Ap. I Corinteni 6, 12-20
"Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu".
Parabola Fiului risipitor este unica in Evanghelii, Apostolul Luca fiind singurul care o inscrie in paginile scrise de el. Ea este deosebit de bine scrisa, amanuntele completand extrem de bine mesajul.
Pentru ca cele spuse de Sf Ioan Gura de Aur mi se par cele mai potrivite comentarii, le postez in continuare.
Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci amandoua acestea ne-ar duce la pieire.
Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iara usuratatea mintii face ca si cei ce stau sa se poticneasca si sa cada.
Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iara aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.
Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iara deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii.
Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii! Satana a fost la inceput un inger bun, dar, fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. (...)
Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat, si s-a facut vanzator al Dumnului.
Insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.
Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, si de aceea a cazut in pieire;
Vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit, si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.
(...)
Dumnezeu totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca el da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta.
Voiesc sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda.
Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei. Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre.
Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii.
Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie?
„Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18).
Tatal nu-1 oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa.
Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. (...)
Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare, a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat.
Iara tatal n-a pomenit de ratacirea lui, ci 1-a primit cu bratele deschise.
Pentru ce a facut el aceasta ? Pentru ca el era tatal lui, iara nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat, si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.
Ce gandesti tu ? Pacatul oare se rasplateste asa?
Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea.
Iara cand fratele cel mare s-a suparat pe toate acestea, tatal 1-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).
Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepseste in loc de a-1 tamadui. Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”.
El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”! El s-a intors la tatal, si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai de cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta. (...)
Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti, si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta, si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iara, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimica.
Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin biruinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta.
Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare: bizuirea noastra cea falsa, cand ne semerim, si deznadajduirea, cand am cazut.
(...) Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si, cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.
din “Omilii la Postul Mare” Sf. Ioan Gura de Aur
Luca 15: 11-32
Zis-a Domnul această parabolă: „Un om avea doi fii. Şi cel mai tânăr din ei i-a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s'a dus într'o ţară'ndepărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s'a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s'a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, iar acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s'a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-i pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s'a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul lui cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s'a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea? Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s'a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat... Iar el i-a zis: Fiule, tu'ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s'a aflat“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu