Prietenii ajung in timp sa se regaseasca unul in celalalt!
In limba greaca cuvantul philia defineste sentimentul de dragoste ce se naste cand iti place de cineva, sentimentul iscat de cineva pe care il admiri si pe care il socotesti demn.
Acelas cuvant mai defineste si admiratia pentru o opera,
sentimentele fata de o personalitate, pentru o anume rubedenie, pentru frumos.
Acest gen de sentiment este totdeauna rezultatul gandirii.
Inainte de a se naste in tine dragostea, prietenia, cantaresti in minte daca persoana respectiva merita sau nu sentimentele tale.
Aristotel considera prietenia dintre oameni drept una dintre adevăratele bucurii ale vieții, fiind convins ca o viață completă este imposibilă fara sa cunosti adevărata prietenie.
Caci, spunea el, „În sărăcie sau în alte rele, singurul refugiu pentru un om rămâne prietenul.”
In "Etica Nicomahica" el a clasificat prietenia in trei categori:
- prietenia bazata pe interes
- cea bazata pe placere
- cea bazata pe virtute.
Prietenie bazata pe interes, sau cu folos, este primul tip de prietenie despre care a vorbit Aristotel.
Acest tip de prietenie nu se bazeaza pe o legatura spirituala între părți, ea avand ca liant beneficiile, favorurile, pe care le primesc cei in cauza, unul de la celălalt.
Astfel de relații sunt pasagere, de conjunctura, si, de îndată ce se termina sursa de beneficii, prietenia inceteaza si ea.
E ceea ce azi numim relatii!
Acest tip de prietenie se poate stabili intre oameni de afaceri sau colegi de muncă si sunt cele mai frecvente in randul persoanelor mature.
Prietenia bazata pe plăcere, al doilea tip de prietenie, potrivit lui Aristotel, este mai frecventă în rândul tinerilor.
In mod evident oamenii fac confuzie intre sentimentele lor, amestecand adesea sentimentele cu simtirile si in consecinta si cuvintele capata alt inteles.
Erosul, iubirea fizica, de exemplu, altereaza toate celelalte derivate ale iubirii. De aceea amestecul iubirii fizice strica oricare din prietenii, chiar si pe cele bazate pe mari
pasiuni comune.
Cea mai adevarata dintre prietenii, dupa Aristotel, ramane prietenia bazata pe virtute.
Acest tip de relație este considerata prietenie adevărată. Ea nu se bazează nici pe beneficii nici pe plăcere si este de lungă durată.
Baza unei astfel de prietenii este aprecierea reciprocă a meritelor. În aceste relații, calitățile umane imping ambele părți spre a menține afecțiunea prietenoasă.
Un om virtuos e constient ca este virtuos si are respect de sine pentru asta. De aceea el nu se amesteca cu nevirtuosii si va cauta sa se imprieteneasca tot cu un virtuos, pe care il va respecta intocmai ca pe sine insusi!
Iubirile prietenesti adevarate se nasc între oamenii cu acelas potential, cu calitati umane similare, cu acelas nivel intelectual.
Diferentele sociale, de educatie sau intelectuale dintre oameni împiedica stabilirea unei adevatate relatii de prietenie.
Intr-o lume normala un om incult nu poate fi prieten cu un erudit, asa cum nici regele cu supusul sau, in pofida unei aparente apropieri - ei se pot admira, se pot ajuta dar nu pot fi prieteni in adevaratul sens al cuvantului!
Daca primele două tipuri de prietenie - pe care Aristotel le considera aleatorii - sunt spontane si de scurtă durată, prietenia virtuoasă, presupunand cunoastere si încredere reciproca, are nevoie de mai mult timp pentru a fi construită.
Intr-o astfel de prietenie fiecare trebuie sa manifeste același zel, aceeasi stradanie in a construi o relatie durabila, sanatoasa.
Nu toată lumea insa este in stare sa construiasca de o astfel de prietenie. Pentru aceasta, sunt necesare, pe langa aprecierea reciproca, vointa si timp, si reale calități morale, fara de care este imposibila o astfel de relatie.
Oamenii fara empatie, fara dorinta de a purta de grijă ceilalți, rareori pot face față unei adevărate prietenii. Egoismul, ca si atitudinea față de material, predispun la relatii de prietenie pasagere, de conjnctura, bazate pe beneficii sau plăceri.
Prietenia virtuoasă implică responsabilități suplimentare. La baza acestei prietenii nu se află interesul, ci dificultățile comune pe care prietenii incearca sa le depaseasca ajutandu-se reciproc !
O astfel de prietenie este lunga si are si farmecul de a cuprinde in ea condițiile de bază ale tuturor celorlalte tipuri de prietenie – atat beneficiul cat și plăcerea.
Respectul reciproc dintre oameni da forta relatiei prin încredere, ceea ce face ca si comunicarea să fie mai interesantă și, implicit, plăcută.
Ziarul Lumina publica azi, ca si comentariu la textul evanghelic, Matei 14, 1-13, un fragment din Convorbiri duhovnicești scris de Sfântul Ioan Casian (Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. V, Cap. VI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 578-579)
in care este vorba de prietenia duhovniceasca.
„Prietenia nu poate rămâne deplină și desăvârșită decât între cei desăvârșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată... (...) Prima temelie a adevăratei prietenii constă în disprețuirea celor lumești și-n desconsiderarea tuturor lucrurilor pe care le avem. Este nedrept și lipsit de evlavie ca, după ce ai renunțat la ale lumii și la tot ce cuprinde ea, să pui mai presus de dragostea de mare preț față de un frate niște obiecte foarte ieftine care i-au mai rămas.
A doua temelie constă în a-și analiza fiecare voile sale proprii, ca nu cumva, judecând că el este mai înțelept și mai chibzuit, să creadă că e mai bine să se supună sentimentelor sale decât părerilor celuilalt mai apropiat.
În al treilea rând, e dator să știe că toate, chiar cele pe care le socotește folositoare și trebuincioase, trebuie puse mai prejos de binele dragostei și al păcii.
În al patrulea rând, să-și dea seama că nu trebuie să se supere niciodată, fie că pricinile de supărare ar fi drepte sau nedrepte.
În al cincilea rând, să caute a înlătura, ca și cum ar fi a lui, supărarea fratelui împotriva sa, chiar dacă a început fără motiv, știind că este deopotrivă de primejdioasă amărăciunea altuia, ca și cea pe care i-a pricinuit-o lui altul, dacă n-a alungat-o atât cât este din sufletul fratelui.
În sfârșit, ceea ce este fără îndoială hotărâtor și general pentru toate viciile, să se gândească zilnic că are să plece de pe lumea aceasta. Stăruința în acest gând nu numai că nu va îngădui tristeții să ți se așeze în suflet, dar va înăbuși totodată și toate pornirile poftelor și ale tuturor păcatelor.”
Caci, spunea el, „În sărăcie sau în alte rele, singurul refugiu pentru un om rămâne prietenul.”
In "Etica Nicomahica" el a clasificat prietenia in trei categori:
- cea bazata pe placere
- cea bazata pe virtute.
Prietenie bazata pe interes, sau cu folos, este primul tip de prietenie despre care a vorbit Aristotel.
Acest tip de prietenie nu se bazeaza pe o legatura spirituala între părți, ea avand ca liant beneficiile, favorurile, pe care le primesc cei in cauza, unul de la celălalt.
Astfel de relații sunt pasagere, de conjunctura, si, de îndată ce se termina sursa de beneficii, prietenia inceteaza si ea.
E ceea ce azi numim relatii!
Acest tip de prietenie se poate stabili intre oameni de afaceri sau colegi de muncă si sunt cele mai frecvente in randul persoanelor mature.
Prietenia bazata pe plăcere, al doilea tip de prietenie, potrivit lui Aristotel, este mai frecventă în rândul tinerilor.
E vorba aici de prieteniile facute la scoală sau facultate. Relația aceasta se bazeaza pe emoțiile comune pe care tinerii le experimenteaza în timpul acestei perioade din viata.
Chiar dacă în acest soi de prietenie ambele părți au simțit emotie si bucurie datorită intereselor comune, din păcate, nefiind o relatie de lungă durată, se pierde in timp.
Oamenii se maturizează, gusturile, interesele sau valorile lor se schimbă, iar înțelegerea reciprocă, care a existat candva, dispare.
Pe măsură ce ne maturizam apar noi preferințe si, implicit, noi prieteni.
Dupa Aristotel prietenia bazata pe placere ar putea fi socotita si ea una din interes pentru ca esti prieten cu cineva pentru interesul tau de a te simti bine (vorbim, intre altele, de placerea de a discuta, de a degusta vinuri, placerea de a manca, dragostea pentru filatelie, pentru carti, placerea de a juca poker, de ex. etc)
In mod evident oamenii fac confuzie intre sentimentele lor, amestecand adesea sentimentele cu simtirile si in consecinta si cuvintele capata alt inteles.
Erosul, iubirea fizica, de exemplu, altereaza toate celelalte derivate ale iubirii. De aceea amestecul iubirii fizice strica oricare din prietenii, chiar si pe cele bazate pe mari
pasiuni comune.
Cea mai adevarata dintre prietenii, dupa Aristotel, ramane prietenia bazata pe virtute.
Acest tip de relație este considerata prietenie adevărată. Ea nu se bazează nici pe beneficii nici pe plăcere si este de lungă durată.
Baza unei astfel de prietenii este aprecierea reciprocă a meritelor. În aceste relații, calitățile umane imping ambele părți spre a menține afecțiunea prietenoasă.
Un om virtuos e constient ca este virtuos si are respect de sine pentru asta. De aceea el nu se amesteca cu nevirtuosii si va cauta sa se imprieteneasca tot cu un virtuos, pe care il va respecta intocmai ca pe sine insusi!
Iubirile prietenesti adevarate se nasc între oamenii cu acelas potential, cu calitati umane similare, cu acelas nivel intelectual.
Diferentele sociale, de educatie sau intelectuale dintre oameni împiedica stabilirea unei adevatate relatii de prietenie.
Intr-o lume normala un om incult nu poate fi prieten cu un erudit, asa cum nici regele cu supusul sau, in pofida unei aparente apropieri - ei se pot admira, se pot ajuta dar nu pot fi prieteni in adevaratul sens al cuvantului!
Daca primele două tipuri de prietenie - pe care Aristotel le considera aleatorii - sunt spontane si de scurtă durată, prietenia virtuoasă, presupunand cunoastere si încredere reciproca, are nevoie de mai mult timp pentru a fi construită.
Intr-o astfel de prietenie fiecare trebuie sa manifeste același zel, aceeasi stradanie in a construi o relatie durabila, sanatoasa.
Nu toată lumea insa este in stare sa construiasca de o astfel de prietenie. Pentru aceasta, sunt necesare, pe langa aprecierea reciproca, vointa si timp, si reale calități morale, fara de care este imposibila o astfel de relatie.
Oamenii fara empatie, fara dorinta de a purta de grijă ceilalți, rareori pot face față unei adevărate prietenii. Egoismul, ca si atitudinea față de material, predispun la relatii de prietenie pasagere, de conjnctura, bazate pe beneficii sau plăceri.
Prietenia virtuoasă implică responsabilități suplimentare. La baza acestei prietenii nu se află interesul, ci dificultățile comune pe care prietenii incearca sa le depaseasca ajutandu-se reciproc !
O astfel de prietenie este lunga si are si farmecul de a cuprinde in ea condițiile de bază ale tuturor celorlalte tipuri de prietenie – atat beneficiul cat și plăcerea.
Respectul reciproc dintre oameni da forta relatiei prin încredere, ceea ce face ca si comunicarea să fie mai interesantă și, implicit, plăcută.
in care este vorba de prietenia duhovniceasca.
„Prietenia nu poate rămâne deplină și desăvârșită decât între cei desăvârșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată... (...) Prima temelie a adevăratei prietenii constă în disprețuirea celor lumești și-n desconsiderarea tuturor lucrurilor pe care le avem. Este nedrept și lipsit de evlavie ca, după ce ai renunțat la ale lumii și la tot ce cuprinde ea, să pui mai presus de dragostea de mare preț față de un frate niște obiecte foarte ieftine care i-au mai rămas.
A doua temelie constă în a-și analiza fiecare voile sale proprii, ca nu cumva, judecând că el este mai înțelept și mai chibzuit, să creadă că e mai bine să se supună sentimentelor sale decât părerilor celuilalt mai apropiat.
În al treilea rând, e dator să știe că toate, chiar cele pe care le socotește folositoare și trebuincioase, trebuie puse mai prejos de binele dragostei și al păcii.
În al patrulea rând, să-și dea seama că nu trebuie să se supere niciodată, fie că pricinile de supărare ar fi drepte sau nedrepte.
În al cincilea rând, să caute a înlătura, ca și cum ar fi a lui, supărarea fratelui împotriva sa, chiar dacă a început fără motiv, știind că este deopotrivă de primejdioasă amărăciunea altuia, ca și cea pe care i-a pricinuit-o lui altul, dacă n-a alungat-o atât cât este din sufletul fratelui.
În sfârșit, ceea ce este fără îndoială hotărâtor și general pentru toate viciile, să se gândească zilnic că are să plece de pe lumea aceasta. Stăruința în acest gând nu numai că nu va îngădui tristeții să ți se așeze în suflet, dar va înăbuși totodată și toate pornirile poftelor și ale tuturor păcatelor.”
„În vremea aceea a auzit tetrarhul Irod vestea ce se dusese despre Iisus și a zis slujitorilor săi:
Acesta este Ioan Botezătorul; el a înviat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat și l-a pus în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: "Nu ți se cuvine s-o ai de soție". Și, voind să-l ucidă, s-a temut de mulțime, că-l socotea pe el ca proroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naștere, fiica Irodiadei a jucat în fața oaspeților și i-a plăcut lui Irod. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice-i va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Și regele s-a întristat, dar, pentru jurământ și pentru cei care ședeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Și a trimis de a tăiat capul lui Ioan în temniță. Și capul lui a fost adus pe tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Și, venind ucenicii lui Ioan, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu; dar mulțimile, aflând, au venit după El pe jos, din cetăți.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu