sa ne separe unii de altii!  Despre acest fel de a trai este vorba in discursul Fericirilor!

Discipolii aveau de mancare doar pentru ei! Nu avem mai mult decât cinci pâini și doi pești! Este subanteles faptul ca putina lor mancare era oricum insuficienta pentru a hrani acea multime. 

De multe ori gandim si noi asa. "Cu putinul nostru oricum nu putem rezolva marile probleme ale lumii! e de datoria altora sa aiba grija..."

Dar Iisus vrea sa ne spuna ca nimic nu este degeaba, ca putinul daruit sporeste !

Obisnuim sa numim aceasta pericopa "Inmultirea painilor"  dar dincolo de inmultire este aici ideea de... impartire! Si este o mare diferenta de sens! 

Acolo, mancarea, aparent insuficienta, impartita tuturor, a saturat cei 5000 de oameni! Si pustiul a devenit oaza caci "a avea" s-a preschimbat in "a imparti", a da tuturor!

Ma gandesc mereu la obsesia noastra de a avea de mancare. Mancam pentru ca apoi sa ne gandim ca: "Vai, ne ingrasam"! Noi insa tot mancam, ne ingrasam si nu suntem niciodata satui!
Poate pentru ca mancam din rodul "blestemului"!? 

Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul care Ți-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat să fie pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” (Facerea, 3, 17-19) 

Mancarea care nu satura nu este hrana  binecuvântara, care ne uneste cu Dumnezeu si cu ceilalti, nu este impartire și iubire. Pentru că noi nu ar trebui sa trăim doar cu pâine, ci prin Cuvântul care este în pâine… In pâine este Cuvântul Fiului care e frate cu noi si care a venit sa ne faca si pe noi fii ai Tatalui Sau!

Doar hrana ca rod al binecuvântării satură cu adevărat!

Nu numai că toți oamenii s-au saturat –  cinci mii de oameni erau acolo, numar ce aminteste de  comunitatea crestina primară – dar au mai si rămas 12 coșuri… 

Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult rămâne de mâncare… asta este valoarea darului! Cu cât dai mai multă iubire, cu atât mai multă iubire primesti. Iubirea nu se termină… ci sporeste tocmai prin iubire. 

12 este un numar care ne duce cu gandul la cele 12 triburi ale lui Israel! Putem intelege că a ramas hrana pentru intreg poporul ales!  Este mâncare, pâine, viață pentru toți!!! Nu doar pentru cei 5000, ci și pentru toți ceilalți!
Daca „12” luni are anul, ne putem gandi si ca există mereu hrană… și va exista pe vecie, pentru că aceasta este hrana care este Cuvantul painii vietii veșnice! Este Insuși Dumnezeu prezent pe pământ, în orice traire cu generozitate, iubire și comuniune!

Si vesnicia incepe inca de pe acum daca traim asa!

Cine este, dar, Acesta ?

„În vremea aceea a auzit Irod tetrarhul toate cele făcute de Iisus și era nedumerit, că se zicea de către unii că Ioan s-a sculat din morți; iar de unii, că Ilie s-a arătat, iar de alții, că un proroc dintre cei vechi a înviat. Iar Irod a zis: Lui Ioan eu i-am tăiat capul. Cine este, dar, Acesta despre care aud asemenea lucruri? Și căuta să-L vadă. 

Și, întorcându-se, apostolii I-au spus lui Iisus toate câte au făcut. Atunci, luându-i cu Sine, S-a dus de o parte într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida. 

Iar mulțimile, aflând, au mers după El, și El, primindu-le, le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare, îi făcea sănătoși.” 

Luca 9: 7-11

Fragmentul evanghelic ni-l arata mai intai pe Irod interesat de Iisus, dupa ce i s-a vorbit despre minunile pe care Acesta le facea.

Interesul lui vine din curiozitate dar si din orgoliul lezat de ideea ca  cineva  era capabil sa faca ceva ce el nu putea! 

In fond, Irod credea ca doar abilitatea de a face minuni ii mai lipsea pentru a fi cu adevarat Mesia, cel asteptat, care se credea!

"Lui Ioan eu i-am tăiat capul", zice Irod, derutat.

Ioan Botezatorul spunea Adevarul, un adevar care desigur nu-i convenea lui Irod pentru ca, a-l asuma insemna sa se schimbe! Ori el asta nu voia! 

Circulau multe zvonuri cu privire la identitatea lui Iisus dar Irod, simtindu-se in culpa pentru uciderea Botezatorului, tinde sa creada ca Ioan ar fi inviat si asta ca sa-i tulbure lui linistea!

Pe langa intrebarea apostolilor: Cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și ascultă de El? si intrebarea lui Iisus: Voi cine credeti ca sunt?, Irod pune o alta : Cine este, dar, Acesta despre care aud asemenea lucruri?

  

Ca sa stii cine este Iisus, trebuie sa asculti Cuvantul Sau - nu doar sa-l auzi ci si sa-l implinesti! 

Cuvantul Lui este Adevarul care are puterea de a ne schimba si, schimbati fiind, vom ajunge sa Ii semanam Lui! Antropologia crestina in aceasta isi gaseste lucrarea!

El este Fiul lui Dumnezeu si, prin El putem deveni fii ai lui Dumnezeu si noi, infiati de Acesta!

Din nefericire, in noi se gaseste si o farama de Irod, care ne impiedica sa ne dorim schimbarea! 

Venim la Biserica dar fariseul si irodul din noi nu ne lasa sa ne schimbam! Auzim dar nu ascultam! Retinem pe sarite cate ceva din pericopele evanghelice, doar ce ne convine, socotind ca morala e pentru altii! Inserarea numelui lui Irod aici are rost de reper ! 

Credinta in Iisus inseamna insusirea Adevarului pus in Cuvant!

Apostolii tocmai se intorsesera, bucurosi ca si diavolii li se supuneau lor, gratie puterii cu care i-a investit Mantuitorul! 

Si multimile ii urmau iar Iisus le vorbea despre

Împărăția lui Dumnezeu!

Eshatologia (din gr. eshaton = ultim, final) este invatatura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca apoteoza a operei răscumpărătoare a lui Hristos-Impăratul, care  vine, la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii ! (conf Efeseni 1, 20—23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). 

Vestea cea bună (adica Evanghelia) in varianta lucana, este tocmai venirea sau instaurarea Împărătiei lui Dumnezeu, realitatea ei fiind o tema centrală în Evanghelia dupa Luca.

Exemple: 
"Si El a zis către ei: Trebuie să binevestesc împărătia lui Dumnezeu si altor cetăti, fiindcă pentru aceasta am fost trimis" 4,43 ; 

"Si după aceea Iisus umbla prin cetăti si prin sate, propovăduind si binevestind împărătia lui Dumnezeu, si cei doisprezece erau cu El"  8,1;

"Si i-a trimis să propovăduiască împărătia lui Dumnezeu si să vindece pe cei bolnavi". 9,2;

"Iar El i-a zis: "Lasă mortii să-si îngroape mortii lor, iar tu mergi de vesteste împărătia lui Dumnezeu".9,60.

Iisus, Cel prezentat de Sfantul Luca, este Fiul Omului, Care a patimit si moare pentru mantuirea tuturor oame­nilor. 

Din cuprinsul ei, reiese că Evanghelia sf. Luca este dedicată unei comunităţi de creştini provenind, în majoritate, dintre păgâni. 

Tema Evangheliei Sale este deci universalitatea religiei crestine (24, 46-47) mult mai evidenta aici, decat la ceilalti evanghelisti sinoptici (cf. Matei 28, 19; Marcu 16, 15).

Rudenia noastra cu Dumnezeu, Cel care a facut omul dupa chipul si asemanarea Sa, ne permite sa ne bucuram de Imparatia Lui inca din viata aceasta, inlauntrul nostru, ingrijind si sfintind trupul si curatindu-ne sufletul prin Trupul si Sangele Domnului din Sfanta Impartasanie!