Ca o concluzie a parabolei semanatorului, cred ca este necesar sa intelegem de ce Dumnezeu lasa raul in lume. Si pilda in care se vorbeste despre semanator, grau si neghina are raspuns la aceasta nedumerire umana.
Capitolul se incheie cu aceasta talcuire care vorbeste si de judecata finala. Parabola lasa de inteles ca este necesar ca binele sa fie insotit de rau pana la "seceris" cand toate se vor evidentia prin sine!
De judecata binelui si a raului nu ne ocupam noi, oamenii! Tot ce trebuie sa facem este doar sa traim adunand neghina din noi insine. De neghina campului lumii se va ocupa El!
Cautand sa ma documentez pentru aceasta postare, am gasit un text, scris de Andrei Plesu, pe care il pun aici cu convingerea ca, cei care ajung pe pagina aceasta vor fi incantati!
"Vreau să vorbesc despre Parabola neghinei şi a grâului, fiindcă mi se pare un comentariu creştin excepţional la problema răului.
Vă amintesc, rapid, povestea: un om seamănă un câmp cu grâu, dar, la un moment dat, intervine un „intrus" răuvoitor care aruncă în brazdă şi nişte sămânţă de neghină.
Astfel încât grâul şi neghina cresc de-a valma, amestecate. Ingrijitorii ogorului se duc la stăpân şi-i spun: „Domnule, nu ştiu cine a plantat pe-aici şi nişte neghină. Vrem s-o plivim”. Dar stăpânul spune: „Nu, n-o pliviţi, lăsaţi-le laolaltă, pentru că, dacă vă apucaţi să pliviţi, s-ar putea să faceţi mai rău: să pliviţi odată cu neghina şi grâul, căci cele două cam seamănă. ..
Selecţia, «judecata», va veni la vremea recoltei".
Pe mine mă tulbură gândul ăsta, că trebuie să laşi binele şi răul să fie co-prezente, să fie simultane în lumea aceasta, să nu te grăbeşti să faci ordine. E un fel de a admite că lumea, ca şi omul, e un agregat. Au în ele de toate: omul e „lume"... Sfântul Pavel: „Fac răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc". Carevasăzică în el, în noi, există o instanţă care ni se opune. De unde ne-am trezit cu instanţa asta? Şi cum ne raportăm la ea?
Ne apucăm de „plivit"?
Suntem siguri că ştim să deosebim tranşant între bine şi rău? Ne transformăm într-un schizofrenic câmp de luptă? Intr-un fel, da.
In creştinism, lupta cu păcatul e definitorie. I se spune „războiul nevăzut", care însă e altceva decât un spectacol de gladiatori. Care e mesajul Bisericii? „Veniţi la mine toţi!"
Vă amintiţi de nunta fiului de împărat? La început, sunt invitaţi la masă unii „mai de soi", care însă „sunt ocupaţi", nu au timp, şi atunci ordinul împărătesc e să fie aduşi ia petrecere oaspeţi de tot felul, şi buni, şi răi. Grâu şi neghină, fără discriminare!
Mai sunt şi alte locuri, în Scriptură, pe tema asta: „Dumnezeu face să plouă şi peste buni şi peste răi", „Soarele iese şi peste buni şi peste răi”.
Nu se recomandă, deci, discriminările pripite, judecăţile contabiliceşti. Mie-mi place foarte mult Parabola neghinei si a grâului, pentru că „deconstruieşte" câteva excese care mă exasperează.
Intâi, excesul exigenţei faţă de cei din afara ta, tendinţa de a fi mai exigent cu răul din afara ta decât cu răul din tine. Plus orgoliul propriei competenţe: „Atenţie, suntem «specialişti» în neghină, vă rugăm frumos, mai mult respect!"
Al doilea exces: excesul zelului. A apărut în zonă nişte neghină, hai să o curăţăm repede! Ăştia sunt fanaticii măturii, puriştii, gospodinele isterice, care iau scamele de peste tot, vor ca lumea să aibă aspectul aseptic al unui sanatoriu. Aşa s-au născut şi nazismul, şi comunismul. Facem o lume perfectă! Orice abatere se pliveşte!
Al treilea exces: excesul activismului, febrilitatea „organizatorică".
Vă recomand o proză scurtă, scrisă de un foarte special autor rus, Evgheni Zamiatin, în care e vorba despre o comunitate sătească în care se fabrica basamac, cum e şi normal într-o comunitate sătească cinstită. Omul, mai ales în vremuri grele, trebuie să aibă ce bea. Ei, din când în când, năvăleau castrator cei de la partid şi securitate şi le distrugeau alambicele. „Luptau" contra alcoolismului! Venirea tovarăşilor era precedată de un zvon generalizat, menit să avertizeze asupra pericolului. Când se apropiau, se auzea în tot satul: „Fiţi atenţi! Iar vin ăia cu lupta!“
"Aia cu lupta“, asta sunt plivitorii pripiţi, activiştii necruţători, gata să strice grâul, pretinzând că-l salvează. Ei nu ştiu că, în sufletul omului, conversiunea benefică poate surveni în ultima clipă a vieţii. N-au răbdare. Nu vor să aibă surpriza de a descoperi că, cine ştie, neghina dă ghiveciului un anumit haz...
In acest fel înţeleg şi problema „păcatului originar".
Nu cred că e vorba, în pasajul biblic, despre ce se spune îndeobşte: omului i se interzice să guste din pomul cunoaşterii şi e pedepsit pentru că nu ascultă.
Nu, nu dorinţa de cunoaştere e pedepsită.
Pomul paradisiac e „pomul cunoaşterii binelui şi a răului".
A te repezi sa-l asumi înseamnă a practica separarea binelui de rău înainte de vreme, înainte de a fi pregătit, fără discernământ. Omul nu are, „din naştere", instrumentele necesare ca să distingă între grâu şi neghină. Trebuie să aştepţi, să ai răbdare. Nu te apuci de plivit imediat, când încă nu ştii cum arată ogorul, în toată complicaţia lui.
Dumnezeu ştia că omul nu este în posesia criteriilor corecte pentru a fi, asemenea Lui, un judecător drept. Interdicţia pe care vrea s-o impună e de tipul: „Nu te băga încă! Nu e momentul!"
Ei, perechea originară n-a înţeles, n-a ascultat si rezultatul a fost că, după păcatul nerăbdării lor, isteria separării sângeroase a binelui de rău a fost născătoare de rău.
Să ne gândim însă, dincolo de contextul religios, şi cum ar arăta lumea fără nici o „impuritate" înlăuntrul ei?
Fără nici o nelinişte, fără nici o provocare.
Cum ar fi o lume în care nu mai e nevoie să cauţi, nu mai e nevoie să rezişti, nu mai e nevoie să te întrebi, nu mai e nevoie să te lupţi: o lume entropică.
Asa ar arăta moartea termică a vieţii omeneşti. Există în Hegel un pasaj, în Fenomenologia spiritului (cu domnul Virgil Ciomoş în sală nu puteam să nu-mi amintesc de Hegel), în care se pune întrebarea: cât de fadă, de plată, de „nesărată" ar fi o lume în care, cum spune filozoful, „nu lucrează negativul", în care nu e prezent şi ceva de ordinul opoziţiei, de ordinul tensiunii, de ordinul alternativei, care, toate laolaltă, fac posibilă alegerea, adică libertatea.
Apropo, de la „neghină", din limba greacă, vine "zâzanie". Si răul este esentialmente zâzanie, vrăjmăşie, duşmănie. Dar n-ar exista progres interior, viaţă spirituală, dacă am fi tot timpul în norii „soluţiei". Există un mister al economiei lumii, în care şi ceea ce noi definim ca „rău" participă, până la urmă, la un „joc" misterios, complicat şi necesar".
Există binele şi răul, cum exista do de sus şi do de jos: fără intervalul dintre ele, nici o melodie nu e posibilă. Şi, dacă e să vedem cum e cu suferinţa, avem un exemplu definitiv: este suferinţa lui Iisus.
C.S. Lewis spune la un moment dat: „Iisus n-a suferit ca noi să nu mai suferim. A suferit ca să vedem cum se suferă".
Dacă Iisus - care este fiul lui Dumnezeu - se teme de moarte, se îndoieşte, în ultima clipă, de suportul divin, transpiră cu sânge, cere să i se ia paharul ăsta de la el („Duhul meu este plin de tristeţe”, îl auzim spunând, la un moment dat), dacă Iisus are voie să treacă prin aşa ceva, avem voie şi noi.
Dumnezeu ştia că omul nu este în posesia criteriilor corecte pentru a fi, asemenea Lui, un judecător drept. Interdicţia pe care vrea s-o impună e de tipul: „Nu te băga încă! Nu e momentul!"
Ei, perechea originară n-a înţeles, n-a ascultat si rezultatul a fost că, după păcatul nerăbdării lor, isteria separării sângeroase a binelui de rău a fost născătoare de rău.
Să ne gândim însă, dincolo de contextul religios, şi cum ar arăta lumea fără nici o „impuritate" înlăuntrul ei?
Fără nici o nelinişte, fără nici o provocare.
Cum ar fi o lume în care nu mai e nevoie să cauţi, nu mai e nevoie să rezişti, nu mai e nevoie să te întrebi, nu mai e nevoie să te lupţi: o lume entropică.
Asa ar arăta moartea termică a vieţii omeneşti. Există în Hegel un pasaj, în Fenomenologia spiritului (cu domnul Virgil Ciomoş în sală nu puteam să nu-mi amintesc de Hegel), în care se pune întrebarea: cât de fadă, de plată, de „nesărată" ar fi o lume în care, cum spune filozoful, „nu lucrează negativul", în care nu e prezent şi ceva de ordinul opoziţiei, de ordinul tensiunii, de ordinul alternativei, care, toate laolaltă, fac posibilă alegerea, adică libertatea.
Apropo, de la „neghină", din limba greacă, vine "zâzanie". Si răul este esentialmente zâzanie, vrăjmăşie, duşmănie. Dar n-ar exista progres interior, viaţă spirituală, dacă am fi tot timpul în norii „soluţiei". Există un mister al economiei lumii, în care şi ceea ce noi definim ca „rău" participă, până la urmă, la un „joc" misterios, complicat şi necesar".
Există binele şi răul, cum exista do de sus şi do de jos: fără intervalul dintre ele, nici o melodie nu e posibilă. Şi, dacă e să vedem cum e cu suferinţa, avem un exemplu definitiv: este suferinţa lui Iisus.
C.S. Lewis spune la un moment dat: „Iisus n-a suferit ca noi să nu mai suferim. A suferit ca să vedem cum se suferă".
Dacă Iisus - care este fiul lui Dumnezeu - se teme de moarte, se îndoieşte, în ultima clipă, de suportul divin, transpiră cu sânge, cere să i se ia paharul ăsta de la el („Duhul meu este plin de tristeţe”, îl auzim spunând, la un moment dat), dacă Iisus are voie să treacă prin aşa ceva, avem voie şi noi.
Nu trebuie să ne fie ruşine.
Andrei Pleşu
„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis:
Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău.
Dușmanul care a semănat-o este diavolul,
secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.”
Andrei Pleşu
„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis:
Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău.
Dușmanul care a semănat-o este diavolul,
secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu